Eseuri despre Marxism

încă nu erau disponibile. Dar, aşa cum spuneam mai sus, Comuna Primitivă nici nu s-a sfârşit de fapt cu adevărat! În multe locuri ale lumii s-au păstrat populaţii umane primitive, ba chiar extrem de primitive - de exemplu aborigenii tasmanieni sau andamanezii, care în momentul descoperirii de către europeni nu ştiau nici măcar să producă focul - până în epoca modernă şi chiar până în ziua de azi. Multe din ele au fost studiate temeinic de etnografi şi, cum era de aşteptat, aceste studii au confirmat existenţa egalitarismului primitiv.

Renumitul antropolog francez Claude Levi-Strauss, una din legendele antropologiei secolului XX, a constatat de exemplu existenţa acestui egalitarism la populaţia amerindiană nambikwara, ce locuieşte pe teritoriul Braziliei. Nambikwara sunt organizaţi în mici bande (la ei nu există nici măcar organizare de trib), conduse de un şef. Numai că acest şef nu e un şef aşa cum ne-am aştepta noi, cei dintr-o societate stratificată, să fie. În primul rând el are o autoritate liber-consimţită, nu impusă de organe represive separate de restul societăţii, Levi- Strauss subliniind clar că el nu dispune de nici un fel de mijloace de constrângere, altele decât abilitatea (“de politician”, cum o numeşte el) de a-i convinge pe ceilalţi de justeţea punctului său de vedere.

În al doilea rând, şeful la nambikwara nu este deloc mai bogat decât “subordonaţii” săi. Acest lucru e subliniat cu tărie de Levi-Strauss. Chiar dacă el pare să aibă la dispoziţia sa un oarecare surplus (de hrană, de unelte, de arme sau podoabe), el nu foloseşte acest surplus pentru el, ci pentru ajutorarea celorlalţi. El are un surplus dar, cum vom vedea, surplusul de fapt nici nu îi aparţine. Şeful nambikwara este de fapt la fel de bogat/sărac ca şi ceilalţi, el “nu pare să se bucure de o situaţie privilegiată din punct de vedere material.” El este în realitate nu un deţinător individual de surplus ci, mai curând, un administrator al surplusului obştesc. “Căpeteniile cetelor - spune Levi-Strauss - erau pentru mine cei mai buni informatori şi, conştient de poziţia lor dificilă, îmi plăcea să-i răsplătesc din plin, dar rareori vreunul din darurile mele a rămas în mâinile lor mai mult de câteva zile. De fiecare dată când părăseam vreuna din cete, după câteva săptămâni de viaţă în comun, băştinaşii avuseseră tot timpul să devină proprietarii securilor, cuţitelor, mărgelelor etc. În general şeful rămânea tot atât de sărac cum fusese la sosirea mea. El şi fusese jumulit de tot ce primise (şi era cu mult mai mult decât media darurilor distribuite fiecăruia).” În continuare, un fapt foarte interesant - “Această aviditate colectivă duce şeful la un fel de disperare. Refuzul de a da ocupă atunci, în această democraţie primitivă, un loc similar celui al chestiunii de încredere care se pune într-un parlament modern. Când şeful ajunge să spună: “Ajunge cu datul!”, “Destul cu generozitatea, să fie altul generos în locul meu!” el trebuie să fie într-adevăr sigur de putere, căci domnia lui trece printr-o criză din cele mai grave.” ⁴. Aceasta din cauză că şeful nambikwara nu este cu adevărat un şef, cel puţin nu în felul cum am fi tentaţi să-l înţelegem noi. Ierarhia nu este decât aparentă, şeful nu e de fapt decât primul între egali - diferenţa de statut între el şi “subalterni” fiind astfel în realitate inexistentă. Nivelul bunăstării este riguros acelaşi, iar controlul democratic, de jos în sus, este total.

