Ethan Frome

România ca ţintă

Acest nou tip de sionism-mondialist îl are ca „demn“ re­prezentant pe aberantul isra­e­lia­n „român“ Cezar Laza­ro­vici din Tel-Aviv, care îl cita pe Brucan în privinţa fap­tu­lui că România ar fi populată de „români proşti“ şi afir­ma că Nicolae Ceauşescu „a trebuit să moară fiindcă n-a res­pectat angajamentul faţă de evrei, refuzând să se mai îm­prumute de la FMI, Banca Mondială etc.“.

Tot acest Lazarovici decreta, de la Tel Aviv: „Ro­mânia este gră­­dina evreilor şi acolo vom făuri noul stat Israel... Numai noi, evreii, sun­tem în măsură să decidem cine să conducă România, pentru că nu­mai nouă ne-a dat Dumnezeul lui Israel această putere supremă“.

În teoriile sale, Lazarovici anticipează perspectiva unui exod ma­siv din Israel în România, determinat fie de izbucnirea unui conflict armat, fie de im­pu­ne­rea res­trân­ge­rii graniţelor Israelului. „Probabil, Cezar Laza­ro­­­­vici - scria A.I.M. - va părăsi oraşul Tel-Aviv când va începe conflictul şi va veni în România să-şi scape pielea, la fel ca mulţi alţi evrei care, doar în sectorul 4 din Bucureşti, au umplut cutiile poştale ale blocurilor cu oferte, de genul: «Cumpărăm imo­bi­le pentru cetăţenii români stabiliţi în stră­inătate». Pentru cei interesaţi, firma se numeşte Ruset & Avram In­ter­na­tional Trad. Inc. S.R.L.… C.L. greşeşte grav susţinând că evreii (de tea­pa lui) «vor injecta populaţia cu SIDA». Au şi făcut-o!…“

Lazarovici nu este un politician de marcă în Israel, iar gândirea sa este primitivă, de om nebun. Totuşi, vom vedea că ideile sale se tran­spun în pragmatismul gu­ver­na­mental israelian de către afaceriştii is­ra­e­lieni sprijiniţi de serviciile lor secrete, ca şi de mulţi sim­pli evrei.

Chiar de la finele anului 2003, evreii „români“ au în­­ce­put să se re­or­ganizeze pentru a-şi reînnoda destinele de Ro­mânia, sub puternica oblă­duire a SUA şi a B’nai B’rith, mascând acţiunea sub interesul cultural:
„Apel către evreii originari din România

aflaţi în Israel şi restul lumii

Avem plăcerea să vă aducem la cunoştinţă că în Israel a luat fiinţă Or­ga­nizaţia Unitară a Originarilor din Ro­mânia - prescurtat AMIR - ce îşi pro­pune:

 - Crearea în Israel a unui muzeu care să prezinte ima­gi­nea şi re­a­lizările evre­i­lor originari din România - în Israel, în România, în alte ţări din lume.

 - Organizarea la Ierusalim, în anul 2004, a primului Con­gres Mondial al Evreilor Originari din România, indiferent în ce ţară locuiesc.

 - Reunirea în cadrul noii organizaţii - pentru realizarea ce­lor două obi­­ec­tive de mai sus - a tuturor organizaţiilor evreilor născuţi în Ro­mâ­nia (din Israel şi din afa­­ra Is­ra­e­lu­lui), ca şi a unor personalităţi evre­ieşti năs­­­cute în România nemem­bre în vreo asociaţie. Apartenenţa la AMIR nu afec­tea­ză în nici un fel activitatea organizaţiilor membre, care îşi continua activitatea obişnuită. În Israel există apro­xi­ma­tiv 50 de astfel de organizaţii.

Apelăm la toţi evreii originari din România, in­di­fe­rent unde se află în lume, îndemnându-i să ni se alăture, pentru a realiza Muzeul Iuda­is­mului Ro­mâ­nesc! Vă invităm - împreună cu copiii şi nepoţii dv. - la viitorul Congres Mon­dial al Evre­i­lor Originari din România!

Vă so­li­ci­tăm răs­pun­suri, contacte şi, celor ce au po­si­bi­litatea, con­tribuţii băneşti!

Alăturăm şi primul număr din newsletterul «AMIR» care îşi pro­pune să reflecte activitatea şi problemele or­ga­ni­za­ţiei şi care, spe­răm, va deveni totodată un mijloc public de comunicare între toţi evreii ori­gi­nari din România.“

Semnatarii Apelului-manifest erau general (r) Moshe Nativ, avo­ca­tul Itzhak Artzi (ex membru al Knessetului, ex primar adjunct al ora­şu­lui Tel Aviv), Menahem Ariav (primarul oraşului Nateret Ilit) şi Moshe Nagor (pre­­şe­din­te­le Ligii de prietenie Israel-România), acţiunea fiind sus­ţinută de vicepreşedintele executiv B’nai B’rith, Daniel S. Mari­as­chin, de ex-am­ba­sadorul SUA la Bucureşti, Michael Guest, de directorul USAID Denny F. Robertson şi de Lee Rosner, directorul Word Lear­ning.

Împotriva investiţiilor Uniunii Europene,

dar Da pentru firmele israeliene şi evreieşti clandestine.

De ani de zile îşi cultiva Ehud Olmert relaţiile cu po­li­ti­ci­e­nii români de la putere. În 2001, în calitate de primar al Ie­ru­sa­limului, el ţinea să-l în­tâlnească pe Adrian Năstase, care, în calitate de premier al României efec­tua o vizită ofi­ci­a­­lă de trei zile în Israel. Lui Năstase îi oferea drept ca­dou o har­tă a lumii având ca punct central oraşul Ierusalim, cadou similar ce­­lui ce avea să îl ofere (confecţionat din argint ma­siv) în 2005 şi lui Mihai Răz­van Ungureanu, ministru de Externe al României atunci, şi care repre­zen­ta sim­bo­lic concepţia sionistă a lui Olmert asu­pra lumii. În acelaşi an (2001) s-a şi semnat Acor­dul de liber schimb co­mer­ci­al româno-israelian, per­fec­ţi­onat în 2005 prin eli­­minarea taxelor vamale la practic toate ex­por­tu­rile efec­tu­ate de Israel în România (destul de însemnate).

La începutul lui 2004, ultimul an al mandatului lui Năs­­tase, Olmert venea la Bucureşti ca vice-premier israelian pen­tru a forţa implementarea afa­­­ce­ri­lor israeliene, pre­pon­de­rent cele din domeniul IT. El deschidea în 9 fe­bruarie a cin­cia edi­ţie a expoziţiei „Israel High Tech in Romania“¹, pen­tru a de­ma­ra în România „proiecte“ din domeniul te­le­foniei mo­­bile, al comu­ni­ca­­­ţi­i­lor prin satelit (Is­ra­e­lul tocmai îşi pos­ta­se al do­i­lea sa­te­lit, Amos 2, tot dea­­supra României) şi al „ser­vi­­ci­ilor elec­­tro­­ni­ce“. Cele mai importante com­pa­nii is­ra­e­li­e­ne par­ti­ci­pan­te la afacere erau Spacecom, Alvarion, Els­cint (be­­­­neficiară a pri­va­tizării frauduloase a Hotelului Bucureşti din centrul ca­pi­ta­­lei româneşti), ECI Telecom, Cell­phone Group, Rad Data Co­mmu­­­­ni­­ca­­­ti­on, Israel Aircraft.

Ministrul ro­mân al Co­mu­ni­­ca­ţiilor şi Tehnologiei In­for­maţiei, pesedis­tul Dan Nica, şi-a dat grabnic tot concursul ne­ce­sar im­plementării celor „peste 20 de fir­me israeliene din do­me­niul hi-tech“ prezente la „expoziţie“, com­pa­nii is­ra­e­liene ai că­ror reprezentanţi (lângă reprezentanţii altor zeci de com­pa­nii evreieşti) au fost efectiv introduşi de Ehud Olmert pe uşi­le preşe­din­te­lui român Iliescu, a prim-ministrului Năs­ta­se şi ale miniştrilor ro­mâni de Interne şi Apărare, şi a peste 200 de companii româneşti.

În timpul aceleiaşi şederi de câteva zile la Bucureşti din februarie 2004, vice-premierul israelian participa şi la anualul „Forum de afaceri ro­mâno-israelian“ al celor peste 150 de mari companii israeliene cu in­te­re­se în România (în frunte cu Ashtrom, Solel Boneh, Baran Group, Am­docs, RAD-Bynet Group, Elite Industries şi Kardan NV).

