Ethan Frome

Sistemul este următorul: Traian Băsescu ca să fie uns ca preşe­din­te al României a dat acces americanilor la modul acesta. Americanii au luat Serviciul Român de Informaţii prin care au cotropit tot ce le-a tre­cut din suprafaţa de acţiune a autorităţilor române. Jocul de distrugere a tu­tu­ror centrelor de putere din România nu este gândit de Băsescu. Ăsta e vai mama lui, nu gândeşte de aici până mâine. Aşa se controla ser­vi­ci­ul, iar serviciul controlează la rândul lui şi în ziua de astăzi. Domnul Hellvig nu face altceva decât să livreze în continuare americanilor ceea ce au nevoie, iar americani i-au scos în faţă pe Coldea şi Kovesi [ca vi­no­vaţi de sacrificiu]. Voi daţi ca fraierii în Coldea şi Kovesi fără să vedeţi realitatea din spate, nu vreţi să vedeţi realitea din spate. Nu i-aţi văzut pe americani? Dar puteţi întreba orice paznic! Câte birouri aveau alocate la Parchete, în SRI, ofiţerii de la FBI şi CIA. Vechii «comisari sovietici» se cheamă astăzi John, Walker, Smith şi aşa mai departe“.

Agenţii israelieni Black Cube au scăpat cu suspendări, Trump a câştigat ale­ge­rile prezidenţiale în SUA, iar el, spre deosebire de Obama şi Joe Biden, se află în cele mai bune relaţii cu Israelul, ceea ce îl poate face pe M.R. Ungureanu să aştepte să se întoarcă roata şi pentru el.

Bogdan Ol­teanu, „liberalul“ cu ascendenţă israelită

Bogdan Ol­teanu, finul premierului Tă­­riceanu, l-a însoţit pe acesta în vizita oficială din Israel din martie 2005, atunci când era membru al gu­vernului şi res­pon­sa­bil cu promovarea legislaţiei res­ti­tu­i­ri­lor, parcă pen­tru a-şi asi­gura ru­de­le că face treabă bună la Bucureşti. Până în 2016, el face parte din consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României, în fruntea căruia stă Mugur Isărescu.

Parlamentul român ales la sfârşitul lui 2004 avea cea mai mare pondere de ele­­mente supuse intereselor Is­ra­e­lu­lui, ale cărui servicii se­­cre­­te nu au stat cu mâinile în sân. Con­cret, această si­tu­a­ţie s-a datorat în pri­mul rând „cri­zei filo-iudaice“ prin care a trecut Partidul Ro­mâ­­­nia Mare, în 2003-2004, lucrătură marca Mossad (de care apoi PRM s-a vin­de­cat, dar nu şi-a mai revenit), dar şi altor cauze¹.

Totodată, anul 2005 a adus la guvernare unul dintre par­ti­de­le cele mai dotate la capitolul evrei şi filo-iu­dei, atunci, Partidul Liberal, în spec­­­­­­trul căruia găseam evrei de toa­te categoriile, de la No­rica Ni­­colai (evreu clan­­­­­­des­tin), la Răz­van Ungureanu (filo-si­o­nist şi ministru de Externe), şi pâ­nă la Radu Feld­man Ale­xan­dru (ex-pre­ten­dent la tro­nul Fe­deraţiei Evre­ilor din Ro­mâ­nia), între aceş­tia sim­ţin­du-se acasă şi gru­pul evre­­­iesc adus în par­tid de Teo­dor­ Me­leş­­canu. Este foar­te sem­ni­­fi­cativ că Bog­dan Ol­­tea­­­­­nu în­suşi, finul lui Că­lin Popescu Tă­ri­cea­nu, nu­mit „scu­­ti­e­rul lui Tăriceanu“ (fiind mâ­na dreap­tă a aces­­tuia şi în po­li­tică şi la gu­ver­nare¹ şi primind por­­­­­­to­fo­li­ul de mi­nis­tru pen­­­tru re­­laţia cu Par­la­mentul), este, de fapt un evreu clan­­des­tin. Con­si­de­­rat atunci drept „unul din­­tre im­por­tan­ţii li­deri li­be­­rali“, Bogdan Olteanu este ne­potul evrei­cei co­mu­­­nis­te no­menclaturiste Ghizela Vass (ai cărei ur­­maşi au de­ve­nit, însă, sionişti). Aceasta a avut după 1948 o rela­ţie ocul­tă, dar con­­­­stan­tă, cu Israelul, pe care o fo­losea chiar şi Nico­lae Cea­u­­­şes­cu când voia să transmită anu­mite mesaje politice².

