Ethan Frome

Modul GuvernĂRii filo-Sioniste
DELEGAŢIILE EVREIEŞTI ŞI

B’NAI B’RITH-UL
Proaspăt instalat preşedinte, ca pentru „a bifa“ o sar­­­ci­nă externă, Tra­ian Băsescu a şi participat pe 27 ia­nu­a­rie 2005 la ceremoniile con­sa­cra­te împlinirii a 60 de ani de la „eli­be­ra­rea lagă­ru­lui nazist de la Auschwitz-Bir­ke­nau“, ce au avut loc în Polonia. Cu acest prilej, şeful statului român a fost pre­zent alături de preşedintele ţării-gazdă, Alek­san­der Kwas­­ni­ewski, dar şi de preşedintele Israelului, Moshe Kat­zav şi de pre­­şe­din­tele Congresului Mon­dial Evreiesc, Israel Sin­ger². Acest mo­ment, dincolo de secretele con­tac­te di­plo­matice, a in­­­au­­gurat intensa serie de vizite evreieşti ale noi gu­ver­nări româneşti, sin­gurele de fapt, pentru mult timp, nici un alt înalt ofi­­cial oc­cidental nevenind la Bucureşti până la finele lui 2005, când Con­doleeza Rice - secretar de stat la Externe, în SUA - a stat câteva ore pentru a sem­na acordul de in­stalare a trupelor ame­­ricane în România.

La Auschwitz a fost practic prima vizită oficială a lui Traian Bă­ses­cu în calitate de şef al statului. Traian Băses­cu a spus cu această oca­zie că ro­­mâ­nii tre­­buie supuşi unui lung proces „educaţional“ al vi­no­vă­ţiei lor pri­vind Holo­caustul, stabilindu-se totodată vizita ofi­cială a lui Băsescu în Israel, nu mai îna­inte însă de pro­gra­ma­rea lui Moshe Katzav la Bucureşti.

Băsescu mai declara cu această ocazie: „Vreau să spun răs­picat că voi fi intransigent cu orice fel de manifestare ex­tre­mis­­tă, xenofobă sau anti­semită şi că nu voi tolera ca România să mai fie asociată cu gesturi de această natură. Voi sus­ţine ac­tivitatea Comisiei Internaţionale de Studiere a Holo­ca­us­tului şi o prezenţă serioasă a ţării noastre în Grupul In­ter­na­ţi­o­nal de Re­flec­ţie pentru Holocaust. Actele de reparaţie mora­lă la adresa co­munităţii evreieşti şi iniţiativele în domeniul edu­ca­ţiei vor confirma since­ri­ta­tea abordării româneşti în re­zol­va­rea pro­ble­melor trecutului“.

La scurt timp, în 14-16 februarie 2005 des­cin­dea la Bucu­reşti, pes­te guvernanţii români, cea mai mare delegaţie evreiască ame­ri­ca­nă vă­zu­tă vreodată la noi, în frun­tea liderilor celor 52 de mari organizaţii evre­ieşti aflân­du-se chiar B’nai B’rith, numele oficial fiind cel de „Delega­ţia Con­ferinţei Pre­şe­dinţilor Marilor Organizaţii Evreieşti Ame­ri­cane“, con­du­să de James Tisch şi Malcolm Hoenlein, pre­şe­­dintele şi vice-preşe­din­te­le exe­cutivi ai organizaţiei.

Înainte de a intra peste noii guvernanţi români, în ziua de 14 febru­arie oligarhii evrei din SUA au participat la „ce­re­mo­nii­le de pri­mi­re a oas­pe­ţilor de la Templul Coral şi Centrul Cultural Co­­mu­ni­tar“ evreiesc, unde au discutat cu Rodi­ca Radian Gordon, am­­ba­sa­do­area Israelului în Româ­nia, cu Tom Delare, şeful misiunii di­­plo­ma­tice a am­ba­sa­dei SUA în Româ­nia, cu conducătorii or­ga­ni­za­ţi­ei evreieşti Soh­nut din România, ca şi cu toţi lide­rii iu­da­is­mu­lui „ro­mâ­­nesc“. În ca­­drul acestor discuţii, ei au primit ul­ti­me­le in­dicii pri­­vind pro­ble­mele ce trebuiau adăugate discuţiilor oficiale de la pre­şe­din­ţie şi de la guvernul român.

Cu ocazia acestor întâlniri inter-evreieşti, ra­binul Me­na­­chem Haco­hen s-a adresat astfel „oaspeţilor ame­ri­cani“:

„Sunteţi coloana vertebrală a forţei evreieşti din SUA, iar forţa evre­iască din SUA este co­loana ver­te­bra­lă a exis­tenţei Israelului şi a exis­ten­ţei poporului evreu. De aceea vă sunt foarte recunoscător că aţi ve­nit [în România] să ne vizitaţi“.

În zilele următoare, pe 15 şi 16 februarie, imensa de­­­le­­­gaţie evre­ias­că des­cindea la Palatele Cotroceni şi Vic­to­ria. Liderii evreimii americane au avut discuţii cu preşe­din­tele Tra­ian Bă­sescu, cu primul ministru Tări­­cea­nu; cu mi­nis­trul de Externe Mihai Răz­van Ungu­­rea­nu; cu mi­nis­trul Edu­ca­ţiei şi Cercetării Mircea Miclea; al Cul­tu­rii, Mona Muscă; cu vice-pre­şe­din­tele Se­na­tu­lui, Teodor Meleşcanu; ş.a.m.d..

Deoarece autorităţile române au fost extrem de dis­cre­te în faţa po­pulaţiei române privind caracterul aces­tor dis­­cu­ţii, ca şi asupra tema­ti­cii abor­da­te, mărginindu-se la un vag comunicat de presă, apelăm la sur­sele evreieşti:

„Oaspeţii au venit în ţară la invitaţia ministrului Afa­ce­rilor Externe, Răzvan Mihai Ungureanu, - scria Rea­li­ta­tea Evre­iască - şi problemele dis­­­cutate în cadrul între­ve­derilor au tratat moda­lităţi de strângere a bunelor relaţii româno-ame­ri­ca­ne, în calitatea Româ­niei de mem­bră NATO şi can­didată la integrarea în UE.

Oaspeţii au fost, de ase­me­nea, interesaţi de poziţia României în redemararea pro­­ce­su­lui de pace în con­flic­tul pa­les­tiniano-israelian. O temă nu mai puţin importantă a fost retrocedarea pro­prie­tă­ţilor evre­ieşti con­fis­ca­te în timpul legislaţiei rasiale şi în anii tota­litarismului.“

La rândul său, Daniel Mariaschin, vicepreşedinte al B’nai B’rith, le declara la scurt timp evreilor din România:

„A fost o vizită importantă, în primul rând de­oa­re­ce or­­­ga­ni­za­ţiile evreieşti din America au dorit să cu­noas­că noul guvern şi noul par­la­ment român… În al doilea rând, am discutat cu aceşti lideri pro­bleme cum ar fi pu­ne­rea în aplicare a conclu­ziilor Raportului «Co­mi­­siei In­ter­naţio­na­le pentru Studierea Holo­ca­us­tu­lui în Ro­mâ­nia», ac­ti­vităţi edu­caţionale şi culturale, de păs­tra­­re a me­moriei celor în­tâm­plate... Noi, de la Or­ga­ni­­za­ţia B'nai B'rith, avem o re­la­ţie foarte bună cu co­mu­ni­tatea evre­ilor din România, sun­tem în permanentă legă­­­tu­ră şi co­la­bo­răm la două proiecte. Istoria acestei comu­nităţi şi pre­zen­tul ei sunt extrem de importante pentru noi, ţinând cont de rolul jucat de evreii din Româ­nia în istoria poporului evreu. Această co­mu­­nitate a stat în centrul vieţii evreieşti internaţionale, iar actuala co­munitate continuă această istorie [?-n.n.].“

Şi Rabi Andrew Baker, reprezentantul Comitetului Evre­­iesc Ame­ri­can, avea să declare la rândul său:

„Multe dintre problemele pe care le-am discutat, au fost abor­da­te şi înainte - şi anume: să se depună efor­turi mai mari pentru a realiza restituirea proprietăţilor, abor­da­rea istoriei Ho­lo­caustului în România, întărirea bune­lor relaţii dintre Ame­ri­ca şi România, dintre Israel şi Româ­nia. Dar semnificativ a fost, de această dată, numă­rul mare al per­soa­ne­lor care au fost pre­zen­te, grupul care a re­pre­zen­tat multe organizaţii evre­­ieşti ame­­­ricane. Aceştia vor trans­mite în America un mesaj despre înţe­le­ge­rea mani­fes­tată de guvernul român faţă de problemele evreilor.“

Iată şi peroraţiile lui James Tisch, preşedintele Con­fe­­rinţei Preşe­din­ţilor Marilor Organizaţii Evreieşti Americane:

