La sfârşitul aceluiaşi an al vizitei preşedintelui Băsescu în Israel, 2009, ziarul britanic Financial Times titra, în decembrie, că, la începutul lunii, încercând să blocheze sau măcar să „dilueze“ un document de poziţie al UE privind conflictul dintre Israel şi Palestina, 4 state, în frunte cu România (urmată de Italia, Ungaria şi Cehia), au acţionat „parcă la instrucţiunile Ministerului de Externe al Israelului“.
Articolul nu a fost semnat de oricine, ci de lordul Chris Patten, fostul comisar european pentru afaceri externe, care conchide că, totuşi, în ciuda zbaterii şi opoziţiei secretarului de stat român Bogdan Mazuru, „mulţumită preşedinţiei energice a suedezului Carl Bildt, şefii diplomaţiilor europene au ajuns la un acord privind o declaraţie consistentă de poziţie pentru Palestina şi Israel. Dar nu a fost atât de bună pe cât ar fi trebuit să fie.“
Documentul adoptat la reuniunea UE de la începutul lui decembrie 2009, reafirmă susţinerea pentru un stat palestinian independent ale cărui graniţe, inclusiv cele ale Ierusalimului, să revină la cele de dinaintea anului 1967. În plus, UE îşi va dezvolta relaţiile cu autoritatea palestiniană şi va ajuta la consolidarea instituţiilor statale ale acesteia, dar că UE nu mai trebuie „să plătească costurile ocupaţiei israeliene a Palestinei“ (peste un miliard de euro în ultimii ani) şi că UE nu trebuie să fie girantul pentru „intransigenţe şi folosirea disproporţionată a forţei“.
În septembrie 2011, însăşi fiica preşedintelui, Elena Băsescu, lua cuvântul la Bruxelles, în calitatea ei de europarlamentar, pentru a susţine că „o eventuală recunoaştere a Palestinei ca stat trebuie să fie fundamentată pe o soluţie acceptată de ambele părţi“, cu alte cuvinte ONU şi UE să aibe mâinile legate, la bunul plac al Israelului.
În acelaşi timp, la Bucureşti, ambasadorul Israelului, Dan Ben-Eliezer, confirmat de MAE român, declara într-o conferinţă de presă că România nu susţine iniţiativa unilaterală de recunoaştere a statului palestinian la ONU, căci „Israelul şi România au aceeaşi viziune“, motiv pentru care se aşteaptă „la o sprijinire a cauzei israeliene“. Şi, într-adevăr, România nu a votat pentru recunoaşterea Palestinei.
În ce o priveşte pe fiica preşedintelui Băsescu, Eba (porecla Elenei Băsescu), este, cum am mai zis, o prietenă oficială a Israelului, căci odată devenită membră a Parlamentului European a intrat şi în componenţa aşa-zisei „Delegaţii Europene pentru relaţiile cu Israelul“. Aşa se face că în 15 februarie 2010, presa titra că „Eurodeputata Eba se bronzează la Tel-Aviv, la 28 de grade“, căci în calitatea de membră a delegaţiei europene, ea plecase la Tel-Aviv, alături de alţi europarlamentari, printre care şi pesedista Corina Creţu. În Israel, româncele au fost de fapt, răsfăţate, la propriu, de către ambasadorul României, Edward Iosiper (un evreu), care le-a invitat la masă.
Eba era oarecum de-a casei, căci în urmă cu numai două săptămâni ea stătuse lângă premierul Israelului Benjamin Netanyahu, la Auschwitz, la comemorarea Holocaustului. Întoarsă la Bruxelles, în 26 februarie, fiica cea mică a preşedintelui a pledat în Parlamentul European cauza unui soldat evreu prizonier al palestinienilor din 2006.
Armata israeliană se antrenează în România
În vara anului 2010, surprinzător pentru presa românească, un elicopter (Yasour-Sikorsky CH-53) aparţinând forţelor militare aeriene ale Israelului, s-a prăbuşit în munţii Bucegi. Aceste elicoptere sunt folosite pentru transportul trupelor şi membrilor unităţilor speciale, aşa cum s-a întâmplat în timpul conflictului din Liban din 2006.
Elicopterele Yasour ar avea roluri esenţiale în viitoarele conflicte, aşa cum este preconizatul război împotriva Iranului, iar piloţii israelieni vor trebui să înveţe cum să zboare într-un relief dificil şi să se ferească de rachetele trase de la sol. „Zburăm în România - declara Matan Vilnai, adjunctul ministrului israelian al Apărării, într-un interviu acordat pentru Jerusalem Post - pentru a ne antrena în condiţii care să ne permită să acţionăm oriunde, inclusiv în state care nu sunt în imediata vecinătate a noastră, dar şi pentru a putea pătrunde în state arabe... Este complicat să ajungem acolo; nu este uşor. Ne străduim să deprindem abilităţi care merg dincolo de condiţiile din Israel, cu care deja suntem obişnuiţi“. Statul cu cel mai muntos relief în care Israelul ar vrea un război este Iranul, iar pentru aceste antrenamente şi-a dat acordul preşedintele Băsescu însuşi, acum văzându-se în ce au constat „discuţiile de culise“ ce le-a avut în timpul vizitei din Israel, unde s-a dus „să ia lecţii“ de istorie.
Loialitatea promisă de preşedintele Traian Băsescu Israelului, în eventualitatea unui conflict armat cu Iranul, s-ar putea transforma dintr-un angajament verbal într-o realitate politică. Dacă programul nuclear al Teheranului nu este oprit urmare sancţiunilor economice, atunci Israelul îşi va asuma o acţiune militară împotriva Iranului, chiar cu riscul de a sfida politica diplomatică a Casei Albe.
„Respingem ideea că un stat ca Iranul ar putea să deţină armament nuclear“, i-a răspuns public în 12 august 2010 joi preşedintele Traian Băsescu omologului său israelian, Shimon Peres, aflat într-o vizită de două zile la Bucureşti. „Ce veţi face dacă Israelul va ataca Iranul?“, insista presa, aflată de faţă, la care Băsescu răspundea sec: „România va fi un partener loial al Israelului“.
Deşi Israelul a jucat după diplomaţia americană până în prezent, dusă mai ales prin ONIU, eşecul Casei Albe de a tempera ambiţiile tehnologice ale Iranului ar putea sfârşi printr-un atac aerian israelian asupra facilităţilor nucleare ale Teheranului, forţele aeriene militare ale Ierusalimului s-ar putea ridica de la sol, cu direcţia Iran, chiar şi fără permisiunea prealabilă a Casei Albe.
În preziua sosirii în România a preşedintelui israelian Shimon Peres, revista americană The Atlantic apărea cu o copertă pe care scria „Israelul se pregăteşte să bombardeze Iranul”. O întrebare rămâne, totuşi: cui îi va fi România „loială“, dacă poziţiile Israelului şi cele ale NATO vor fi diametral diferite?