O populaţie aflată de asemenea pe un nivel primitiv de dezvoltare sunt boşimanii, locuitori ai Sudului Africii. Antropologul Richard B. Lee a observat şi la ei manifestări surprinzătoare de egalitarism, cum ar fi aparentul dispreţ pentru cei care dovedeau un succes mai mare la vânătoare. “ Să presupunem că un boşiman a fost la vânătoare - spune unul din cei intervievaţi de Lee - atunci el nu trebuie, întorcându-se la ai săi, să se fălească spunând ce mare a fost animalul vânat de el. El trebuie în schimb să rămână tăcut până când cineva îl întreabă cum s-a descurcat, iar atunci el trebuie să răspundă - “Vai, eu nu sunt bun deloc la vânătoare, nu am găsit nimic, în afară de un animal mărunt.” ⁵ Acest egalitarism al boşimanilor este atestat şi la William L. Ury - “Cultura boşimană - spune el - este puternic egalitaristă, într-atât încât indivizii tind să evite asumarea autorităţii şi chiar să fie în centrul atenţiei celorlalţi. Acest respect reciproc permite fiecăruia din comunitate să aibă un cuvânt de spus în luarea deciziilor…” ⁶

Iată deci cum stau lucrurile cu pretinsa inexistenţă a egalitarismului primitiv. Doar o încercare a apărătorilor capitalismului de a face ceea ce ştiu ei atât de bine - să falsifice, chiar grosolan, realitatea. Faptul că antropologi, nu orice fel de antropologi ci unii de renume mondial ca Levi-Strauss, Richard Lee, William Ury îl atestă dovedeşte că nu marxiştii bat câmpii când vorbesc de caracterul preponderent comunist al “naturii umane” ci tocmai detractorii lor.

Acest egalitarism primitiv nu a fost deloc o întâmplare, ci o consecinţă inevitabilă a marii slăbiciuni individuale a omului, la care nivelul la rându-i extrem de scăzut al tehnicii, al forţelor de producţie, nu a avut de adăugat mare lucru. Evident că atâta vreme cât acest nivel extrem de scăzut al tehnologiei s-a menţinut a trebuit în mod inevitabil să se menţină şi egalitarismul. Atunci când nivelul tehnologic a progresat, atunci când de pildă arme noi ca arcul de săgeţi (a cărui inventare marchează, după Engels, trecerea de la treapta de mijloc la cea de sus a sălbăticiei ⁷ ) au sporit eficienţa vânătorii, când s-a trecut la cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, atunci a devenit posibilă existenţa unui surplus permanent, surplus ce a fost însuşit de anumite persoane ce s-au constituit într-o aristocraţie gentilico-tribală, prima pătură privilegiată cunoscută de omenire în istoria sa. Bineînţeles, acest lucru nu s-a petrecut peste tot în acelaşi timp, evoluţia inegală, ba chiar puternic inegală a societăţilor din diferite regiuni ale globului fiind un fapt care a dat de ceva vreme - şi va mai continua din păcate să dea - apă la moară acestor înverşunaţi câini de pază ai capitalismului care sunt rasiştii. Dar acest ritm inegal nu are de fapt - şi nu trebuie să ne sfiim niciodată să subliniem acest lucru - nimic în comun cu pretinsa inferioritate în intelect sau creativitate a unora, ci - aşa cum a arătat în mod magistral Jared Diamond în lucrarea sa “Guns, germs and steel” cu prezenţa sau absenţa dintr-o regiune a plantelor de cultură cu randament superior (grâu, porumb) şi a animalelor de povară. Evident că o civilizaţie cât de cât avansată nu se poate susţine prea mult, şi mai ales nu poate continua să avanseze, fără o agricultură intensivă, iar această agricultură intensivă nu poate fi concepută fără plante de cultură cu randament ridicat şi animale de povară corespunzătoare, animale care să poate fi înhămate la un plug. Acolo unde aceste plante şi animale au fost folosite pentru prima oară avem leagănele civilizaţiei omeneşti - Egipt, Mesopotamia, India, China. Acolo unde ele au ajuns mai târziu şi civilizaţia a apărut mai târziu. Acolo unde nu au ajuns deloc nu s-a ieşit niciodată prin propriile mijloace din Comuna Primitivă, ieşirea venind doar din exterior, şi de cele mai multe ori sub forma jafului şi a genocidului colonialist. În fine, acolo unde nu a existat decât un singur ingredient al civilizaţiei, în speţă în cele două Americi, unde se cultiva pe scară largă o cereală cu randament ridicat precum porumbul (şi nu numai în Mexic sau Peru, cum se crede de obicei, ci şi în Columbia, multe părţi ale Americii de Nord şi chiar părţi ale Amazoniei sau în Antile), dar unde nu existau boi şi cai ci numai lame, acolo nu s-a ieşit decât pe jumătate din Comuna Primitivă iar nemaipomenita tragedie a Conquistei (cel mai mare genocid nu doar din istoria emisferei vestice ci şi din a întregii lumi) a venit ca un fapt firesc - căzi în ciuda unor realizări arhitecturale, matematice, astronomice şi urbanistice (Tenochtitlanul avea totuşi 300 000 de locuitori), nici cei mai avansaţi amerindieni nu au depăşit din punct de vedere al tehnicii militare epoca de piatră. Calendarul mayaşilor ne uimeşte şi în ziua de azi, drumurile şi fortăreţele incaşilor erau mai bune decât ale europenilor, dar armele lor de piatră nu puteau face faţă celor europene, săbiilor de Toledo şi artileriei (incaşii începuseră să prelucreze şi bronzul, dar nu-l foloseau în scopuri militare), iar lama nu se pretează nicidecum la şarje devastatoare de cavalerie. Chiar dacă din unele puncte de vedere mayaşii, aztecii şi incaşii le erau superiori europenilor, totuşi per ansamblu ei erau rămaşi în urmă, iar acest lucru i-a costat atunci când au intrat în contact cu cei mai lacomi şi mai sângeroşi cuceritori din istoria lumii (până la apariţia naziştilor germani şi japonezi).