„În întâlnirile la cel mai înalt nivel cu oficialităţile ro­mâ­ne, în dis­cu­ţiile sincere, deschise, stimulative, am vor­bit despre relaţiile dintre SUA şi România, care sunt foar­te bune, şi despre dorinţa de a întări acest parteneriat. Am constatat, de asemenea, legăturile strânse dint­re Ro­­mânia şi Israel, interesul şi orientarea corectă a Ro­mâ­ni­ei în pro­ce­sul de pace dintre Israel şi Autoritatea Pales­ti­ni­a­nă, căruia i se des­chid, acum, noi oportunităţi¹. Şi este sa­lutar sprijinul pe care statul ro­mân, care face parte din ceea ce noi nu­mim noua Europă, îl acordă Isra­e­lu­lui. Cred că evreii din România se bucură de unul dintre cele mai bune statute în ţările europene. O altă temă supusă dez­­baterilor a fost reac­ti­­varea fenomenului antisemit, reac­ti­­vare care se face simţi­tă şi în România. Sperăm, aşa cum ne-au încredinţat şi au­to­rităţile de stat, că aceste ma­­nifestări vor fi eradicate.“

[Traducere: România va accentua relaţiile pri­vi­le­gi­a­te cu evre­ii din SUA (cu SUA în general) şi cu Israelul, se va implica în pro­blema evre­ilor cu pales­ti­ni­e­nii, într-un mod favorabil mai de­gra­bă Isra­e­lu­lui; România va demara o cam­pa­nie de per­se­cu­tare a celor con­si­de­raţi duşmani ai evreilor (cum ar fi cei ce nu cred în amploa­rea acu­ze­lor aduse românilor ca participanţi la „Ho­lo­ca­ust“), ca­ta­logaţi ca „anti­se­miţi“. Conform revistei Realitatea Evre­ias­că una dintre te­me­le pri­o­ri­ta­re în discuţiile oficiale purtate, „la cel mai înalt nivel, cu au­to­­ri­tă­ţi­le sta­­tului“, s-a referit la resu­rec­ţia antisemitismului actual, care „din păcate, se ma­nifestă şi în România“.]

Malcolm Hoenlein, vice-preşedinte executiv al Con­fe­rin­­ţei Preşe­din­ţilor Marilor Organizaţii Evreieşti Americane, a completat la rândul său:

„Dorim să contribuim, în continuare, la men­ţi­ne­rea iu­­da­is­mului în România la parametrii actuali. Am avut, de ase­me­nea, discuţii foar­­te pro­duc­ti­ve cu conducerea sta­tului român. Con­siderăm ca po­li­­tica faţă de Israel este foarte bună. Apreciem adop­tarea de către au­to­­ri­tă­ţi­le de stat a Raportului asupra Holocaustului în Româ­ni­a, rea­li­zat de Comisia Wiesel, faptul că istoria Holo­caus­tu­lui este pre­­dată în şcoli. Ne în­gri­jo­rea­ză unele ma­ni­fes­tări anti­se­­mite, cum ar fi ne­ga­rea Ho­lo­ca­us­tu­lui, străzi în oraşe ale României ce poartă numele lui An­to­nes­cu, statuia lui de la Bucureşti. Credem că forurile în drept vor lua mă­su­rile cuvenite, aşa cum am fost asi­gu­raţi.“¹

Iată şi alte două declaraţii, cu aceeaşi ocazie:

„Am fost foarte impre­sionat de ce am văzut şi ce am auzit, le­gat de angajamentele guvernului român faţă de co­munitatea evre­ias­­că, mai ales în ceea ce pri­veşte cu­noaş­terea Holocaustului în rân­dul po­pu­­la­ţiei. Cunosc bunele relaţii care există între România şi Sta­tul Isra­el. Sper ca acestea să continue şi, în această direcţie, Româ­nia ar putea fi utilă, influenţând alte popoare din Europa să aibă o atitu­di­ne pozitivă faţă de Israel.“

[Rabi Perry Rank, preşedintele Adunării Rabinice Mondiale]

„Resurecţia antisemitismului în vestul Europei, dar şi în multe alte părţi ale lumii, trebuie să ne întărească uni­­tatea şi sentimentul de centralitate faţă de Israel. Tot­­­odată, ecu­me­nismul promovat de Fun­­da­ţia ce o con­duc, este singura cale de armonie a lumii, de care avem atâ­ta nevoie.“

[Rabi Arthur Schneier, preşedintele Fundaţiei Apel Conştiinţă]

În secul comunicat de presă din 15 februarie 2005, prim-mi­nis­trul Tăriceanu su­blinia că vizita „Înalţilor oas­peţi“ evrei din SUA se constituie în­tr-o „premieră is­to­ri­că pentru România şi se înscrie în ansamblul legă­tu­ri­lor spe­ciale sta­bi­li­te de către ţara noastră, atât cu marile orga­ni­zaţii evre­ieşti in­ter­­na­ţi­o­na­le, cât şi cu SUA şi cu Israelul“ ex­pri­mându-şi „dorinţa co­mu­nă de extindere şi con­so­li­da­re a acestor raporturi“.

La rândul său, preşedintele Băsescu, în cunoscutu-i stil beli­cos, s-a angajat în „hotărârea autorităţilor române de a lupta îm­po­­triva anti­se­mi­tis­mu­lui, a ma­nifestărilor extre­mis­te şi a pu­ne în aplicare cu fer­mi­ta­te re­co­­mandările Co­­mi­si­ei Inter­naţi­o­na­le de Istorici pentru Studierea Ho­lo­­ca­us­tu­lui în România“.
Mihai Răzvan Ungureanu, un „iudeu“ sionist

Am văzut că la baza vizitei celei mai mari delegaţii evreieşti în Ro­mâ­nia (din fe­bru­arie 2005) a stat, cel puţin for­­mal, in­vi­ta­ţia bi­za­ru­­lui ministru de externe al Româ­ni­ei, Răzvan Ungureanu, un pa­si­o­nat pro­mo­tor al cau­zei iudais­mu­lui în lu­me, de­alt­fel şi un pasionat al istoriei şi „culturii“ evreieşti. Apartenenţa sa (ca lider) la organizaţiile lui Soros din România, ca şi la or­ga­ni­zaţiile iudaice, a făcut ca, fără să fi avut în nici un fel o viaţă politică ac­tivă (după cum sin­gur măr­turiseşte), să fie chemat a fi ministru de externe al Româ­ni­ei în decembrie 2004².

Născut în 1968, el are, conform presei oraşului său natal, Iaşiul, unii dintre bunici de obârşie evreiască. Alte informaţii spun că mama sa ar fi o evreică născută în oraşul Bălţi, în Uniunea Sovietică (azi în Republica Moldova). Mi­­hai-Răzvan Un­gu­rea­nu a fost, mai întâi, acti­vist în con­du­ce­­rea pe ţară a Organizaţiei Pio­nie­ri­lor, apoi membru su­ple­ant în C.C. al U.T.C. (Uni­unii Ti­neretului Comunist), plon­­jând, în cele din ur­­mă, şi în con­du­ce­rea UASCR (Uni­u­nea Stu­den­ţi­lor Co­mu­nişti), pos­tu­ră în care l-a prins „revo­­lu­ţia“ din 1989.

Tot în oraşul său natal se spunea că funcţiile politice din regimul comunist (secretar UTC etc.) nu le-a obţinut prin merite la învăţătură, ci ca urmare a unor directive de la vârf, „la acea oră el nefiind nici pe de­par­te un elev de excepţie. În ceea ce priveşte «rezultatele şcolare foarte bu­ne» acestea au fost în mare parte obţinute prin obligarea colegilor de a-i oferi sprijin... În anul 1986, cei mai buni colegi ai săi [din liceu] au fost con­­vocaţi de directorul pe probleme politice, prof. Martinus Ioan, şi li s-a dat ca «sarcină de partid» să-l scoată pe Mihai şef de promoţie, deşi la obi­ec­tele de studiu real era un elev de nivel cel mult mediocru. Cei doi elevi care nu s-au conformat au fost «invitaţi» la Securitate şi nu au avut în­cotro decât să-l ajute şi ei“.

La ultimul congres al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comu­­nist (CC al UTC), M. R. Ungureanu a fost primul care, conform progra­mu­­­lui, a luat cuvântul după Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului. Se spune că, în­tors la Iaşi, îşi arăta la colegi mâna dreaptă, pe care i-ar fi strâns-o Ni­co­lae Ceauşescu, spunând că nu şi-o va mai spăla mult timp.

După 22 decembrie 1989, însă, Ungureanu pozează ra­­pid în anti-comunist, astfel încât din primele luni ale lui 1990 îi acuză de neo-crip­to-comunism pe profesorii de la Fa­cul­­tatea de Istorie din Iaşi. Este ra­colat curând în structurile Gru­pului pentru Dialog Social, unde „a fost şco­lit să spurce tot ce e bun în România“, spuneau răuvoitorii concitadini.