„Dacă israelienii - scria The Atlantic - ajung la concluzia fermă că Obama nu va lansa, indiferent de împrejurări, un atac asupra Iranului, atunci numărătoarea inversă pentru o acţiune militară proprie va începe. «Dacă alegerea este între a permite Iranului să obţină bomba şi a încerca să facem noi ceea ce Obama refuză să facă [un atac militar], atunci probabil că va trebui să încercăm», mi-a spus, sub protecţia anonimatului, un oficial israelian de vârf“.
Oricum, pentru a putea fi pregătită loialitatea României, cele două ţări au ajuns la soluţia de a face şedinţe de guvern comune, mai întâi una la Bucureşti, apoi alta în Israel.
Guvernare mixtă: israeliano-română.
Dacă prima întrunire mixtă a guvernelor român şi israelian a fost, într-o formă embrionară, desfăşurată la Bucureşti, în iulie 2011, a doua întrunire, mult mai importantă, a avut loc în noiembrie 2011, când întregul guvern Boc s-a îmbarcat spre Israel.
De fapt, în 6 iulie, premierul israelian Benjamin Netanyahu venise la Bucureşti în cadrul unei campanii împotriva demersurilor de recunoaştere la ONU a statului palestinian, urmând să mai viziteze în acest scop Bulgaria, Ungaria şi Polonia, adică acele state pe care, într-o declaraţie publică din anul 2007, preşedintele Israelului, Shimon Peres, le considera „cumpărate“ de către evrei. Netanyahu mai obţinuse votul acestor state când în 2009 Adunarea generală a ONU adoptase raportul acuzator Goldstone privind intervenţia militară anti-palestiniană a Israelului în fâşia Gaza, iar acum le cerea încă o dată votul, la sesiunea din septembrie a ONU.
Aflat la Bucureşti, Netanyahu s-a întâlnit şi cu preşedintele Băsescu, făcând epocala declaraţie că: „Israel place România... Voi aveţi multă apă, noi puţină, noi avem mai puţin teren, voi aveţi mai mult... iar România se află doar la două ore de Israel“1, motiv pentru care a propus ca cele două ţări să aibă, în noiembrie 2011, la Ierusalim, o şedinţă comună a guvernelor lor, „pentru a discuta proiecte comune“ în domeniile militar, energetic, agricultură, sănătate, infrastructură şi turism.
Aşa a început „prima întâlnire interguvernamentală româno-israeliană“, când în 23 noiembrie 2011 guvernul român, în frunte cu premierul Emil Boc, debarca din aeronavă la Ierusalim pentru a se întâlnii cu evreii originari din România şi a semna mai multe acorduri, în domeniul politicii externe comune (în interesul Israelului), militar, de sănătate (israelienii dorind să preia parte din sistemul de urgenţă din România) şi afaceri de la agricultură la IT. Grupul era compus din 8 miniştri români (externe, economie, protecţia mediului, turism, muncă şi protecţie socială, educaţie, sănătate, agricultură), însoţiţi de secretarul general al guvernului, directori generali şi alţi funcţionari cu responsabilităţi de stat.
Tot grupul de miniştrii şi directori români era programat să viziteze „Memorialul Holocaustului“ (Yad Vashem) şi rămăşiţele Templului lui Solomon (Zidul Plângerii).
Iată, însă, ce acte a semnat guvernul român cu cel israelian:
1. o „Declaraţie comună“ referitoare la cooperarea „pe probleme de politică externă“ (care spune textual că „România se angajează să sprijine Israelul în eforturile sale împotriva atacurilor teroriste“, ceea ce în practică poate însemna orice îi cere Israelul, în caz de război);
2. ministru „român“ al Sănătăţii, Ladiszlau Ritli (de la UDMR) a semnat un „plan de cooperare“ ca în următorii ani capitalul israelian să pătrundă în domeniul asistentei medicale de urgenţă din România şi chiar să facă un spital de „reacţie la accidente colective“ (ceea ce presupune privatizarea sistemului de sănătate public românesc);
3. ministrul „român“ al Mediului, Laszlo Borbely (de la UDMR), a semnat un acord ca România să „colaboreze“ cu Israelul în problemele de mediu finanţate de UE, cum sunt managementul resurselor de apă, combaterea efectelor secetei şi inundaţiilor, prevenirea poluării apelor etc.
4. ministrul român al Muncii, Sulfina Barbu, a semnat acordul pentru „recrutarea şi angajarea temporară în Israel a românilor în sectorul construcţiilor“ (adică pe şantiere); iar
5. ministrul Educaţiei, Daniel Funeriu, a semnat un memorandum pentru ca profesorii români de istorie să facă stagii de pregătire în Israel, ca să îşi însuşească şi să predea apoi varianta „corectă“ a istoriei.
ψ
Premierul Emil Boc şi cel israelian, Bibi Netanyahu s-au îmbrăţişat fraternal la Ierusalim, iar la un moment dat, Netanyahu I-a făcut semnul discreţiei lui Emil Boc în timp ce amândoi se îndreaptă spre pupitrul conferinţei de presă, adică şşşt, să nu ştie ăştia (chiar) tot ce am stabilit noi zilele astea !
Nici ministrul agriculturii, Valeriu Tabără, nu venise degeaba în Israel. El s-a angajat să coopereze cu evreii în agricultură, mai ales în proiectele de cercetare finanţate de Uniunea Europeană („mainly under joint research projects sponsored by the European Union“, cum scria presa israeliană), tot din aceste fonduri alocate României de UE urmând să se înfrupte firmele israeliene şi în celelalte ramuri ale agriculturii, de la procesarea laptelui la depozitarea cerealelor („The two official delegations also discussed the promotion of integrating Israeli companies into EU-sponsored projects for milk processing, horticultural technologies, greenhouses, cereals storage and transfers of biological material“ - The Jerusalem Post).
„Israelul cere susţinere din partea României în conflictul cu Iranul“, transmiteau şi corespondenţii români (ProTv) aflaţi la Ierusalim în acele zile, referindu-se la discuţiile dintre guvernele român şi israelian, Netanyahu accentuând chiar că „sancţiunile împotriva Iranului sunt bune, dar nu sunt de ajuns!“ Şi în cadrul conferinţei de presă, premierul israelian insista lacrimogen: „poporul israelian ştie că are în poporul şi guvernul român un bun prieten; este o prietenie firească... fiecare israelian este ori român ori are prieteni de origine română... Am discutat cu primul ministru român despre problema Iranului care urmăreşte să obţină arma atomică, ce reprezintă un pericol la adresa securităţii lumii... Dacă vrem să avem o şansă, este necesar să răspundem regimului din Iran prin sancţiuni mai puternice... Îmi dau seama cât este de dificil pentru România să facă aceste lucruri, în acest moment este nevoie de mare curaj şi tenacitate... Întrebarea este - oare sunt suficiente aceste sancţiuni? Răspunsul meu: nu... Este de datoria ţărilor care conduc politica mondială şi care se întrunesc de altfel, de a impune sancţiuni suplimentare împotriva Iranului dincolo de cele decise de Naţiunile Unite. Sub conducerea SUA, sper să fie adoptate aceste sancţiuni puternice.“
Netanyahu se referea la o intervenţie militară împotriva Iranului invitând şi România în acest scenariu, dar Emil Boc s-a ferit cu mare grijă să se angajeze public în acest sens. Până la urmă, el nici nu putea să o facă, ci numai CSAT-ul, adică Traian Băsescu.