De aceea, poate, când în 15 şi 16 martie 2005, pre­mi­e­rul Tări­cea­nu s-a dus în Israel spre a se întâlni cu pre­şe­din­tele evreu Moshe Kat­­sav, cu prim-ministrul Ariel Sha­ron, cu vice­pre­­­mierul Shi­­­­mon Peres, şi cu mi­nis­trul de externe is­ra­e­li­an Silvan Sha­­­lom, ca şi cu viitorul premier israelian Ehud Ol­mert, Bogdan Olteanu a ţinut să-l însoţească în „ţara stră­mo­şilor săi“, pe cheltuială bugetului României. Era exact mo­­mentul gândirii vii­torului Fond Proprietatea, după cum avea să declare mai târziu primul pre­şedinte al fondului, Ni­colae Ivan. Fondul Proprietatea, creat de legis­la­ţia promo­va­tă de la guvern, odată Tăriceanu şi Bogdan Olteanu în­torşi în România, a fost menit despăgubirii foştilor proprietari ex­pro­­piaţi înainte de 1990, mulţi dintre aceştia evrei, fiind al trei­lea „fond de investiţii“ ca mă­ri­me, din Europa. Cu toate aces­tea, în cazul revendicărilor evreieşti se pre­fera restitutio in integrum, în locul titlurilor de participare la Fond.

În vârstă de 33 de ani, la 13 septembrie 2005 Bog­dan Ol­teanu a fost de­sem­­nat prin vot (!) de către gru­pul par­­­­­­l­a­men­tar liberal drept candidat la funcţia de pre­şe­din­te al Camerei Deputaţilor, spre a-l înlocui pe Adrian Năs­tase, l-a rândul său un promotor al capitalului evreiesc în Ro­mâ­nia, cât timp fu­sese la guvernare. Cu 38 de vo­turi, el „a în­vins-o“ pe Mona Muscă, par­la­men­ta­rul român cu cea mai mare po­pu­la­ri­ta­te din Ro­mâ­nia, care a avut din par­tea li­be­ra­li­lor nu­mai 8 vo­turi. Este im­posibil să nu te gân­deşti că, dincolo de sprijinul lui Tăriceanu, şi apar­te­nen­ţa sa etnică evre­ias­că (cu­nos­cu­tă de cole­gii săi, vo­tanţii) a fost deter­mi­nan­tă în ob­ţi­ne­rea spri­­ji­nu­lui unui colectiv pu­­ter­nic marcat de filo-iu­da­ism. „Vreau să re­dau Ca­­­­me­­­rei dem­ni­ta­tea pe care o merită!“ de­clara după no­mi­­na­li­­za­­re Ol­tea­­nu, gră­­­bin­du-se să bea şam­pa­nia pe care „su­­­­por­te­­rii săi“ o pre­gă­­ti­seră di­­na­in­tea vo­tului secret. Prea de­vre­me, pentru că nu a reuşit să-l înlocuiască pe Năs­tase, decât câteva luni mai târziu, când acesta şi-a pierdut sprijinul PSD şi al opo­ziţiei. (A rămas o enigmă cum de Olteanu s-a bu­cu­rat la votul în ple­nul Camerei de voturile PRM.)

Mai pătat ca „dalmaţienii “ pesedişti? Olteanu a fost ju­rist la S.C. Emco S.A., dar... acest lucru nu este deloc con­dam­­­­­nabil. Sau n-ar trebui să fie! Dar nu de aceeaşi părere era şi „Coaliţia societăţii civile“ finan­ţa­tă de Soros & comp, care în 2004 distribuia tiraje masive din lista can­di­da­ţi­lor „pătaţi“ la funcţia de parlamentar, care nu trebuia să fie votaţi de po­pu­la­ţie. Dar, evident, pe listă nu era şi li­be­ralul Oltea­nu, căci el aparţinea lis­te­lor porto­calii, ci numai la pe­se­dis­tul Mihai Sireţeanu, pe care „societatea civilă“ soroşistă îl acuza că a fost cenzor la S.C. Emco S.A. (de­­­ve­­nind şi acţionar).

