Eseuri despre Marxism

mai este cu putinţă. “Trebuie să ucidem capitalismul pentru ca specia umană să poată supravieţui”, cum foarte bine spunea Troţki în Manifestul celui de-al doilea Congres al Internaţionalei Comuniste (1920).

Am văzut până acum, în acest capitol, că nu există o natură umană eternă, că mentalităţile sunt un derivat al tipului de societate existent la un moment dat, am văzut că mentalităţile egalitariste au fost, şi nu oricum, ci pentru 90% sau mai mult din întreaga noastră istorie, o realitate incontestabilă, am văzut că avem toate motivele să sperăm într-o revenire destul de apropiată, dar pe o treaptă net superioară, a unei orânduiri comuniste. Bineînţeles, modificarea în sens invers a bazei va determina inevitabil şi o modificare în sens invers, deşi mai lentă, a suprastructurii, astfel că societatea comunistă a viitorului va deveni fezabilă şi din punctul de vedere al mentalităţilor şi va duce, în final, la dispariţia treptată a însuşi statului, acel instrument de represiune care a vegheat mai mereu până la revoluţia proletară la respectarea adevăraţilor hoţi, a adevăraţilor tâlhari, dar a susţinut mereu că veghează la respectarea unor principii morale generale şi universal valabile, iar după revoluţia a vegheat şi va veghea multă vreme la reprimarea atât a hoţilor şi tâlharilor răsturnaţi dar încă puternici, precum şi la reprimarea celor care refuză munca şi devin cu adevărat un pericol social serios. Când nu numai marii tâlhari vor fi dispărut ci şi, prin dispariţia lor dar şi prin modificarea mentalităţilor, prin naşterea omului nou, aceeaşi soartă vor fi avut-o şi micii tâlhari, atunci toate disputele asupra potrivirii comunismului cu natura umană vor deveni nu doar absolut inutile dar şi, probabil, un subiect de amuzament general. După cum şi-a dat seama foarte bine Lenin în “Statul şi Revoluţia”- “ Din punctul de vedere burghez este uşor să declari că o astfel de orânduire socială este o “utopie pură” şi să faci ironii în sensul că socialiştii făgăduiesc fiecăruia dreptul de a primi de la societate, fără nici un control al muncii fiecărui cetăţean în parte, orice cantitate de trufe, de automobile, de piane etc. Cu astfel de ironii se mulţumesc şi până în ziua de azi majoritatea “savanţilor” burghezi, care-şi trădează prin aceasta atât propria ignoranţă cât şi faptul că apără în mod interesat capitalismul.

Ignoranţă - căci nici unui socialist nu i-a trecut prin minte “să făgăduiască” venirea fazei superioare de dezvoltare a comunismului, iar previziunea marilor socialişti că această fază va veni nu presupune nici productivitatea de astăzi a muncii şi nu-l presupune nici pe filistinul de astăzi în stare să spargă “fără nici un scop”… depozitele de bunuri publice şi să ceară imposibilul.” ¹³. Dacă cei care pun la îndoială compatibilitatea comunismului cu natura umană ar încerca să analizeze lucrurile mai în profunzime ei ar vedea uşor că absenţa autorităţii statului într-o societate cu adevărat sănătoasă este infinit superioară prezenţei acestei autorităţi într-o societate atât de bolnavă că înşişi oamenii chemaţi să ne apere de abuzuri sunt de atâtea şi atâtea ori nişte complici ai infractorilor, nu doar ai celor “ilegali” dar şi, ce este mai grav, al celor “legali”. Va fi imposibil să se suprime toate defectele omeneşti, fiindcă nu chiar tot ce ţine de mentalitatea umană are legătură cu mediul social, factorul economic este cel mai important pentru înţelegerea a ce se petrece în jurul nostru dar nu este singurul. Da, vor mai exista probabil unii oameni cu comportament deviant, dar riscul prezentat de ei va fi atât de mic şi probabilitatea combaterii lor fără stat atât de mare încât efectiv nu merită să ne batem capul cu concepţiile mai sceptice cu privire la viitorul nostru. Cum spunea Lenin în aceeaşi lucrare - “ Noi nu suntem utopişti şi nu negăm deloc posibilitatea şi inevitabilitatea unor excese individuale, nici necesitatea reprimării unor asemenea excese…”- dar se speria el oare de această posibilitate “inevitabilă”? Nicidecum, pentru că el înţelegea diferenţa majoră între temeliile sociale bolnave de acum şi cele sănătoase de atunci. Pentru o astfel de reprimare în comunismul deplin “… nu este nevoie de o maşină specială, de un aparat special de reprimare; acest lucru va fi făcut de însuşi poporul înarmat, cu aceeaşi simplitate şi uşurinţă cu care şi în societatea de azi un grup de oameni desparte pe cei care s-au luat la bătaie, sau nu îngăduie folosirea violenţei faţă de o femeie.” ¹⁴