„Alexandru Zub, acest Zoe Petre efeminat al ma­so­ne­riei de pe Bah­lui (Iaşi), a desăvârşit schimbarea la faţă a im­per­­tinentului Ungu­rea­nu. Sângele apă nu se face, aşa că fra­te­le Israel l-a primit cu braţele des­chi­se. Mai întâi, a fost con­tac­tat de un profesor evreu de la Bucureşti, Alexandru Vianu (bine cunoscut în anumite medii sub porecla Sami), care l-a pro­pus ulterior mai-marilor săi coreligionari. Ca urmare a in­flu­­en­ţelor oculte, Un­gu­reanu a primit o bursă la Colegiul Iu­da­ic din Oxford, pentru anul uni­ver­si­tar ’90-’91, în scopul sus­ţi­nerii masteratului. Deoa­rece… era abia în anul Ill, s-a făcut o intervenţie specială şi suspectă pentru ca «tânăra spe­ran­­ţă» să dea şi examenele de anul IV înainte de a pleca în Anglia, caz ra­rissim în istoria Universităţii Al.I. Cuza!… Prea se leagă toa­te, mai cu seamă că nevastă-sa este şi ea de ori­gine iudaică, fiind membră a Comunităţii Evre­ieşti din urbea noas­tră“¹

Ungureanu este chiar vorbitor al limbii evreilor. Iată ce scria în edi­ţia ebraică ziarul israelian Ma'ariv (în 15.02.2005):

„Noul ministru de externe al României, d-l Mihai Răzvan Ungu­rea­­nu, s-a întâlnit cu persoane din rândul evreilor care au fost surprinse de faptul că d-lui vorbeşte ebraica, urmare a studiilor făcute la uni­ver­si­­tatea din Ierusalim… D-l Ungureanu şi-a făcut doctoratul în «Is­to­ria evre­­ilor din România» şi, în urmă cu câţiva ani, a venit în Israel pentru spe­cia­li­za­re. Înainte de numirea în înalta funcţie, urma să fie numit şeful «Centru­lui de studii evreieşti» din oraşul Iaşi. D-sa promovează cu de­vo­tament subiecte legate de poporul evreu şi acţionează pentru in­tro­du­cerea unui program de învăţământ legat de Holocaust, ca parte inte­gran­tă din progra­mul general de învăţământ în România…“

Plecarea spre zări iudaice a lui Ungureanu s-a pe­tre­­cut din perioa­da 1990-1991, pe banii unui mare mag­nat evreu mondial, bine­cu­noscutul co­laborator al Mos­sad-ului, Mark Rich, care la acea vreme acţiona în in­dus­tria petrolieră românească cu firma Total Mark Rich, prin bu­nă­vo­inţa guvernului Petre Roman. Aşa se face că din 1992 este de­ţi­nă­to­rul „bursei de merit Mark Rich“ (din cadrul „Aca­de­­mi­ei Regale de Ştiinţe“ din Marea Britanie), şi ab­sol­vă „Mark Rich“ Royal Society, la St. Cross Co­llege Fe­­llow­ship Centre for Jewish and Hebrew Stu­dies, din cadrul St. Cross Co­llege - Uni­ver­sity of Oxford. Astfel, pe banii unui escroc evreu inter­na­ţio­nal, în 1993 Un­gu­reanu şi-a luat mas­te­ratul la St. Cross College al Uni­­­ver­sity of Oxford în Marea Bri­­tanie, iar în 1997 s-a înscris şi a de­venit membru al European Association for Jewish Stu­di­es din Oxford, ceea ce-l ajută ca din 1998 să de­vi­nă ­Senior Fel­low al Oxford Centre for Jewish and He­brew Stu­di­es, St. Cross College al Universităţii Oxford, iar din 2002 in­tră în board-ul New Europe College din Bucureşti.

În trecut îl regăsim, din 1998, coordonator al co­lec­ţi­ei Historia a Editurii Polirom (editură ce publică şi mulţi au­tori evrei), după ce în 1997 pu­blicase în 2 volume de „do­cu­men­te statistice“ privitoare la oraşul Iaşi, pri­vind perioada 1755-1828, perioadă a unei intense năvale evreieşti asu­pra Moldovei în general, a Iaşiului în par­ti­cular.

Cunoscut ca fiind unul din oamenii magnatului evreu George Soros în România (din 1996 a funcţionat ca mem­bru al board-ului Fun­da­­ţiei Soros pentru o Societate Des­chi­să, Iaşi-Bucureşti),

Se pare că le-a plăcut prietenilor evrei, căci, pentru această lu­cra­­re pri­meş­­­te premiul Felix Posen al Universităţii Ebraice din Ie­ru­sa­lim, Isra­el, pe doi ani: 1996/1997 şi 1997/1998.

Acesta este momentul, anul 1996, în care M. R. Ungureanu era re­marcat şi de realizatorul tv Iosif Sava, un evreu impozant pe nume­le real Iosif Segal, care îl invită în celebra sa emisiune de la TVR „Serata Mu­zi­cală“ (la acea vreme TVR avea o imensă audienţă, neavând încă o re­ală concurenţă) şi îl mediatizează ca pe un geniu (deşi era doar un tâ­năr is­to­ric care scria despre evrei) lansându-l în conştiinţa publică, drept „o stea a intelectualităţii româneşti“ pe care îl aşteaptă o importantă ca­ri­eră pro­fesională şi nu numai. Seria seratelor muzicale includea dialoguri pur­tate cu oameni politici, de presă (Cristian Tudor Popescu) oameni de artă, de cultură şi „filozofi“ (precum Pleşu sau Patapievici), muzi­cieni.

Aşa ajunge să fie adus în funcţia de secretar de stat în perioada 1998-2001, sub mi­nis­te­riatul lui Andrei Pleşu, un auto-de­cla­­­rat ad­mi­ra­tor al evreilor, în­re­gi­men­tat la rândul său în „societatea civilă“ finanţată de Sörös, unde activa alături de Ungureanu. La Grupul de Dialog Social, în care Pleşu era unul din lideri, Ungureanu era re­­dac­tor-şef la re­vista Dia­­log, în 1992 obţinând şi „pre­mi­ul na­ţi­o­nal“ al re­vis­­tei „22“ din Bucu­reşti, afla­tă tot sub controlul GDS, fiind şi membru al board-ului Colegiului Noua Europă al lui Andrei Pleşu.

În perioada în care era intens implicat în lumea ONG-urilor soro­şiste (adică în prima parte a anilor ’90), Ungureanu iese la rampă într-un conflict ce implică Serviciul Român de Informaţii (SRI-ul)

Astfel, Nicolae Ulieru, care avusese în acea perioadă funcţia de purtă­tor de cuvânt al SRI, afirma că Mihai Răzvan Ungureanu este agent străin, fiind „gata să ofere probe în acest sens, dacă va fi audiat de co­mi­siile parlamentare de resort, de control al SRI şi SIE“, ceea ce nu s-a întâmplat. Prezent la o emisiune a Realităţii TV, lt.col. Ulieru declara în 2008 că Ungureanu „a avut o ascensiune fulminantă pentru condiţia lui de tânăr istoric anonim de la Iaşi... înainte de a fi secretar de stat, Mihai Răzvan Ungureanu a avut, ca istoric la Iaşi, o poveste, un scandal care l-a scos din anonimat. El a făcut o confe­rin­ţă de presă în care a de­nun­ţat faptul că un ofiţer de la secţia judeţeană al SRI a încercat să îl ra­co­leze. Şi ca urmare a acestei conferinţe de presă s-a constituit o celulă de criză în careul SRI, care a hotărât să îl demită pe ofiţerul respectiv, iar purtătorul de cuvânt din vremea aia, Nicolae Ulieru, să dea un co­mu­ni­­cat care să condamne practicile nele­gale ale acelui ofiţer. Relevanţa e următoarea, că acel ofiţer nu a fost un ageamiu. El a încercat recrutarea lui Mihai Răzvan Ungureanu pe nişte motive foarte întemeiate. Iar sa­cri­fi­carea acelui ofiţer a fost făcută la dorinţa expresă a unui serviciu străin şi stat străin“... Eu, când am auzit de numirea lui Mihai Răzvan Un­gu­rea­­­nu la SIE, am avut o tresărire. Am spus «oare preşedintele chiar nu ştie cine e omul ăsta, sau SRI nu l-a informat?»“.

Bunele relaţii ce le avea în „lumea frecventabilă“ nu l-au lăsat însă şomer pe M. R. Ungureanu nici în timpul guver­nării PSD-iste, de­ve­nind din anul 2001 „di­rec­tor general-emisar re­gi­onal al Pactului de Sta­­bi­litate pen­tru Europa de Sud-Est“.

********

În învăţământ s-a afirmat mai ales cu ajutorul străi­ni­lor (la Iaşi fu­sese asistent şi lector, sau profesor de liceu), sus­­ţi­nând cursuri ca Senior Reader la NATO School (SHAPE), în Oberam­mer­gau-Germania din 2000, şi ca Senior Rea­der la „George C. Marshall“ Cen­ter for Security Studies, Garmisch-Par­ten­kirchen, Germania, din 2003. După ce a devenit mi­nis­tru de Externe însă, din martie 2005 era şi pro­fe­sor aso­ciat la Uni­ver­si­ta­tea Naţională de Apărare.

