Eschbach Andreas

Şi nu numai asta… Am privit maşina. Avea rezervorul de combustibil gol.

Am înjurat. M-am uitat înjur – numai pădure, pajişti şi un drum îngust. Mă gândeam febril, simţind cum se scurgea timpul şi cum îmi bătea inima. Am mai înjurat o dată, am vârât telefonul inutil cât am putut de adânc în buzunar şi am privit locul şoferului; îmi venea să urc şi pur şi simplu să pornesc orbeşte la drum.

Pe urmă am tras adânc aer în piept şi m-am întors. Am privit către casa lui Rune Kohlstrom. Nu mă ajuta cu nimic. De dragul Kristinei nu mă voi da în lături să mă rog vechiului meu călău pentru bani.

Drumul până la Stockholm îmi păru fără de sfârşit. Viscolul încetase, drumurile erau curăţate, dar circulaţia era mult mai aglomerată decât azi-dimineaţă şi, din motive inexplicabile, se bloca mereu.

Kohlstrom nici nu băgase de seamă că plecasem. Când am reintrat în casă, stătea exact aşa cum îl lăsasem. Mi-a venit greu să îi cer bani, nici nu mai ştiu ce am spus, în orice caz ceva confuz, dar a sărit imediat în picioare şi mi-a dat toţi banii pe care i-a scos de prin sertare, cutii de zahăr şi borcane – erau mai mulţi decât aveam nevoie. Mi-a scuturat mâna, m-a asigurat că îi părea tare rău de Inga, care fusese totdeauna o şcolăriţă bună. Mai ştia chiar că îi plăcuse să se ocupe în mod deosebit de animale şi plante şi a repetat pentru a nu ştiu câta oară cât de uşurat se simţea că nu murisem. Zeci de ani îi stătuse acest lucru pe suflet, zeci de ani.

Am plecat.

Pe drum am oprit la o benzinărie pe lângă care progresul trecuse fără să lase nici o urmă: trei pompe de benzină ruginite într-o curte îngustă şi o bătrână ursuză, care fără să bage în seamă gerul tropăia cu cizmele de cauciuc în zăpadă şi insista să rămân în maşină. La Oskarshamn am pierdut patruzeci de minute bune căutând un magazin cu accesorii pentru telefoane şi, când în cele din urmă am găsit unul, acesta nu avea încărcătoare potrivite pentru telefonul meu. Am încercat să cer o convorbire cu taxă inversă de la o cabină publică, dar când telefonista m-a întrebat de număr, mi-am dat seama că nu ştiam numărul de telefon al lui Hans-Olof; niciodată nu trebuise să tastez fiecare cifră, pentru că fusese suficient să apăs tasta pentru apelare rapidă, numărul lui fiind memorat. Şi fără acumulator nu aveam acces la agendă…

Am renunţat. Dar trebuia să ajung cât mai repede posibil la Stockholm. Intenţionam să-l muştruluiesc zdravăn pe Dimitri şi am condus cu viteza maximă permisă de circumstanţe, ceea ce nu însemna prea repede. Ceasul marca timpul, kilometri se adunau la bord, soarele cobora către apus. Când în cele din urmă am ajuns la Hallonbergen, era din nou noapte şi până la festivitatea de acordare a premiilor mai rămăseseră numai douăzeci şi patru de ore.

Am cotit pe strada pe care locuia Dimitri, căutând din priviri maşina lui Hans-Olof. Cât pe-aici să nu bag de seamă furgoneta albastră cu inscripţia POLIS.

Uşa casei era deschisă. Bărbaţi în uniformă trăgeau cutii şi calculatoare, pe care le încărcau în maşină.

Nu putea fi adevărat! Am rulat încet pe lângă ei, holbându-mă ca şi ceilalţi oameni opriţi pe stradă. Am privit în sus, la ferestrele locuinţei… Acolo, la etajul trei. Am zărit doi bărbaţi, şi niciunul nu semăna nici pe departe cu Dimitri.