“Rasa” nu a avut deci nici o influenţă asupra progresului unora şi rămânerii în urmă a altora ci mediul, condiţiile obiective în care s-a găsit, de-a lungul istoriei, o populaţie sau alta. Prezenţa/absenţa plantelor de cultură cu randament înalt, prezenţa/absenţa animalelor de povară şi cailor sunt cele care au hotărât progresul unora şi rămânerea în urmă a altora, şi nicidecum “genele”. Că nu există diferenţe semnificative între popoare şi grupe de popoare o arată limpede faptul că populaţii considerate de multă vreme a fi în urma albilor pe scara evoluţiei s-au dovedit perfect capabile să-şi însuşească ştiinţa creată de albi şi să dea lumii genii cu nimic mai prejos decât ale albilor, iar faptul că aceste genii nu sunt mai des întâlnite se datoreşte, fără îndoială, persistenţei în societatea capitalistă a asupririi naţionale şi rasiale, a asupririi coloniale atât la scara unei ţări cât şi la scară mondială, asuprire ce face ca rata sărăciei printre unele naţiuni sau “rase” să fie mai mare, sau chiar considerabil mai mare decât printre altele. Faptul că de exemplu în Statele Unite asuprirea negrilor - nu de către albi ci de către “elitele” albilor - este încă o realitate este demonstrat nu numai de rata mult mai mare a sărăciei şi şomajului printre negri - de pildă venitul mediu anual al unui afro-american era la începutul mileniului 3 cu 61% mai mic decât al unui alb - decalajul fiind acelaşi ca în 1880!- iar procentul tinerilor afro-americani care nu au loc de muncă dar nu sunt nici la şcoală era de circa 20%, faţă de procentul de numai 9% al tinerilor albi aflaţi în aceea şi situaţie - , de rata mortalităţii infantile de mai bine de două ori mai mare decât printre albi, dar şi de persistenţa unor forme e drept neinstituţionalizate dar făţişe de discriminare, de pildă în ce priveşte accesul la tratament medical de urgenţă - pacienţii albi au astfel şanse de cinci ori mai mari decât cei negri să primească îngrijire de urgenţă în cazul unui atac cerebral ⁸ . Da, asuprirea rasială, într-un cuvânt rasismul - nu a dispărut, şi aceste exemple, alături de cele prezentate în capitolul precedent, dar şi alături de altele (vezi faptul ca în Africa de Sud, la aproape 20 de ani de la Apartheid, latifundiarii albi stăpânesc în continuare nu mai puţin de 81% din pământuri, guvernul “negru” al ANC redistribuind doar… 6% ⁹) arată clar acest lucru. Dar că “rasele” nu sunt de fapt diferite de ele, că albii de exemplu nu sunt diferiţi de negri şi vice-versa este arătat nu doar de apariţia geniilor (în înţelesul “alb” al cuvântului…) printre negri atunci când forţa rasismului începe să scadă dar şi de apariţia de performeri albi în sporturile tradiţional dominate de negri - de pildă boxul de categorie grea. Mulţi teoreticieni ai rasismului au susţinut de atâtea ori că negrii dominau în trecut boxul de categorie grea din cauza unei “dotări superioare” şi chiar prezentau în detaliu în ce constă această “dotare superioară”, dar iată că boxerii albi nu prea au dat credit acestei teorii şi au încercat să o verifice în practică, de pildă antrenându-se mai mult decât o făceau înainte. Iar rezultatul este că acum albii sunt cei care domină boxul la categoriile grele, şi nu are rost să ne referim aici doar la celebrul Valuyev… Dacă ar apare cărţi cu pretenţii “ştiinţifice” care să scuze prezenta inferioritate a negrilor în acest tip de box prin apelul la o “dotare superioară” a albilor pentru box, atunci fără îndoială că faţa profund pseudoştiinţifică a rasismului ar fi dezvăluită mult mai bine, dar se pare că printre intelectualii negri există mai mulţi oameni cu bun simţ decât printre cei albi astfel că reputaţia negrilor este salvată cu preţul unui mai mare efort de propagandă (căci ştiinţa are întotdeauna şi un caracter propagandistic, nu există ştiinţă şi propagandă ci doar ştiinţă bună şi ştiinţa proastă, adică propagandă bună şi propagandă rea), a unui mai mare efort de propagandă al antirasiştilor de toate “rasele”. Negrii şi albii nu sunt în realitate dotaţi în mod diferit de natură pentru box, natura care a hărăzit omului să fie practic singura specie în care factorii sociali au un mai mare rol în evoluţie decât selecţia darwiniană, această natură a făcut ca albii şi negrii să aibă aceeaşi dotare pentru box, numai că în trecut negrii pur şi simplu se antrenau mai mult pentru asta (din cauza rasismului mai accentuat care nu le lăsa alte modalităţi mai “albe” de afirmare în societate) în vreme ce albii se antrenau în medie mai puţin, ceea ce făcea ca în box să strălucească mai mult negrii decât albii. Când atitudinea albilor faţă de box s-a mai schimbat s-au schimbat şi rezultatele lor în acest sport. Tot astfel, am mai putea spune, nu se poate vorbi în mod serios nici de un “mod diferit de abordare a lumii” de către savanţii evrei şi cei ne-evrei, să amintim că modul des numit “relativist” de abordare a lumii nu îşi are originea în evreii Einstein sau Marx ci în gentilul Lao Tzu, primul fondator de religie (şi poate singurul) care în locul opoziţiei absolute a contrariilor susţinute de iudeo-creştinism (şi de Islamism) a văzut unitatea acestora. Perechea Yin-Yang este de fapt prima afirmare a relativismului în istorie, şi ea aparţine unui gentil, nicidecum unui evreu. Lumina trece în întuneric, binele trece în rău la fel cum la Einstein masa trece în energie iar la Marx iubirea faţă de oameni îşi găseşte exprimarea în opoziţie înverşunată, în duşmănie, mergând până la ură, faţă de duşmanii omenirii, exploatatorii celor ce muncesc. Fără îndoială că dacă gentilii ar arăta un mai mare interes pentru modul “evreiesc” relativist de abordare a lumii atunci ar ajunge ca din rândul lor să se nască fizicieni relativişti mai mari ca Einstein sau gânditori marxişti mai mari ca Marx, făcând încă o dată de două parale clevetirile rasiste despre pretinsele diferenţe de constituţie fizică sau intelectuală între oameni.