Expresie a unei posibile nostalgii privind ori­ginile sale, Ungureanu de­venea în 2004 şi di­rec­tor al Centrului de Studii Iu­da­i­ce creat în cadrul Uni­ver­sităţii de la Iaşi, şi publică acolo lucrarea Con­ver­tire şi inte­gra­re în societatea românească la începutul epocii mo­der­ne (după cum se ştie, deşi marea masă a evreilor refuza până acum in­te­gra­­­rea în socie­ta­tea românească, ţinând cu dinţii de religia mo­­zaică, sunt multe cazurile de fa­milii evreieşti ce s-au con­­­vertit, cel puţin formal la început)¹.

Auto-declarat poliglot, vorbitor de engleză şi ma­ghia­­ră, Ungu­rea­nu uita să arate pe site-ul Ministerului de Ex­ter­ne că este şi vor­bitor al ebra­icii (după cum descoperise, cu plăcere, ziarul is­ra­elian Ma'ariv din 15 februarie.2005, Ungu­reanu vorbeşte ebraica şi, folosind acest avantaj, a frec­ven­tat Uni­ver­­si­ta­tea din Ierusalim).



Dar iată ce spunea chiar Ungureanu despre vizita din fe­bruarie 2005 a celor 52 de mari organizaţii evreieşti, când era ministru de Externe:

„Pentru Ministerul Afacerilor Externe a fost o oca­zie rară de a se întâlni cu reprezentanţii celor mai dis­tin­se or­ga­nizaţii evreieşti din SUA şi de a discuta acele ches­tiuni care reprezintă teme ale agen­dei in­ter­ne ale ac­tua­lului executiv: chestiunea Holocaustului, ches­ti­uni le­ga­te de restituirea proprietăţilor, chestiu­nea le­ga­tă de felul în care putem onora prezenţa comunităţii evre­ieşti pe te­ri­to­ri­ul Româ­niei. Toate aces­te lucruri au fost dis­cu­ta­te şi la Palatul Co­tro­ceni şi la Palatul Vic­to­ria, cu pri­mul ministru, şi ieri şi astăzi, între altele, cu mine. Este pentru noi o ocazie, totodată, de a ne face cu­noscuţi, de a arăta care sunt priorităţile politicii noas­tre externe: de a detalia re­laţia bilaterală dintre România şi SUA, dintre Ro­mâ­nia şi Israel, ară­tându-ne nu doar disponibilitatea, cât prietenia şi interesul“.
[Traducerea: Chestia cu „Axa“ Washington-Londra-Bucureşti este reală. Mai mult, ca şi cele două state, cu precădere SUA, România se face preş pentru interesele iudaismului mondial şi cauza sionistă.]
În imensa sa pasiune pentru „iudaism“, Un­gu­­rea­­nu îşi aranja şi o vizită „de lucru“ în SUA în pe­ri­oa­da 3-6 mai 2005. El nu sufla însă o vorbă în ţară despre în­tâl­ni­rile sale, la fel „de oficiale“ dar mult mai pri­e­te­neşti, cu or­ga­­ni­­za­ţi­ile evreieşti, dar ne lăsa să aflăm că, la New York, la se­di­ul ONU, făcea pregătiri pentru mo­mentul când, în toam­na lui 2005, României (adică chiar lui) îi venea rândul să preia con­­du­cerea Con­siliului de Securitate, care dispune de miş­ca­­rea tru­pelor de sub egida ONU (ceea ce interesa major Is­ra­­e­lul, atunci). Aşa că Ungureanu îl înscrie şi pe Tra­ian Băsescu printre par­­­ti­cipanţii la sum­mit-ul ONU din septembrie.

„De la New York am mers la Washington, unde am avut întâlniri cu repre­zen­tanţii cei mai importanţi ai Departamentului de Stat. În or­di­ne, cu doamna dr. Con­do­lee­za Rice; cu domnul Nicholas Burns, care a fost am­ba­sador al SUA la NATO, foarte cunoscut promotor la in­te­re­se­lor transatlantice în Europa...“, zicea Ungureanu.

(Burns era sub­se­cre­tar de stat pe afaceri politice, Un­gu­rea­nu discutând cu el problema Transnistriei, pentru a-l asi­gura că tru­pe­lor româneşti li s-ar pu­tea chiar ordona să intre în război cu ruşii de acolo, când vor crede america­nii că a venit mo­mentul, dar tre­bu­ie convinşi şi moldovenii să o facă, fiind nece­sa­ră extinderea influenţei SUA la Marea Neagră, cu România avanpost¹).
În plină criză a „răpirii ziariştilor români“ în Irak, Un­gureanu discuta la Washington cu „omo­­­­logul său american“, Condoleeza Rice, şi cu alţi înalţi ofi­ciali ai principalelor agen­ţii americane, dar nu pentru a căuta o soluţie a sal­vării aces­to­ra, ci pentru a da asi­gurări că, cu nici un preţ (chiar dacă os­ta­­ti­cii români ar putea fi ucişi), România nu-şi va retrage tru­pe­le din Irak, ci le va ţine până la capăt alături d­e cele ale SUA.

Iar pentru că, după Ungureanu şi după şeful său Băsescu, ame­ri­ca­nii „au ce căuta“ (?!) la Marea Neagră, el a pedalat in­tens la Washing­ton pen­tru „amplasarea facilităţilor mi­li­ta­­re (a se citi „amplasarea trupe­lor“ şi a rachetelor - n.n.) ame­ricane în Ro­mâ­nia. Acest lucru se va produce des­tul de curând“. Ca şi în Bulgaria sau Polonia.

Dar cel mai important punct pentru „agenda vizitei americane“ a minis­trului român al Externelor in­clu­dea „în­tre­­vederile cu personalităţi ale comunităţii evreieşti din SUA“. O astfel de întâlnire „de suflet“ pentru Răz­van Ungureanu, a fost şi în­de­lun­­gata discuţie de taină cu congresmen-ul evreu Tom Lan­­tos, simplu membru în Comitetul de Relaţii Inter­na­ţi­o­na­le al Con­­gresului SUA, dar permanent preocupat, până ce a murit, în 2008, de con­tro­lul asupra po­liticii ro­mâ­­neşti, concomitent cu promovarea intereselor evre­ieşti (retrocedări şi poli­tică ex­ternă), ca şi maghiare.

De această dată, Lantoş l-a îndrumat pe Ungureanu în „politica ex­­ternă a României pentru intervalul 25 aprilie - sem­na­rea Tratatului de Ade­ra­re la Uniunea Euro­pe­ană - şi ia­nu­a­rie 2007 (incerta dată a in­te­gră­­­rii)“, ceea ce chiar că nu era trea­ba lui, decât ca să încurce eventual.

Întâlnirile sale cu capi ai lu­mii evreieşti americane au con­tinuat: „Am avut, totodată, bucuria să mă întâlnesc cu câţi­­­va dintre cei mai de sea­mă in­te­lec­tu­ali, unii de origine ro­mână, alţii americani (a se citi: toţi evrei), care se in­te­re­sea­­ză de România, începând cu doamna Katherine Verdery şi Gail Kligman, profesori uni­ver­si­tari foarte cunoscuţi an­tro­­pologi (care poate îi vor pune vreo pilă în cariera sa uni­ver­sitară personală, ca şi cei de la Londra), şi încheind cu Vla­­­dimir Tismăneanu“ (istoric evreu care se dă ro­mân faţă de români, fiu al comunistului Saul Tismeneski).
„Relaţionarea“ sa cu Alfred Moses (vice-preşedinte al Con­gresului Evre­iesc American şi fost ambasador al SUA la Bu­cu­reşti), a fost camu­fla­tă de Ungureanu ca fiind o „întâlnire cu foştii ambasadori ai SUA la Bucu­reşti“, iar acesta, dar nu numai el, ci şi B’nai B’rith-ul, îl pun să ţină o cu­vân­­ta­re în faţa Con­gre­su­lui anual al Co­mi­tetu­lui Evreiesc American, pen­­tru a con­fir­ma politica ex­ternă a României, şi pentru a clama im­por­­tant şi ner­­vos (probabil împotriva românilor de acasă) că Ro­mânia îşi păstrează trupele în Irak, şi că interesele Is­ra­e­lu­lui în Ro­mâ­nia vor fi pro­mo­va­te la un nivel fără precedent.

„Comitetul Evreiesc“ i-a reproşat însă lui Ungureanu că: „Există ob­sta­cole reale pentru proprietarii evrei de a-şi re­­cu­pe­ra, în termenii legis­la­ţiei, proprietăţile din Româ­nia“. Ca ur­ma­re, Ungureanu s-a angajat în nu­mele guver­nu­­lui ro­mân că prioritatea nr.1 a puterii de la Bucu­reşti va fi tocmai pro­­­movarea unei noi legii a proprietăţii, prin care şi cultul mo­za­ic şi evreii, în general, vor „re­cu­pe­ra“ tot ce revendică.