Mândria israelienilor de la „forum“ erau Solel Boneh şi Ashtrom care „au câştigat recent licitaţii [în realitate afa­ce­ri­le li se acordaseră di­rect de statul român, fără licitaţie] în va­loare de 200 milioane dolari pentru con­stru­­irea unor auto­străzi“, în timp ce un „consorţiu“ ce includea companiile is­ra­­e­li­ene Baran, Malibu Israel şi Uri Dori Engineering Works Corp obţi­nu­se un contract de 40 milioane euro pentru in­sta­la­rea de puncte de taxare pe şo­selele româneşti. Toate afa­ceri cu bani de la bugetul statului român. În ace­laşi stil, „com­­paniile is­ra­e­li­ene vor derula afaceri de un miliard de do­lari în România în 2004“, declara israelianul Ron Bar-Nir, partener în ca­drul fir­mei de avocatură cu birouri în Ro­mâ­nia, Bulgaria şi fosta Iugo­sla­vie, care organizase întrunirea („Forumul“).

Bar-Nir îi cerea totodată lui Ehud Olmert „să depună eforturi pentru a con­tra­cara tratamentul preferenţial acordat fir­melor din Uniunea Euro­peană în cadrul licitaţiilor din Ro­mânia… Uniunea Europeană exercită deja presiuni asu­pra ţă­rilor candidate, printre care şi România, pentru a acor­da un tra­ta­ment preferenţial statelor membre“, afirma el, subli­ni­i­nd că „pro­iec­tele de infrastructură pe care le are în plan Ro­mâ­nia în perioada 2004-2007 se ridică la circa de 20 miliarde dolari“, un tort gras necesar evreilor.



Încă vicepremier al Is­ra­­elului şi în 2005, Ehud Ol­mert (mână dreap­tă, con­fident şi chiar complice po­li­tic al lui Ariel Sharon) revenea în 26 mai la Bu­cu­reşti spre a per­se­ve­ra în im­pul­si­o­na­rea afa­ce­ri­lor is­ra­e­lienilor, pen­­­tru a „des­chi­de uşile“ noi­lor gu­vernanţi români în fa­voa­­rea aces­tora.

Deşi vizita s-a desfăşurat relativ în semi-se­cret, se ştie că Olmert Ehud - care conducea o de­legaţie oficială de peste 20 de companii cu ac­ti­vităţi din domeniul tele­co­mu­ni­ca­ţiilor, apărării, construcţiilor, alimentar şi energetic - s-a în­tâlnit cu premierul Tăriceanu (care i-a prezentat mi­niş­trii ro­mâni ce trebuie să-i ajute pe israelieni) şi cu primarul Bu­cu­reştiului, Adri­ean Videanu. Ofi­ci­al, vizita sa a fost oca­zi­o­na­tă de redeschiderea Fo­­­ru­mu­lui de afaceri israeliano-român (cu par­ti­ci­pa­rea a peste 150 de com­pa­nii israeliene), ca şi de des­­­chi­derea celei de a şasea ediţii a ex­po­ziţiei „Israel Hi-tech in Romania“-2005 (la care au participat, dornice de noi afa­ceri ro­mâneşti, firmele israeliene Alvarion, Cellphone, Celltick, Cell­­vine, ECI, Elta, Motorola, RAD, Radware, Scopu, Spacecom, Tti, Verint). Arnon Arbel, ata­şa­tul comercial al ambasadei is­ra­­e­li­ene la Bucureşti, se îm­păuna către pre­să că mu­sa­fi­rul is­ra­­e­lian „este unul din cei mai importanţi politicieni şi oa­meni de de­ci­zie din Israel, al doilea de fapt, după Sharon“.

Privind din Israel, lui Teşu Solomovici i se părea sus­pec­tă plecarea precipitată a lui Ehud Olmert în România. Ce anume a fost atât de ur­gent? - scria el -. Am încercat să aflu um­­blând prin culisele Ministerului de Ex­ter­ne al Israelului, ale ambasadei israeliene de la Bucureşti şi pe la «ser­vicii». Cul­­mea, am întâlnit responsabili care nici măcar nu ştiau că Olmert se afla la Bucureşti. În ultima clipă se pare că a fost programată şi o în­tâl­nire importantă cu pre­şe­din­te­le Traian Bă­ses­cu-Ehud Olmert. Nimeni nu a putut să confirme sau să in­­­fir­me. Mi-a spus un analist: prea multe se­cre­te pentru o vizi­tă atât de scurtă!“

În încercarea de a depăşi rigorile legii şi de a avea un tra­tament pri­­vilegiat „la licitaţii“ şi „la contracte“ româneşti (să nu mai fie favorizată Uni­unea Europeană, cum ziceau tot ei în 2004), israelienii ţipau la „Fo­ru­mul“ lor din 2005 că „dez­vol­tarea afacerilor companiilor din Israel pe piaţa româ­­neas­că este blocată de birocraţie“, să facă ceva vicepremierul Ol­mert la au­to­ri­tă­ţile române, care chiar s-a şi luat public de acestea (teh­nică ve­che, deh): „Oamenii de afaceri din Israel au o sin­gu­ră cerere către auto­ri­tăţile române: dorim să fim ajutaţi să de­păşim birocraţia… Dacă ne aju­taţi, ajutaţi economia Ro­mâ­niei…“. Îi şi răspundea pe loc ministrul „român“ al Co­­mu­ni­ca­ţi­ilor şi Teh­no­logiei Informaţiei, udemeristul Zsolt Nagy (dovedit după 2007 ca trădător în dosarul privatizărilor strategice din energie, trans­mi­ţând in­formaţii secrete către reţeaua de spionaj a lui Stamen Stancev, avocatul de casă al mafioţilor israelieni Cernoy): „Exis­­tă un mare interes pentru executiv - zicea ministrul Nagy - de a-i ajuta pe is­ra­e­li­eni să inves­teas­că în România. Aceştia vor avea ocazia ca, după aderarea ţării noas­tre la Uni­­u­nea Europeană, să îşi dez­­volte afacerile în această zonă a Europei“.

Una peste alta, Ehud Olmert s-a declarat impresionat şi mulţumit de numărul foar­te mare, crescut de la an la an, al companiilor israeliene instalate la noi sau care îşi manifestau acest interes faţă de România. Is­ra­e­lienii mai constatau cu satis­facţie la „Forum“ că valoarea totală a schim­bu­rilor lor co­mer­ciale cu românii în 2004 depăşise 500 de milioane de dolari, în­re­gistrând o creştere cu 25% faţă de 2003.

Expansiune economică prin ambasada Israelului.

Valoric, în totalul schimburilor comerciale dintre Ro­mâ­­nia şi Israel (oficial de numai jumătate de miliard de euro anual, în realitate, prin firme pa­ravan, mult mai mare) ba­lan­ţa înclină grav în favoarea statului evreu, ca exportator. În plus, 60% din cifra „schim­bu­ri­lor“ se desfăşoară în do­me­niul hi-tech israelian sau reprezentând importuri de mărfuri scumpe de că­tre România din Israel.

Cea mai mare pondere în exporturile is­ra­e­li­ene în Ro­mâ­­nia o au 40% maşinile şi echipamentele; 10% ex­porturile de me­ta­le scumpe; 8% produsele chimice, pre­cum detergenţii; urmând apoi ca­­fea­ua (precum Don Cafe, Elite), aditivii şi coloranţii alimentari (cele­brele E-uri) etc. Cea mai mare pondere în exporturile României către Is­ra­el o au mate­ri­i­le prime, pre­cum mineralele şi com­bus­tibilii: 41,5%; urmate de metale şi pro­­du­se me­ta­li­ce pri­­mare, lemn şi produse din lemn sau cereale (prost vândute, foarte ieftin adică, profiturile realizându-se în Israel nu în România).



Ca un exemplu, ambasada Israelului de la Bucureşti a organizat la Camera de Co­merţ şi Industrie Bucureşti în 18-20 aprilie 2005, „foru­mul de afaceri“ Doing Agri-Business in Romania (in­­dus­tria agro-alimen­ta­ră). Au parti­ci­pat din Israel Ronit Golovaty („Institutul de Export şi Coo­pe­rare Interna­ţio­na­lă“) şi mulţi afacerişti israelieni interesaţi de piaţa româ­nească, de a se in­sta­la fără prea mari cheltuieli cu un picior solid în agri­cul­tura ro­mâ­neas­că, iar din Ro­mânia au participat, doar Camera de Comerţ şi Indus­trie Bu­cu­reşti, mi­nis­terul Agricul­tu­rii şi Agenţia Sapard.

„Planurile comune de acţiune“ ce s-au stabilit con­stau în achiziţia de către români de „soluţii tehnologice în cul­tura plantelor, pentru fermele zoo­teh­nice, pentru in­dus­tria de pre­lucrare a laptelui, pentru cultura legumelor în sere, precum şi soluţii în industria pesticidelor, fungicidelor şi insec­ti­ci­de­lor“ de la firmele israeliene. Dar s-a văzut şi că mulţi israelieni, precum familia Ofer, au început să cultive pământul românesc.