Cum va arăta lumea în comunismul deplin, fără stat şi populat de oameni în medie infinit superiori moral celor de acum, nu putem prezice exact, dar am putea totuşi spune unele lucruri. Am putea spune că în comunismul deplin se va ajunge nu doar la o sporire nemaivăzută a nivelului de trai - dezvoltarea tehnicii va permite repartiţia în funcţie de nevoi şi va duce în sfârşit la reducerea semnificativă a timpului de lucru pentru toţi oamenii, nu doar pentru aristocraţiile muncitoreşti ale lumii întâi (oricum ameninţate de criză cu o erodare tot mai puternică), şi am mai putea spune că folosirea unor noi surse de energie, total nepoluante dar “nerentabile” pentru capitaliştii, pentru planificatorii proşti de azi, stăpâniţi de lăcomie şi individualism ( de pildă energia oceanelor, a vulcanilor, a vântului) va elimina şi pericolul distrugerii mediului, făcând posibilă dezvoltarea economică practic la nesfârşit şi de asemenea progresul ştiinţei şi culturii practic la nesfârşit. Mai mult timp liber, coroborat cu dispariţia foametei, a încălzirii globale şi a multora din bolile care fac ravagii azi, va însemna, natural, sporirea curiozităţii intelectuale şi artistice a omului, va însemna că vor exista mai mulţi savanţi, mai mulţi artişti, mai mulţi scriitori, mai mulţi exploratori, mai mult timp pentru cercetarea adâncurilor oceanice, a interiorului planetei, a nemărginirilor cosmice. Comunismul deplin va însemna afirmarea neîngrădită a cunoaşterii omeneşti, va însemna că omul, eliberat de lupta cu vechii demoni atât de siniştri va putea, în sfârşit, să se înalţe până acolo unde odinioară credea că se află zeii. Putem afirma cu deplină îndreptăţire că, dacă admitem ideea că fiecare specie are în natură un rost, o menire, atunci menirea speciei noastre este tocmai explorarea, şi care este “frontiera finală” a explorărilor dacă nu explorarea Cosmosului? “…cu formaţiunea socială burgheză - spunea Marx - se încheie preistoria societăţii omeneşti.” ¹⁵. Comunismul deplin, departe de a însemna “sfârşitul istoriei” (mulţi gânditori burghezi, inclusiv de la noi, cum ar fi de pildă Lucian Boia, consideră că marxismul şi-ar propune să ajungă la asta), va însemna, dimpotrivă, tocmai intrarea omului cu adevărat în istorie, adică realizarea menirii sale de explorator al Universului.

Note:

1. Scrisoare a lui Engels către Joseph Bloch, 21-22 septembrie 1890 şi scrisoare a lui Engels către Heinz Starkenburg, 25 ianuarie 1894, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume”, volumul II, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 460 şi 476

2. Edward O. Wilson - “Sociobiologia”, Editura Trei, Bucureşti, 2003, p. 372

3. Conform lui George B. Schaller, care a studiat leii din Serengeti între 1966-1969- “Leii dau impresia că evoluţia lor spre un mod de viaţă social a fost incompletă - astfel cooperarea indivizilor în atingerea unui ţel nu a ajuns încă să presupună împărţirea egală a roadelor acestei colaborări” ( George B. Schaller - “Life With the King of Beasts”, National Geographic Magazine, April 1969). Implicaţia este că numai o astfel de împărţire egalitară a prăzii este compatibilă cu un mod de existenţă cu adevărat social, deci oamenii, fiind fiinţe cu adevărat sociale, nu pot prezenta decât un asemenea tip egalitarist de comportament. Biologia evoluţionistă ajunge astfel să confirme concluziile sociologiei marxiste.