Am parcat maşina, am coborât şi am făcut drumul înapoi ca un drogat. M-am oprit la un moment dat, am privit la ceea ce se petrecea şi nu pricepeam nimic. In mine totul părea mort, ucis de nedreptatea sorţii.

— Credeam că m-am înşelat, şopti deodată o voce lângă mine.

Am tresărit şi m-am întors. Era Hans-Olof. Mai bine spus o fiinţă cenuşie, epuizată, care aducea pe departe cu el.

— Cred că este vorba de interceptarea convorbirilor telefoanelor mobile, continuă el cu voce pierdută, care venea parcă de pe altă lume. Am ajuns prea târziu. Tocmai când soseam, scoteau un bărbat cu cătuşe la mâini. Cred că el era, acel Dimitri.

L-am privit şi am confirmat cu o senzaţie de gol în tot corpul: Da.

Hans-Olof scoase un sunet ce ar fi trebuit să fie un oftat.

— Am intrat în casă. Uşa de la etajul trei era sigilată. Acum o jumătate de oră au apărut ăştia. Te-am aşteptat.

Tuşi în mâna făcută pumn.

— Mai repede nu s-a putut, am zis.

— Nu am ştiut cum să intru. Nu ştiam nici ce să caut, nu mă prea pricep la calculatoare şi…

— Bine, i-am tăiat eu vorba.

— Am încercat să te sun…

— Mi s-a descărcat acumulatorul.

— Asta mai lipsea.

— Exact.

Un timp nu a mai spus nimic niciunul din noi. Priveam doar la poliţişti, cum scoteau din casă un computer după altul.

— Şi acum? Întrebă Hans-Olof.

Am căutat în interiorul meu, dar acolo nu mai era nimic. Nici un plan.

— Nu am idee. Este sfârşitul, cred.

Descoperirea lui Dimitri fusese ultima şansă. Şi cine ştie dacă într-adevăr fusese o şansă?

Eşuasem. Asta era. Mă ambalasem cu încrederea oarbă că eram jokerul pus în joc, atuul din mânecă, cel care rezolva totul.

Nu mai rămăsese nimic din acest sentiment al forţei. Mi-am vârât mâinile în buzunare, am dat de ce era înăuntru şi m-am răzgândit.

— Mi-ai putea da nişte bani? Am întrebat în cele din urmă. Întrebarea zilei. De data aceasta nu îmi mai era atât de greu.

Hans-Olof înălţă capul.

— Cât?

— Cât îţi poţi permite.

Uşa din spate a furgonetei fu închisă. Un poliţist închise şi uşa casei şi le ceru celor care căscau gura să circule. În timp ce maşinile poliţiei plecau, Hans-Olof scoase portofelul.

— Două mii de coroane?

OK.

— Acum ce intenţionezi să faci?

— Ceva pe măsura împrejurărilor, am zis şi am vârât bancnotele în buzunar. Mă duc să mă îmbăt.

Făcu ochii mari; l-am lăsat aşa şi am plecat. Când am trecut cu maşina pe lângă el încă mai avea ochii cât cepele, arătând tot ca o fantomă.

Mi-ar fi fost imposibil să îi pot spune ce voiam să fac. Exclus. Nu eram în stare să îmi spun asta mie însumi şi cu certitudine nu lui Hans-Olof.

CAPITOLUL 48

Douăzeci şi cinci de ore mai târziu, miercuri 10 decembrie, puţin după ora patru după-amiaza, o cheie scrâşni în broasca uşii de la locuinţa lui Andersson. Uşa se deschise, un bărbat intră tropăind, îşi scoase tuşind pantofii…

Şi se opri când auzi zgomote în casă. Voci. Funcţiona televizorul!

— Alo? Strigă Hans-Olof Andersson cu vocea tremurândă. Este cineva în casă?

Nici un răspuns.

Fără a dezbrăca paltonul, cu paşi grăbiţi şi hotărâţi traversă holul, împinse uşa camerei de zi şi respiră uşurat când mă descoperi pe sofa.

— Tu! Exclamă el, cu tonul că s-ar fi aşteptat să vadă pe altcineva. Vai, ce sperietură mi-ai tras!