Nu numai pentru succesul afacerilor asupra agri­cul­­turii româneşti, Rodica Radian Gordon, ex-ambasadoarea isra­e­li­ană la Bucureşti, şi Ar­non Arbel (secretarul pe pro­ble­me economice al ambasadei) au de­ve­nit pre­şe­dinţi de onoa­re ai Camerei de Comerţ şi Industrie România-Israel în ca­drul adu­­nă­rii din 7 aprilie 2005 de la Hotelul Hilton din ca­pi­tală, con­dusă de pre­­şedintele Ca­me­rei, Jose Iaco­bes­cu (ajuns, tot în 2005, şef al or­ga­­ni­za­ţiei iudeo-ma­so­nice B’nai B’rith, filiala din România)¹.

La această întrunire, Arnon Arbel a arătat aproape pe faţă că Isra­e­lul ur­mă­reşte să fo­lo­seas­că România pentru a in­tra în economia euro­pea­nă, „economiile celor două ţări fi­ind com­ple­mentare - zicea el -, pentru a pă­­trunde pe piaţa UE“, în timp ce ambasadoarea îşi declama satisfacţia creşterii per­ma­nente a cifrei comerţului dintre Israel şi România (70% din această pondere înclinând în favoarea ex­por­turilor evreilor în România).

Concomitent cu noua viziune a sionismului integrat mondial al lui Ehud Olmert (care includea şi un stat evreu tin­zând spre puritatea et­ni­că în interiorul graniţelor sale), gu­ver­nul israelian şi ambasada Israelului la Bucureşti au adop­tat politica accelerării implementării afacerilor is­ra­e­liene în afara graniţelor, a sprijinirii necondiţionate a acestora, ca po­li­ti­că vitală şi urgentă a Israelului. În România s-a mai vi­zat şi creşterea co­munităţii israelite, prin aportul unui cât mai mare contingent de capitalişti evrei.

Neo-sionismul israelian de tip Olmert nu urmărea să piardă cetăţe­nii israelieni trimiţându-i să facă afaceri în lu­me, ci să îi instaleze în dife­ri­te state ale lumii ca o nu­me­roa­­să armată de bussinesman şi func­ţi­onari (adevărată pătură aristocratoidă faţă de goimii „băştinaşi“) pro­te­jată şi spri­ji­ni­tă de toa­te instituţiile statului Israel şi de organizaţiile mon­di­ale evre­ieşti (protecţie şi spijin care ascunde şi controlul).

A fost un vis frumos al lui Ehud Olmert ca tocmai din­tre co­lo­niştii sio­nişti evacuaţi din Gaza (şi Cisiordania!) să recruteze elementele care să întărească această ar­ma­tă de „colonişti economici“ ai Israelului în lume. Le trebuiau bani? Au şi primit, după 2005, câte o jumătate de milion de dolari „compensaţie“ pentru eva­­cu­a­rea din teritoriile arabe ocupate abuziv.

De aceea, pregătindu-se „terenul“, din 2003, pe site-ul ministerelor eco­nomice ale Is­ra­e­lu­lui a fost deschis, în ebra­i­că, Buletinul de Comerţ şi Economie al am­ba­sa­dei Israelului la Bucureşti. Iată (în ro­mâ­nă) scrisorile de debut ale pri­mu­lui număr, singurul public înainte ca „buletinul“ asu­­pra României să devi­nă ac­ce­si­bil nu­mai abonaţilor israelieni:

Stimaţi prieteni,

Îmi face plăcere şi sunt mândru să vă prezint prima ediţie a buletinului de comerţ şi economie.

Nu este necesar să menţionez că eu, ca reprezentant econo­mic al Israelului, militez în permanenţă pentru dez­vol­tarea rela­ţii­lor economice dintre cele două ţări. Ro­mâ­nia se află în perioada de tranziţie de la o economie cen­tra­­lizată şi închisă la o economie de piaţă, care are la bază pri­vatizarea tuturor sectoarelor econo­mi­ce.

Totodată, România este la un pas de momentul in­te­gră­rii în Uniunea Europeană, care se va întâmpla peste 4 ani (sau chiar mai puţin). Prin urmare, suntem martorii unor procese importante, cum sunt: privatizarea unor com­panii guvernamentale; apariţia fon­du­ri­lor externe (în prin­cipal europene) în Româ­nia; creşterea con­cu­ren­ţei în­tre fir­me­le internaţionale ce doresc să opereze în România.

Departamentul Economic este mijlocul ce vă stă la dis­po­zi­ţie pentru a vă ajuta şi pentru a vă aduce su­pe­ri­o­ri­tatea în faţa con­curenţei, pentru a «deschide uşile» ofi­ci­a­lităţilor române.

Scopul acestui buletin este de a crea un mecanism de co­o­pe­ra­re între comunitatea oamenilor de afaceri israelieni şi depar­ta­men­­tul economic al am­ba­sadei. Ne vom bucura să primim obser­va­ţiile dvs. (atât pozitive, cât şi nega­ti­ve), re­acţii şi prezentări ale unor evenimente ce pot sprijini dez­vol­tarea co­mer­ţu­lui bilateral din­tre Israel şi România.

În prima fază, buletinul va fi transmis pe cale elec­tro­ni­că şi prin poştă, iar ulterior va fi transmis direct la abo­naţi. Dacă doriţi să fiţi abonat, vă rugăm să contactaţi de­par­tamentul economic.

Cu stimă, Arnon Arbel - ataşat economic şi comercial

Loreen Weintraub - assistant

Marius Mateescu - ofiţer comercial

 

Stimaţi cititori,

Comunitatea oamenilor de afaceri israelieni este una dintre cele mai vaste din mediul afacerilor din Ro­mâ­nia. Oamenii de afa­ceri israelieni au recunoscut din timp po­tenţialul României - din punct de vedere al aşezării geo­gra­­fice, al specializării forţei de mun­că şi bineînţeles în ceea ce priveşte integrarea în Uniunea Euro­pea­nă.

Eu văd în dumneavoastră o punte importantă în con­textul relaţiilor din­tre Israel şi România. Contribuţia dum­nea­­voastră este esenţială atât în ceea ce pri­veşte relaţiile poli­tice, cât şi relaţiile sociale dintre cele două ţări.

Din acest motiv, Ambasada Statului Israel în Ro­mâ­nia va continua să fie foarte receptivă la subiectele ce vă pre­ocupă şi vă va sprjini la „deschiderea uşilor“ şi la îm­bu­nă­­tăţirea condiţiilor de afaceri.

Succesul dvs în România contribuie la întărirea eco­no­mi­ei israe­li­ene şi prin urmare a ambasadei Israel la Bucureşti.

Cu stimă,

ambasador Rodica Radian Gordon
Ca primă mostră privind modul cum se vor prezenta informaţiile că­tre „abonaţii“ israelieni, nr.1 al Buletinului (oc­tom­­brie 2003) dădea câteva „ştiri-evenimente apropiate“, la care aceş­tia să-şi conexeze acţiunile con­tac­­tând ambasada sau mi­nisterul de Externe israelian: „1. Ministrul [isra­e­li­an al Trans­por­­turilor] Avigdor Liberman va efectua pentru prima oară o vizi­tă oficială în România în perioada 24-26 noiembrie 2003. Domnia sa se va întâlni cu oficiali români de rang înalt din ad­­­mi­nis­tra­ţia publică centrală şi lo­cală (miniştrii, primari etc.) în ve­de­rea dezvoltării participării firmelor is­ra­e­liene în pro­iec­te locale. 2. La începutul lunii februarie [2004] va avea loc [la Bucureşti] reuniunea comitetului mixt România-Israel pen­­tru a discuta diver­se aspecte privind Acordul de liber schimb cu România. Lucrările vor fi des­chi­se de către primul mi­­nistru şi mi­nis­trul Comerţului, Industriei şi Mun­­cii, dl. Ehud Ol­mert. Exportatorii is­ra­e­li­eni ce au întâmpinat pro­ble­me cu oca­zia impor­tu­ri­lor în România, din partea fac­torilor gu­ver­na­men­tali [ro­mâni] (ca de exemplu taxe de import) sunt ru­gaţi să con­­tacteze depar­ta­men­tul eco­nomic şi să explice care sunt pro­blemele în­tâm­pi­na­te.“


M. R. Ungureanu s-a (re)lansat politic în Israel.

„Bine ai venit, prietene Ungureanu, un ex­pert în iudaism şi un prieten al Israelului! “

Ierusalim, 2 mai 2005 - Silvan Shalom
După ce în perioada 8-9 iunie 2005, la „Conferinţa OSCE pri­vind anti­se­mitismul“ de la Cordoba, ministrul de Exter­ne, atunci, Mi­hai-Răzvan Ungu­reanu s-a reîntâlnit în particular cu or­ga­ni­zaţiile mondiale evreieşti ce îi sunt atât de dragi şi pri­e­tene (World Jewish Congress, European Jewish Congress, Ame­ri­can Jewish Commi­ttee şi B’nai B’rith Internatio­nal), el şi-a aran­jat o neobişnuit de lungă vizită oficială în Israel.