Cele mai picante momente ale întâlnirii din Israel au fost prilejuite, cum era de aşteptat, de către... Elena Udrea. Printre altele, ea şi-a asumat şi faptul că, întoarsă în România, se va ocupa de condamnarea „antisemiţilor“ şi „negaţioniştilor“ români. Episodul a fost prilejuit de întâlnirea premierului Emil Boc şi a miniştrilor români, la hotelul King David din Ierusalim, cu un grup de israelienii originari din România, când un anume Vlad Solomon l-a atacat verbal pe Boc cerându-i socoteală pentru că „o nouă dreaptă îşi dezvoltă tentaculele“ în România, „o recrudescenţă a antisemitismului“, zicea el, povestind mai apoi: „I-am spus [lui Boc] că l-am interpelat şi pe preşedintele Băsescu, acum doi ani, dar că Ion Coja, profesor universitar, negaţionist, rămâne nepedepsit. Am repetat că mă aştept de la instituţiile de stat, de la procuratură, să se auto-sesizeze şi să pedepsească conform legii 107 negaţioniştii (Coja inclus) şi antisemitismul, care pare a se întinde ca uleiul pe apele României... I-am mai spus că nu pot să recomand vizitarea României, atâta timp cât simpatiile legionare şi antisemitismul înfloresc“
„Câteva clipe plăcute le-am avut în compania d-nei Elena Udrea“, îşi încheie povestea V. Solomon, căci, zice el, ea înţelege că România nu mai trebuie percepută ca o ţară antisemită, aşa că, după ce au schimbat cărţile de vizită, ea i-a propus pentru a-i rezolva doleanţele să corespondeze şi să colaboreze.
Dar, cum ziceam, Elena Udrea a reuşit să se mai remarce şi când s-a dus cu rugăciunile la Templul lui Solomon, pe care le-a numit „acatiste“, umplându-se de ridicol, căci „acatistele“ se fac numai la bisericile creştin-ortodoxe, rugăciunile depuse în zidul Templului chemându-se amidah şi sunt făcute de evrei. Îndemnând pe toţi românii să-i urmeze exemplul, Udrea spunea: „Am avut câteva dorinţe de pus, am pus şi acatistele în zid, aşa cum fac toţi cei care vin acolo, pentru că au o problemă sau pentru că vor să li se îndeplinească o dorinţă, şi ori de câte ori am ocazia să vin în Israel merg întotdeauna şi aici“ (la Zidul Plângerii).
Interdicţia amestecului oricărui element de creştinism cu iudaismul de la zidul Templului lui Solomon este strictă, fiind supravegheată de însuşi binecunoscutul rabin Shmuel Rabinovitch, care i-a cerut şi papei Benedict al XVI-lea, la vizita acestuia din mai 2009, să nu se apropie purtând crucea asupra sa. Pentru acelaşi motiv, de-a lungul timpului mai mulţi episcopi sau prelaţi catolici şi protestanţi au fost opriţi să se apropie de zidul templului în cauză. Aşa că nici vorbă ca Udrea şi prietenele sale din delegaţia românească (precum secretarul general al guvernului român, Daniela Nicoleta Andreescu, fostă Zisman) să fi depus rugăciuni creştineşti la locul Templului lui Solomon, ci binecunoscutele amidah, rugăciunile evreilor. Premierul Emil Boc, însă, „a trăit un moment spiritual magic“ la Mormântul Sfânt al Lui Iisus, unde a aprins 33 de lumânări.
Victor Ponta îşi făcuse şi el în Israel cărţile ascensiunii
Apariţia la vârful politicii româneşti, în anul 2001, a tânărului procuror Victor Ponta, venea după ce acesta a instrumentat un dosar penal în care i-a făcut jocurile inculpatului israelian Elan Schwartzenberg, individ care pe atunci, în perioada 2001-2004, intermedia relaţiile dintre politicienii români de la guvernarea PSD şi cei israelieni. Pentru a-l proteja pe româno-israelian, procurorul Ponta, care era şi asistentul premierului Năstase la facultatea unde preda acesta, a ignorat chiar şi un Ordin de sechestru pronunţat împotriva lui Elan Schwartzenberg de către Înalta Curte de Justiţie a Angliei şi Ţării Galilor.
Imediat încheiată „afacerea penală Schwartzenberg“, Victor Ponta părăsea procuratura şi devenea şef al Corpului de Control al primului-ministru Adrian Năstase şi, pe linie politică, şeful tineretului PSD. Aveam să vedem cum Schwartzenberg a aranjat apoi, întâlnirile semi-oficiale dintre premierul român Adrian Năstase şi cel israelian, Bibi Netanyahu1.
Ajuns şef al PSD (Partidul Socialist Democrat) din România, Victor Ponta a preluat şi toate conexiunile israeliene ale acestuia, construite de mentorul său politic, Adrian Năstase (pe larg prezentate în lucrarea Ofensiva iudaismului asupra României). Una dintre aceste conexiuni este cea cu oamenii miliardarului Mordechai (Motti) Zisser, un sionist care este principalul finanţator al Partidului Muncii din Israel şi care deţine în Bucureşti hotelul Radisson Blue (fostul Hotel Bucureşti), urmare unei privatizări frauduloase.
Aşa se face că, în 26 noiembrie 2010, Victor Ponta se ducea în Israel însoţit de Daciana Sârbu, soţia sa europarlamentar, ca şi de „pupila“ lui Ion Iliescu, Corina Creţu. Oficial, cei trei se aflau la Tel Aviv pentru inaugurarea unei nou înfiinţate filiale a PSD în Israel, dar ei au discutat şi alte treburi cu Colette Avital, la reşedinţa lui Armand Schor, influent om de afaceri israelian, reprezentantul PSD pentru Israel şi Orientul Mijlociu. Interesul lui Ponta la Colette Avital era faptul că aceasta ar avea puternice legături la vârful administraţiei de la Casa Albă, fiind totodată, de câteva decenii, intima preşedintelui israelian Shimon Peres, iar scopul său era „să prezinte americanilor, prin intermediul israelienilor, planul său de revenire a PSD la conducerea României“, dorindu-şi pentru el însuşi „funcţia de prim-ministru, pe care vrea să o ocupe în urma unor alegeri anticipate, sau la termen... Victor Ponta doreşte să negocieze susţinerea administraţiei de la Casa Albă prin intermediul israelienilor“. Raportul SIE, prezentat preşedintelui Băsescu în acele zile, ar fi arătat că Victor Ponta a convins-o pe Colette Avital, „să susţină în faţa lui Shimon Peres, dar şi la Casa Albă, un plan prin care atât israelienii, cât şi americanii să marşeze în cazul unor alegeri anticipate... la schimbarea guvernului actual cu un guvern de coaliţie condus de PSD, cu Victor Ponta premier“. Totodată, însă, Ponta aducea asigurări de fidelitate în privinţa „relaţiilor comerciale şi politice dintre Israel şi România“ şi privind „poziţia statului român în procesul politic din Orientul Mijlociu“, cum anunţau comunicatele de presă1.