— Ei, cum aşa? Am continuat să stau pe sofa şi doar am ridicat telecomanda pentru a reduce volumul sunetului televizorului. Tocmai începuse transmisiunea live a festivităţilor de premiere Nobel, camerele prezentau oameni îmbrăcaţi elegant din public şi din când în când şi Stockholm Konserthuset din exterior. Îţi promisesem că am să îţi ţin companie.

— Ah, da, aşa este. Clipi mărunt, moşmondi la fularul din jurul gâtului, şi la mijlocul mişcării se opri. Dar cum ai intrat?

Mi-am rotit ochii în cap şi i-am răspuns:

— Tu pui întrebarea asta!

— Ah, mda…

Caleidoscopul de sentimente afişat pe faţa lui era remarcabil. Cu toată excelenţa lui ştiinţifică, se părea că abia acum, după trecerea a cincisprezece ani de când luase la cunoştinţă de mine şi de meseria mea, pricepea ce însemna asta: spargere.

Ieşi pentru a atârna în cuier, cum era normal, paltonul şi fularul. Cumnatul meu era un om ordonat. Când se întoarse, se regăsise deja. Şi nu numai atât; arăta senin. Ca şi cum aici se desfăşura o după-amiază liniştită în mijlocul familiei. Sau a ceea ce mai rămăsese din ea.

— Le-am spus că mă doare capul, a început el să povestească în timp ce aranja pe măsuţa din faţa sofalei ceva de ronţăit. Astăzi cineva se bucură; anul acesta aveam un loc pe scenă, pe care bineînţeles că îl va ocupa acum altul.

Pe ecranul televizorului tocmai era prezentată scena în toată splendoarea. Câteva duzini de domni în vârstă, înghesuiţi pe scaune puse foarte aproape unele de altele, foarte rar apărea o femeie. După cum comenta reporterul cu voce joasă, era vorba în principal despre membrii forurilor însărcinate cu votarea, dar mai erau printre ei şi câţiva laureaţi ai premiilor Nobel din anii anteriori. In prim-plan, în stânga, un rând de fotolii neocupate, îmbrăcate în mătase roşie erau rezervate laureaţilor; în dreapta, erau fotoliile late, bogat împodobite, unde va lua loc familia regală. Aproximativ în centru se afla pupitrul vorbitorilor, iar pe balconul de deasupra lui, în spatele balustradei ornate cu flori, se înghesuia orchestra filarmonică regală a Suediei.

M-a întrebat:

— Vrei o bere?

— Mai bine nu.

Hans-Olof mi-a aruncat o privire fugară.

— Ah, da, tu ai fost aseară… După cum arăţi, te ţii bine.

Am ridicat din umeri.

Exact la ora patru şi jumătate se auzi bătaia tobelor, care în mod tradiţional acompania apariţia familiei regale. Toţi cei din sală se ridicară în picioare. Pe o intrare laterală pătrunseră regele Cari Gustav al XVI-lea, regina Silvia, principesa Victoria, prinţesa Lilian, prinţul Cari Philip şi prinţesa Madeleine. Când ajunseră în dreptul fotoliilor lor, orchestra intonă imnul naţional.

Următorul punct al programului era intrarea laureaţilor premiilor Nobel. Aceştia au intrat în scenă prin spate, prin spaţiul central liber dintre cele două grupuri de scaune, conduşi de două tinere purtând eşarfe în culorile Suediei.

Se părea că plăcerea cameramanilor era să fixeze obiectivele pe Sofia Hernâdez Cruz, singura femeie dintre laureaţi. Aceasta purta o rochie de seară neagră splendidă, cu capul ţinut atât de mândru cum numai o spaniolă poate să o facă şi cum nu uită nici după o lungă perioadă petrecută în străinătate, fie ea şi Elveţia.

Hans-Olof se aplecă în faţă şi luă o mână plină de alune.

— Crezi că bănuieşte cui îi datorează în realitate premiul?

— Ştie, am răspuns.