„Eroul“ nostru, deci, Un­gu­­rea­nu a efectuat între 1-6 iulie 2005 o vi­zi­­tă re­cord ca du­rată în Israel. Con­­co­­­mitent s-au semnat con­trac­­te cu fir­ma is­ra­e­li­a­nă Elbit Sys­tem, căci, pen­tru a marca vizita în Israel a ge­ni­a­lu­lui său mi­nis­tru de Externe, Ro­mâ­­nia a „plă­tit ta­i­nul“: la începutul lu­nii iu­lie 2005 firma is­raeliană Elbit Sys­­tem anunţa sem­­na­rea cu IAR-Bra­şov a 2 contracte în valoare de 25 mi­li­oa­ne USD pentru „mo­der­ni­za­rea“ unor „echi­pa­men­te din ma­­ri­­na şi avi­a­ţia“ ro­mâ­neşti. În ace­laşi timp s-a sem­nat şi ri­di­ca­rea taxelor pe im­por­tu­ri­le din Israel în România.

Locurile îi erau cu­nos­cute ministrului în Isra­el, căci avusese aici „con­tacte culturale“ în 1998 şi 1999, invitat să-şi ri­dice, doi ani la rând con­secutiv, premiul Felix Rosen. „Noul ministru de externe al Ro­mâniei, dl Mihai Răzvan Un­­gu­reanu - scria ziarul Ma’ariv din 15.02.2005 -, s-a în­tâl­nit cu persoane din rândul evreilor care au fost surprinse de faptul că d-lui vorbeşte ebraica, ur­ma­­re a studiilor făcute la Uni­ver­si­ta­tea din Ieru­sa­lim. Dl Ungureanu şi-a făcut doc­toratul în Istoria evre­i­lor din România şi în urmă cu câţiva ani a venit în Israel pen­tru spe­cializare.“

La Ie­­ru­­­salim, Mihai Răzvan Ungureanu era apre­ci­at şi pentru im­pli­ca­­rea sa în gestul României din urmă cu câteva săp­tă­mâni, de a vota la ONU „împotriva internaţionalizării pro­cesului de pace din Orientul Mijlociu, retrăgându-se din Co­mi­tetul Pales­ti­nian de la Naţiu­ni­le Unite, care se re­mar­ca prin decizii anti­-is­­ra­eliene, anual, în orice pro­blemă şi în ori­ce do­me­niu“, ară­ta Sha­lom, ministrul de Externe is­ra­e­lian, adă­u­gând: „Sper ca şi alte state să urmeze modelul Ro­mâ­ni­ei“. Se înşela însă. Ma­­jo­ri­tatea sta­te­lor europene, şi nu nu­mai, nu mai înghiţeau atunci jocul planetar des­ta­bi­li­za­tor al Israelului şi al SUA.

Că şi Is­ra­elul tocmai împotriva statelor europene avea un colţ, rezulta din continuarea alocuţiunii publice a lui Sil­van Shalom, ocazionată de pre­zen­­ţa lui Ungureanu, exem­plul cel bun de dat Europei:

„În ultimele luni s-au făcut auzite mai multe voci, în spe­cial în Eu­ro­pa, care spun că trebuie să fie stabilit un di­a­log cu organizaţia pa­­­les­tiniană Hamas. Trebuie amin­tit că aceasta nu este de fel o orga­ni­za­ţie politică şi de­mo­cratică, şi nici una de caritate… România are de jucat un rol important în procesul de pace din Orientul Mijlociu.“

Iar Ungureanu îi răspundea, ţinându-i trena „omologului“:

„Intenţia noastră este să re­con­si­de­răm relaţia cu Ie­ru­sa­limul, astfel încât parteneriatul nostru să fie viabil, cu efec­­te politice şi rezultate eco­no­mice şi culturale de ase­me­nea…; Mediul de afaceri din România are nevoie de o pre­zen­ţă mai solidă a investiţiilor israeliene“.

Dar miza majoră a vizitei era faptul că în oc­tom­brie 2005 Româ­nia urma să deţină preşedinţia Con­si­liu­lui de Se­cu­ritate al ONU, exerci­ta­tă de ministrul de Exter­ne ro­mân, iar acest consiliu urma să aibă un cuvânt im­por­tant de spus în con­tenciosul palestiniano-israelian, evreii spe­rând ca trupe româneşti sub egida ONU, favorabile lor, să fie in­sta­la­te în te­­ri­to­ri­i­le pa­les­ti­ni­ene, după o eventuală retragere israeliană.

Un­gu­­rea­nu, un pasionat filo-iudeu, declara chiar că „rolul de ar­bi­tru în procesul de pace israe­li­ano-palestinian nu este un zbor prea înalt pentru România... ne asumăm acest rol de me­dia­tor, bine­­înţeles pe măsu­ra capacităţilor noastre“. Era vorba de capacităţile militare româneşti şi de acoperirea soldelor militarilor.

El a fost însoţit de cea mai numeroasă delegaţie de­pla­sată vreo­da­tă de Ministerul de Externe român¹, ca şi de so­ţia sa, evreica Daniela². Vizita a demarat propriu-zis, strict ofi­ci­al, de luni 4 iulie, ziua naţională a SUA, ceea ce voia să in­dice, simbolic, încă o dată, direcţia anga­jă­rii mon­­di­ale a clasei po­li­ti­ce româneşti.

Ungu­rea­nu s-a întâlnit, cum am văzut, cu Silvan Shalom, minis­trul de Externe is­ra­elian, dar şi cu pre­şe­din­te­le Israelului Moshe Kat­sav şi cu vice­premierul Shi­mon Peres, după ce mai întâi se în­tâl­nise „din întâm­pla­re“ (un aran­ja­ment secret ră­su­fla­t) cu un lider sionist, într-o locaţie de lângă Zidul Plân­gerii (Templul lui Solomon).

Tot pe 4 iulie, Ungureanu sem­na un Memo­ran­dum de Înţele­ge­re cu Silvan Shalom (memorandum secret dintre mi­­­nis­te­rele de externe ale celor două ţări) şi ţineau împreună o con­fe­rin­ţă de presă. Ei hotărau, singuri, şi clamau public, că România are nevoie de ma­si­ve inves­tiţii israeliene.

Ca şi pe americani, Un­gureanu îi zo­rea pe is­ra­e­li­eni să acapareze felii din economia ro­mâ­neas­că (ceea ce voiau şi ei) cât mai este timp, îna­in­­te de in­te­gra­rea eu­ro­peană a Ro­mâ­niei (deloc paradoxal, tocmai un ast­fel de com­­portament al gu­ver­nanţilor români ar fi putut să ne în­de­păr­te­ze de momentul integrării europene).

Ungureanu mai spunea că a venit în Israel să pre­zin­te per­for­man­ţele şi rezultatele României în „lupta îm­po­tri­va anti-semitismului“, în timp ce Silvan Shalom ad­mi­tea că Ro­mâ­nia este de de­par­te statul european cel mai activ în com­ba­te­rea „anti-semitismul“, ur­­mând ca România să indu­că aceas­­­­tă ati­tudine şi Europei. El putea spune, la fel de bine, că Ro­mâ­­­­nia este de departe statul „european“ ce ser­veş­te cel mai fidel toate in­te­re­sele Israelului, ur­mă­rindu-se a fi fo­lo­si­tă ast­fel şi în structurile euro­pe­ne, în care să intre ca un cal troian.

Pe această li­nie, is­­ra­e­li­anul evi­den­ţi­a şi faptul lă­u­­dabil că Ro­mâ­nia s-a re­tras din Co­mitetul ONU pen­­­­tru drep­tu­ri­le Pa­les­­­ti­ni­enilor.

În tot timpul aces­tei vi­zi­te, M. R. U­n­gu­re­a­nu a în­­che­iat mai mul­­te acor­duri de co­­la­bo­­­ra­­­re cu statul Is­ra­el, prin ca­re Ro­mâ­ni­a se an­ga­ja faţă de sta­tul evreu la: „Mai pu­­ţi­­nă bi­ro­cra­ţie şi un cli­mat in­­ves­ti­ţi­o­nal mai fa­vo­­rabil“. De cele mai multe ori când „in­­ves­titorii străini“ au cerut au­to­ri­tă­ţi­lor ro­mâ­ne „eli­­mi­­­na­rea bi­ro­cra­ţiei“, cereau de fapt con­diţii pri­vi­le­gi­a­te şi elu­da­rea eta­pelor sau pro­ce­durilor legale în ceea ce îi priveşte.

Timp de mai bine de o oră - cf. presei - Un­­­­­­gu­­­reanu şi Ehud Olmert au discutat numai despre cum să dez­vol­­te afacerile „bi­la­terale“. Soluţia a fost găsită de Ol­mert, care a propus cre­a­rea unui „fond ro­mâ­no-israelian de in­ves­tiţii pentru cercetare şi dezvoltare în domeniul IT“. În fotografia pen­tru presă, Ungureanu se cuibărea la pieptul „prietenului“ său Ehud Olmert, vicepremier şi ministru al Industriei şi Comerţului atunci, mai apoi premier al Israelului, ca şi Ungureanu, al României (în 2012).