Până la urmă, Ponta şi Colette Avital nu erau la prima discuţie. În acelaşi an, prin luna mai, unii lideri ai PSD avansau ideea ca româno-israelianca Avital să devină preşedintele României la alegerile din 2014, pe care o vedeau ca o „doamnă de fier de origine evreiască“, „o Margaret Thatcher a României, o mână de fier într-o mănuşă de catifea“. Exact după o lună de când s-a discutat în „cercurile înalte“ ale PSD această propunere, în iunie 2010, Victor Ponta, în calitate de şef al PSD se întâlnea la New York cu madame Colette Avital, la întrunirea Consiliului Internaţionalei Socialiste, având o lungă discuţie cu aceasta (conform unui comunicat al PSD), C. Avital deţinând atunci funcţia de secretar general al Partidului Muncii din Israel şi fiind o intimă a centrelor de putere ale lumii2.
Susţinut de Sionul global, M.R. Ungureanu nominalizat
la Washington „premier pentru război“ al României
Am văzut, în mare parte din conţinutul acestei lucrări, trecutul, mai mult decât vulnerabil, care îl leagă pe personajul M. R. Ungureanu de evrei, în general, de organizaţiile americane şi mondiale evreieşti, în special, de Israel şi de interesele lui, mai ales.
Devenit premier al României la începutul lunii februarie 2012 în urma revoltelor de stradă din ţară şi mai ales din Bucureşti, urmate de demisia guvernului Emil Boc, aveam să aflăm ulterior de la Traian Băsescu că decizia ca Ungureanu să devină premier al României o luase cu Emil Boc încă din decembrie 2011 (deci fără nici o legătură cu revoltele populare din ianuarie-februarie 2012). De ce să fi intervenit, însă, această decizie. Răspunsul stă, cum se aflase deja, în afara ţării.
Cineva din marii acestei lumii i-a cerut lui Băsescu să îl aducă la guvernarea României pe Mihai Răzvan Ungureanu, până atunci şef al spionajului românesc (SIE).
Cum am văzut, M. Răzvan Ungureanu i-a deschis uşile SUA lui Traian Băsescu încă din anul 2005 (8-10 martie), când, fiind ministru de externe, Ungureanu s-a folosit de vechile şi strânsele sale relaţii cu organizaţiile evreieşti, în frunte cu B’nai B’rith-ul, pentru a-i aranja anumite vizite şi intrări lui Băsescu în Statele Unite.
Ei bine, ceea ce nu se ştie, încă de atunci, din 2005, Traian Băsescu a încercat să îl facă premier pe Ungureanu (urmare, probabil, vizitei din SUA, din martie). Povestea, strict reală, este următoarea: Băsescu a negociat cu premierul Tăriceanu la Vila Lac 3 ca acesta să îşi dea demisia ca să forţeze alegerile anticipate (erau siguri că Alianţă DA va obţine o majoritate, pe care nu o avea) şi, în calitatea sa de premier interimar, să şi organizeze alegerile. Numai că, după ce Tăriceanu a anunţat că va demisiona, Băsescu a declarat că îl va numi pe Ungureanu premier interimar, fapt ce a făcut ca Partidul Naţional Liberal să respingă demisia lui Tăriceanu, care şi-a şi retras-o, intrând, alături de PNL, în bine-cunoscutul război de uzură cu Traian Băsescu1.
Era înainte ca guvernul Emil Boc să plece în Israel, în noiembrie 2011, când, pe canalele politice neoficiale se aflase că, urmare vizitei preşedintelui Traian Băsescu în SUA, din 13-14 septembrie 2011, Mihai Răzvan Ungureanu, trebuia scos în prim-planul politicii româneşti pentru a fi mai apoi ales preşedinte al României, în 2014 (sau mai devreme, în cazul alegerilor anticipate). Ungureanu se afla şi el alături de Băsescu la Washington2. De aceea, un ziar titra: „Succesorul lui Traian Băsescu“ încă din noiembrie (Cotidianul din 4 noiembrie 2011), arătând că oficialii SUA i-au cerut lui Traian Băsescu „să-şi găsească repede un succesor de soi la tronul Cotrocenilor“, căci, „cum România face parte din NATO şi UE, partenerii noştri externi se arată la rândul lor preocupaţi încă de pe acum de cine va conduce România în epoca post-Băsescu“. Concret, discuţia a fost impusă de şefa politicii Externe a SUA, evreica Hillary Clinton, ca şi de vicepreşedintele american Joe Biden, un interlocutor curent al lui Băsescu, după 2009. Numele agreat de toată lumea la Washington a fost cel al lui Mihai Răzvan Ungureanu.
„Ca dovadă - scria Cotidianul -, nici nu au trecut două săptămâni [de la vizita lui Băsescu în SUA] şi despre Ungureanu se aude că va fi dislocat din dispozitivul SIE şi aruncat pe scena politică. Scopul: antrenarea lui pentru Cotroceni... O dată rezolvată Preşedinţia, mai marii Americii şi României au trecut la guvernul Boc. De care toţi s-au declarat sătui... Conform ecourilor revărsate până pe malurile Dâmboviţei, partea americană ar fi sugerat o schimbare rapidă şi majoră...“.
A urmat apoi discuţia lui Băsescu cu Boc, după ce acesta a fost lăsat totuşi să semneze ca premier angajamentele României cu Israelul în 23-24 noiembrie 2011 (a se vedea cap. Guvernare mixată: israeliano-română), în decembrie 2011 preşedintele cerându-i premierului Boc ca în cca o lună să demisioneze. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că aflându-se în Israel şi fiind îndemnat public să se alieze Israelului în atacarea Iranului (în conferinţa de presă) de premierul israelian Netanyahu, Emil Boc a făcut un pas înapoi, declarând că România se raliază sancţiunilor ONU şi UE la adresa Iranului (prea blânde şi insuficiente, în opinia lui Netanyahu). A mai făcut şi „impoliteţea“ de a cere să citească acordul româno-israelian, pregătit de gazde, înainte de a-l semna.
Era de aşteptat, văzând trecutul şi prieteniile sale, ca noul premier numit în februarie 2012, M. R. Ungureanu, să fie mult mai săritor pentru interesele Israelului. Voci publice, ale societăţii civile, au spus-o răspicat: „M.R. Ungureanu este prim-ministrul de război al României !“.