4. Claude Levi-Strauss - “Tropice triste”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 321-322

5. Richard B. Lee - “Lessons în Cross-Cultural Understanding”, la http://www.mc.maricopa.edu

6. “Article Summary of “Conflict Resolution among the Bushmen: Lessons în Dispute Systems Design” by William L. Ury”, la http://www.crinfo.org/articlesummary/10594/

7. Friedrich Engels - “Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume”, volumul II, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 169

8. Michael Moore - “Stupid white men”, Penguin Books, 2004, p. 64-65 şi Laura Blue - “Preventing preemies”, Time, August 3, 2009

9. “The price of freedom. A special report on South Africa”, The Economist, June 5^th- 11^th 2010

10. Jack London, Op. Cit, în “Jack London, Opere alese”, volumul II, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p. 280

11. Karl Marx - “Rezultatele viitoare ale stăpânirii britanice în India”, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere”, volumul 9, Editura Politică, Bucureşti, 1959, p. 236

12. Karl Marx - “Populaţia, criminalitatea şi pauperismul”, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere”, volumul 13, Editura Politică, Bucureşti, 1962, p. 531 şi Karl Marx - “Manifestul constitutiv al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor”, la http://www.marxists.org/romana/m-e/1864/aim/manifest.htm

13. Lenin - “Statul şi revoluţia”, la http://www.marxists.org/romana/lenin/1917/statrev/c05.htm

14. Ibid.

15. Karl Marx - “Contribuţii la critica economiei politice - Prefaţă”, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere”, volumul 13, Editura Politică, Bucureşti, 1962, p. 9

III: Despre compromisuri

Proletariatul îşi desfăşoară lupta în diverse ţări ale lumii aşa cum, cândva, sclavii şi iobagii ai luptat împotriva stăpânilor în diverse ţări ale lumii. Lupta proletariatului este în acelaşi timp naţională şi internaţională, aşa cum a fost cea a sclavilor şi iobagilor. Numai că în cazul luptei proletariatului factorul internaţional are un rol mult mai pronunţat, iar acest rol se manifestă atât înainte cât şi după preluarea puterii, într-una sau mai multe ţări.

Aceasta datorită unei inovaţii fundamentale pe care capitalismul a adus pe faţa Pământului, şi datorită căreia istoria lumii, cu bune şi cu rele, nu va mai fi niciodată aceeaşi - anume piaţa mondială.