Cu acelaşi scop venise, însă, Olmert la Bucureşti şi cu o lună ju­mă­­tate înainte, când s-a întâlnit cu prim-ministrul Tăriceanu şi cu minis­trul comu­ni­ca­ţi­i­lor, şi tot el ceruse acelaşi lucru prim-mi­nis­­trului român la Ierusalim, la începutul anului, în martie.

Dimensiunea interesului lui Olmert faţă de auto­ri­tă­ţi­le române (pro­porţională cu nevoia de a realiza gheşeft-ul IT) este dovedită de valoarea darului „oficial“ făcut lui Un­gu­­­rea­nu: un planiglob din argint masiv din se­colul al XVI-lea, având în cen­tru Ierusalimul ca centru al lumii, menit să sa­tis­fa­că şi pasiunea pentru iudaism a ministrului român¹.

Mai multe momente ale vizitei au fost considerate pe­­ni­­bile pentru Ungureanu de către presa românească. Ast­­­fel, la Knesset (Parlamentul is­ra­elian), el a fost primit ini­­ţial de către vicepremierul Peres ca o slugă, la bu­fetul instituţiei, în timp ce israelianul mânca împreună cu mai mulţi de­pu­taţi şi cu fos­tul premier laburist Ehud Barak. „Un alt mo­ment penibil pen­tru ministrul român de Externe - scria presa -, care, altfel, a avut parte de primiri ex­ce­len­te pe la toţi oficialii israelieni care îl întâmpină cu ape­­la­ti­vul de «prietene», a fost primirea în Knesset, la dezbaterile parla­men­tare. În sala dez­ba­terilor nu se aflau decât vreo cinci deputaţi din cei 120…“. Adică cam cât o găină plouată era valoarea slugii lor pentru evrei.

Ironic, parcă, Reuven Rivlin, preşedintele Knesetului, i-a atras aten­ţia lui Ungureanu că în parlamentul evreu (care era gol) pot fi întâl­niţi mulţi deputaţi „de ori­gi­ne română“ (adică evrei născuţi în România), apoi is­ra­­e­li­a­nul a apre­­­ciat pozitiv faptul că în România, prin noua lege, româ­nii care neagă Holocaustul sau cei care se manifestă ca „antisemiţi“ vor face 5 ani de închisoare, ca şi faptul că Româ­nia (prin clasa politică) şi-a re­cu­­­nos­cut oficial vinovă­ţia de participare la Ho­lo­ca­us­tul antie­vre­iesc. Dar pentru a-i certa în continuare pe „pri­­e­tenii“ ro­mâni, Rivlin i-a re­pro­şat lui Ungureanu că este totuşi prea mică comunitatea evreiască din România faţă de cei „1.900 de ani de existenţă a evreilor pe pământ românesc“².

Lingău, tot în 4 iulie, în încheierea zilei, Ungureanu a mai ţinut şi o confe­rin­ţă la Uni­ver­si­tatea Ebraică din Ierusalim pe aşa-zisa temă „Facing His­to­ry: Romania and Holocaust“, pentru a le ară­­ta evreilor că şi noua gu­vernare ro­mână, de atunci, este obedientă stră­i­ni­lor care au rescris istoria ro­mâ­nilor, murdărindu-i. O altă „pre­le­ge­­re pe probleme de politică externă“, M. R. Un­gureanu a ţinut-o la se­­diul „prestigiosului“ Consiliul pen­tru Afaceri Externe (C.F.R.) din Ieru­sa­lim.
Atingând inima iudaismului

Îndrăgostit de rădăcinile iudaismului, ministrul Un­­gu­­­reanu şi-a în­tins la maximum şederea în Israel, astfel în­cât, dincolo de multele sale în­tâl­niri, să-şi adape şi setea mis­ti­că. Aşa că el s-a dus prin ce­ta­tea ve­che a Ierusalimului, fiind întâmpinat cordial de Na­­than Rabi­novici, rabinul de la Hakotel Hamaaravi („Zi­dul Plân­­­­­­ge­rii“-Templul lui Solomon) cu care s-a în­tre­ţinut despre istoricul acestui loc „de o im­­por­­tan­ţă sim­bo­lică deosebită“.

„Ministrul Ungureanu - scria T. So­­lo­movici - a atins cu am­be­le mâini pietrele Zi­dului Plângerii. L-am auzit pe ra­bin spu­nân­­du-i mi­nis­tru­lui «Ai atins cu mâinile esenţa vie­ţii!», apoi rabinul i-a oferit ca­dou albu­mul Atin­gând pietrele sfin­te“. Mi­nis­trul român a fost apoi invitat să vizi­te­ze tune­lu­ri­le şi pa­sa­je­le secrete săpate sub Zidul Plângerii în epoca an­­ti­chi­tăţii iu­da­ice¹. „Să umbli prin aces­te tuneluri - comenta Solo­mo­vici - să­pa­te sub Muntele Tem­plu­lui nu-i e dat fie­că­rui mu­ri­tor; sub­sem­­natul tră­ieş­te de 40 de ani în Israel dar abia acum [în­so­ţin­du-l pe Ungureanu] i s-a oferit oca­zia... Dru­­muri sub­te­­rane în­ce­pu­te încă de con­­struc­torii Tem­plu­lui Re­gelui So­lo­mon şi ex­­­­tinse pe vremea Regelui Irod. Ra­bi­nul Zidu­lui Plân­ge­rii i-a pro­pus mi­nistrului român să vizi­te­ze şi o Ieshiva (şcoa­lă re­li­gi­oa­să) afla­tă în preajma Zidului Plângerii.

Vizita nu era fi­xa­tă în pro­gram, dar mi­nis­trul a fost de acord. Wohl este cea mai im­por­tantă Ieshi­va din zeci­le de şcoli unde zeci de mii de elevi re­ligioşi învaţă Tora. În­­tr-una din sălile de în­vă­ţătură a avut loc o lun­gă convorbire în­tre men­torul re­li­gi­os al Ieshivei, mare­le rabin Morde­hai Ei­lon, preşedintele miş­că­rii si­o­niste Bereshit („Facerea“), şi mi­nis­trul de Externe al Ro­mâ­niei, Răzvan Ungureanu…“.

Ehud Olmert, evreul de origine „română“ şi prin­ci­pa­lul interlocu­tor israelian al lui Ungureanu în cadrul pe­ri­plu­lui din 2005, „prietenul“ său, cum s-a auto-declarat, avea să devină în scurt timp premierul Israelului şi principala figură politică a aces­tu­ia, fiind perceput ca moştenitorul politic al lui Ariel Sharon, şi lider şi al noii formaţiuni politice israeliene, Kadima. Aceas­­tă situa­ţia a adus la „un nivel şi mai ridicat rela­ţi­i­le de co­la­­borare dintre actualele autorităţi române şi cele is­ra­e­li­e­ne“, în anii ce au urmat Ehud Olmert fiind un neobosit vizitator al României şi Republicii Mol­do­va, capacitându-l pe linia intereselor Israelului şi al afacerilor israeliene şi pe primarul Chişinăului, Serafim Urechean.

La rândul lui, Mihai Răzvan Ungureanu, agreat de organizaţiile evre­ieşti, ajungea şi el premier al României, numit de Băsescu în 2012, ceea ce aducea Israelului un plus de satisfacţie privind interesele sale.

„Curţile Gojdu“, afacere israeliană

a guvernelor maghiar şi român
Tot ca ministru de externe al României, Răzvan Mi­hai Ungureanu s-a implicat, în octombrie 2005, într-o afacere maghiaro-israeliană extrem de controversată: cedarea către guvernul Ungariei a unui foarte valoros patrimoniu imo­bi­liar din Budapesta, sta­tul maghiar cedându-l la rândul său unui grup de afaceri evreiesc, condus de israelianul Ehud Olmert.

Aceste clădiri sunt un complex arhitectural din cen­trul capitalei Ungariei (situat pe strada Holló nr.8, între stră­zile Király şi Dob), com­pus din şapte clădiri specifice epocii secolului 19 legate între ele prin şase curţi, ca şi Capela Bi­sericii Or­to­doxe Române din Buda­pesta, ridicate de către Fun­da­ţia Gojdu în anul 1902, una dintre cele mai mari fun­da­ţii ale imperiului austro-ungar ce fusese înfiinţată de bo­ga­tul şi ves­ti­tul avo­­cat şi patriot român Emanuil Gojdu (1802-1870). Ve­ni­tul în­chirierii aces­tora a asigurat, conform testamentului din anul 1870 al lui Gojdu, burse tinerilor ro­mâni de cre­din­ţă greco-orientală din Ungaria şi Ardeal.