În orice caz, apariţia unui surplus stabil şi concentrarea lui, prin înşelăciune şi forţă, în mâinile unei minorităţi, apoi transformarea unor oameni în sclavii altora, au marcat nu doar un continuu progres material, tehnologic, cultural, ştiinţific, dar şi un regres, în general constant, în nivelul de viaţă al celor mulţi, al celor ce produceau toate elementele de civilizaţie şi ţineau pe umerii lor pe gânditori şi cercetători, şi se numeau pe rând sclavi, iobagi, proletari moderni. Paradoxal, pe măsură ce nivelul general de dezvoltare al societăţii progresa, avuţiile create de societate se îngrămădeau în mâinile câtorva, în timp ce mizeria celor ce produceau aceste avuţii creştea. Omul care muncea pentru alt om ajunsese mai rău decât cel care în Comuna Primitivă lupta cu forţele naturii şi cu propria neputinţă, ceea ce se poate vedea uşor studiind mărturiile care ne-au rămas despre condiţiile de muncă şi de viaţă ale celor care au creat piramidele, Marele Zid, Colosseumul, ori bogăţiile fără seamăn ale unor oameni ca Ludovic al XIV-lea, ţarul Rusiei, Rockefeller, Krupp şi alţii. Cum spunea Jack London referindu-se la muncitorii americani din vremea sa - începutul secolului XX”- “ Nici un om al cavernelor nu a flămânzit vreodată mai mult decât flămânzesc ei, nu a putrezit ros de murdărie şi de boli aşa cum putrezesc ei şi nici n-a trudit vreodată atât de greu şi atâtea ore în şir cum trudesc ei.” ¹⁰ Aceste cuvinte pot să nu mai fie chiar atât de relevante în vremea noastră în ce priveşte muncitorii autohtoni ai lumii întâi (făcând abstracţie de prezenta criză, care poate să se adâncească mult mai mult decât încearcă economiştii oficiali să ne facă să credem), dar pentru marile mase de muncitori ai lumii a treia şi imigranţi în lumea întâi ele sunt, cum ne putem convinge citind statisticile şi rapoartele organizaţiilor umanitare, ele rămân cât se poate de relevante.