Să-şi caute românii „altă ţară“!? De la M.R.U. la Tăriceanu,

cu spionul ungur Erno Rudas şi spatele israelian

Ce-a făcut, ce n-a făcut Ungureanu la Washington, pe români îi in­teresau însă fap­te­le concrete. De aceea, când, la întoarcerea la Bu­cu­reşti, în 7 mai 2005, el se lăuda pe ae­ro­portul de la Otopeni că-i asi­gu­ra­se pe americani că Ro­mâ­nia va rămâne „până la capăt“ cu trupele sale ală­turi de SUA în Irak, un reporter l-a întrebat:

– Aţi discutat la Washington despre datoria ira­ki­a­nă [de peste 2 mi­liarde dolari SUA] faţă de România?

– Nu am discutat despre aşa ceva! îi răspunde scurt Ungureanu.

Deci, în cea mai importantă vizită în SUA a şefului di­plomaţiei ro­mâ­ne nu s-a pus problema recuperării celor peste 2 miliarde de dolari, da­toria către România a Irak-ului, re­cuperare reeşalonabilă (dar recuperabilă, cu spri­jinul SUA, de la regimul pro-american instalat şi cu ajutorul trupelor ro­mâ­neşti). A cui politică şi ce interese servea atunci dl. Un­gu­rea­nu? În re­a­litate, problema se discutase, dar americanii au cerut să-i iertăm de dato­rie pe irakieni, pentru a da o bu­nă ima­gine internă guvernului marionetă de la Bagdad, ceea ce guvernul român a îndeplinit grabnic, pe şest însă, re­nunţând la o bună par­te din datorie, mai mult de jumătate, ca şi la pe­na­lităţile de întârziere, în totalitate.

– Aţi discutat despre ostatecii români din Irak? in­sis­ta repor­terul român, cu referire la cei trei ziarişti răpiţi.

–...Am discutat despre situaţia de securitate, în ge­ne­ral, şi des­pre implicaţiile poli­tice... Politica externă a Româ­ni­ei, repet ceea ce am mai şi spus, nu este o politică externă con­di­ţionată de crize. Cine cre­­de acest lucru se înşeală şi îşi alege atunci o altă ţară. Ro­mâ­nia este o ţară fermă.

Voia Ungureanu să rămână singur în România cu si­o­­­niştii săi şi cu adepţii „axei Wa­shin­g­ton-Londra Bu­cu­reşti“, iar cei peste 60% dintre ro­mâni, care tocmai răs­pun­se­­­seră sondajelor că doresc retragerea trupelor române din Irak, tre­buie să plece în altă ţară dacă nu le place?

„Ce va să zică vorbirea acestui puţoi opărit care stă pe func­ţia lui Nicolae Titulescu? - scria atunci CTP - Nimic altceva de­cât că po­li­tica de lins bocancul Americii, pe care o pro­mo­vează în dis­pe­rare el şi al său şef, preşedintele Băsescu, nu se împiedică de cei trei jur­nalişti ro­mâni aflaţi acum sub ame­nin­ţarea cuţitului de­oa­re­ce în Irak se află trupe româneşti. Cui nu-i convine, n-are decât să «îşi aleagă altă ţară». Adi­că românii care se în­că­pă­ţâ­nea­ză să le pese de soarta celor trei pot să se care.

Să ajungem «să ne mu­tăm în altă ţară», cu Olt cu tot, cum zicea Octavian Goga; unde? - de pildă în Bul­ga­ria, care tocmai a votat să-şi retragă trupele din Irak după ce i-au murit şapte oameni acolo…

Zicerea tălmăcită până acum e una dintre cele mai lim­pezi. Într-un interviu din ianuarie 2005, Excelenţa Sa Un­gu­rea­nu răs­pun­dea la în­tre­ba­rea «Vi se pare corect termenul axa Washington-Londra»? ast­fel: «Daţi-mi voie să vă spun, la în­ce­put, că politica ex­ternă poate fi expri­ma­­tă la nivel retoric de două formule se­man­tice: substantivală sau ad­jec­ti­va­lă. În ca­zul unei expresii sub­stan­tivale, politica externă îşi des­fă­şoa­ră conceptele, iar când este vor­ba de a-i măsura pasul sau de a dis­­cuta to­nurile în care e con­stru­ită, atunci se exprimă ad­jec­ti­val». Şi, mai jos, în ace­laşi inter­viu, dl. Ungureanu pre­ci­zea­ză: «După ştiinţa noas­tră, nu exis­tă nici un fel de reproş la adre­sa tipului de fiziologie pe care de­mo­cra­ţia ro­mânească l-a ales». Citeşti şi te ciupeşti, cu acuta sen­zaţie că eşti un ho­ten­tot la cursul intensiv de limbă română.

Un­gu­rea­nu a fost un star al utecismului şi uasecerismului, mem­bru de pers­­­pec­tivă al CC al UTC. Decembrie ’89 i-a frânt zborul spre înăl­ţi­mi­le PCR, per­so­na­jul fiind nevoit s-o dea pe ame­ri­ca­nism şi in­te­grare, ca toţi se­cu­risto-comuniştii cu oarece ştaif. Ce i-a ră­mas de atunci e prostia doc­tă, ma­io­neza de cuvinte «in­te­lec­tu­­ale» pe care o întinde peste orice mănâncă. Acum, puţoiul opărit se căzneşte să-l imite pe şe­ful său, Tra­ian Bă­sescu, încercând să pară dur şi tranşant şi reuşind să fie doar penibil în ochii oricărui român de bun simţ...“

(Gândul - 11 mai 2005)

„Merit“ personal al lui Ungureanu, ca şi al lui Bogdan Olteanu, nici agenda pre­­mie­rului Tăriceanu nu a evitat tra­se­ul sio­nist (după cum se ştie, a avut la guvern consilieri politici şi de ima­gi­ne israelieni). El s-a de­pla­sat în Israel în 15-16 martie 2005 la Con­­fe­rinţa Mode­la­rea Vii­to­ru­lui din Ie­ru­salim (cu oca­zia „in­au­­­gu­ră­rii noului Mu­zeu al Holocaustului de la Yad Va­shem“), unde a făcut pro­mi­siuni solemne privind fide­li­ta­tea Româ­ni­ei în po­ziţio­na­rea faţă de evrei.
Aici el îi cunoaştea pe membrii cabinetului evreu, prin­­­tre care şi pe vice-prim-ministrul israelian Ehud Olmert (tot­odată ministru al co­mu­ni­ca­ţi­i­lor, mai apoi vice-premier al Is­ra­­elului, după care premier), pe care avea să-l pri­meas­­că în curând la Bucu­­reş­ti, în vizita acestuia pentru pri­va­ti­za­rea zonei comu­ni­ca­ţi­ilor ro­mâ­neşti cu capital israelian (în mai 2005 Olmert s-a în­tâl­­nit la Bucureşti pe această temă şi cu omo­lo­gul său „ro­mân“ de la Comuni­ca­ţii, UDMR-istul Zsolt Nagy), şi al prom­o­vării ca­pi­ta­lu­lui evreu, în gene­ral). Ol­mert era, până la urmă, prezent în mai toate întâlnirile cu ofi­ci­a­lii ro­mâni, în efortul de a pro­mova „afa­­­cerea IT“ asupra României.

De fapt, Tăriceanu avea toate motivele să fie prieten cu israe­li­enii, căci aceştia îi erau parteneri generoşi la Bucu­reşti. Principala afa­ce­re a prim-mi­nis­trului de atunci era aceea de a fi importatorul oficial al au­to­­ve­hiculelor Citroën în Româ­­nia, printr-una din firmele sale, Auto­motive Tra­ding Services. Din anul 2005 firma a avut un nou sediu în Bucureşti, oferit de is­ra­e­li­enii ce înhăţaseră Hotelul Bu­cu­reşti, în chiar fosta agenţie de tu­rism a SC Bucureşti-Turism SA, eli­be­rată pentru reno­va­re, chi­purile, prin con­­ce­dierea abu­zivă a salariaţilor români (la câteva luni după apa­ri­ţia primei ediţii a prezentei lucrării, în care era şi o fotografie a reprezentanţei Citroën în clădirea magnaţilor evrei, firma lui Călin Tăriceanu s-a mutat din acest sediu ofe­rit lui de patronii israelieni).