— Cum de eşti atât de sigur?

— Pentru că i-am spus eu.

Hans-Olof se opri din mestecat şi mă privi tâmp, cu gura căscată plină de alune pe jumătate mestecate, după care înghiţi totul în grabă şi întrebă:

— Poftim?

— De fapt aseară n-am fost să mă îmbăt, i-am explicat. Am fost la Grand Hotel. Am pătruns în apartamentul ei, am aşteptat-o şi i-am spus toată povestea. Cu toate amănuntele.

Hotelurile reprezintă un teren fertil pentru spionii de orice gen. Şi eu am făcut capturi bogate în camerele bine izolate împotriva zgomotelor ale hotelurilor scumpe.

Principiul este simplu. Cu câteva zile înaintea începerii unei mari reuniuni de specialitate se procedează de către hotelul la care are loc aceasta la angajări de personal pentru curăţenie, personal auxiliar şi alţii. Important este să vizezi o meserie care să îţi garanteze acces la camerele participanţilor la reuniune, la cheile camerelor respective. Imediat ce reuniunea a început şi toţi managerii importanţi sunt adunaţi în sala de conferinţe, în timpul desfăşurării şedinţei le scotoceşti camera, le umbli în birouri, le cercetezi documentele, le deschizi gentile cu hârtii, copiezi date de pe laptopuri şi aşa mai departe. Şi când poţi să o întinzi cu prada, te dai bolnav şi pleci. Va dura zile până când administraţia hotelului îşi va da seama că nu mai poate da de tine. Şi până să se prindă că este ceva în neregulă cu documentele personale, eşti de mult peste munţi şi văi.

O singură astfel de dimineaţă poate fi mai profitabilă decât două luni de muncă normală. Este ceva de nedescris superficialitatea cu care manageri bine plătiţi tratează date, documente şi informaţii de care depinde prosperitatea firmelor lor. Cel mult una din zece genţi cu documente de care eu m-am ocupat în camerele hotelurilor era încuiată. In multe cazuri memorii confidenţiale, concepte de contracte sensibile ori calculaţii interne erau răspândite pe pat şi pe scaune ori făcute teanc lângă toaletă. Seifurile de cameră – pe care n-aveai timp să le spargi, ca să nu mai vorbim de larma produsă – stăteau nefolosite. Ca să fim drepţi, astfel de safeuri sunt destinate bijuteriilor şi portofelelor. Pentru documentele din domeniul economic care se cer protejate, acestea se dovedesc de cele mai multe ori prea mici.

Computerele portabile, laptopurile şi altele asemănătoare au multiplicat cantităţile potenţial interesante. Acestea sunt deseori dotate cu dispozitive de securitate de cele mai diverse genuri – parole, blocaje şi aşa mai departe – dar pe care mai nimeni nu le utilizează. Pe la începutul anilor '90, IBM a vândut un calculator portabil cu tastatură pliabilă, foarte preţuit de angajaţii cu funcţii de conducere. Era nevoie doar s-o ridici, pentru a scoate placa de memorie aflată sub ea şi a o vârî în buzunar. Dacă nu vrei să laşi nici o urmă, conectezi unul dintre acele aparate vândute pe piaţa neagră, cu care poţi aspira în câteva minute toate datele din calculator. În timpul necesar curăţirii băii – operaţiune superficială, că doar nu dai examen de absolvire, ci doar acţionezi fără a stârni suspiciuni – poţi obţine din el corespondenţa completă, cartoteca cu clienţii şi orice altceva.

Şi dacă altfel nu merge, subtilizezi tot aparatul.

Congresele de specialitate mai au avantajul că, de regulă, îi adună pe cei mai importanţi oameni din aceeaşi branşă. Aşa că îi poţi fura pe toţi şi în final poţi vinde fiecăruia secretele celuilalt: o valorificare extrem de lucrativă, care trebuie desfăşurată printr-un mijlocitor, dacă vei dori vreodată să mai lucrezi în această branşă.