Dezvoltarea nemaivăzută a forţelor de producţie, întreprinderile de mari proporţii, producţia mecanizată, efectuată de muncitori care în multe cazuri nici nu se cunoşteau între ei, căile ferate, comunicaţiile transoceanice, telegraful, telefonul, radioul, internetul, toate acestea au adus pentru prima oară ţările cele mai îndepărtate într-o legătură strânsă unele cu altele. Ce se produce în Anglia se poate foarte bine cumpăra în India, şi încă din secolul XIX s-a cumpărat atât de mult că ţesăturile britanice au ajuns foarte curând să ruineze milioane de meseriaşi indieni, aducând cu ele o foamete unică în toate analele subcontinentului. Capitalismul a creat pentru prima oară o economie mondială, pregătind condiţiile pentru unificarea planetei. El este primul sistem din istoria omenirii care poate fi considerat cu adevărat mondial, cu adevărat global. Dar un sistem antagonist extins la scară mondială a trebuit inevitabil să creeze şi tâlhari de anvergură mondială, să creeze pentru muncitori duşmani ai căror interese şi rază de acţiune să depăşească considerabil graniţele unei singure ţări. Dacă ne gândim la nume ca Renault, Arcelor Mittal, OMV vedem uşor că o revoluţie muncitorească în România ar leza nu doar interesele capitaliştilor autohtoni ci şi pe cele ale capitaliştilor din Franţa, Luxemburg, Austria, precum şi din Rusia, SUA, Italia, chiar şi Turcia, ar atinge mult mai mulţi tâlhari decât pe cei “neaoşi”, ar tulbura apele nu doar într-un colţ nesemnificativ al lumii capitaliste ci şi în întreaga lume capitalistă. Dacă muncitorimea de la noi ar prelua puterea ea şi-ar atrage duşmănia şi, deci, şi împotrivirea, nu doar a burgheziei proprii ci şi a burgheziei dintr-o grămadă de ţări, astfel că o revoluţie muncitorească la noi nu ar fi nicidecum doar o chestiune privată a românilor, ci o chestiune de importanţă, vrând-nevrând, mondială. La fel o revoluţie într-o ţară latino-americană ca Venezuela - s-a văzut prea bine în 2002 şi după că opozanţii lui Chavez nu s-au aflat nicidecum singuri în opoziţia lor ci au avut prieteni foarte sus-puşi câteva mii de kilometri mai la nord, sau Chile - unde programul revoluţionar al lui Allende a avut repercusiuni atât de puternice pe Wall Street încât acesta a regizat o lovitura de stat în care numai oficial au murit 3200 de oameni şi au fost torturaţi vreo 30 000. La fel într-o ţară asiatică precum Indonezia, unde în 1965 forţa Partidului Comunist i-a determinat pe capitaliştii americani să susţină un tiran ce are pe conştiinţă, fie chiar şi în lada de gunoi a istoriei unde se găseşte acum, vieţile a peste 300 000 de comunişti şi simpatizanţi comunişti şi peste 200 000 de locuitori din Timorul de Est. “Internaţionalismul” mega-capitaliştilor americani s-a manifestat şi prin uciderea a 4 milioane de civili indochinezi în anii 1960 şi începutul anilor 1970- aproximativ 3 milioane în Vietnam şi circa un milion în Laos şi Cambodgia - mega-profiturile acestor mega-capitalişti erau mult prea preţioase pentru a fi lăsate în mâinile comuniştilor nord-vietnamezi, laoţieni sau cambodgieni.

Acest “internaţionalism” al marii burghezii se manifestă nu numai în cazul revoluţiilor din ţări coloniale ci şi în cazul revoluţiilor din ţările relativ avansate, relativ puternice. Chiar dacă investiţiile străine directe acolo pot fi mici (deşi nu e cazul întotdeauna, de pildă în Marea Britanie, un membru de frunte al lumii întâi, ele reprezintă nu mai puţin de 44,6%), pentru capitalişti orice teritoriu străin este o potenţială pradă, deci paguba provocată de revoluţie e la fel de mare. Capitalistul se sufocă fără pieţe noi, mult mai mult decât se sufoca seniorul feudal fără latifundii noi, iar când aceste pieţe nu sunt disponibile, fie că sunt ocupate de capitaliştii unei alte puteri, fie că servesc proletariatul victorios, singura soluţie este violenţa, violenţă manifestată la început prin provocări, apoi prin război şi terorism. Când noua conducere rusă a început să încurajeze capitalismul rus în dauna rivalilor săi occidentali răspunsul acestora a fost campania mai mult decât provocatoare de extindere a NATO spre Est, campanie ce a avut ca efect o alta nu mai puţin imperialistă de extindere a CSI spre Sud, prin înghiţirea Abhaziei şi Osetiei. Dacă o politică pur capitalistă de “închidere” a putut să provoace pe Wall Street şi la Casa Albă o atât de mare furie, nu ar fi oare logic să presupunem că o politică de tăiere a accesului de tip proletar ar provoca o furie cel puţin la fel de mare? Bineînţeles că avem toate motivele să presupunem asta.