Activitatea Fundaţiei Gojdu a încetat după trasarea, în 1920, a no­ilor frontiere dintre România şi Un­garia, dar în anul 1937 România şi Un­garia au semnat un acord prin care Ungaria se obliga să restituie Ro­mâniei moştenirea cele­bru­lui avocat Gojdu. A urmat însă războiul, iar apoi instalarea regimurilor comuniste în toată Europa central-răsă­ri­tea­nă, bu­nu­­rile Fundaţiei Gojdu fiind naţio­na­li­zate în 1952 de către regi­mul co­mu­nist din Ungaria. Nici după căderea regimu­lui co­mu­nist, adică după 1990, nu s-a făcut o des­pă­­gu­bire reală de către Ungaria, nici în pri­vinţa uria­şe­lor fonduri con­fis­cate şi nici în privinţa clădirilor fundaţiei.

După ce guvernul Ungariei a transferat Curţile Goj­du primăriei sec­torului 7 al Budapestei, în 3 mai 2000 aceas­ta a vândut complexul imo­bi­li­ar unei firme fantomă evre­ieşti înregistrată în Cipru. Firma cipriotă de­cla­rase că va transforma complexul isto­ric românesc într-un „centru cul­tu­ral-distractiv, un fel de Covent Garden al Budapestei“ (situată la Londra, Covent Gar­den este vizitată săp­tă­mâ­nal de peste un milion de turişti şi reprezintă împreună cu piaţeta dim­prejurul ei una dintre prin­ci­pa­lele zone turistice şi comerciale din centrul Londrei, un fel de centru istoric).

În acest timp, însă, Fundaţia Gojdu, reînfiinţată în România din 1996 la Sibiu, sub tutela Bisericii ortodoxe, ce­rea intervenţia mi­nis­terului de Externe de la Bucureşti pen­tru ca Buda­­pesta să re­­cu­noască dreptul Fundaţiei la clădi­ri­le Gojdu, ceea ce, în­să, gu­vernul maghiar considera „pretenţii nejustificate“.

În schimb, sfidându-i pe români şi moştenirea lor, guver­nul de la Budapesta a adoptat în toamna anului 2003 Hotărârea nr. 2187/2003, pen­tru întemeierea unei „fundaţii pu­blice ca instituţie păstră­toa­re a patri­­mo­niu­lui cul­tural euro­pean şi spiritului lui Emanuil Gojdu“, cerând gu­ver­nului Ro­mâ­ni­ei participarea la în­te­­meierea „Funda­ţiei Pu­bli­ce Ma­ghia­­ro-Române Gojdu“, cu care voia să stabilească „gestionarea în co­mun“ a patrimo­niu­lui, „bugetul de func­ţi­o­nare şi distribuirea cheltu­ie­li­lor“. Oricum, ungurii voiau să aibă cuvântul prioritar privind „averea de con­sti­tu­ire şi bu­getul anual al Fundaţiei“, dar în condiţiile în care prin­ci­pa­la ave­re a fostei fun­daţii, Curţile Gojdu rămânea ce­da­tă/ vân­­du­tă grupului se­cret israelian. Pentru a impune în forţă aceas­tă con­diţie, în decembrie 2004 (exact când în România se des­fă­şu­ra campania electorală şi alegerile în urma căro­ra Ali­an­ţa DA: PD + PNL şi Traian Băsescu au ajuns la putere, po­li­ti­ci­­enii români fiind ocupaţi), Curţile Gojdu treceau pe faţă în pro­pri­e­tate israe­li­ană, fiind preluate de la off-shore-ul cipri­ot de către firma Autó­ker Holding zrt (srl) a afa­ce­ris­tu­lui isra­elian Ehud Amir.

Sunt voci care au spus clar că „pentru a scăpa de pro­­blemele cu Ro­mâ­nia, ungurii au vândut prioritar unei firme israeliene clădirile şi tere­nul fundaţiei, introducând astfel un element sensibil şi foarte complicat de rezolvat în acţiu­nea de revendicare“¹ (aluzie la puternica penetrare a in­flu­en­ţei israe­lie­ne asupra politicienilor români). Ehud Amir, care este con­form presei maghiare (Ma­gyar Nemzet) un aso­ciat al altui israelian cu afa­ceri la Buda­pesta şi în Ro­mânia, Motti (Mordechai) Zisser, voia să ame­­na­­jeze în Curţile Godju 120 de locuinţe de lux şi 24 de ma­ga­zine mici, mo­delul său ră­mânând acelaşi cartier de agre­ment Covent Garden din Lon­dra. Israelienii şi-au mai des­chis în moştenirea de drept a ro­mâ­­ni­lor - Curţile Gojdu - ga­le­rii de artă, cofetării şi res­taurante de lux, vino­­­teci în piv­ni­ţe de epocă şi aşa-nu­mi­te „spaţii de comunitate“. El a transformat o clădire istorică a românului Gojdu în Gozsdu Court Aparthotel, o bijuterie de hotel cu apartamente de închiriat, în apropiere aflându-se şi cea mai mare sinagogă din Europa, cea din centrul Budapestei.

Israelianul care abia preluase Curţile Gojdu la Buda­pesta se extin­dea şi la Bucureşti. Aflam astfel din presa româ­nească că, la începutul anului 2005, Ehud Amir, respectiv „Com­pania Autoker Holding, una din­tre cele mai impor­tan­te firme imobiliare şi de logistică din Ungaria, intră pe piaţa ro­mânească de profil, într-o primă fază prin construcţia unor clădiri de birouri. «Deşi continuăm proiectele din Buda­pes­ta, am început să că­u­tăm oportunităţi de investiţii şi în Ro­mânia, Polonia, Cehia şi Ucraina… vom începe probabil cu in­vestiţii în clă­diri de birouri», a de­clarat Ehud Amir, pre­şe­dintele com­pa­ni­ei, citat de Budapest Business Journal“ (J.N.).

Ungurii, şi prin ei afaceriştii israelieni, şi-au văzut re­a­lizat acordul cu politicienii români în octombrie 2005, când la Bucureşti s-a semnat „Acor­dul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind în­fi­inţarea Fun­da­ţi­ei Publice Româno-Ungare Gojdu“ de către miniş­tri Afa­ce­ri­lor Externe român, Mihai Ungureanu, şi cel maghiar, Ferenc So­mo­gyi, ratificat prin Ordonanţa de Urgenţă a guvernului român Tăriceanu nr.183/2005. „Cel care a fost promotorul principal al acestei Ordonanţe prin ca­re moştenirea Gojdu era făcută cadou guvernului maghiar a fost Mihai Răzvan Ungu­rea­nu, la acea vreme ministru de externe“, scria agen­ţia de presă Romanian Global News.

Conform acordului sem­nat, aceas­tă nouă fundaţie, care sfida exis­­ten­ţa aceleia ro­mâneşti, deja funcţională, se su­pu­nea le­gis­la­ţiei maghiare, dar era „cofinanţată“ de Româ­nia, ce tre­buia astfel să-i şi plătească pe is­raelieni pentru ca aceş­tia să ­„restaureze­“ pentru ei înşişi Curţile Gojdu, ur­mând să le dea şi românilor o mică locaţie, care să amintească de Fun­da­ţia Gojdu. De fapt, Acordul nu era explicit în puncte esen­ţiale: „va cum­pă­­ra statul ungar toate imobilele care i-au aparţinut lui Gojdu (şi pe care tot statul maghiar le în­străi­na­se) sau doar o parte, în condiţiile în ca­re preţul de achi­zi­ţi­onare ar fi de ordinul milioanelor de euro?“ (între­ba­re a de­pu­tatului Aurelian Pavelescu).

De fapt, Acordul semnat de Mihai Răzvan Ungureanu pre­vedea ca fun­da­ţia comună maghiaro-română (zisă „Gozsdu“ din Gojdu) să achi­zi­ţi­oneze de la is­ra­elieni (pe banii statului român, la preţul cerut de aceş­tia) câteva în­că­peri în complexul clă­diri­lor Gojdu din Budapesta. Acest acord nu făcea de­cât să anu­­le­ze Convenţia încheiată între Bucureşti şi Buda­pesta în 1937, care retroceda Fundaţiei Gojdu de la Sibiu bu­nu­rile şi su­me­le de bani blo­­cate de guvernul maghiar. Înfi­in­ţarea unei noi fundaţii în 2005 şi cum­pă­rarea unei părţi din bu­nu­­­rile naţionalizate de Budapesta nu făcea de­cât să con­fir­me o re­nunţare a României. Mai mult, România dădea banii pen­tru a recumpăra ceva ce Un­garia vânduse fără drept, afa­cere din care câş­tigau doar statul maghiar şi israelienii.