Opiniile acestea se bazau pe faptul că Iranul declarase că va lua drept ţintă orice ţară care ajută Israelul să îl atace militar: „Orice loc folosit de inamic pentru operaţiuni ostile împotriva Iranului va fi subiectul unei riposte din partea forţelor noastre armate“, declara textual prin februarie 2012 vicecomandantul iranian al „Gardienilor Revoluţiei“ (forţele militare de elită iraniene), Hossein Salami, conform agenţiei Fars. Cum am văzut, în acest sens, al ajutorării militare a Israelului, spaţiul României excelează (a se vedea cap. Armata israeliană se antrenează în România şi România la război pentru Israel-2), ceea ce ar fi trebuit să atragă atenţia autorităţilor române, care însă au tăcut mâlc, spre deosebire de cele bulgare, care, prin vocea ministrului de externe de la Sofia, Nikolai Mladenov, declara, chiar înainte de sosirea secretarului de stat american Hillary Clinton la Sofia: „Bazele americano-bulgare din Bulgaria nu vor fi folosite pentru un eventual atac asupra Iranului“ (conform Sofia News Agency).
Când ex-premierul Emil Boc îi respingea propunerea premierului israelian Netanyahu, în noiembrie 2011, ca România să participe la măsuri mai dure împotriva Iranului, el practic îl contrazicea pe preşedintele Băsescu, care în 12 august 2010, în timpul unei vizite la Bucureşti a preşedintelui israelian Shimon Peres, spunea că „România va fi un partener loial al Israelului“ în cazul în care acesta va ataca Iranul.
Din 2012, războiul era pe punctul de a se declanşa, exact anul la începutul căruia Mihai Răzvan Ungureanu devenea premier al României1.
Un important mason român - Ş.M. -, şef de rit, a arătat într-un anumit context că Ungureanu aparţine masoneriei regulare. Având un grad înalt de iniţiere (33 în ritul scoţian), el are dreptul de a participa şi la întrunirile altor loji, din străinătate, dar se spune că a avut şi perioade în care a intrat în adormire, deşi s-a vădit că „fraţii“ i-au sărit întotdeauna în ajutor. Şi despre tatăl lui M. R. Ungureanu, Ştefan Ungureanu, se spune în oraşul său - Iaşi, unde a fost viceprimar, că este un important mason. Un profesor evreu şi mason, A. Vianu (zis şi Sami), ar fi cel care l-a preluat la începutul anilor ’90 pe M. R. Ungureanu, pentru a-l propulsa în carieră (a se vedea cap. Ministrul Răzvan Mihai Ungureanu, un „iudeu“ sionist).
S-a vorbit chiar în Parlamentul României despre „apartenenţa“ (probabil participarea sa, în timpul deplasărilor în Israel) prin 1997-2007, la loja masonică Hashachar nr.32 din „Orientul Tel Aviv“, cu caracter sionist, compusă de evreii originari din România în anul 1951, care ţine ritualul în limba română, „sub ciocanul venerabilului maestru Ioan Schwartz“. Loja masonică israeliană Hashachar ar fi fost, alături de gruparea de la Paris a evreului Marcel Schapira, cu care se afla în strânsă legătură, „păstrătoarea şi perpetuatoarea tradiţiei masonice româneşti peste 40 de ani [1951-1993], până la crearea Marii Loji Naţionale din România“, după Joseph Haffner, Mare Orator al Marii Loji din Statul Israel1.
Loja Hashachar asigură în prezent amiciţia între Marea Lojă din Statul Israel şi masoneria română (M.L.N.dinR.), după ce în martie 2001 (când Ungureanu era secretar de stat la Externe şi preşedinte al aşa-zisei agenţii de stat „Institutul Român pentru Studii Strategice“) o delegaţie a masoneriei române, condusă de Marele Maestru Gheorghe Comănescu i-a vizitat pe „fraţii“ din Israel, la jubileul de 50 de ani de la crearea lojii Hashachar.
De ani buni, Mihai Răzvan Ungureanu a fost susţinut, material şi politic de magnatul „mare maestru“ mason Bogdan Nicolae Buzăianu, cel care este „garantul de amiciţie“ dintre Marea Lojă Alpina a Elveţiei (este cetăţean elveţian) şi Marea Lojă Naţională din România. Tot Buzăianu e cel care i-a propus, pe linie de partid (PNL), în 2004, premierului Tăriceanu, să îl pună pe Ungureanu - agreat şi de Băsescu, Buzăianu fiind prieten şi cu Mircea Băsescu, fratele preşedintelui de atunci - în fruntea ministerului de Externe. Apoi, cât a fost director general al SIE (spionajul românesc), Ungureanu a folosit curent avionul personal al lui Buzăianu şi a primit de la el zeci de mii de euro (plăţi pentru servicii necunoscute). De fapt, Ungureanu ar fi fost împreună cu Mircea Băsescu în mai multe rânduri la ziua de naştere a lui Buzăianu (sunt celebre scenele de pahar dintre Buzăianu şi Mircea Băsescu). Totodată, Mihai Răzvan Ungureanu se caza gratuit în apartamentul rezervat permanent la Hotelul Imperial din Viena pe numele Bogdan Buzăianu, căci Ungureanu are, după Israel, o relaţie specială cu Austria, vizitând frecvent Viena, dând interviuri şi conducând Institutul de Cercetări Evreieşti din capitala austriacă1.
Dar Austria este, în Europa, „sluga intereselor sioniste“, conform lui Moishe Arye Friedman, rabinul şef iudeo-ortodox al Austriei (a se vedea pagina 336), statul austriac, Viena cu precădere, fiind împânzite de agentura Mossad-ului, care a recurs chiar şi la lichidarea, prin aranjarea unui accident, a liderului naţionalist Jörg Haider, în anturajul căruia a fost introdus - ca secretar general al partidului al cărui lider era Haider, Partidul Libertăţii - un evreu recrut Mossad, Peter Sichrovski (v. pagina 337).
Gruparea masonică condusă de Buzăianu şi de Cornel Vişoianu este cunoscută şi ca „masoneria română a energiei“, după mega-afacerile derulate de cei ce o compun şi a fost până la integrarea ei în Marea Lojă Naţională din România, în 2008, dar şi după aceea, strâns legată de Grande Lodge Alpina (Marea Lojă Alpina) din Elveţia, („ţara de adopţie“ a afaceristului Pro Mare Maestru Buzăianu, care a şi renunţat la cetăţenia română în 2007 pentru a fi mai greu anchetat de procurorii români). În mod concret, Marea Lojă a României (gruparea lor) semnase un «Pact de Concordat» cu Alpina, marea lojă elveţiană care este unul dintre puternicele braţe europene ale masoneriei britanice - ce îi conferă „regularitatea“ - dar numele ei este, în acelaşi timp, implicat în mai multe conspiraţii.
Pdl-istul Corneliu Vişoianu, şeful Masoneriei Energiei, deci principalul partener masonic al lui Buzăianu, în prezent îi secondează pe medicul Radu Bălănescu şi pe E.O. Chirovici la şefia Marii Loji Naţionale din România, după ce şi-a alipit la MLNR în 2008 gruparea masonică (Marea Lojă a României), iar la Conventul din 2010 a fost ales Mare Maestru Adjunct, poziţie înfiinţată pentru prima dată în MLNR. Aproape toate afacerile asupra energiei româneşti teleghidate de „fratele“ Buzăianu sunt în favoarea unor firme elveţiene2.