Nimic pe listele cu „pătaţi“ ale soroşiştilor nici despre dubiosul R. Berceanu sau despre liota de corupţi care au guvernat până în 2012!

Dar despre averea lui Olteanu la numai 30 de ani, mer­cenara „so­cietate civilă“ nu era interesată să vor­beas­că în 2004, deşi mulţi din­tre pesediştii pe care îi acuza că s-ar fi îmbogăţit erau „copii de grădiniţă“ pe lângă acesta. Iată ce se ştia des­pre ce acumulase Olteanu în nu­mai câţi­va ani: ime­­­diat ce-i iese partidul de la gu­ver­na­re în 2000 (ce-i asi­gu­ra­se func­­­ţii de consilier bine plătit pe la regiile statului sau la guvern) îşi cumpăra în Bucureşti un apar­ta­ment într-o vilă de lângă Arcul de Tri­umf, iar în co­mu­­na Adunaţii Copăceni o „casă de va­can­ţă“. La scurt timp, tot în Bu­cu­reşti, îşi mai cumpăra o „ca­să de locuit“ (la ca­re doar valoarea de impo­zi­tare era de 100.000 Euro, când grilele erau încă mici). Avea conturi ban­care la Rai­ffei­­sen şi Bank­­post, iar printre ope­­rele sale de artă de gă­seau şi de­sene de El Greco. Fir­mele în care era un impor­tant asociat erau SC Gorghiu & Aso­­­ci­aţii - Servicii de Con­sul­tan­ţă srl (unde era asociat cu vii­toarea lideră a PNL, Alina Gorghiu, care a preluat în 2015 funcţia de la Klaus Iohannis) şi Cristina Consulting srl (50%-50% îm­pre­u­nă cu so­­ţia sa, Cris­tina Andona), dar era şi acţionar la Banca Ion Ţi­r­i­ac. Cine avea vreun interes la gu­­vernul Tăriceanu, putea deci să plă­teas­­că o con­sultanţă la Cristina Consulting.

Dacă în 2004, înainte de a veni iar la putere, el îşi declara către stat numai venituri „mo­­­des­te“¹, după aceea numai de bine! Dincolo de ve­ni­­tu­ri­le de ministru sau de pre­şe­din­te al Ca­me­­rei, a fost numit şi mem­bru al comisiilor de pri­­va­ti­zare ale BCR şi CEC, ridicând astfel încă peste 100 de milioane de lei vechi pe lună). În ultima vremea avea un trai asigurat în co­mo­dul fotoliu de vice-preşedinte al Băncii Naţionale a României, un cuib de masoni.



Cu asemenea guvernanţi nu este de mirare că tri­umviratul Tă­ri­cea­nu-Olteanu-Ungureanu a renunţat în fa­voa­rea Ungariei la imen­sul patri­mo­niu al moştenirii Gojdu, în clădirile căruia, la Budapesta, stau in­sta­­late interesele isra­elienilor Ehud Amir şi Motti Zisser, faţă de care tot Ro­mâ­­nia s-a obligat să plătească milioane de euro? (detalii mai departe)

Faţa de hoţ a lui Bogdan Olteanu a fost dezvăluităîn 2016, când s-a descoperit că în 2008 a luat o mită de 2 milioane de euro de la magnatul Sorin Ovidiu Vântu, pentru a-l determina pe Tăriceanu să-l numească pe Liviu Mihai, jurnalist la trustul Realitatea-Caţavencu şi figură a „societăţii civile“, drept guvernator al Deltei Dunării, pe unde aveau hoţii interese.

S-a văzut cu ocazia asta că evreul clandestin adunase şi o avere frumuşică fără să o poată justifica, precum vila-palat din Ghermaneşti, în apropierea lacului Snagov, pretinzând că ar fi primit banii de la familie, dar şi mama sa, şi tatăl său şi chiar şi fost soţie nu au vrut să-l acopere.