Evident că scopul marxismului, scopul comuniştilor este de a corecta acest viciu major al societăţilor din ultimii 5000 de ani, cu alte cuvinte instaurarea unei societăţi în care atât progresul material cât şi nivelul de trai al maselor să crească în acelaşi ritm, în care, aşa cum atât de sugestiv se exprima Marx, “ progresul uman va înceta să mai fie asemenea acelui hidos idol păgân care nu voia să bea nectar decât din ţestele celor ucişi.” ¹¹. Nu dorim deci, nici măcar nu ne trece prin gând să dorim o întoarcere la egalitarismul primitiv, noi suntem marxişti, nu anarho-primitivişti, chiar dacă pentru zelul şi măiestria cu care unii anarho-primitivişti condamnă ororile sistemului actual nu putem avea decât respect. Dorim o repetare pe o treaptă superioară a acestui egalitarism primitiv, dorim îmbinarea echităţii sociale de atunci cu cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii moderne, dorim o societate care să poată să meargă pe amândouă picioarele, nu ca acum, când se întăreşte unul din ele pe seama atrofierii celuilalt. Şi, cum negarea negaţiei este o lege fundamentală a vieţii, probată de atâtea şi atâtea ori, noi considerăm că avem tot dreptul de a fi optimişti. Aşa cum unitatea politică a spaţiului fostului Imperiu Rus s-a refăcut după Revoluţia din Octombrie şi războiul civil pe o treaptă net superioară, pe treapta federaţiei internaţionaliste de republici sovietice egale în drepturi, tot aşa şi echitatea socială a Comunei Primitive poate reveni, se poate întoarce pe Pământ pe treapta net superioară a forţelor productive moderne, care vor creşte tot mai mult în viitor, la fel şi natura umană de la început, altruistă şi generoasă, dar pervertită de mileniile de sclavagism, feudalism şi capitalism, poate redeveni ce a fost, şi încă şi mai mult decât atât.

Şi nu numai că avem tot dreptul să credem în întoarcerea egalitarismului pe o treaptă superioară, dar avem toate motivele să credem că tocmai capitalismul pe care îl trăim acum, tocmai capitalismul este ultima orânduire bazată pe exploatare, pe antagonisme de clasă, tocmai capitalismul este orânduirea după care va urma comunismul pe care vrem să-l construim noi. Avem toate motivele să credem că nu vom mai fi nevoiţi să aşteptăm sfârşitul unui şir de n orânduiri bazate pe exploatare, ci doar sfârşitul actualei orânduiri bazate pe exploatare.

De ce spunem asta?

Pentru că în capitalism au apărut, pentru prima oară în istorie, premisele, premisele obiective ale trecerii la o nouă orânduire fără clase, şi aceste premise sunt tocmai forţele de producţie superioare, tehnologia şi avuţiile create acum, care lasă în urmă tot ce a cunoscut omenirea vreodată în evoluţia sa. Adevărul este că tocmai progresul forţelor de producţie va face posibilă instaurarea unui tip superior de comunism, deşi, paradoxal, tocmai această dezvoltare a forţelor de producţie, tocmai generarea unui surplus, l-au subminat cândva pe cel vechi. Aceasta pentru că progresul tehnologic de atunci a fost prea mic, a generat un surplus prea mic pentru a-i putea ridica pe toţi oamenii, el trebuind fatalmente să ridice pe unii doar cu preţul coborârii altora. El i-a putut face pe unii să trăiască, în sfârşit, confortabil, numai cu preţul ca alţii să muncească mai mult şi să sufere chinuri mai mari decât oricând în perioada Comunei Primitive, perioadă care, orice s-ar zice, nu a fost nicidecum o epocă a abundenţei. Pe când progresul tehnologic de acum este, din contră, suficient pentru a-i ridica pe toţi, deci el poate face posibil mersul înainte al societăţii fără ca acest mers înainte să mai presupună antagonisme de clasă. Câteodată acumulările cantitative pot avea efecte contrare de la un caz la altul, dacă înainte progresul a subminat egalitarismul acum el îl va favoriza. Puţin progres subminează comunismul, în schimb mult progres îl aduce înapoi pe o treaptă superioară. Comuna Primitivă a însemnat echitate fără abundenţă. Puţin progres tehnologic a dus la negarea acestui raport, adică la abundenţă fără echitate. În schimb mult progres tehnologic va duce la negarea acestei negaţii, adică la o societate care va avea şi echitate şi abundenţă deopotrivă, putând, în sfârşit, aşa cum am afirmat mai sus, să meargă cu încredere pe amândouă picioarele..