Poziţia în „lumea internaţională a energiei“ a lui Bogdan Buzăianu l-a făcut să devină, printre altele, membru al Forumului Crans Montana (Elveţia), sub numele de Nicolas Buzaianu, în calitatea de „industriaş elveţian al cărui holding este implicat în producţia şi distribuţia de energie electrică“, devenind astfel şi fondator şi preşedinte executiv al Consiliului pentru Afaceri Publice Internaţionale (World Public Affairs). Dealtfel, masonul (Buzăianu) a devenit şi membru în consiliul de administraţie al OMV Petrom, care controlează rezervele de petrol ale României.
Această poziţie a lui Buzăianu în C.A. al OMV Petrom poate să aducă lumină şi asupra dedesubturilor situaţiei prin care Daniela, soţia lui Mihai Răzvan Ungureanu, a încasat de la grupul OMV Austria, în 2 ani (2010-2011) suma de 170 mii euro pentru „servicii de consultanţă medicală“, adică 7 mii de euro pe lună, de 6 ori şi ceva mai mult decât salariul de director al Serviciului de Informaţii Externe (SIE) al lui Ungureanu, din aceeaşi perioadă, de la o companie a cărei activitate priveşte în mod evident siguranţa naţională, asupra căreia trebuia să vegheze SIE.
S-a spus despre protectorul lui Ungureanu, Bogdan Buzăianu, că „masoneria l-a ajutat să pătrundă în cercuri altfel inaccesibile unui comerciant obscur de energie“, căci el devenea, în mai 2011, la Viena, ctitor al unui think-thank mondialist, prin intermediul societăţii Selectra ag, al cărei preşedinte era, cu numele Center for Global Dialogue and Cooperation, printre sponsorii căruia se numără şi Stamen Stantchev (secretar general şi fondator), binecunoscutul şmenar bulgar din subordinea mafiei israeliene a fraţilor Cernoy (executanţi ai omului Mossad-ului, Mark Rich, care, l-a rândul lui, i-a sponsorizat studiile în tinereţe lui Ungureanu; ajuns premier, Ungureanu a exclus din biografia sa acest fapt).
Dintre participanţii la înfiinţarea think-thank-ului masonic al lui B. Buzăianu, vienezul Center for Global Dialogue and Cooperation, „nu puteau lipsi“ nici evreul ruso-american Vadim Benyatov sau Mustafa Oral, partenerii lui S. Stantchev din „dosarul spionilor“ sau al „prădătorilor din energie“. Tocmai pentru aceşti „spioni“ a intervenit Mihai Răzvan Ungureanu pentru a fi eliberaţi din arestul cerut de Parchetul General al României-Diicot, în anul 2007, când era ministru de Externe, Ungureanu acţionând la cererea „de informare“ a unor politicieni americani, mulţi evrei.
În 2006 Vadim Benyatov lucra în România pentru Marco Industry Group, companie olandeză controlată de americano-israelianul Marc Rich prin magnatul ruso-israelian Vitali Maschitskiy. În 2002, Marco Industries bv, parte a Marco Group, a preluat una dintre cele mai mari companii româneşti, Alro-Slatina (cea mai mare topitorie de aluminiu central şi est europeană), totodată cel mai mare consumator de electricitate din România. A preluat apoi şi controlul asupra Alum Tulcea şi al Conef Energy, specializată în tranzacţionarea de energie. În 2006, în numele evreului Maschitskiy (marioneta lui Rich), Benyatov şi gaşca erau interesaţi de extinderea unităţilor de reactoare nucleare de la Cernavodă. De asemenea, el încerca să aranjeze contracte de energie ieftină de la statul român pentru clienţii săi, pentru toate acestea racolându-i pe Theodor Stolojan şi Elena Udrea. La 30 noiembrie 2006 Benyatov şi asociaţii săi au fost arestaţi şi acuzaţi de Diicot de spionaj asupra Ministerului Economiei cu privire la planurile de privatizare din domeniul energiei.
„M-am aşteptat ca asupra Diicot să se facă presiuni - avea să relateze procurorul de caz, Ciprian Nastasiu - şi chiar aşa s-a întâmplat după arestarea lui Benyatov. În sprijinul lui, Ministerul Afacerilor Externe [adică ministrul Ungureanu] a transmis o scrisoare din partea congresmenului [evreu] Robert Wexler, un democrat din Florida... Alte figuri americane care au înaintat «cereri de informare» cu privire la Benyatov erau congresmanul californian Elton Gallegly, senatorul Richard Lugar din Indiana, senatorul Joe Biden din Delaware, în prezent vicepreşedintele SUA, Maura Harty, înalt oficial în Departamentul de Stat american, şi fostul ambasador [evreu] al Statelor Unite în România, Alfred Moses [şef, atunci şi în prezent, al mai multor organizaţii evreieşti internaţionale]...“.
Procurorul Nastasiu mai spunea că: „Atunci când l-am informat pe Benyatov că plănuiam să-i cerem o declaraţie referitoare la chestiunea Alro-Slatina [căci, conform unor suspiciuni generate de interceptările SRI, persoane din anturajul preşedintelui Băsescu - Stolojan şi Udrea - fac trafic de influenţă pentru Grupul Marco în România, care a acaparat Alro], m-a privit lung şi, pe un ton scăzut, pentru a nu fi auzit de celelalte persoane prezente, m-a întrebat dacă eram în toate minţile şi dacă-mi dădeam seama în ce mă băgam. Nu a aşteptat să-i răspund şi a părăsit biroul, dând din cap a refuz... Eram conştient că acest caz era foarte sensibil din cauza numelor politice româneşti «mari» implicate în acţiuni în numele Marco Group.“ (Despre vasta reţea mafiotă evreiască şi Marc Rich a se vedea şi capitolul Israelul şi Mafia nu-şi dezmint interesul, dar mai ales subcapitolele O perdea de ceaţă în jurul adevăraţilor proprietari şi Băsescu şi PDL finanţaţi de evreii de la Rafo.)
Cum a ajuns Mihai Răzvan Ungureanu în legătură, în anturajul sau în subordinea vastei reţele create de un escroc internaţional evreu, Marc Rich, este greu de ştiut cu exactitate, dar rămâne un fapt bine documentat: acela că, din 1992, el era deţinătorul „bursei de merit Mark Rich“ (din cadrul „Academiei Regale de Ştiinţe“ din Marea Britanie) şi absolvea mai apoi „Mark Rich Royal Society“ la St. Cross College Fellowship Centre for Jewish and Hebrew Studies, din cadrul St. Cross College - University of Oxford, ceea ce avea să îl propulseze pe Ungureanu în lumea marilor afaceri ideologico-politice controlate de organizaţiile mondiale evreieşti, ca şi, iată, în anturajul (subordinea !!?) unor potentaţi financiar.