În grabă, guvernul român chiar a alocat o sumă de 500.000 de euro pentru bugetul „Fundaţiei“ bi-statale, afe­rent ul­ti­me­lor două luni ale anu­lui 2005, bani trimişi am­ba­­sa­dei României la Budapesta, necesari chi­pu­rile pentru ca fundaţia să „ad­­ministreze“ bunuri ce nu îi apar­ţin, aflându-se în pro­pri­e­ta­tea statului maghiar, sau vândute afaceriştilor israelieni.

Între timp, Asociaţia Civică a Tinerilor Ortodocşi Români cerea Se­na­­­tului român să respingă „Ordonanţa Gojdu“ ca fiind o în­căl­ca­re a Tes­ta­­mentului lui Emanuil Gojdu. Cere­rea era sus­ţi­nu­tă de Biserica Ortodoxă Română, care anun­ţa că „nu ne­gociază moştenirea Gojdu“ privind ceea ce a lăsat, legatul testa­men­tar Emanoil Gojdu: „fundaţia să fie a Bise­ri­cii Or­to­do­xe din Transilvania şi a Bisericii Ortodoxe din Un­­garia“, iar admi­nis­tra­rea fundaţiei să fie făcută în­toc­mai tes­ta­mentului, de către capii aces­tor Biserici. O voce pu­ter­­ni­­că în acest sens era cea a mitropolitului Bar­to­­lomeu Ana­nia al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, dar mi­­nis­trul de Externe Mihai Răzvan Ungureanu con­tra­cara „influ­en­­ţând, rând pe rând, senatorii, prin mijloace ce ţin mai mult de apa­najul serviciilor se­cre­te“, scria presa. (Ungureanu invocă „reconcilierea româno-maghiară“ pen­tru Acor­dul Gojdu, arăta Ziua din 12.05.2006. „Mai mulţi deputaţi ne-au informat că s-a dus o ade­vărată campanie de convingere «de la om la om» pentru a se obţine un re­zul­tat favorabil intenţiilor mi­nis­trului Ungu­reanu“, scria şi Ziua din 16.05.2006.)

La dezbaterile din comisia juridică a Camerei De­pu­­taţilor români din 15 martie 2006 (ziua Ungariei), când s-a dezbătut tema apro­bă­rii Acor­dului româno-ungar, au par­ti­ci­pat şi trei reprezentanţi ai Bise­ri­cii Or­to­do­­xe: episcopul Andrei al Albei Iulia, episcopul Ioan al Covasnei şi Har­ghi­tei şi epis­copul Sofronie al Un­ga­riei. Arhiepiscopul Andrei afirma atunci că so­lu­ţia agreată de ierarhii Bisericii ortodo­xe este ca statul român să reven­dice de la statul maghiar moştenirea Gojdu, în baza „reciprocităţii“ cu res­ti­tu­i­rea bu­nu­rilor Bisericilor maghiare din Transilvania. Cu o ului­toa­­re seni­nă­tate, ministrul Răzvan Ungureanu, prezent la dis­cu­ţiile de la comisia juridică, le spunea episcopilor români că şi aşa au rămas fără patrimo­ni­ul lăsat lor de Emanoil Gojdu, dar prin acordul cu guvernul ma­ghiar, ar putea să obţină măcar accesul la un mic spaţiu: „Ungureanu a spus că în acest moment Curţile Gojdu din Budapesta aparţin unui în­tre­prin­ză­tor privat, iar prin aplicarea Acordului s-ar re­con­sti­tui o prezenţă ro­mâ­nească în aceste clădiri“¹.

În cele din urmă, Parlamentul român a votat o lege de res­pin­ge­re a Ordonanţei 183/2005 de ratificare a Acor­du­lui româno-maghiar pri­vind ave­rea Gojdu, dar acest fapt nu a reprezentat declanşarea unui con­ten­cios, căci guver­nul ro­mân a rămas pasiv, iar israelienii, în frunte cu Ehud Amir, au rămas cu proprietatea Curţilor Gojdu.

Iar de ce a făcut ministrul Mihai Răzvan Ungureanu, viitorul şef al spi­­ona­ju­­lui şi contraspionajului românesc (al SIE) jocul maghiaro-isra­e­li­an, nu ar trebui să fie un mare secret. Deşi pretindea că, astfel, el pro­mo­vează „re­concilierea româno-maghiară“, răspunsul ar trebui văzut mai degra­bă în legă­tu­rile sale cu lumea politică şi a afacerilor israeliene, ca şi în le­gă­turile personale cu mediile maghiare (inclusiv, indirect, cu spionul Erno Rudas, prin fraţii ţărănisto-liberali Mişu şi Dan Cristi Popescu, care aveau să-l şi ajute, mai târziu, cu Partidul Forţa Civică). Senatorul Eu­gen Mihăescu îl acu­­za direct pe M. R. Ungureanu de in­terese personale în în­cer­carea de a influenţa Senatul în fa­voarea unor interese stră­ine: „Scri­soarea dom­nului Răzvan Ungu­rea­nu [de a convinge Senatul să aprobe „Acor­dul“] nu face decât să demonstreze încă o dată că are de plătit nişte da­to­­rii ce­lor care l-au trimis la studii“. Era o referire directă la spon­sorii studiilor şi carierei lui Ungureanu, Geor­ge Soros (evreu ungur) şi Marc Rich (ame­ri­ca­no-israe­li­an), care în ’90 i-a oferit lui Ungureanu prima bursă londone­ză. În ceea ce îl priveşte pe beneficiarul afacerii Gojdu, israelianul Ehud Amir, acesta, cu trei ani mai mic decât Ungureanu (Amir fiind născut la Ierusalim, în 1971), este şi director al firmei imobiliare maghiare TriHol­ding Group (cu afaceri şi în România şi Polonia), dar şi al misterioasei Ster­lington Resources Ltd, înregistrată în Isle of Man, paradis finan­ci­ar bri­tanic, unde îşi fac veacul multe afaceri evreieşti, dar face şi mari afa­ceri petroliere prin Texas Shale Oil Inc şi Eagle Mountain Corporation.

Ambasadorii SUA de religie mozaică

După ce în luna septembrie 2005 pre­şedintele Băsescu a fost la New York, cu ocazia ma­rii re­u­ni­uni a ONU, mai im­por­tan­tă de­cât pre­zen­ţa sa în acest for fiind însă în­tâl­nirea ce a avut-o cu o seamă de orga­ni­za­ţii evre­­ieşti, în frun­­te cu Con­­gre­sul Evre­iesc Ame­­rican şi cu B’nai B’rith-ul, Ro­mâ­ni­ei îi este în sfâr­şit tri­mis un am­ba­sa­dor de către SUA¹, din „lu­mea bună“ a evre­i­lor ame­ricani, primul evreu în aceas­tă func­ţie după co­rup­tul Alfred Moses, despre ca­re şi po­li­ti­ci­e­nii americani au con­­sta­tat că nu in­te­­resele SUA le re­pre­zenta la Bucureşti, ci mai de­­gra­bă interesele co­mu­­nităţii mondiale evreieşti.

Acest nou ambasador era Ni­cho­las F. Taubman, un mil­iar­dar din sta­tul Virginia, im­por­tant finanţator al Par­ti­du­lui Re­pu­bli­can al preşedintelui G. W. Bush. El este mem­­­bru al co­mi­tetului di­rec­tor al Academiei Mer­cer­sburg, al Tem­plu­­­­lui ma­­­­sonic Emanuel, şi al „Or­ga­ni­za­ţiei Mon­­­diale a Pre­­­şe­din­ţi­­lor“. De ce s-ar obo­­­si un mi­­liardar ame­rican, prea pu­­ţin ac­­tiv ca po­­li­ti­ci­an, să o facă pe am­ba­sa­do­rul SUA în Ro­­mâ­nia, cum­pă­rân­du-şi această func­ţie cu 500.000 de do­lari, cu cât a contribuit la ultima alegere a lui Bush junior? Mai mult ca probabil, tot o afacere caută şi aici… aceea pe care o re­pre­zintă resursele eco­no­­mice ale României, odată cu pro­­mo­va­rea şi sus­­ţi­ne­rea in­te­re­se­lor Is­ra­e­lu­lui (de care „este îndrăgostit“) în Ro­mâ­nia.

Preşedinte al companiei de investiţii financiare Mo­zart Invest­ments şi director al firmei de asi­gu­rări She­nan­doah din statul Virginia, Taubman a funcţionat, până în 2003, şi ca preşedinte al propriei companii Ad­van­ced Auto Parts (AAP), com­panie care este un gigant al vânzărilor en-de­tail de piese auto din SUA, ocupând locul doi pe piaţa de profil (are o ci­fră de afaceri de 2,5 miliarde dolari pe an, şi peste de 2.600 de ma­ga­zine des­chise în 39 de state americane).