Prin urmare, nici o revoluţie proletară în vreo ţară a lumii nu poate fi privită drept o chestiune pur naţională, drept o chestiune privată a ţării respective, ci trebuie neapărat să devină, în timpul cel mai scurt, o chestiune mondială. Avem exemple destule (războiul civil rus din 1918-1920, războiul din Coreea, războiul din Vietnam, măcelurile anti-comunisto- CIA-iste din Indonezia, Chile, dar şi El Salvador şi Nicaragua, lovitura de stat din Venezuela de acum câţiva ani, lovitura de stat din Honduras de anul acesta), avem exemple destule pentru a spune muncitorilor deschis şi onest că după ce vor răsturna burghezia din interior (fie ea străină fie ea “neaoşă”) ei vor trebuie să înfrunte furia dezlănţuită a burgheziei mondiale, pentru a le spune că după ce îşi vor răsturna asupritorii direcţi lupta lor nu se va încheia ci, din contră, ea este sortită să continue. Acest lucru nu este “troţkism” (căci Troţki susţinea nu doar că victoria finală a socialismului nu e posibilă la scară naţională ci şi că edificarea socialismului în genere, adică exproprierea completă a asupritorilor, nu este posibilă într-o ţară izolată), ci marxism-leninism. Lenin însuşi spunea în 1920 că - “Noi am ştiut tot timpul şi nu vom uita că cauza noastră este o cauză internaţională, că până când revoluţia nu va avea loc în toate ţările, inclusiv în cele mai bogate şi mai civilizate, până atunci victoria noastră este numai o victorie pe jumătate sau, poate, chiar mai puţin.” ¹

Bine, se pot întreba unii, dar dacă împotriva muncitorilor unei ţări se va ridica burghezia mondială, şi dacă victoria revoluţiei internaţionale nu are loc imediat, atunci ce şanse de reuşită mai avem?

Iar noi răspundem astfel: şansele de reuşită sunt mari pentru că atunci când burghezia mondială se pregăteşte să se arunce asupra unei ţări ce şi-a cucerit libertatea în faţa ei se ridică o altă forţă uriaşă, şi anume muncitorimea mondială, proletariatul tuturor ţărilor şi naţiunilor. Când un gigant se pregăteşte să se arunce asupra prăzii drumul îi este barat de un alt gigant. Solidaritatea internaţională a muncitorilor, adevăratul internaţionalism, se ridică în calea furiei capitalismului internaţional şi, dacă este bine organizată, o poate înfrânge, chiar înainte ca revoluţia să învingă şi la nivel internaţional, o poate înfrânge chiar şi fără a dispune de puterea de stat, salvând breşa apărută în reţeaua sistemului mondial imperialist pentru ca în timp ea să se lărgească, aducând salvare muncitorilor din noi şi noi ţări. O astfel de manifestare impresionantă a solidarităţii internaţionale a avut loc după Revoluţia din Octombrie, în contextul războiului civil dezlănţuit de albgardişti cu sprijinul indirect dar şi direct al burgheziei imperialiste din Anglia, Franţa, America, Japonia şi chiar al unei ţări capitaliste mici ca Polonia, scoase la înaintare în special de imperialismul francez. Dar muncitorii englezi, francezi, americani, japonezi etc. - au stat ei oare nepăsători? Nu, nicidecum. Treziţi din beţia şovinistă în care liderii lor social-democraţi îi aruncaseră în cei patru ani de război mondial ei au ieşit în stradă ca să-şi demonstreze solidaritatea cu fraţii lor ce-şi cuceriseră libertatea. “Jos mâinile de pe Rusia Sovietică!”, această lozincă a răsunat pe multe, foarte multe străzi ale lumii în acele zile în care soarta Revoluţiei Ruse atârna de un fir de aţă. Şi planurile imperialiştilor au fost dejucate. Un gigant a fost oprit de un alt gigant. Forţa colosală a internaţionalismului proletar şi-a dovedit din plin eficacitatea. Iar bolşevicii ruşi, în frunte cu Lenin, au recunoscut deschis acest lucru. “Ştiţi - spunea Lenin muncitorilor din transporturi în 1921 - că împotriva noastră au luptat timp de trei ani şi jumătate cele mai bogate puteri din lume. Forţa militară pe care trebuia s-o înfruntăm şi care sprijinea pe Kolceak, Iudenici, Denikin şi Vranghel - ştiţi foarte bine acest lucru… depăşea, incontestabil, cu mult… forţele noastre militare. Ştiţi foarte bine că puterea tuturor acestor state este şi acum incomparabil mai mare decât a noastră. Cum se face deci că aceste state, care şi-au propus sarcina de a învinge Puterea Sovietică, nu au învins-o? Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Răspunsul e limpede. Acest lucru s-a putut întâmpla şi s-a întâmplat pentru că proletariatul din toate ţările capitaliste a fost de partea noastră. Chiar şi în cazurile când proletariatul era în mod vădit sub influenţa menşevicilor şi a socialiştilor revoluţionari - în ţările din Europa ei se numesc altfel -, el nu a sprijinit totuşi lupta împotriva noastră… Nu noi am învins, căci forţele noastre militare sunt neînsemnate; victoria se datoreşte faptului că aceste puteri n-au putut arunca împotriva noastră toată forţa lor militară.”