Pentru a merge la sigur, este util să ştii cine şi în ce cameră stă – informaţii pe care le procuri anterior, prin accesul la lucrurile persoanei respective. Apoi mai este necesar, deşi verificările sunt mai curând superficiale, să prezinţi la angajare documente ce par a fi reale; aceasta este o problemă de legături potrivite şi de onorariu corespunzător. Mai departe se recomandă să te comporţi de parcă ai stăpâni prost limba ţării în care te afli, ceea ce necesită puţin exerciţiu şi îmbrăcăminte aleasă cu grijă, care să fie de proastă calitate, dar care îţi aduce avantajul de a deveni aproape invizibil, un nimeni în prezenţa căruia poţi să poţţi fără reţinere discuţii pe teme explozive, confidenţiale.

Grand Hotel din Stockholm este hotelul cel mai scump şi mai distins din Suedia: o cutie mare, maro, pe Sodra Blasingholmshamnen, sub a cărui copertină adie totdeauna o pădure de drapele ale tuturor ţărilor şi ale cărui cele mai bune camere au vedere la port, la palatul regal şi la oraşul vechi din Gamla Stan. De când există, deci de mai bine de o sută de ani, aici sunt cazaţi laureaţii, şi iniţial tot aici, în Spegelsalen, avea loc şi banchetul Nobel, până în anul 1930, de când din motive de spaţiu acesta se organizează în Stadhuset.

Faptul că Grand Hotel era deja o casă venerabilă atunci când executorii testamentari ai lui Alfred Nobel erau pe punctul de a da viaţă premiului n-ar trebui să conducă la concluzii greşite. Cunoşteam hotelul din alte misiuni îndeplinite aici, care avuseseră un grad mare de dificultate şi mă costaseră mult timp, aşa că îmi aduc aminte clar de standardul foarte înalt de securitate de aici. Nici o încuietoare ieftină, nici o cameră de supraveghere falsă, nimic de acest gen. Totul era după ultimul răcnet al tehnicii, dispunea de tot ce putea fi cumpărat mai bun. În închisoare citisem într-un ziar că imobilul fusese prin anii '90 modificat, renovat şi extins. În plus, în hotel, în săptămâna în care se desfăşurau festivităţile Nobel, oamenii de securitate se călcau pe picioare unul pe altul. Astfel că mai întâi am dat plin de respect un ocol clădirii.

Intrarea principală surprinzător de mică de pe Stromkajen era aceeaşi ca pe vremuri; o uşă rotativă sub un baldachin din metal de culoare închisă, după care era o scară îngustă ce ducea la recepţie. Un fante în uniforma de culoare albastru-închis a hotelului, cu galoane aurii, şedea pe un scaun înalt, şi căsca de era cât pe-aici să-i cadă jobenul din cap. Totul ca mai înainte.

Grand Hotel nu ocupă întreaga clădire, doar cea mai mare parte din ea. Lângă el mai este un spaţiu administrativ al SVENSKA NĂRINGSLIV, după colţ, în Hovslagargatan, am dat de o tutungerie mică, în timp ce alături un bărbat arunca într-un birou situat la subsol hârtie de copiator dintr-un paiet aflat în zăpadă la marginea străzii. În Stallgatan am dat, în sfârşit, de intrarea pentru personal, şi treptat mi s-a definitivat ideea modului în care voi putea proceda.

De când sustrăsesem din seiful lui Reto Hungerbiihl programul manifestărilor, ştiam că Sofia Hernândez Cruz va participa în această seară de 9 decembrie la decernarea Right Livelihood Awards, care deseori este denumit şi „ alternativ”. Acest premiu în bani de circa două sute de mii de dolari provine exclusiv simbolic nu din afaceri cu explozivi, ci de la o fundaţie înfiinţată în anul 1980 de către ziaristul germano-suedez Jakob von Uexkiill, prin vânzarea enormei lui colecţii filatelice. Aşa cum se proceda în fiecare an din 1985, ceremonia avea loc la parlamentul suedez, după care era prevăzută o masă. Puteam să plec de la premisa că până cel puţin la ora unsprezece voi avea timp pentru ceea ce era de făcut.