Ehud Olmert, un evreu „român“

interesat de „întoarcerea acasă“
Septembrie 2003. Diplomaţii israelieni şi cei pales­ti­ni­eni se insultă reciproc în plenul Consiliului de Securitate al ONU. Ambasadorul israelian la ONU, Dan Gillerman, îl acu­za pe Yasser Arafat că ar fi în spatele ata­cu­ri­lor teroriste din Israel şi că a adus regiunea în pragul catastrofei.

În re­pli­că, unul dintre reprezentanţii palestinieni la ONU califica afir­ma­ţiile lui Giller­­man drept „gunoi“.

O şi mai mare palmă au primit evreii de la emisarul special al ONU în Orientul Apropiat, Terie Roed-Larshen, care a spus Consiliului de Se­cu­ritate că Yasser Arafat în­car­nea­ză identitatea şi aspiraţiile naţionale ale pales­ti­ni­e­ni­lor şi că nu este nicidecum o personalitate nereprezentativă.

Mai mult, Consiliul de Securitate adopta o rezoluţie prin care cerea Israelului să se abţină de la acţiuni împotriva lui Yasser Arafat, căci uci­de­­rea acestuia, alături de expul­za­rea sau izolarea sa, tocmai fuseseră ce­ru­te Mossad-ului şi mi­nis­­terului de Interne de către vice­pre­mi­erul isra­e­li­an, Ehud Olmert. Au făcut-o totuşi, finalmente Arafat fiind asasinat.

De atunci, evreii au rămas cu un colţ împotriva Con­si­­liului de Se­cu­ri­ta­te al ONU şi au jurat să-şi ia revanşa. Ea pă­rea să se întrevadă pentru 2005, când României urma să-i re­vină preşedinţia Consiliului de Secu­ri­ta­te, miniş­trii ro­mâni de Externe fiind manipulabili prin B’nai B’rith (cum era cazul cu Geoană până în 2005, cu Ungureanu după ş.a.m.d.).
Dar cine era sângerosul Olmert?

Familia lui Ehud Olmert, fost primar al Ie­ru­sa­li­mu­lui, este ori­gi­na­ră din România, aşa cum au fost şi soţiile lui Ari­el Sharon (evreice surori din Braşov), tovarăşul său de arme în ale po­liticii israeliene, dar şi de afa­­­ceri necurate. El a fost de­sem­­­nat de prietenul său Sharon în funcţia de ministru al comerţului şi in­dus­tri­ei, ca şi de vice-premier al cabinetului is­raelian. Un alt ministru originar din România al cabinetului Sha­ron, aflat în­tr-o poziţie-cheie a executivului din Israel era Avram Poraz, năs­cut An­drei la Bucureşti, căci ocupa funcţia de ministru de In­ter­ne şi a devenit ce­­le­bru pentru atitudinile sale ostile României.

Ehud Olmert şi-a legat destinul de dreapta is­ra­e­li­a­nă, men­ţi­nân­du-se ferm în vârful ierarhiei Partidului Likud. A fost mereu deputat, zece ani primar al Ie­ru­sa­li­mu­lui (1993-2003), ministru, şi apoi mână dreaptă a lui Ariel Sharon, fi­ind considerat cel mai îndreptăţit să-i moş­te­neas­că func­ţi­ile în guvern şi în partid (învingând ri­va­li­ta­tea lui Neta­ny­a­hu).

Când Sharon a format în 2005 un nou partid israelian, Kadima, Olmert l-a urmat. El era un om al politicii secrete, dar dădea ade­vărate lovituri de ima­gine când îşi striga po­zi­ţiile po­li­ti­ce, iritându-i pe mulţi. Avea să ajungă, totuşi, prim-ministru al Israelului.