“… tocmai acest sprijin - spunea Lenin tot în 1921-, tocmai simpatia manifestată faţă de noi de către masele muncitoare - de către masele de muncitori şi de către masele de ţărani, de agricultori - din întreaga lume, chiar din statele cele mai ostile nouă, tocmai acest sprijin şi această simpatie au constituit ultima şi cea mai hotărâtoare sursă, cauza hotărâtoare a faptului că toate invaziile îndreptate împotriva noastră s-au soldat cu un eşec, că alianţa dintre oamenii muncii din toate ţările, pe care am proclamat-o noi, a fost consolidată, iar în cadrul republicii noastre a şi fost înfăptuită, că această alianţă şi-a exercitat influenţa ei asupra tuturor ţărilor.” ²

Şi, tot în 1921: “… Antanta n-a izbutit să arunce împotriva Rusiei un număr destul de mare de trupe credincioase ei, deoarece soldaţii Franţei şi marinarii Angliei n-au vrut să meargă să oprime pe fraţii lor.” ³

Sprijinul pe care muncitorii ţărilor capitaliste l-au dat atunci Rusiei Sovietice s-a întors mai târziu în favoarea lor, căci Rusia Sovietică, apoi succesoarea sa, Uniunea Sovietică, se vor întări până la punctul în care vor ajunge să acorde sprijin direct, militar, unui şir de ţări aflate până atunci în robia capitaliştilor şi moşierilor, între care şi România. Manifestaţia de solidaritate a muncitorilor români din 21 iulie 1919 s-a dovedit astfel a nu fi fost doar pentru fraţii lor ruşi - a fost la început numai pentru ei, dar într-un final a fost şi pentru ei, căci tot ce au dat ei atunci s-a întors înapoi de mai multe ori. Cine ajută va fi la rândul lui ajutat, aceasta este marea lecţie a istoriei mişcării muncitoreşti. Internaţionalismul proletar dă rezultate, cine apelează la el nu va fi dezamăgit.

Internaţionalismul proletar, mai trebuie spus, nu se manifestă numai faţă de muncitorii din celelalte ţări, el se manifestă şi faţă de muncitorii din aceeaşi ţară, dar aparţinând altor naţionalităţi, căci nu există pe lume ţară care să fie “pură” din punct de vedere etnic. Eşti internaţionalist nu numai dacă dai dovadă de solidaritate cu muncitorii din Rusia, sau cu cei din Venezuela. Eşti internaţionalist şi dacă dai dovadă de solidaritate cu muncitorii maghiari din România, sau cu muncitorii turci din Bulgaria, ba chiar, trebuie spus, eşti internaţionalist numai dacă dai dovadă de o astfel de solidaritate, căci, la urma urmei, dacă nu eşti solidar cu muncitorii maghiari din România, dacă negi drepturile lor naţionale absolut legitime, cum ai putea oare să fii solidar cu muncitorii maghiari din Ungaria? Dacă nu eşti solidar cu muncitorii turci din Bulgaria, dacă negi drepturile acestor muncitori turci din Bulgaria, cum ai putea oare să fii solidar cu muncitorii turci din Turcia? Ar mai vrea oare ei să se unească cu tine atunci? Nu ar ajunge în situaţia să îţi întoarcă spatele şi, urmându-ţi ţie pilda, să se alăture şoviniştilor “lor”? Internaţionalismul este ceva ce se realizează din aproape în aproape, el trebuie să se manifeste întâi faţă de cei de altă naţiune de aproape de tine, altfel nu se va putea manifesta faţă de cei de altă naţiune de la mii de kilometri faţă de tine. Solidaritatea internaţională rămâne doar un vis frumos dacă ea nu are la bază lupta pentru egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor muncii dintr-o ţară, adică, în fapt, multiculturalismul. Internaţionalismul fără multiculturalism este ceva ce s-a văzut bine că nu dă rezultate, că nu are cum să dea rezultate.