Erno Rudas¹ este cel mai posibil răspuns al apropierii pre­­mi­erului Tări­cea­nu de israelienii de la Hotelul Bucureşti, un diplomat maghiar îm­pre­ună cu care liderul liberal vindea ro­mânilor mărci sonore de motoci­cle­­te străine, prin par­te­ne­ri­a­tul dintre Automotive Trading Services al lui Tări­ceanu şi ac­ţi­­o­narul majoritar al Outdoor Media, Erno Rudas, pu­nân­­du-se pe picioare firma lor: Classic Motorcycles. Era o afacere la care Tări­cea­nu chiar ţinea, dacă ne aducem aminte de faptul că el, în calitate de pre­mier, i-a cerut ministrului său de Fi­nanţe, Vlădescu, să sca­­­dă taxele de în­­re­gis­trare şi impozitele pentru motociclete, în Codul Fiscal din 2007.

Promotor al intereselor maghiare şi israeliene în Ro­mâ­nia post-decembristă, acest Rudas este fost secretar şi apoi ambasador (mi­nis­tru consilier) la Ambasada Ungariei la Bu­cu­reşti, înainte de ’89. „A fost şi a rămas cadru de bază al Ser­viciilor de Informaţii ungare“, cred ofiţeri din ser­vi­ci­i­le se­cre­te româneşti despre E. Rudas, dar cert este că numele său chiar face parte din lotul de diplomaţi ma­ghi­ari acre­di­taţi pe teri­to­ri­ul României şi expulzaţi în 1988. Astfel, ofiţerii de informaţii Pamfil Gorcea, Ioan Medan şi Ioan Pop, activi în cadrul U.M.110 (unitate informativă spe­cial în­fi­in­ţa­tă pen­tru a depista spionajul ţărilor din blocul de Est („pri­e­tene“) în de­tri­mentul României, au deconspirat o reţea de spionaj ma­­ghi­ară. Majoritatea membrilor reţelei ungare ocu­pau func­­ţii de diplo­maţi ma­ghiari acreditaţi pe lângă con­su­latul maghiar de la Cluj. Au fost iden­tificaţi ca făcând par­­te din re­ţea consulul Laszlo Alfoldi, ca şi Erno Rudas. Aceş­­tia au fost sur­prinşi în flagrant difuzând informaţii sec­rete unor ofi­ţeri de in­formaţii externe ai Ungariei.

Erno Rudas fusese trimis de serviciile de informaţii din Un­ga­ria să îşi efec­tu­eze studiile în România socialistă, ajungând să se căsă­to­reas­că cu o ro­mân­că. După „revoluţie“, socrul său, D.R. Ioa­niţescu a reintrat în politică, la ţărănişti, asi­gu­­rându-i lui Rudas primele in­tră­ri politice.

Aşa cum am mai arătat (pe larg în Războiul Nevă­zut al evre­i­lor sionişti cu Românii), Erno Rudas (alias Eric Ru­dosh), cetă­ţean ma­ghiar şi britanic, derulează impor­tan­te afaceri în Ro­mâ­nia. Dincolo de marile afa­ceri pe care le in­ter­mediază în România, el mai deţine ici colo câte un res­ta­­u­­rant, o discotecă (a fost asociat, la un moment dat, şi cu Elena Udrea), iar acum câţiva ani apărea ca fiind acre­di­­tat am­ba­sa­­dor al Ungariei în SUA. Rudas este artizanul pre­­­­lu­ă­rii iluminatului pu­blic din România, prin firma Luxten. În Bu­cu­reşti afacerea necurată a fost angajată de primarul Lis, prin atri­buirea iluminatului, fără licitaţie, unui srl abia în­fi­in­ţat de băieţii de la ti­ne­retul ţărănist - sector 2, cu care era pri­e­ten Rudas, şi de la care a cumpărat srl-ul, mai apoi, adică afa­­ce­rea, pe numele unui ungur, Zoltan Bosormeny. Băsescu nu a de­nun­ţat afacerea când i-a luat lo­cul lui Lis la Primărie, chiar îm­pri­e­te­nin­du-se cu cei de la Luxten, care spon­sorizau re­velioanele pentru bu­cu­reşteni or­ga­ni­zate de Primărie şi de fun­­daţiile PD-iştilor. Mai mult, cei de la Luxten au angajat-o ca şi con­sul­tant-referent pe fiica mai mică a viitorului preşedinte, Elena Băsescu, post pe care nu avea ce face, dar de pe urma căruia a încasat câteva mii de euro lunar (până când în anul 2008 devine europarlamentar).

Privatizarea turis­mu­lui ro­­­mânesc a fost una din­tre pre­­­ocupările lui Erno Rudas. Ast­fel, tinerii ţă­ră­nişti cu care Rudas fă­cu­se la Pri­mă­­ria Bu­cu­reşti afacerea Lux­ten au ajuns în admi­nis­­tra­ţia Ho­te­lu­lui Bucu­reşti din 1998¹. Ei declarau că îl sus­ţin în privatizarea ho­te­lu­lui „pe Rudas, care este fi­nanţat de o bancă lon­do­ne­­ză, reprezentată de John Smith“. Ban­ca lon­do­neză re­­prezentată de John E. Smith era într-adevăr filiala eu­ro­peană a băncii israeliene Leumi Le², bancă al cărei pre­şe­dinte era, şi mai este, israelianul oc­to­ge­nar Bernard Schreier, pre­­şe­din­te totodată şi al con­­cer­nului ho­telier maghiar Da­nu­bius Hotels Group, pentru care ac­ti­va la Bu­cureşti agentul Er­no Rudas. Cum vom vedea, aceas­tă Danu­bi­us (ce deţine în Ungaria 24 de hoteluri) a pus mâna, vremelnic, pe staţiunea ro­mâ­nească Sovata în cele mai du­bi­oa­se con­di­ţii. Dar Danu­bius Hotels Group este deţinută în proporţie de 50% de firma britanică CP Hol­dings Limited, în care asociaţi sunt Schreier şi Eliahu Rasin, isra­e­li­a­nul inculpat pen­tru privatizarea frauduloasă a Hotelului Bucureşti.

Acest Eli Rasin a vândut, însă, Hotelul Bu­cu­reşti fir­mei Elscint, a altui afacerist israelian, un sionist înfocat, Motti Zis­ser¹, ai cărui oameni ad­mi­nistrează şi astăzi afacerea hote­li­e­ră, şi care i-au cedat lui Călin Popescu Tăriceanu spaţiul din stra­da Luterană pentru firma sa Automotive Trading Ser­vi­­ces. Iată cum cercul se închide! În timp ce Erno Rudas ac­ţi­ona din 1998 pentru a aduce hotelul bucureştean în posesia par­te­ne­rilor săi is­ra­elieni, azi îl găsim asociat cu firma lui Tări­­cea­nu, firmă ce a primit spaţiul co­mercial de la aceeaşi is­ra­e­li­eni. Căci şi afacerile lui Motti Zisser se îm­ple­tesc cu cele ale lui Bernard Schre­ier (partener cu Rasin), mai ales la Bu­da­­pes­ta, unde Zisser de­ţi­ne mari va­lori imobiliare, precum te­re­nu­ri­le din Insu­la Margareta de pe Dunăre, unde Schreier (prin Da­nu­bius Hotels Groups) are două hoteluri². La Bucu­reşti, Zis­ser şi Schreier împărţeau şi construcţia Casa Radio (Dâmboviţa Center), dar Zisser l-a exclus pe Schreier.

Dar, tot din 1998, în principala firmă de produs bani a liberalului Tări­ceanu, Automotive Trading Services, se fă­cu­se simţită umbra lui Erno Rudas, prin faptul că Tăriceanu îşi împărţise afacerea cu Paneuro Inter­na­­ti­­o­nal SRL, în­re­gistrată în Târgu-Mureş. Asta până în anul 2000, când Erno Rudas a fost „trimis de Ungaria în SUA, la post“.



Privind acţiunea lui Erno Rudas asupra preluărilor economice din Transilvania de după 1990, am mai relatat şi la începutul acestei lucrări în capitolul Stăpânul Transilvaniei cu spate israelian. Vom reproduce ca demonstraţie privind ce a făcut Erno Rudas în România, pasaje din­tr-un document ce s-a aflat la dosarul 50/P/2007 de la DNA:

„După ce la 24.12.1999 a fost semnat contractul nr.4106 între Fondul Proprietăţii de Stat şi firma Noni Voiaj Impex SRL privind vân­za­rea pachetului majoritar de acţiuni al SC Bucureşti-Turism SA, la finele lunii ianuarie 2000, di­rec­torul general al SC Bucureşti-Turism SA, Popescu Mihai Gabriel, i l-a pre­zen­tat în Sala Mezanin a Hotelului Bucureşti pe cetăţeanul maghiar Rudas Erno liderului sindical şi vice-preşedinte al Asociaţiei PAS Niculae Cornel-Dan, luându-l prin sur­prin­dere pe acesta. Dis­cutând între patru ochi, Rudas Erno i-a spus lui Niculae Cornel-Dan că este aş­teptat la Budapesta pentru a vizita lan­ţul hotelier Danubius, entitate implicată în privatizarea SC Bucu­reşti-Turism SA, fiind alocat deja un fond de protocol pentru deplasare care se află în posesia sa, a d-lui Rudas Erno, ca mandatar al patronilor Danubius. (O invitaţie identică, de a fi găzduiţi la Budapesta, la trustul Danubius, pentru a-i cunoaşte mai bine pe patronii acestuia, le făcuse lui Niculae Cornel-Dan şi lui Bălmău Vasile, cetăţeanul israelian Rasin Eliahu, în sediul Fondului Proprietăţii de Stat, în perioada negocierii contractului de privatizare.)