Mai radical chiar şi decât Sharon, vizionar al unui Israel mare prin pârghiile şi ancorele sale economice bine plasate într-o lume globalizată (o nouă „politică înaltă“ a Is­ra­elului), şi nu prin extinderea graniţelor sta­tu­lui, încă din 2003 Ol­mert declara pentru prima oară că Israelul trebuie să se re­tra­gă de pe ma­jo­ri­tatea teritoriilor palestiniene ocu­pa­te, prin­­­tr-o deci­zie unilaterală, astfel în­cât, totodată, să fie mă­ri­tă la maximum posibil puri­tatea etnică evreiască din in­te­ri­o­rul statului¹. El ar fi ajuns la această „con­cluzie politică“ în de­cem­brie 2000, după eşecul tratativelor dintre Ehud Barak şi Arafat, de la Camp David.

Trei ani mai târziu, în de­cem­brie 2003, deci, Olmert îşi fă­cea pu­bli­că noua poziţie, ce „a pro­vo­cat stupoare“ în rân­du­rile dreptei tradiţi­o­na­liste is­ra­e­li­e­ne. El îi răs­pundea aces­­te­ia că „este preferabil un Israel evre­­iesc unui Is­rael Mare care să includă şi un te­ri­to­riu cu o populaţie com­pac­tă pales­ti­nia­nă“. Declaraţia aceas­ta mar­ca în­ceputul unei noi poli­tici şi isto­rii în Orientul Mij­lo­ciu, acom­­pa­niată însă de un ex­pan­sionism economic agre­siv al Is­ra­e­lu­lui în lume, ori­un­de îşi poate instala afacerile şi oamenii. Ro­mâ­nia era deja o ţintă uşoară şi predilectă, dar au devenit ţinte şi fostele state so­vi­­e­tice - pre­cum Mol­do­va -, sau europenele Ungaria, Bul­ga­ria, Polonia şi Cehia, deja penetrate într-o bună măsură. Cum am văzut, magnatul israelian Ber­nard Shcrei­er, deşi in­sta­lat la Budapesta, a fost aju­tat de ser­vi­ci­ile secrete ma­ghiare pentru preluarea economică, în asociere cu capitalul maghiar, a Tran­sil­va­niei româneşti.

Profilul moral al tandemului Olmert-Sharon, era evidenţiat în ia­nua­rie 2004, când a fost condamnat de un tribunal din Tel Aviv cel care îi mi­tu­ise atât pe Sharon, cât şi pe Olmert. Om de afa­ceri, David Appel a fost sin­gurul care a răs­puns pentru aceas­tă faptă. El „i-a corupt“ pe Sharon la sfâr­şi­tul anilor ’90, când acesta era ministru de externe al Is­ra­e­lu­lui, dar şi pe Ehud Olmert, care era pe atunci primar al Ie­ru­sa­­li­mului, ca şi pe unul din­tre fiii lui Sharon, Gilad. Actul de acu­­zare preciza că „Sharon ştia că fiul său ar putea avea pro­fi­turi din relaţia sa cu Appel“.

Botezat „afacerea insulei greceşti“, scandalul era le­gat de în­cer­ca­rea lui Appel de a construi un uriaş an­sam­blu tu­­ristic pe o insulă din Grecia, ceea ce necesita apro­­­ba­rea autorităţilor elene, aşa că Appel i-a mi­­­­tu­it pe Sharon şi pe Olmert pentru a le obţine ser­vi­ci­ile, am­­bii fi­ind la acea vreme şi candidaţi la succesiunea lui Ben­ja­min Neta­­nyahu la conducerea partidului Likud, el finan­ţân­du-le cam­­paniile electorale. Sharon era cel mai po­tri­vit să-l ajute să ob­ţină acele autorizaţii, în calitate de şef al diplo­ma­ţi­ei, iar afa­ceristul evreu i-a oferit de ase­me­nea trei milioane de dolari fiului cel mic al lui Sharon, Gilad, pen­tru a-l angaja pe post de con­sultant în afa­cerea in­sulei gre­­ceşti. Cu toate că pro­iec­tul a eşuat, Appel i-a oferit în con­­ti­nu­are lui Gilad Sha­ron câte 20.000 de dolari lunar, în schim­bul „con­sul­tanţei“ (pro­­tecţiei şi pro­mo­vă­rii) oferite pen­tru afa­ce­ri­le sale imo­bi­li­a­re din Israel¹. Iar acesta a fost modelul prin care capitalul israelian şi-a pro­­mo­vat interesele şi în România, prin cumpărarea politicienilor.