Când eram în faţa casei lui Dimitri băgasem mâna în buzunar, dădusem acolo de legitimaţia în alb, singurul lucru pe care îl luasem din biroul fundaţiei Nobel. Şi acest lucru se întâmplase din pură rutină şi fără un plan concret. Pe biroul şefei secretariatului era o mapă plină cu liste de control, confirmări de zboruri şi alte asemenea lucruri, ca şi legitimaţii în alb pentru organizatorii festivităţilor. Probabil că fuseseră adunate după ce se stabilise că erau în plus.

Cu ajutorul unui automat pentru fotografii de paşaport şi al câtorva ustensile de la sectorul de papetărie de la Îhlens, completasem documentul pentru mine, desigur pe un nume fals. Şi consideram că arăta foarte convingător. Avea şi o hologramă, care în funcţie de unghiul din care o priveai îţi arăta fie profilul lui Nobel, fie anul actual. Astăzi aşa ceva este foarte folosit pentru a le pune beţe în roate falsificatorilor.

Oricum, în acest fel era depăşit doar unul dintre obstacole. Cunoşteam destul de bine metodele serviciului de securitate, pentru a-mi da seama că legitimaţia singură nu era suficientă.

Pentru că era încă prea devreme, m-am retras în cafeneaua operei aflată în apropiere, unde mi-am combătut oboseala profundă cu cea mai tare cafea pe care o aveau. Cu ochii pe ceas m-am străduit să nu mă mai gândesc la nimic. La ora opt şi jumătate am plătit şi m-am ridicat. Ultimul act, ultima scenă.

În timp ce mă îndreptam pe Stromgatan către Grand Hotel, respiram voit mai profund decât era necesar, intrându-mi în rol. Eram curierul, omul pentru cazuri urgente, cel care trebuie să repare mii de nimicuri care este obligatoriu să dea greş la organizarea unei manifestaţii atât de uriaşe. Eram pe picioare de dimineaţă şi aveam nervii la pământ: în ce privea partea aceasta a rolului, nu mai trebuia să mimez.

Grand Hotel. Personalentre. Uşa avea o broască cu cod, iar eu nu cunoşteam codul, aşa că am bătut la uşă nerăbdător şi cu putere.

A deschis un individ de la securitate tot atât de lat pe cât era de înalt, şi tuns aşa de scurt cât să nu apară drept chelios.

— Trebuie să mă ajutaţi, i-am spus deconcertat şi i-am vârât legitimaţia sub nas. O mare şi penibilă problemă, şi am la dispoziţie cel mult o jumătate de oră pentru a o rezolva.

Luă legitimaţia şi o privi în lumină.

— Solve Bergman, citi el pe un ton scăzut. Acces în toate zonele. Interesant!

Nu voiam să îi las timp să-şi pună problema dacă această categorie de acces chiar exista. I-am făcut gest cu mâna să se apropie, însă el 1-a ignorat.

— Ascultaţi, ceea ce vă spun acum trebuie să rămână absolut doar între noi. Cum vă numiţi?

— Mats Almbrandt, mă informă fără nici un chef.

— Deci, Mats, aşa cum am zis, nici un cuvânt nimănui. Mi-am împreunat braţele şi am început să vorbesc mai încet, astfel că acesta a fost forţat să se aplece către mine. Doamna profesor Hernândez Cruz, laureata premiului Nobel pentru medicină, se află în acest moment în parlament, la acordarea premiului. Şi acum zece minute i s-a rupt sutienul. Cu asta i-am trezit atenţia. Nu ştiu dacă aţi văzut cu ce este îmbrăcată, dar oricum este o catastrofă. Trebuie să urc în camera ei, să iau din şifonier un anumit sutien, pe care mi 1-a descris exact, şi să fiu cu el înapoi în Riksdagshuset înainte de a începe recepţia.

— Nu era mai bine dacă trimitea o femeie? Întrebă Mats Almbrandt.

Nu era prost deloc.