În afară de o dezvoltare nemaivăzută a forţelor de producţie, în stare să facă sustenabil comunismul, capitalismul a adus lumii şi ceva cu totul şi cu totul nou - anume crizele nu de subproducţie ci, din contră, de supra- producţie. Capitaliştii organizează producţia pe o scară mult mai mare decât oricând în trecut, dar o organizează cu preţul sărăcirii maselor, astfel că ele ajung să nu mai poată cumpăra ceea ce ele însele au produs, sau - ca în cazul prezentei crize - să nu mai poată returna creditele pe care le-au contractat, deşi aceste credite sunt tocmai ceea ce îi ţin pe bancheri în frunte societăţii. Aşa se face, de exemplu, că Marx exclama în 1859- “Trebuie că există ceva putred chiar în inima unui asemenea sistem social care îşi sporeşte avuţia fără să reducă mizeria şi în care criminalitatea creşte chiar mai repede decât numărul populaţiei”, aşa se face că el scria în 1864: “… pe temeliile vicioase de astăzi, orice nouă dezvoltare a forţei productive a muncii trebuie să ducă în mod inevitabil la adâncirea contrastelor sociale şi la ascuţirea antagonismelor sociale.” ¹²

Or, dacă un sistem socio-economic ajunge în situaţia să se sufoce din cauză că se produce prea mult, dacă el ajunge să genereze foamete în proporţii de masă nu pentru că e prea puţină hrană ci, din contră, pentru că e prea multă, şi singurul mod de a ieşi din criză, în faza capitalismului imperialist, deci atunci când împărţirea lumii, adică a pieţelor între marii capitalişti ai marilor puteri s-a terminat, este reîmpărţirea ei prin forţa armelor, adică războaiele nu de orice fel ci între marile puteri ale lumii, dacă se ajunge aici devine limpede că s-a ajuns atât de departe cu contradicţiile inerente oricărei societăţi împărţite în clase încât capitalismul trebuie să fie neapărat şi ultima societate împărţită în clase din istorie. Atunci când un sistem nu poate să iasă din criză decât împingând lumea în războaie mondiale care ucid mai întâi 10 milioane apoi 70 de milioane de oameni, iar în viitor pot ucide specia umană însăşi, atunci devine clar că sfârşitul unui astfel de sistem nu poate fi decât în acelaşi timp şi sfârşitul întregului şir de sisteme asemănătoare, adică bazate pe exploatarea omului de către om, nu doar un simplu sfârşit de sistem ci şi începutul unei noi ere pentru omenire, instaurarea în sfârşit (sau, mai bine zis, începutul instaurării), instaurarea acelei “Vârste de Aur” la care scriitorii antici visau prin hiperbolizarea unor aspecte reale din timpul Comunei Primitive. Nu doar capitalismul ci şi însuşi tipul de societate bazat pe exploatare a ajuns într-un impas, într-un impas atât de grav că societatea nu are cum să se salveze de la o pieire ca aceea a dinozaurilor decât prin eliminarea acestuia. Nu doar capitalismul ci şi orice fel de exploatare a omului de către om a devenit incompatibil cu supravieţuirea noastră ca specie, pentru simplul motiv că o ameninţare mai mare pentru omenire decât dispariţia nu are cum să existe. Ori capitalismul va elimina omenirea ori omenirea va elimina nu numai capitalismul ci şi orice fel de exploatare a omului de către om, cale de mijloc pur şi simplu nu