Niculae Cornel-Dan a declinat invitaţia, motivând că un astfel de eveni­ment nu poate avea loc decât în mod public, printr-o invitaţie ofi­ci­ală, dar care nu poate veni către or­ga­ni­zaţia sindi­cală din partea unei entităţi private, şi că singurul argument în faţa salariaţilor români ar fi modul în care Danubius s-a comportat cu salariaţii maghiari din hote­lu­rile privatizate în Ungaria...

Peste câteva săptămâni a sosit însă pe adresa Federaţiei Sin­di­catelor din Turism o invitaţie din partea organiza­ţiei similare din Ungaria, pentru ca sindicaliştii români să îi viziteze pe cei ma­ghiari în vederea unui schimb de experienţă. Preşedintele Federaţiei, dl. Cilan Titus, l-a invitat să facă parte din delegaţia română ce urma să se deplaseze la Budapesta pe preşedintele Sindicatului Liber de la SC Bucureşti-Tu­rism SA, Bălmău Vasile, dar şi acesta a declinat invitaţia, făcând legă­tu­ra cu invitaţia ce i-o făcuse Rasin Eliahu la finele lui decembrie 1999, în sediul FPS. Înainte de a lua decizia de a nu merge la Budapesta, Bălmău Vasile s-a consultat şi cu Nicu­lae Cornel-Dan, care i-a relatat şi despre discuţia sa cu Rudas Erno, ca şi despre suspiciunile că aces­ta, fost ambasador al Ungariei la Bucureşti, ar putea fi agent străin în­sărcinat cu realizarea unor privatizări în România...

Toate actele şi acţiunile în instanţă ale Asociaţiei Salariaţilor (PAS) de la SC Bucureşti-Turism SA au fost întocmite şi semnate de către vice-preşedintele Asociaţiei Salariaţilor (PAS), Niculae Cornel-Dan, care a pro­pus această cale de acţiune şi a obţinut aprobarea Adunării Ge­nerale a Asociaţiei (PAS)...

În perioada 02-03.03.2000, directorul general adjunct al SC Bu­cureşti-Turism SA Stegaru Corneliu, preşedinte al Asociaţiei Sala­ri­a­ţi­lor PAS, s-a depla­sat la Budapesta (stând în avion lângă Erno Rudas), la firma Danubius Hotels Group, entitate implicată în privatizarea SC Bucureşti-Turism SA, fără a informa despre această deplasare pe sa­la­riaţii societăţii sau pe membrii Consiliului de Administraţie al Aso­ci­aţiei PAS, nici măcar pe vice-preşedintele Niculae Cornel-Dan, care sus­ţinea procesul împotriva privatizării.

Privind acea deplasare a sa la Budapesta, din martie 2000, dl. Stegaru Corneliu scria într-un raport apărut abia în anul 2001:

«Raport de Activitate: În perioada 29.02 - 4.03.2000, în calitate de vicepreşedinte al Patrona­tului din Turism din România şi director general al S.C. Bucu­reşti-Turism S.A., împreună cu Manu Teodora, Chiru Georgeta şi Paul Ispir ne-am deplasat cu auto­turismul de serviciu la Neptun, unde a avut loc Bursa de Turism Litoral 2000.

După deschiderea lucrărilor în data de 02.03.2000, am plecat la Budapesta unde eram invitat la Danubius Hotels Group, în per­soa­nă de dl. John E. Smith FCA, invitaţie făcută în luna ianuarie, la care di­­­rec­to­rul gen. Mihai Popescu şi Ursea Stela, dir.ec., în urma con­sul­tă­rilor dintre noi, s-a dispus ca această deplasare să fie făcută de mine în ca­li­ta­tea de director general adjunct cu probleme de turism.

Înţelegerea a avut loc la Hotelul Radisson [din Budapesta], ce aparţine lanţului lor de hoteluri, în prezenţa dlui Bernard Schreier, pre­şe­din­tele Grupului de hoteluri Danubius.

Acesta m-a informat că acest grup de hoteluri, ca urmare a lar­gii oferte de servicii a căpătat o excelentă reputaţie, atât acasă în Ungaria cât şi pe plan internaţional. Marca Danubius a devenit o ga­ran­ţie a ni­ve­lului ridicat al serviciilor în tratamentul terapeutic, dar şi în turis­mul de agrement şi de conferinţe.

A doua zi am vizitat câteva hoteluri din Budapesta, ca Danu­bius Hotel Gellert, Danubius Thermal Hotel Margittsiget, Danubius Ther­mal Hotel Helia, hote­luri de patru stele, ultimele trei situate pe insula Mar­ga­reta. Toate cele rela­tate de dl. Bernard Schreier s-au confirmat cu oca­­zia acestei scurte întâlniri...

În aceste vizite, am fost însoţit de colaboratorul Hotelului Bucu­reşti la televiziunea PayTV, dl. Karl Stummer, care în Ungaria are des­chisă o firmă, Hungaria GKS Hotelvideo Kft.

În data de 03.03.2000 m-am înapoiat la Neptun, unde am pre­zentat membrilor F.P.T. cele constatate de mine în scurta vizită făcută la marele lanţ hotelier ungar Danubius. Împreună cu colegii care au făcut deplasarea la Neptun, m-am înapoiat în data de 04.03.2000, ora 21 la Bucureşti… 05.03.2000 Director Gen. Adj./Corneliu Stegaru» ¹

La cele de mai sus, desprinse din nota informativă înaintată către DNA, adăugăm că a urmat organizarea unei conferinţe de presă de către condu­ce­rea SC Bucureşti-Turism SA pe 31 mai 2000, prin di­rec­torul ge­ne­ral Sandu Constantin Adrian şi directorul general-adjunct Stegaru Cornel (pre­şedinte al Asociaţiei Salariaţilor-PAS, totodată). Cu ocazia acesteia, di­rec­torii Sandu şi Stegaru au citit un „Comunicat de Presă“ în care arătau, în apărarea privatizării efectuate de FPS, că „Din verificări proprii, am con­sta­tat că în spatele firmei Noni Voiaj SRL se află o puternică firmă stră­i­nă, care deţine lanţul hotelier Danubius din Ungaria, precum şi o serie de hoteluri în Cehia şi Slovacia, foarte interesată să intre în România, în spe­cial pentru hoteluri termale... Deoarece o condiţie a privatizării era pre­luarea de către cumpărător a daunelor ce rezultau din litigiul declan­şat între SC Bucureşti-Turism SA şi SC Pargest SA (daune ce se ridică la 15 milioa­ne dolari), firma străină a preferat să participe la licitaţia din de­cem­­brie 1999 prin firma SC Noni Voiaj SRL, pe care a cumpărat-o în acest sens. Tranzacţia a fost motivată de faptul că în acest SRL era acţionar Ionel Ruse, reprezentantul legal al firmei Pargest SA în România, cu care s-a negociat micşorarea daunelor de 15 milioane dolari cerute de firma fran­ceză...“. Câteva milioane de dolari voiau, deci, unii directori de la Hotelul Bucureşti să obţină numitul Ruse de la maghiaro-evrei, pe care acesta să îi împartă cu ei. Nu ştiau că acest Ruse se înţelesese cu ei pentru numai 2,5 milioane de dolari şi nu i-a mai primit nici pe aceia, fiind arestat, căci plătiseră în altă parte.



Pentru a evidenţia cum se închide cercul intereselor lui Rudas în România, vom aminti că acesta a continuat să se învârtă pe lângă pute­rea politică de dreapta, fiind asociat în România atât cu oamenii lui Traian Băsescu, cu ai liberalului Ludovic Orban sau cu sforarul transpartinic is­ra­­elian Elan Schwartzenberg. Chiar cu toţi aceştia a fost Erno Rudas aso­ci­at, de exem­plu, în firma paravan Dux România Cons, înfiinţată în 1996.

La început era acţionar la Dux doar Erno Rudas în asociere cu un băiat priceput la evaziune fiscală, cum s-a dovedit a fi un anume bucu­­reş­tean Dan Radu Vasilescu, lansat, şi prins de Diicot, mai târziu, într-o mare afacere cu facturi, în combinaţie cu bulibaşa ţiganilor din Bârlad, afacere în care era prins şi un apropiat al lui Silvian Ionescu, fost şef pe linie de Partid Democrat şi, mai înainte, de Securitate, al lui Băsescu. La începutul anilor 2000 apare în firmă şi Mişu Popescu-Pricopsitu (care era director ţărănist la Hotelul Bucureşti când Rudas se implica în pri­va­ti­zarea acestuia), prin firma sa General Mana­ge­ment Group.