Legenda îl prezintă ca pe fiul unui afacerist evreu, Arthur Taub­man, care a fon­dat în anul 1932 com­pa­­nia Ad­­van­ced Auto Parts¹ şi a „sal­vat circa 500 de co­na­ţi­o­nali evrei din Europa în timpul Holocaus­tu­lui, declarându-i «veri»“. Ambasadorul Taubman este căsătorit cu si­o­­­­nis­ta Jenny, evreică bulgăroaică care a emigrat în Israel, oda­­tă cu veni­rea co­mu­nismului în Bulgaria, şi care a luptat la un mo­ment dat în armata isra­e­li­­a­nă. Venită la Bucureşti ea avea să de­cla­re că va învăţa repede limba ro­mână, deoarece face par­te din­tr-o mare familie, o mare parte din rudele ei fiind evrei ori­gi­nari din România. L-a cunoscut pe soţul ei chiar în Israel, aces­ta deplasându-se des în „Ţara Sfântă“, în tinereţe.

Taubman este el însuşi practicant al religiei mozaice, activând în ace­laşi timp şi ca mason, şi fiind un susţinător al re­publicanilor ame­ri­cani, deşi comuni­ta­tea evre­ias­că din SUA este tradiţional mai activă în struc­­tu­rile de­mo­craţilor. Taubman spera, însă, prin 1997 (în plină ad­mi­nis­traţie Clin­ton), să fie numit ambasador în Israel. Una peste alta, surse din dias­po­ra românească în SUA, de­cla­rau la nominalizarea aces­tu­ia ca am­­ba­sa­dor la Bucureşti, în oc­tom­brie 2005:
„Taub­man şi-a dorit să fie am­­ba­sa­dor în Israel… Pre­şe­­din­tele Bush şi vicepreşedintele Che­ney l-au preferat pen­­tru Ro­mânia. Este republican con­vins. Preferă ma­ne­vre­le de culise!“



Mark Henry Gitenstein a fost al doilea ambasador evreu al SUA in­­sta­lat la Bucureşti de când preşedinte al României era Traian Bă­ses­cu. Cu un bunic, Israel Gitenstein, originar din Basarabia, el a venit ca am­­ba­sa­dor la Bucureşti în anul electoral 2009, implicându-se în viaţa po­li­ti­că se­cretă românească şi în alegerile pentru pre­şe­din­ţia României.

Conform dezvăluirilor Wikileaks, ambasada SUA de la Bucureşti era foarte activă în corespondenţa specială cu Washingtonul în perioada ale­ge­rilor prezidenţiale româneşti de la finele lui 2009.

Explicaţia pentru partizanatul ambasadorului Gitenstein în favoa­rea lui Traian Băsescu la alegerile din 2009, a fost dez­vă­luită de fostul ad­mi­nis­trator-şef de protocol al am­ba­sadorului SUA la Bucureşti, Silviu Cră­es­cu, care arăta în New York Magazine că din discuţiile private şi per­sonale ale am­ba­sa­do­­rului Gitenstein la care a asistat, a rezultat „im­pli­ca­rea con­­­ducerii actuale (democrată) din SUA în favoarea numai unui sin­gur can­di­dat [Traian Băsescu]. Domnul Mircea Ge­oană... ar fi câş­ti­gat chiar dacă alţii deja îşi reînnoiseră jură­min­tele şi pro­mi­si­u­ni­le de sus­ţi­ne­re a poli­ticii şi intereselor SUA mi­litaro-economice în România şi în în­­trea­ga lume (exe­m­plu: achiziţionarea avioanelor F-16 vechi şi F-35, supli­men­­tarea tru­pelor române în Afganistan şi Irak etc.)“. Sursa adăuga că am­ba­sa­do­rul Gitenstein „e foarte vocal în chestiuni ce privesc politica in­ter­nă [ro­mâ­­neas­că], un fapt... care este permis de Ministerul de Ex­ter­ne român“, iar declaraţiile sale publice „sunt făcute ca să sus­­­ţină lideri politici ro­mâni ac­tuali, care sunt dispuşi şi ei, la rân­dul lor, să facă an­ga­ja­men­te, pro­mi­si­uni şi jurăminte ast­fel încât să-şi dovedească loia­li­tatea şi să susţină po­li­tica SUA, în cadrul luării deciziilor in­terne de fa­vorizare a SUA, de spri­jinire a deciziilor [SUA] în ca­drul alianţelor mi­litare, a im­pu­ne­rii tratatelor in­­ter­na­ţi­o­na­le sau a favo­ri­ză­rii con­trac­telor eco­no­mice-mili­tare americane“.

Tot în privinţa implicării ambasadorului SUA, Mark H. Gi­tenstein, în campania electorală pentru prezidenţiale din 2009, se preciza că el a fost „foarte activ, având dis­cuţii şi întâlniri private cu jur­nalişti şi mem­bri media, cu mulţi consilieri prezidenţiali şi apropiaţi fideli ai preşe­din­te­lui Tra­ian Băsescu, precum şi cu consi­li­e­rii experţi ame­ri­cani ai ambelor ta­be­re PSD şi PD-L, angajaţi de par­­tidele po­litice din România în cam­pa­nia pentru prezidenţiale din 2009“. La fel, şi „toate agenţiile americane din România [pre­­cum USAID, CIA] au fost foarte active în acea perioadă, mo­ni­to­ri­zând şi rapor­tând situaţia din ţară la minut“.

Aşa se face că, la o săptămână după alegeri, când Geoană acu­­za că Traian Băsescu a câş­ti­­gat alegerile prin furtul a câte­va zeci de mii de voturi (fapt adevărat), am­ba­­sadorul Mark Gitenstein de­clara pu­blic că „ale­­ge­rile s-au încheiat“, cerând politi­ci­enilor ro­mâni „să nu se mai cer­te“, pen­­tru ca apoi, în 24.12.2009, vice-pre­şe­din­­te­le american Joe Biden să pri­­meas­că de la Bă­ses­cu con­fir­ma­rea angajamentelor dina­in­te de ale­geri: Ro­mâ­nia îşi suplimenta tru­pele mi­­­litare în Afganis­tan. Mai mult, nu numai consilierea la prezidenţiale pentru Traian Băses­cu a fost isra­eli­a­nă (ofe­ri­tă de Tal Zilberstein, care a lucrat cu o echi­pă americană), dar şi afa­ce­ri­­le fa­vo­­rizate de Bă­ses­cu şi PDL în 2009 aveau un sem­ni­fi­ca­tiv nu­mi­tor co­mun, apar­ţineau ca­­pitalului evreiesc (Rafo Oneşti, Alro Sla­tina etc., un­de aşa-zişii „ruşi“ sunt evrei care au chiar şi ce­tăţenie israeliană, unii şi americană având toţi le­gă­tură cu mega-evazi­o­nis­tul evreu Marc Rich) şi ma­­re­­lui ca­pital evreiesc (cum este afa­ce­rea au­rului de la Roşia Mon­­tana, finanţată de o bancă Roths­child şi co-acţi­ona­r G. Soros) sau sunt inter­me­diate de lobby-işti evrei.

Una din afacerile în care Gitenstein a fost implicat personal la Bu­cu­reşti era cea a angajării cum­pără­rii de către Ro­mânia pe 4 mili­arde de euro a avi­oa­ne­­lor ame­ri­cane F-16, fără licitaţie, pe baza unei „Letter of Re­quest “ adre­­­sate SUA de gu­ver­nanţii români (în frunte cu Băsescu), căci Mark Gitenstein, prin casa de avocatură Mayer Brown, a func­ţi­o­nat ca lobby-ist al fir­mei Lockheed Ma­rtin, pro­­du­că­toarea avi­oa­nelor mili­tare F-16, şi tocmai din acest motiv a ales să fie ambasador în România. CSAT-ul con­dus de Traian Bă­sescu şi gu­­vernul român au for­mu­lat ce­re­rea către SUA în 2009, contrac­tul urmând a se de­rula după 2010. Presa scrisese în anii anteriori că avioanele F-16 vor fi de mâ­na a doua şi vor pro­ve­ni din Israel, fiind recondiţionate în SUA, dar au rămas un secret dis­cu­ţiile avute de Traian Băses­cu în acest sens cu Shi­mon Peres în Israel, în timpul vi­zi­tei din iu­nie 2009, când, în­soţit de Elena Udrea îm­bră­ca­tă în alb-abastru (cu­lorile Is­ra­elului), el „şi-a pus o do­rin­ţă la Zidul Plângerii“.

Aranjamentul final a fost, însă, acela că avioanele second hand au provenit din Portugalia, recondiţionate în SUA cu echipamente israeliane.

Ambasadorul Gitenstein avea şi un acces ne­le­gal (adică fără a avea în­che­iat un contract de protocol) la Aeroportului Inter­na­ţi­o­nal Otopeni unde, înso­ţit de agenţi, îşi pre­ia invi­ta­ţii pri­vaţi şi prietenii direct de la scara avi­o­nu­lui, fără ca aceş­tia să mai treacă prin filtrele de securitate şi prin vama ro­mâ­nească, ceea ce denotă complicitatea auto­ri­tă­ţi­lor române.