În vremea când M. R. Ungureanu obţinea „bursa Mark Rich“, la începutul anilor ’90, Rich acţiona în România prin firmele Glencore şi Total Mark Rich, instalate la noi prin bunăvoinţa guvernului Petre Roman (evreu, la rândul lui, cum bine se ştie). Ulterior, Rich avea să îşi ascundă interesele în spatele unor magnaţi co-etnici evrei din spaţiul ex-sovietic, acaparând Alro-Slatina (prin Marco Group), ca şi rafinăria Rafo-Oneşti sau alte perle ale industriei româneşti (a se vedea capitolele -Casa de avocatură a lui Bittner şi a „ruşilor“; -Mossad-ul şi „Oligarhii ruşi“ evrei înscrişi pentru rafinăriile româneşti; -Israelul şi Mafia nu-şi dezmint interesul; -O perdea de ceaţă în jurul adevăraţilor proprietari, ca şi schema de la finele capitolului Privatizări şi relaţii PD: Baltazar-Videanu-Bodu; afacerile lui Marc Rich mai sunt prezentate, pe larg şi în context internaţional, în lucrarea Ofensiva iudaismului asupra României).
Odată ajuns prim-ministru, în sprijinul lui Mihai Răzvan Ungureanu, asigurând şi transferul (interimatul) guvernării de la Emil Boc, a intervenit deschis, în mai multe rânduri, ministrul Justiţiei Cătălin Predoiu, despre care e un fapt bine stabilit că, în trecut, i-a apărat interesele lui Marc Rich prim firma de avocatură Predoiu-Racoti, ce avea printre clienţii săi compania Marco International (adică a lui Marc Rich), aceeaşi pe care o slujeau prietenii lui Bogdan Buzăianu, adică Benyatov şi Stantchev.
Cum am văzut, exista o construcţie externă care voia ca în anul 2014 (sau chiar şi mai devreme) preşedinte al României să ajungă Mihai Răzvan Ungureanu. Deşi astfel de construcţii externe au mai existat, ele nu au fost niciodată atât de hotărâte ca în septembrie 2011, când Washingtonul, prin vocile vicepreşedintelui Joe Biden şi a secretarei de stat Hillary Clinton, i-a cerut preşedintelui Băsescu să fie scos în faţă şi pregătit viitorul preşedinte român, care va fi susţinut nu neapărat de un partid, ci de o grupare de politicieni deja racolaţi de aceste interese străine.
Mihai Răzvan Ungureanu, un slujbaş devotat al iudaismului, fiind bine sponsorizat la începutul carierei sale de magnaţi evrei precum Marc Rich şi George Soros, se afla alături de Băsescu când acesta discuta cu oficialii americani, fiind pe loc ales să iasă în prim-planul vieţii politice româneşti, ajungând astfel ca în 2012 să i se dea guvernarea României şi să înstrăineze rezervele României precum gazele de şist către trustul petrolier american Chevron (fosta Standard Oil, deţinută de familia Rockefeller - patronii Comisiei Trilaterale şi ai Grupului Bilderberg, super-think-tank-uri tip societate secretă -, cu care Ungureanu a semnat contractul pe ascuns, dar în prezenţa ambasadorului Gitenstein. În 2012, guvernul Ungureanu trebuia să mai privatizeze pachete de acţiuni la Hidroelectrica, Transelectrica, Transgaz, Romgaz, Nuclearelectrica, Oltchim, Electrocentrale Bucureşti, Complexele Energetice Oltenia şi Hunedoara.
Schema trasată la Washington a fost până la urmă recunoscută şi la Bucureşti, când vicepreşedinta PDL Elena Udrea declara, în aprilie 2012, că „premierul Mihai Răzvan Ungureanu va fi liderul în jurul căruia să se construiască o nouă forţă politică de dreapta“. În acelaşi timp, la rândul lui, M. R. Ungureanu declara că simte „o aşteptare din partea populaţiei şi că această aşteptare se va structura la un moment dat“.
Zvonurile de pe culoarele puterii spuneau chiar că Ungureanu ar putea să fie candidatul Puterii la alegerile prezidenţiale, aşa că, atunci când, peste nici două luni. a fost demis de către Parlament, în 27 aprilie 2012, el nu renunţa la aceste planuri ambiţioase, declarând, pe loc, public: „Eu, personal, nu mi-am spus ultimul cuvânt!“.
Dar şi Ponta îşi aranjase guvernarea tot la Washington
Decis să înlocuiască guvernarea PDL în România, Victor Ponta reuşeşte ca, în urma sforilor trase de mai bine de un an cu ajutorul contactelor israeliene, mai ales al lui Colette Avital (a se vedea subcapitolul anterior: Victor Ponta îşi face cărţile în Israel), să aibă o vizită oficială în SUA, în februarie 2012. Scopul său era să îşi declare fidelitatea pentru a câştiga acordul / sprijinul americanilor spre a veni la putere, deşi la Bucureşti abia se instalase guvernul condus de M.R. Ungureanu, agreat de Washington. „Lista întâlnirilor [din SUA] a fost stabilită dinainte de a pleca în America cu ambasadorul Mark Gitenstein, la Bucureşti - zicea Victor Ponta -... Toate persoanele cu care trebuia să ne întâlnim ne-am întâlnit şi eu şi domnul Corlăţean şi domnul [general] Dobriţoiu“.
În realitate, întreaga deplasare şi întâlnirile au fost înconjurate de un maxim mister. Nici nu se ştie ce a discutat concret Ponta cu oficialii americani, adică cu şefii de cabinet şi consilierii vicepreşedintelui SUA Joe Biden şi ai secretarului de stat de la Externe, Hillary Clinton, cu mai mulţi congresmeni sau la Pentagon - departamentul de stat SUA al Apărării, deşi se ştie că Ponta s-a întâlnit în taină chiar şi cu Hillary Cliton.
Ceea ce s-a aflat este numai din interviul dat de Ponta la o televiziune a românilor din Chicago, Romanian Television Network, din care se poate reţine că liderul PSD s-a angajat în faţa oficialilor americani, dacă va ajunge şef al guvernului României, pentru următoarele: 1. România va rămâne „un partener special“ al Statelor Unite; 2. În acest sens, odată ajuns la putere, „vom face şi mai mult“ decât au făcut „cei dinainte“ (guvernarea Băsescu-PDL); 3. „SUA, ca şi UE, rămân un partener strategic pentru România“, iar „viitorul guvern al USL [pe care îl va conduce Ponta] va continua, după alegeri, proiectele începute, respectiv proiectele de cooperare militară în cadrul NATO, proiectele de colaborare politică în regiune şi proiectele de colaborare economică, în special pe zona energiei“.
„M-am văzut şi cu reprezentanţii de la FMI - adăuga Ponta -, pentru că România are nevoie de capitaluri americane“ (!!?). La Bucureşti, el ţipa, însă, din opoziţie, că România nu trebuia să se împrumute de la FMI.