Şi, bineînţeles, internaţionalismul trebuie să se manifeste, la nivelul unei ţări, nu doar faţă de muncitorii aparţinând unor naţionalităţi conlocuitoare de secole, cum ar fi, în cazul nostru, în principal maghiarii şi romii, iar în cazul Bulgariei turcii şi romii, dar şi faţă de muncitorii aparţinând unor naţiuni de curând sosite, anume faţă de muncitorii imigranţi.

Muncitorii imigranţi sunt o prezenţă obişnuită mai ales în ţările lumii întâi, şi este şi firesc să fie aşa, deoarece tocmai acestea sunt ţările care au practicat şi practică în continuare, sub alte forme, colonialismul, iar prezenţa unor aristocraţii muncitoreşti mai mult sau mai puţin puternice atrage, firesc, o groază de aspiraţii pentru o viaţă mai bună, atrage milioane şi milioane de oameni care, fără să vadă limpede cauzele sărăciei de acasă cred în mod sincer că viaţa lor va suferi o îmbunătăţire semnificativă atunci când vor trece pragul fostelor metropole. Dar ei există şi în ţări mai puţin privilegiate - vezi de pildă Mexicul, unde, unde în 2005 autorităţile au reţinut aproape 240 269 imigranţi fără forme legale proveniţi din ţările Americii Centrale, adică aproape de două ori mai mulţi decât în 2002, vezi de pildă cei jumătate de milion de haitieni stabiliţi în Republica Dominicană, ţară departe de a fi prosperă, vezi cei 2 până la 4 milioane de muncitori din Myanmar, Laos şi Cambodgia stabiliţi în Thailanda, lucrând de multe ori pentru un salariu şi de două ori mai mic decât cel minim legal de 4 dolari pe zi, vezi de asemenea creşterea de mai bine de 6 ori într-un deceniu a populaţiei boliviene din Sao Paulo ⁴.

Forţele xenofobe, interesate în dezbinarea clasei muncitoare (fiindcă doar asta e menirea lor, hotărâtă de capitalişti) vorbesc de multe ori despre “pericolul” reprezentat de imigranţi, acuzaţia cea mai des întâlnită, repetată până la saturaţie, fiind aceea că aceştia ar veni cu gândul nici mai mult nici mai puţin decât să “fure slujbele” muncitorilor autohtoni. Nedând de felul lor în general doi bani pe interesele muncitorilor autohtoni (câţi BNP-işti sau membri ai Forza Nuova se pot vedea la manifestaţiile revendicative ale acestora?), aceşti şovinişti se îndrăgostesc brusc de ei când vine vorba de imigranţi, îndeplinindu-şi prin ura pe care o răspândesc şi care naşte întotdeauna violenţă, mergând până la crimă (vezi de pildă cele 86 de crime rasiste comise în Rusia în 2008 ⁵), îndeplinindu-şi prin această ură animalică un dublu scop - pe de o parte de a împiedica unirea muncitorilor autohtoni, care încep şi ei să sufere din ce în ce mai mult de pe urma lăcomiei patronilor - cu imigranţii, iar pe de alta înlesnirea considerabilă a exploatării imigranţilor, căci e limpede că un om pus la zid în presă şi terorizat pe stradă este mult mai uşor de exploatat.

Acestea fiind spuse, noi marxiştii recunoaştem şi posibilitatea ca, în anumite situaţii, muncitorii imigranţi să acţioneze în calitate de unelte ale patronilor. Dacă noi marxiştii suntem cei mai neîmpăcaţi duşmani ai şovinismului de “naţiune dominantă”, asta nu înseamnă că am căzut în extrema cealaltă şi am ajuns să idealizăm imigranţii. Nu, trecerea de la o extremă la alta este întotdeauna periculoasă, te face întotdeauna să pierzi contactul cu realitatea. Cazuri ca cele descrise de naţionaliştii xenofobi se