— Mai întâi, am ripostat, tatăl meu are un magazin cu lenjerie de damă, aşa că mă pricep la aşa ceva, mulţumesc de întrebare. Şi, în al doilea rând, într-o astfel de seară nici o femeie nu este încălţată cu ceva potrivit pentru a fugi prin zăpadă o distanţă bunicică şi în nici un caz nu ar face-o repede. Eram eu însumi uimit de ce putea să scornească creierul meu pe moment. Iar în al treilea rând, fac un atac de demenţă furioasă dacă nu îmi daţi pe loc cheia universală şi nu îmi faceţi loc să trec.

Se conformă. Mi-a dat voie să intru şi mi-a întins un card magnetic. Totodată m-a căutat de arme şi de alte obiecte periculoase şi mi-a reţinut legitimaţia până când aveam să mă întorc. In timp ce nota numele în procesul-verbal, eu o şi luasem în pas alergător către liftul pentru personal.

Spre deosebire de ceea ce mulţi cred, la Grand Hotel din Stockholm exista o singură Nobel Suite. Aceasta se află la etajul şapte, are numărul 702 şi conform tradiţiei acolo este cazat laureatul premiului Nobel pentru literatură. Ceilalţi laureaţi trebuie să se mulţumească cu unul dintre celelalte apartamente, de unde beneficiază cel puţin de vedere la port.

Sofia Hernâdez Cruz era cazată la apartamentul numărul 611. Înainte de mă apropia de uşa respectivă, m-am documentat cu privire la aşezarea camerelor video care supravegheau coridorul şi am deplasat una dintre ele puţin într-o parte. Cu puţin noroc nimeni nu va observa modificarea şi tot cu puţin noroc va mai dura puţin până să vină cineva să vadă ce se întâmplase.

De la sine înţeles că apartamentul era o expoziţie de mobilier cu design suedez. Am deschis rapid uşile şifonierului şi am înşfăcat primul sutien, pe care l-am vârât într-o pungă de plastic şi pe aceasta am băgat-o în buzunar. După care am făcut operaţiunea pentru care venisem: am blocat broasca cu o bucată de bandă adezivă transparentă, pentru a nu se mai închide. Uşa grea era ţinută închisă de un dispozitiv cu arc; o vreme operaţiunea trebuia să treacă neobservată.

Am scos din funcţiune senzorul de la uşa care da în casa scării şi am coborât. Mats şedea la una dintre mesele acoperite cu o faţă de masă absorbantă cenuşie aflată lângă intrare şi privea în gol.

— Totul este în regulă, i-am strigat şi am fluturat punga cu sutienul. Am arătat demonstrativ spre ceas: Timp suficient.

Se osteni să se ridice, să îmi restituie legitimaţia şi să bifeze pe o listă plecarea mea. I-am înapoiat cartela magnetică, ocazie cu care am constatat că nu mai era aşa de atent. M-am oprit cu mâna pe clanţa uşii.

— Ah, Mats, am zis şi am bătut cu degetul în buzunarul în care era sutienul, dacă scăpaţi ceva despre asta… Dacă cineva va face vreo remarcă profesoarei legat de asta… Ştiţi cui îi iau capul?

Făcu ochii mari şi se grăbi să dea afirmativ din cap.

— Evident, sunt mut ca un peşte.

— Mulţumesc. Fără oameni ca noi, cei de sus ar da-o în bară, nu?

— Puteţi să susţineţi asta cu voce tare.

L-am părăsit şi m-am îndreptat în grabă nu spre podul peste care aş fi ajuns pri^L Helgeandsholmen la parlament, ci spre maşina pe care o parcasem într-un loc cu oprirea interzisă, din care am scos toate lucrurile incomode în cazul unui control. M-am întors la Grand Hotel şi de data aceasta am folosit intrarea principală.

Hotelurile de lux sunt obişnuite cu oaspeţii îmbrăcaţi neobişnuit. Totuşi, eu, îmbrăcat cu scurta mea din piele am atras atenţia unui angajat de la pază. Era ceva mai prezentabil decât Mats şi m-a întrebat dacă îmi putea fi de ajutor.