Ponta s-a mai văzut, totuşi, şi cu şefii unor „firme de consultanţă“ şi think-thank-uri americane de tip mondialist, din pleiada ce stă în spatele „guvernului din umbră“ global. În fruntea acestora se află Sonecon, condus de evreul Robert Shapiro, ex-subsecretar al Economiei SUA, care, prin Sonecon, i-a consiliat pe Tony Blair, Bill Clinton, Al. Gore şi Hillary Clinton, cât timp aceştia au ocupat funcţii de stat („ne-am ajutat clienţii să-şi atingă scopurile“, zice Shapiro).
Tot un evreu este şi Barry Pavel, directorul unui think-thank satelit ideologic al Nato, numit Atlantic Council, unde Victor Ponta, în timpul vizitei din SUA, a susţinut un speach pe tema „Priorităţile strategice ale României“ (Atlantic Council avea un puişor - sucursală şi la Bucureşti, sub numele de „Dinu Patriciu Eurasia Center“). În aceeaşi linie se înscria şi întâlnirea lui Ponta cu Sally Painter, şefa „Blue Star Strategies“, alt satelit al Nato ce oferă „consultanţă“ pentru menţinerea României în Alianţa militară euro-atlantică, printre altele.
Altă „firmă“ vizitată de Victor Ponta în acele zile, este Benenson Strategy Group, condusă de Peter Brodnitz, companie ce oferă consultanţă „de strategie“ celor care vor să câştige puterea, fie în Senatul sau Congresul SUA, sau chiar preşedinţia SUA. Inclusiv ex-preşedintele american Barack Obama a fost clientul lor.
Cea mai importantă, însă, asemenea vizită, Victor Ponta a avut-o la think-tank-ul American Enterprise Institute (înfiinţat din 1843, în timpul războiului), unde s-a întâlnit cu Desmond Lachman. A.E.I. este un fel „biserică“ a capitalismului american, care urmăreşte limitarea puterii guvernului în favoarea iniţiativei şi interesului particular (al celor mai bogaţi americani, bineînţeles - ce o fi căutat un „Che Guevara“ precum socialistul Ponta la aceştia?). A.E.I., o alternativă a celui mai important grup de planificare a politicii SUA, Institutul Brookings, are o influenţă globală şi se ocupă de politica internaţională, dar este adesea, prin membrii ei din administraţia de stat, realizatoarea în fapt a politicii SUA. Printre aceşti membri îl regăsim bunăoară şi pe Paul Wolfowitz, fostul şef evreu al Băncii Mondiale, iar în board îi aflăm şi pe reprezentanţii marilor magnaţi evrei ai Americii, precum Robert Pritzker (proprietar al lanţului hotelier Hyatt), pe intelectualii evrei precum profesorii Michael Rubin, Dan Blumenthal sau Joshua Muravchik (fiul unor emigranţi evrei din Kiev care îl apreciază pe Tony Blair pentru „transformarea partidului laburist în partid liberal, al oamenilor de afaceri“), ca şi importanţi politicieni precum fostul vicepreşedinte al SUA Dick Cheney. American Enterprise Institute, alături de alte trei think-thank-uri - adică Institutul Brookings, Fundaţia Heritage şi Consiliul Relaţiilor Externe - reprezintă „grupurile de reflecţie“ ce gândesc şi fac politica SUA, numai că American Enterprise Institute este cel mai conservator şi susţinea, în decembrie 2011, necesitatea ca SUA să atace militar Iranul, sprijinind Israelul să asigure „securitatea zonală“.
Cum am văzut, cele mai numeroase întâlniri, Ponta le-a avut în zona militară, respectiv Pentagonul şi think-tank-urile Nato, trebuind să confirme că va menţine România în această linie, care este, în bună măsură, „armata capitalismului“. De aceea, el a fost însoţit în SUA de Titus Corlăţean şi de generalul Corneliu Dobriţoiu, ca o garanţie, Victor Ponta spunându-le textual americanilor că aceştia doi „vor ocupa funcţiile de ministru de Externe, respectiv cel al Apărării naţionale“ în viitorul guvern, ce îl va conduce. Dobriţoiu era un general de 67 de ani atunci, care a mai fost subsecretar de stat la Apărare şi care a absolvit în 2004 „Colegiul Nato“ din Roma, fiind astfel agreat de americani ca fidel politicii lor militare (un tip cam închipuit, uneori, Dobriţoiu susţinea că el ar fi „coordonat integrarea României în NATO“).
Una din întâlnirile mai speciale ale lui Victor Ponta la Washington a fost cea cu un reprezentant la firmei petroliere Chevron, Jay Thompson, care, în aceeaşi perioadă, semna la Bucureşti cu premierul Ungureanu concesionarea gazelor de şist româneşti.
Ce a urmat este istorie deja. La finele lui aprilie 2012, Victor Ponta, ca lider al opoziţiei parlamentare, respectiv al alianţei USL, introducea moţiunea de cenzură împotriva guvernului Ungureanu, pe 27 aprilie dărâma acest guvern la votul din parlament, iar apoi era nominalizat drept premier de către preşedintele Traian Băsescu. Mai puţin se ştie că înainte de introducerea moţiunii de cenzură, în 25 şi 26 martie 2012 Victor Ponta se întâlnea cu fostul premier britanic Tony Blair, un emisar al ocultei mondiale precum Grupul Bilderberg şi Comisia Trilaterală. Întâlnirea a avut loc la sediul central al PSD, „la solicitarea lui Blair“, care se afla la Bucureşti la un „eveniment al societăţii civile“, ziceau pesediştii, venind „să dea un mesaj de susţinere pentru USL şi pentru Victor Ponta“ şi pentru a-l felicita pe Ponta pentru includerea acestuia pe lista „Young Global Leaders“ de către Forumul Economic Mondial, mai ziceau ei. (Forumul Economic Mondial, care se întruneşte anual la Davos, este puternic contestat, în stradă, de extrema stângă europeană, ca fiind conclavul marelui capitalism, dar „Che Guevara“ de Dâmboviţa, cum era numit Victor Ponta, îl iubea.)
Apoi Ponta a trecut şi în „barca lui Soros“, susţinătorul administraţiei Obama: în 2014, guvernul său PSD organiza un hackaton împreună cu fundaţia Soros (unde participa şi Florin Bădiţă, viitorul campion al manifestaţiilor de stradă iohanniste), iar soroşista Alina Mungiu Pippidi îl caracteriza pe Ponta ca pe „un impecabil lider de viitor“. Apropierea sa de „societatea civilă“ de soldă străină începuse din 2009, când era ministru pe relaţia cu Parlamentul în guvernul Boc 1, iar firma familiei sale, Grossmann Engineering, semna cu Consiliul Judeţean Ialomiţa un contract de consultanţă împreună cu Freedom House (ong tentacul al CIA), prin celebra Cristina Guseth, primind împreună 250.000 de euro din fonduri europene.
Dostları ilə paylaş: |