Dar Mişu Pricopsitu (Mihai G. Popescu) devenea în 2007 „con­si­li­e­rul personal“ al ministrului Transporturilor Ludovic Orban şi se retrage stra­­tegic din firmă. Popescu spunea că el este ministrul Orban, nu Orban însuşi, şi cam avea dreptate. El era sponsorul, iar Orban executantul co­menzilor. În opinia noastră, Erno Rudas este cel care i-a cerut lui Călin Popescu Tăriceanu favorul de a-l face pe Orban ministru la Transporturi, pentru a-l face fericit pe Mişu Pricopsitu, prietenul de afaceri al lui Rudas.

Iar imediat ce iese Mişu Pricopsitu din firma lui Erno Rudas, intră în ea alte două nume bine conectate politic: Elan Schwartzenberg şi cea mai bună prietenă a Elenei Udrea de atunci, Ana Maria Topoliceanu, care au îm­părţit pe din trei firma Dux cu soacra lui Erno Rudas, Maria Ioaniţescu. Au suspendat activitatea firmei abia în 2010, când procuratura începuse să-l cerceteze pe „asociatul de bază“ al lui Rudas, D. R. Vasilescu, pentru vastă evaziune fiscală cu facturi false.



Ca şi Rudas Erno, şi Elan Schwartzenberg şi libe­ra­lul Dan Cris­ti­an Popescu - fratele lui Mişu Popescu-Pricop­si­tu, prietenul de afaceri şi com­binaţii al lui Rudas, au fost, cu toţii, mulţi, mulţi ani mari jucători pe piaţa panotajului stradal (publi­ci­ta­tea prin panouri şi banere) din Bucureşti şi din ţară. Principala firmă în domeniu a lui Schwartzenberg era Exclusiv Media, iar cea de a doua se numea News Outdoor Media, ceea ce amin­teşte de cea a lui Erno Rudas, Outdoor Media (firma prin care Rudas fu­sese asociat şi cu Tăriceanu), fapt ce dovedeşte strânsa legătură din­tre Rudas şi israelian, nu numai prin firma Dux.

Dar apropierea spionului maghiar Rudas în România de capitaliştii evrei cu legături cu oficialii români, apare şi din alte îm­pre­jurări, pre­cum în firma Management Solutions Agency, unde îi are parteneri din 2001 pe celebrii Cosmin Bălcăcean şi evreul Ionel Sufer, ambii tovarăşi de-ai şi mai ce­le­bru­lui infractor israelian Sorin Schmuel Beraru. Bălcăcean, un pri­eten de-al magnatului evreu Dan Fischer, este la rândul lui un magnat al afacerilor imobiliare. „S-a îmbogăţit datorită speculaţiilor inteligente de pe piaţa imobiliară“, se spune, începând ca mandatar pentru cei care voiau să îşi recupereze imobile de la statul român, în timp ce mama sa era ju­de­cătoare la Curtea Supremă de Justiţie. Acest Bălcăcean, partenerul lui Erno Rudas, a ajuns să fie director al firmelor lui Shmulel Beraru (precum Phoenix Med şi Multisistem Industry), dar şi să fie cercetat pentru „evaziu­ne fis­ca­lă, fals intelectual, înşelăciune şi intermediere neautorizată de valori mo­biliare“, alături de isralianul Pesach Moshe, dar şi de fostul director ge­neral al FonPS, Alin Giurgiu, în spatele fraudelor stând tot Beraru.

Mişu Pricopsitu (ţărănisto-liberalul Mihai Gabriel Popescu), omul subteran de bază al lui Rudas, fratele deputatului liberal Dan Cristian Popescu, şi-a cumpărat vila de la Miami într-o vreme când Rudas lucra în SUA în diplomaţia Ungariei. Apoi, tot acolo şi-a luat o vilă chiar şi Dan Cristian Popescu, din 2016 vice-primar al sectorului 2 al Bucureştiului. Ei, „fraţii Popescu de la PNŢ“, cum erau cunoscuţi în anii ’90, deveneau foarte buni prieteni şi cu Mihai Răzvan Ungureanu în 1998, când acesta din urmă ajungea secretar de stat la Externe, adus de Andrei Pleşu, pe linia aparteneţei comune la conducerea Fundaţiei Soros. Atunci se năş­tea, cu M. R. Ungureanu la secretariatul Externelor, guvernul masonului Radu Vasile, ex­trem de iubit şi de susţinut de fraţii Popescu, mai ales de Kala (Alexandru) Popescu, fratele mai mare şi şef al tineretului ţărănist.

Atât de apropiaţi au rămas Popeştii de M. R. Ungureanu, încât, în 2012, ei se regăseau în conducerea partidului Forţa Civică, pe care l-au cumpărat de-a gata, practic, Ungureanu fiind preşedinte, iar Cristi Popescu vice-preşedinte, partid vehicul pe listele căruia au şi in­trat în Parlament ca de­putaţi, după care, în 2014, l-au adus în coaliţia pro-Iohannis pre­şe­dinte, dizolvându-l finalmente în PNL. Partidul Forţa Civică fusese fondat în 2004 de către Viorel Lis, sub numele de Partidul Creştin, ace­laşi Lis care, pe când era primar al Bucureştiului, venea de la organizaţia PNŢ-CD a sec­to­ru­lui 2, unde jocurile le făceau fraţii Popescu, pe care avea să îi răs­plă­teas­că regeşte când ajungea primar cu case, sedii şi contracte grase.

Când Mihai Răzvan Ugureanu ajungea directorul Serviciului de In­formaţii Externe, Mişu Popescu-Pricopsitu era pe val ca mâna dreaptă a ministrului Liberal de la Transporturi, Ludovic Orban, făcând cele mai mul­te afaceri murdare, bani la greu, conform presei, după care, când treaba a început să pută, s-a mutat în SUA, la Miami. Persoane care îl cunosc, mi-au împăr­tă­şit opinia lor că această plasare a sa în străinătate nu era străină de o protecţie pe care i-o acorda SIE condus de Ungureanu într-un moment când DNA-ul trebuia să îl ancheteze pe Mişu, dându-i nişte misiuni de­ri­zorii, de formă, pe „afară“.

„Agenta“ Magda Bistriceanu este alt element al organizaţiei lor, o bombă sexy brunetă, descoperită iniţial „în mulţime“ şi adusă în politică, ca imagine pentru PSD şi pentru candidatul la preşedinţie din 2009 Mircea Geoană, de către Liviu Drag­nea însuşi, iar „liderii PSD în frunte cu pre­şe­din­tele Mircea Geoană erau nedezlipiţi de ea“, până când a fost sedusă politic de către anturajul liberal al lui Ludovic Orban (care era surprins prin cafenele cu ea, în oraş), adică de către Cristi Popescu (pe atunci pre­şe­din­te la PNL sector 2 Bucureşti, după ce abandonase PNŢ-ul pe care in­di­vizi ca el şi frate-său Mişu îl compromiseseră public), Dar „femeia sim­bol pentru poporul social-democrat găsită în mulţime de Liviu Dragnea“, cum i se spunea Bistriceancăi, nu s-a lipit de PNL, căci amantul ei, Cristi Popescu, tocmai fusese mazilit de preşedintele PNL, Crin Antonescu, în 2012, aşa că alături de Cristi Popescu şi de Mihai Răzvan Ungureanu o vedem la vârful echipei partidului Forţa Civică, reuşind să ajungă depu­tat, alături de iubitul ei Cristi¹ şi de MRU, pe care îl va servi informativ.

În 24 iunie 2015, ziua anului nou masonic, preşedintele Iohannis îl nominaliza a doua oară pe Mihai Răzvan Ungureanu pentru funcţia de director al Serviciului de In­for­maţii Externe (spionajul românesc), răma­să vacantă din septembrie 2014, în urma demisiei lui Teodor Meleşcanu, care s-a înscris în cursa alegerilor prezidenţiale. Totodată, Preşedinţia, DNA-ul şi serviciile secrete declanşau atunci, în 2015, un război total îm­potriva premierului Victor Ponta şi a guver­nului său. Ca să scape, o vre­me Ponta şi-a luat cârje sau baston, apoi s-a dus vreo lună în Turcia, „la tratament“ la picioare, într-un spital, timp în care DNA-ul voia să îl ares­teze pentru ca Iohannis să îşi poată instala „guvernul meu“.

Ponta era dispărut pentru presă prin vara lui 2015 iar locul i-l ţinea vice-premierul Gabriel Oprea (motiv pentru care şi acesta s-a ales lucrat de servicii şi de procurori, după voia lui Iohannis). M. R. Ungureanu mai fusese directorul SIE şi până în 2012, când a părăsit postul pentru a deve­ni prim-ministrul lui Băsescu, în locul lui Boc, dar PSD-ul îl dărâma din soclul guvernamental în numai două luni şi îl punea premier pe Ponta. Dar atunci, în vara lui 2015, venise vremea răzbunării pentru M.R.U.: