Ethan Frome

Noi directive de la Ierusalim

Aproape tot guvernul Ponta în Israel, după Băsescu

În 23-24 iunie 2014 guvernul român se depla­sa la Ieru­sa­lim în frun­te cu premierul Victor Ponta pentru întâlnirea „Go­vern­ment-to-Go­ver­n­ment (G2G) în vederea intensificării „cooperării sec­toriale şi strategice“ dintre Israel şi România. Era a doua oară când guvernul României se de­pla­sa pentru „şe­dinţa comună de guvern, israeliano-român“, după cea din noiem­brie 2011, când prim-ministru era Emil Boc. (A se vedea mai sus capitolul Guvernare mixtă: israeliano-română.)

Această a doua întâlnire inter-guvernamentală trebuia să aibă loc la Bucureştim în anul viitor, în 2012, dar a tot fost amânată, până când, în de­­cembrie 2013, ministrul român PSD-ist de Externe, Titus Corlăţean, „a sta­­bilit detaliile şedinţei de guvern româno-israeliene, ce va avea loc în 2014, la Bucureşti“. Dar tot guvernul român a trebuit să se de­pla­seze, căci, deh!, „muntele se duce la Mahomed“, nu se de­ran­jea­ză guvernanţii evrei prea tare, mai ales că ei au „cumpărat“ deja Ro­mâ­nia, cum se lăuda preşedintele lor. Şi, până la urmă, sluga se du­ce la stăpân şi nu invers! (În treacăt fie spus, ca ministru român, Cor­lăţean făcea foarte multe vizite oficiale în Israel în acei ani.)

Principalul scop al întâlnirii din iunie 2014 ar fi fost cel al ve­ri­fi­cării stadiului aplicării planurilor şi sarcinilor stabilite în 2011, dar s-au adop­tat şi multe altele noi. Victor Ponta a venit la Ierusalim însoţit de mai tot guvernul: de vice-premierul Dragnea, de ministrul Finanţelor, al Apărării, al Eco­­nomiei şi al IMM-urilor, al Sănătăţii şi al Educaţiei, al Mediului şi al Mun­cii etc. Principalele probleme stabilite „ţin de securitate, de co­o­pe­ra­rea între agenţiile guvernamentale specializate“, iar discu­ţi­ile s-au extins asupra „marilor dosare internaţionale din regiune“.

S-au semnat acorduri prin care Israelul „va folosi capa­cită­ţi­le ro­mâ­neşti de producţie din industria aeronautică şi de apărare“, Mai multe firme israeliene s-au prezentat la discuţiile cu guverna­men­talii români, re­afirmându-şi interesul şi pretenţiile faţă de Româ­nia, interesându-le ener­gia, chimia, petrochimia, logistica, infras­truc­tura şi IT-ul româneşti.

În fruntea acestor firme este Shlomo Group, una dintre cele mai mari com­­­­panii străine de construcţii din România ce efec­tu­ea­ză lucrări co­mer­ciale, rezidenţiale, clădiri de birouri şi, mai recent, gu­ver­­na­men­ta­le, precum baza militară americană de ra­chete de la Deveselu. În 2013, israelianul Shlomo Shmeltzer însuşi, pre­şe­din­tele Shlomo Group din Is­ra­el, se deplasase la Bucureşti pentru a cere să preia în proprietate (prin subsidiara Israel Shipyards Ltd) şantierul naval Mangalia. (Shlomo Group deţinea atunci în România doar fir­ma de leasing pentru vânzarea de autovehicule şi rent-a-car Sixt New Kopel, apoi s-a axat şi pe construcţii - real estate)

În cadrul întâlnirilor avute la Ierusalim de oficialii români cu con­du­cerile companiilor Shlomo Group şi Maman Group, acestea cereau să preia din România domenii precum lo­­gistica aeroportuară şi navală. Au indicat, con­cret, portul Con­stan­­ţa (pe care îl vrea şi Olanda), aeroportul internaţional Braşov şi şantierul naval Mangalia (de fapt, oraşul Mangalia s-a înfrăţit din anul 2013, prin intermediul Clu­bului Rotary, cu oraşul isra­elian Karmiel, israelienii vrând să preia herghelia de cai de la Mangalia şi alte afaceri).

Grupul israelian Maman mai cumpărase în 2013 şi firma ro­mâ­neas­că de soluţii de logistică International Business Transport SA (IBT), fiind în plină extindere pentru „a crea [prin România] un cap de pod pen­tru dezvoltarea în Europa a afacerilor“ (cf. Z.F.), căci firma românească avea deja printre clienţi firme occidentale precum P&G, Michelin, Inter­snack, Knauf şi Kronospan. (Maman are acelaşi proprietar cu compania aeriană israeliană El Al, ce operează intens la Bucureşti.)

Vicepreşedintele Maman Group, israelianul evreu “rus“ Ilia Volkov, fusese, în prealabil, în martie 2013, la Bucureşti, în cadrul delegaţiei Aso­ci­aţiei Producătorilor din Israel, când, în prezenţa ambasadorului Israe­lu­lui în România, se întâlnise cu şeful corupt al Camerei de Co­merţ şi In­dus­trie a României, Mihail Vlasov, pentru a prelua ce în­treprinderi româ­neşti putea. Se ştie că Vlasov lua mită cât putea ca să aranjeze diverse afaceri murdare, şi tocmai el le-a oferit evre­ilor tot sprijinul pentru ceea ce îi cerea Zvi Oren, preşedintele Aso­ciaţiei Producătorilor din Israel, care a punctat: „Suntem interesaţi de pri­vatizările întreprinderilor din portofoliul statului român, în mod spe­ci­al de Societatea de Căi Ferate. În calitatea mea de preşedinte al Aso­ciaţiei Producătorilor din Israel, voi prezenta în­treaga listă a so­cietăţilor ce urmează a fi privatizate în România oame­ni­lor de afa­ceri israelieni“.

Zvi Oren era un interlocutor frecvent al lui Vlasov, în ultimii ani, dar acum, cu ocazia şedinţei mixte a guvernelor român şi is­ra­elian din iunie 2014, marile firme israeliene se întâlneau nemij­lo­cit cu mi­niştrii români, la Ierusalim, „colaborând pentru dezvoltarea unor pro­­iecte co­mu­ne“, anunţa ministrul Economiei, C-tin Niţă, după în­tâl­nirea cu con­ducerile companiilor israeliene Shlomo Group, Is­ra­el Corp., Israel Electric Corporation, Israel Ae­rospace Industry, Elbit Systems şi Maman Group

Israel Electric Corporation anunţa oficialii români că se va implica în sistemul energetic românesc şi în „reţelele inteligente de transport a ener­gi­ei electrice“. La rândul ei, Israel Corp. voia afacerile româneşti din chimie, petrochimie, minerit şi parcuri industriale de software.

În domeniile industriei aeronautice militare şi al industriei de apă­ra­re, Industrial Aerospace Industry şi Elbit Systems, din Israel, au cerut guvernului român să aibă acces la fabricile Avioane Craio­va, Aerostar Bacău, Roma­ero, Uzina Mecanică Bucureşti şi I.O.R.

Dar evreii s-au mai arătat cel mai insistenţi pentru domeniul ro­mâ­nesc ale Sănătăţii („noul rege“ al israelienilor la Bucureşti, Eli Davidai, se lăuda chiar că el ar fi cel care dictează noile legi ale Sănătăţii politi­cie­nilor români), apoi al Turismului şi Agriculturii, dar şi al Educaţiei (pri­vind educaţia tineretului român în sensul victimizării evreilor prin Holo­caust şi al „combaterii fenomenelor extremiste“). Aşa că guvernul român s-a angajat să combată „toate formele de anti-semitism, de dis­cri­mi­nare rasială, xenofobie şi intoleranţă“ şi „a reafirmat dreptul Sta­tu­lui Israel de a-şi asigura securitatea“ (împotriva palestinienilor şi a oricui, în general).

Într-o pauză din jurul prânzului, Victor Ponta şi guvernul său pri­meau „un dejun de lucru“ din partea israeliană, după care erau deplasaţi la Muzeul Holocaustului (unde românii sunt acuzaţi de crime, alături de alte popoare) ca să depună coroane de flori şi să semneze în „cartea de omagiu şi onorare a poporului evreu“.

Apoi, în acordurile semnate, „guvernul României şi guver­nul Sta­tu­lui Israel recunosc importanţa şi avantajele reciproce ale adâncirii coo­pe­rării dintre NATO şi Israel... România va continua, împreună cu sta­te­le membre NATO interesate, să faciliteze par­ti­ci­­parea Israelului la struc­turile şi programele aliate relevante“.

Miniştrii de Externe român şi israelian au semnat şi un „Pro­­gram comun de cooperare pentru anii 2014-2017“. S-a stabilit „coo­perarea în domeniul securităţii şi apărării drept un do­me­niu-cheie pentru relaţiile ro­mâ­no-israeliene“, iar „România şi Statul Israel sunt hotărâte să promo­ve­ze şi să aprofundeze cooperarea strategică din­tre Ministerele Apă­ră­rii“, ca şi când inamicii Israelului ai fi în mod necesar (cui?) şi ai României.

În total, în numele României, premierul Victor Ponta a semnat 14 noi acorduri cu Israelul, la Ierusalim, în 24 iunie 2014.

Sub denumiri şi exprimări ambigui, unul dintre ele vizează in­clu­siv controlul asupra site-urilor româneşti de Internet ce ar leza ima­gi­nea Israelului sau a evreilor. Aşa este acordul privind „secu­ri­ta­tea ciberne­ti­că şi e-guvernare“, din care reiese că Israelul va avea, într-un fel sau altul, un anumit drept de control şi/sau intervenţie în spaţiului vir­tu­al ro­mâ­­nesc, „din perspectivă tehnologică, strate­gi­că, socială, in­ter­­naţională şi juridi­că“ (?). Israelul se va implica şi în „se­curitatea iden­tităţii“ româ­ni­lor şi în con­tro­lul acesteia, adică în ela­­borarea acte­lor de iden­titate cu identificatori bio­metrici (cu CIP-uri), căci „par­tea is­­ra­eliană a menţionat că anumite com­panii isra­e­liene au dez­vol­tat soluţii inovatoare IT&C, de securitate ciber­ne­ti­că, HLS, new-me­dia şi alte sectoare hi-tech ce sunt potenţial adec­­­vate pentru piaţa română“.



Accesul la mega-laserele în construcţie la Măgurele, lângă Bucu­reşti, adică la proiectul eu­ropean ELI-NP, era un alt deziderat al israe­lie­ni­lor, obţinut de la guvernul lui Victor Ponta la aceleaşi discuţii. Proiectul ELI este propus de fizicienii europeni, urmând să fie cele mai puternice 2 lasere din lume, de sute de ori mai puternice decât orice laser exis­tent, care vor dezvolta fiecare puteri de ordi­nul a zece milioane de miliarde de waţi şi „o facilitate de tip sursă de ra­diaţie care va genera energii de cuan­­tă de până la 19 mega-elec­troni volţi“. Deşi este un proiect „civil“ eu­ro­pean, finanţat de UE şi repartizat României (datorită periculozităţii, s-a zis), israelienii au reuşit să intre pe uşa din dos în proiect, prin „Memo­ran­dumul de cooperare ştiinţifică“ semnat cu guvernul Ponta în iunie 2014. Este evident potenţialul militar al tehnologiei unui asemenea laser, ce trezeşte au­tomat interesul Israelului. „Mă bucur - le spunea Ponta gu­ver­nanţilor israelieni - că specialiştii dum­nea­voastră vor fi im­pli­caţi într-unul dintre cele mai importante pro­iecte din Româ­nia. Nu sunt spe­cia­list, dar îmi dau seama că cea mai importantă teh­no­lo­gie cu laser este un mare avantaj pentru Europa.“

Premierul român a ţinut să le spună la despărţire evreilor şi că „Israelul este un model pentru întreaga lume“, din punctul lui de vedere, adăugând şi că: „Sunt mândru să vă spun, domnilor mi­niş­­tri, că, la re­cen­tele alegeri europene, România nu a trimis nici un mem­bru rasist sau antisemit în Parlamentul European. Nu pot spu­ne acelaşi lucru despre alte ţări europene. Eu ca lider politic sunt foarte îngrijorat de ascendenţa extremismului…“, insinuând astfel că ar avea vreun merit personal în aranjarea jocurilor şi sco­rurilor de la alegerile europarlamentare din Româ­nia, din 2014, ast­fel în­cât nici o voce critică la adresa Israelului şi a afa­ce­rilor evre­ieşti să nu acceadă la nivel european.

Şi premierul israelian, Benjamin Netanyahu, bătea în ace­eaşi di­rec­ţie: „Avem o comunitate foarte importantă evreiască în România şi acest lucru reflectă şi ce s-a întâmplat astăzi. Am sem­nat o serie de acor­duri... Vrem să subliniem lupta împotriva bigo­tis­mului şi a antisemitis­mu­lui [împotriva celor ce se opun in­te­re­se­lor evreieşti, în general, israe­li­e­ne, în particular]. Există o res­pon­sa­bi­litate spe­ci­a­lă şi trebuie să luptăm împotriva antisemitismului din diverse zone ale Europei“.

Prin urmare, conform comunicatului comun Ponta-Ne­ta­ny­a­­hu: „Gu­ver­nele [român şi israelian] au convenit să încurajeze şi să promoveze schimburile de tineri între Israel şi România, cu sco­pul de a crea prie­te­nii între generaţiile tinere din cele două ţări. Guver­nele declară că, în dome­niile lor de responsabilitate, vor face toate demersurile necesare pen­tru a se asigura că generaţiile vii­toa­re vor continua să comemoreze epi­so­dul tragic al comu­ni­tăţii evre­ieş­ti din România din timpul celui de-al doilea război mondial“. Toto­da­tă, guvernul român „va sprijini primirea pro­fesorilor israe­lieni, care vor preda limba ebraică şi religia mozaică la com­plexul educa­ţi­o­nal Lauder-Reut din Bucureşti“ (şcoală şi liceu evreieşti parti­cu­la­re, finan­ţate însă de statul român).

Fundaţia Lauder din România, ce conduce şi şcoala Lauder-Reut, îi aparţine magnatului evreu Ronald Lauder, din SUA, pre­şe­­dintele World Jewish Congress (Congresul Mondial Evreiesc), cea mai puternică organi­zaţie evreiască din lume, care promo­vea­ză şi protejează şi interesele Israelului. Lauder este şi membru al Council on Foreign Relations (CFR) şi vice-preşedinte al think-tank-ului Aspen Institute, filiala din România a că­ruia este con­du­să de Mircea Geoană, pe care premierul Ponta îl nu­mi­se în fe­bru­­arie 2014 „Înalt Reprezentant al Gu­ver­nului pentru proiecte stra­­­te­gi­ce şi diplomaţie“, peste ministrul de Externe, datorită cone­xi­u­ni­lor lui Geoană cu „elita“ evreo-americană, în frunte cu Lauder.

Totodată, Victor Ponta participase în Bucureşti, din 3 decembrie 2013, la Gala Lauder la Hotelul Mariott, organizată de Fundaţia Lauder pentru „ceremonia de aprindere a luminilor de Hanuca“, impor­tan­tă dată religioasă iudaică, numită şi „Sărbătoarea luminilor“ ce mar­chează „Vic­to­ria“ evre­i­lor asupra duşmanilor lor. Premierul Ponta i-a luat la întâl­ni­rea sa cu „gazdele“ evreieşti (preşedinta Fundaţiei Ro­nald Lauder Ro­mânia şi al complexului educaţional Lauder-Reut, Tova Ben Nun-Cher­bis, am­ba­sa­dorul Israelului, Dan Ben Eliezer, vice­pre­şedintele Federa­ţi­ei Co­mu­ni­tăţilor Evreieşti din România, Paul Schwartz ş.a.) şi pe miniş­trii gu­ver­nului, pe şeful Ca­me­rei De­pu­taţilor şi alţi membri ai Parlamen­tului român.



De fapt, Ponta servea Israelul precum o făcuse şi încă preşe­din­te­le Băsescu, încă o dată, la începutul aceluiaşi (ultimul an de mandat pre­zidenţial al lui Băsescu), când, în ianuarie 2014, efectuase şi el o vizită ofi­cială în Isra­el, însoţit de o delegaţie a Serviciului Român de In­for­maţii, con­dusă de şeful S.R.I., George Maior.

Ca şi premierul Ponta, şi preşedintele Băsescu îi invitase pe „spe­cialiştii israelieni să participe la proiectul laserului de la Mă­gu­re­le“ şi în do­meniile de securitate, militare şi economice. Băsescu s-a întâlnit cu pre­­şe­dintele Shimon Peres, cu premierul Benjamin Neta­nyahu, cu pre­şe­din­tele Knesset-ului, Yuli Edelstein, cu ministrul de Ex­terne, Avigdor Lieber­man, antamând practic acordurile pe care avea să le semneze gu­vernul Ponta în iunie, la Ierusalim.

Dând un interviu ziarului Israel Hayom, Traian Băsescu, „re­­liefa im­portanta prezenţă israeliană în lumea civilă a afacerilor care face ca în prezent ebraica să fie a patra limbă cea mai vor­bi­tă în România... Ştim că mulţi israelieni au găsit teren fertil pentru afaceri în România“, con­chi­dea Băsescu.

Din acest fapt, că ebraica este „a patra limbă cea mai vor­bi­­tă în România“ (cf ziarului evreiesc Israel Hayom, preluat de Ager­pres; după ro­mâ­nă, ma­ghiară şi ţigănească), s-ar putea re­flec­ta adevărul ascuns pu­bli­cu­lui român privind prezenţa masivă şi clan­des­ti­nă a israelienilor prin­tre români, care îşi construiesc la noi o colonie eco­no­mică, de ţară de re­zer­vă şi de refugiu, pentru viitor. Oricum, ebraica nu pe stradă se vor­beş­te în România, ci în saloaele de afaceri şi de dialog politic, în firme...

Deplasările lui Băsescu la Ierusalim erau „alese într-un mo­ment po­­trivit“, zicea pre­şe­dintele isra­e­lian Shimon Peres Peres cu tâlc. Arunci era „momentul“ când criza dintre liderii occidentali ai Uni­u­nii Europene şi cei israelieni atinsese un vâr critic privind colo­ni­ză­rile abuzive ale teritoriilor palestinienilor de către evrei, cu de­cla­­raţii şi acţiuni dure de ambele părţi. Mai multe state UE anunţaseră sanc­­ţiuni economice faţă de bunurile evre­ieşti pro­duse şi exportate din coloniile rezultate prin alungarea pales­­­ti­ni­e­ni­lor de pe pământurile lor, aver­ti­zându-l pe premierul Netanyahu de în­căl­carea dispoziţiilor in­ter­na­­ţionale şi de sabotarea păcii. Cu numai o săptă­mână înainte de sosirea lui Băsescu, prim-ministrul Israelului „nu a ezitat să denunţe o po­zi­ţie pro-palestiniană a statelor membre, con­­si­de­ra­tă im­pli­cit discri­mi­na­to­rie faţă de statul israelian“. În acest context, vizita lui Tra­ian Băsescu era una a pre­şe­dintelui unui stat european ce con­tra­zi­cea poziţia de la Bruxelles, a conduderii UE, uniune din care face parte şi Ro­mâ­nia, dar ai cărei po­liticieni, când este vorba despre evrei, este păr­­ti­nitoare cu aceş­tia. „Israelul poate vedea România ca pe un «prieten şi par­tener» în toate aspectele - le spunea Băsescu evreilor -; fireş­te, toată lumea doreşte pacea în Orientul Mijlociu, dar România pro­­mi­te să apere interesele Israelului şi drepturile naturale ale Israelului...“. (hm !)

Aceiaşi poziţie avea să o adopte şi Ponta în iunie 2014 (secondat de vicepremierul Liviu Dragnea, viitorul lider al PSD), apoi Băsescu din nou, când îşi dădea importanţă (ca şi Ponta) că „România este singura ţară unde nu există o mişcare organizată sau un partid care să fie în­drep­­tat împo­tri­va evreilor şi a minorităţilor... Sunt mân­dru de această situaţie pentru că arată toleranţa poporului român faţă de evrei...“.

Pentru a-şi întări declaraţiile, Băsescu evoca şi „legă­tu­ri­le dintre armata israeliană şi cea română, care au fost şi rămân ex­celente“, şi „salută faptul că procesul de cooperare militară dintre cele două ţări nu a avut de suferit ca urmare a catastrofei din iulie 2010, când un elicopter Yasur al forţelor aeriene israeliene s-a pră­buşit în Munţii Carpaţi. România învaţă de la Israel, cumpără de la acesta echipament militar şi soldaţii noş­tri combatanţi cooperează în toate aspectele - afirma el -. Înţelegem avan­tajele pe care le are această cooperare specială cu armata isra­e­li­ană pentru noi“.

Într-un avânt de „prietenie“ sau supuşenie, Băsescu chiar pro­mi­tea ceea cu nu mai putea face el: „Le vom da înapoi evreilor tot ce le-au luat comuniştii“, referindu-se la retrocedări de imobile, ce s-ar fi efectuat până în 2014 în proporţie de numai 20%.

Ca şi Victor Ponta, şi Băsescu fusese dus la Muzeul Holo­ca­us­tului, participând la „ceremonia de aprindere a Flăcării Veşnice şi depunerea unei coroane de flori“. Slugarnic, Băsescu s-a arătat impresionat de modul „cum nişte ticăloşi în istoria omenirii, în is­to­ria Europei au gândit să ex­ter­mine un neam, o naţiune, şi naţiu­nea nu era alta decât poporul sfânt“. Se vede de aici că Băsescu nu este nici pe departe creştin, cum se ara­tă el prin România, căci evreii nu mai sunt consideraţi „po­po­rul sfânt“ sau „ales“ decât de ei înşişi, deoarece Noul Testament, prin Iisus Hristos, arătă că poporul sfânt al lui Dumnezeu sunt creştinii adevă­ra­ţi, căci „în orice timp şi în ori­ce neam este plăcut lui Dum­ne­zeu acela care se teme de El şi să­­vârşeşte dreptatea“, ceea ce nu îi mai caracterizează pe evrei, conform părinţilor Bisericii¹. A nu fi evreu şi a spune despre evrei că sunt „poporul sfânt“, înseamnă a te situa, raportat la iudaism, în po­ziţia de slujitor al evreilor. Dar Băsescu a ţinut să se comporte ca şi un evreu în Israel, căci, întâmpinat de rabinul Shmuel Rabinovici, el s-ar fi „recules la Zidul Plân­ge­rii... unde a depus, conform tradiţiei ebraice, un bilet pe care este în­scri­să o dorinţă“ (după ziarul Adevărul), moment ce a coincis cu o ce­re­­mo­nie militară evreiască desfăşurată în faţa Zidului Plân­gerii (Templul lui Solo­­mon). Bileţelul cu dorinţa pus în crăpăturile zi­du­lui este o rugă­ciu­ne evre­iască, numită amidah, fiind desti­na­­tă şi prac­ti­cată de adepţii iu­da­is­mului. La fel procedase Bă­ses­cu şi în 2009, la prima sa vizită ofi­ci­a­lă în Israel, ca preşedinte al Româ­niei, când, purtând o tichie evre­ias­că pe cap, de­pu­nea o ami­dah la Zidul Templului, cu ru­gă­mintea ca la sfârşitul anului să fie reales preşedinte, ceea ce i-a ieşit cu voturile ve­nite (sau aranjate) din străinătate. (Băsescu a repetat figura, la Ierusalim, în 2014.)

Şi ministreasa, pe atunci, Elena Udrea (dar şi cea mai apro­pi­ată colaboratoare politică a lui Băsescu), când s-a deplasat la Ierusalim cu tot guvernul român condus de Emil Boc, în 23 no­iem­brie 2011, la „prima întâlnire interguvernamentală româno-isra­e­li­ană“ s-a făcut remarcată când s-a dus cu rugăminţile la Templul lui Solomon, pe care le-a numit „aca­tis­­te“, umplându-se de ri­di­col, căci interdicţia amestecului oricărui element de creştinism cu iudais­mul de la zidul Templului lui Solomon este strictă, fiind supravegheată de în­suşi binecu­noscutul rabin Shmuel Rabino­vitch, care i-a cerut şi pa­pei Benedict al XVI-lea, la vizita acestuia din mai 2009, să nu se apropie pur­tând crucea asupra sa. Pen­tru acelaşi motiv, de-a lun­gul timpului mai mulţi episcopi sau prelaţi catolici şi protestanţi au fost opriţi să se apro­pie de zidul templului în cauză.

Vizitele înalţilor oficiali români în Israel au fost întotdeauna în­soţite de presiunile afaceriştilor evrei locali, care, în România, au pro­bleme cu legea sau cu justiţia, iar în vizita oficială din Isra­el, din ianuarie 2014, şi pre­­şe­din­te­le Băsescu s-a întâlnit cu un inculpat de marcă şi dat în că­u­tare de România, cu magnatul is­ra­e­li­an Elan Schwartzenberg, care şi-a făcut apariţia alături de ofi­ci­alii israelieni la Muntele Herzl. „În mod cert - scria Adevărul -, pre­zen­ţa omului de afaceri nu a fost în­tâm­plă­toare - de altfel acesta nici nu a negat acest lucru - însă între­ba­­rea absolut firească pe care nu am auzit-o în presa autohtonă este: ar fi fost necesară o apa­ri­ţie a lui Schwartzenberg într-un mo­ment exclusiv formal şi cal­culat la mi­nut pentru a stabili o legătură cu pre­şedintele României? L-am subestima incorect pe E.S. dacă am pu­tea vreodată să acceptăm o asemenea va­riantă...“. Se înţelege de aici că Schwartzenberg, în afară de momentul în care a fost văzut public în preajma preşedintelui Băsescu (ca un mesaj de putere că­tre procurorii români de la DNA), a purtat şi discuţii mai intime cu acesta, într-un alt cadru, mai puţin oficial.

Bucureştiul ca Ţintă
Gheşefturi evreieşti la Capitală.

Aproape con­co­mi­tent cu vizita lui Ungureanu în Is­ra­el, avea loc şi cea a pri­­marului Bucureştiului, Vi­­­­deanu, însoţit de soţie ca şi ministrul de Externe, dar el efectua o vizită declarat particulară. Cât de „particulară“ a fost această vizită este destul de clar dacă vedem că invitaţia a fost fă­cută de dr. Tzwica Bercovici, „un re­putat me­dic din Ie­ru­sa­­lim, originar din Ro­mâ­nia“. Pre­­­­­sa israeliană, căci la Bucu­reşti s-a ţinut în secret această de­pla­sare, spunea că Bercovici, un sionist interesat de Româ­ni­a, este „pri­e­­­tenul intim de familie al cu­plu­lui Mio­ri­ţa şi Adri­ean Videanu“.

Dar, dacă ne aducem aminte, pe 17 decembrie 2003 mi­nis­­trul Fi­nan­ţelor israelian Be­n­ja­min Netanyahu ve­ni­se la Bucureşti la invitaţia lui Adrian Năstase însoţit de soţia sa Sara, dar şi de bunul său prieten... dr. Tzvi­ka Ber­co­vici şi de soţia acestuia (profesoară a copiilor lui Neta­ny­a­hu), toţi pa­tru zburând spre România în micul avion particular al unui multi-mi­lionar¹. Eveni­men­tul fu­sese puternic fi­nan­­ţat de fon­dul Lauder, înfiinţat de clanul milionarilor evrei ame­­ri­­­cani cu acelaşi nume, buni prie­te­ni cu Ne­ta­nyahu, şi care de­­ţin în România trustul Media Pro (ProTV).

Şi acea vizită a lui Netanyahu de la finele lui 2003, la Bucureşti, fusese definită drept „particulară“ de către mi­­nis­terul de Externe israelian. „Cu toate acestea, Neta­ny­a­hu s-a în­tre­ţinut oficial cu premierul român şi cu mi­niştrii ro­mâni ai Externelor, Finanţelor, Transporturilor şi In­fra­struc­turii“, re­­marca presa israeliană. Mai mult, presa română su­gera că la în­tru­nirile nocturne la care au participat nu­me­roşi oa­meni de afaceri isra­e­li­eni alături de premierul român („Am văzut la fel de mulţi oameni de afa­ceri is­ra­e­li­eni aici ca şi la Tel-Aviv!“, remarcase şi Bibi Netanyahu), s-a dis­cutat despre li­nii de credit, transporturi, distribuţie de gaz. Oricum, Bibi clama în faţa românilor frăţia Israelului cu SUA, el fiind omul cu cea mai puternică conexiune la ma­rea finanţă evre­iască a SUA. Şi, tocmai exact în acele zile ale şederii sale la Bucureşti, guvernul român a semnat con­tractul de mi­li­­arde de dolari pe cheltuiala sa cu firma ame­ri­­ca­nă Bechtel pentru „autostrada Transilvania“.

Dacă Netanyahu nu a putut reveni la Bucureşti pen­tru a aprinde lu­minile de Hanouka şi în decembrie 2004 (lu­nă a răsturnării de regim aici), a făcut-o însă dr. Berco­vici², prietenul şi „medicul de casă“ al mi­nis­trului de Finanţe is­ra­elian şi al primarului Ierusa­li­mu­lui, Uri Lupolian­ski.

Aşa se face că, odată ajuns în Israel în iulie 2005, pri­marul Bucu­reş­tiului, a fost degrabă invitat de aceşti doi li­deri politici israelieni, Neta­ny­ahu şi Lupolianski, la reşe­din­­­ţele lor oficiale. „Ce a stabilit primarul Bu­cureştiului cu Netanyahu şi Lupolianski?“, se întrebau pe bună drep­ta­te ziariştii evrei. În acele zile ale şederii în Israel, Videanu a dat doar un in­ter­viu, cotidianului Ultima Oră din Tel Aviv, în care ară­ta câte ceva:

„Intenţia mea a fost să stabilesc un contact sin­cer şi solid cu omul care are un cuvânt de spus în re­la­ţiile economice bilaterale Ro­mâ­nia-Israel [Netany­a­hu]. Şi iată de ce: …cred că este important ca o parte din capitalul israelian să-şi găsească drumul spre ţara noastră. Cred că sunt pe drumul cel bun şi în­tâl­ni­rea cu ministrul de Finanţe Beniamin Neta­ny­ahu, per­so­na­litate politică puter­nică, va avea rezultate vi­zi­bile în scurt timp...

Cu primarul Ierusalimului am discutat despre cum a reuşit refa­ce­rea centrului istoric unic în lume. A fost interesat să cunoască cum do­rim noi să res­tau­răm centrul istoric al Bucureştiului...

Am discutat şi cu Igal Amedi, primarul adjunct al Ierusalimului. O de­legaţie oficială a Primăriei Ieru­sa­­li­mu­lui va sosi în toamnă la Bu­cu­reşti, iar în aprilie 2006 am fost in­vitat să particip la Congresul Inter­na­ţi­onal al pri­ma­ri­lor din întreaga lume, organizat de Pri­măria Ierusa­li­mu­lui. Am avut şi o întâlnire pro­duc­tivă pe teme privind sis­te­mul de spitalizare şi de asi­gu­rare medicală cu Dani Nave, ministrul Sănătăţii.“
Aflăm astfel că Videanu s-a dus la Ierusalim să pună la cale afa­ceri cu capitalul evreiesc, ceea ce s-a văzut ime­di­at după întoarcerea sa la Bucureşti, când anunţa avalanşa uri­a­şelor proiecte menite să schim­be la faţă capitala româ­neas­­că. Anunţate ca fiind „parteneriate pu­blic-private“, cele mai mari dintre aceste proiecte au la bază capitalul evre­iesc (israelian sau american). Cel mai mare proiect era cel numit Es­pla­na­da, un fel de Nou Babilon în centrul Bucureştiului, nu­mit şi „Noul Oraş“ (al unei viitoare elite). Cum au ajuns însă autorităţile române să bată pal­ma cu cor­poraţia „ungu­reas­că“ TriGranit (TriGranit Holding Ltd şi Tri­Gra­nit De­ve­lop­ment Corporation) pentru „par­te­ne­riatul“ realiză­rii acestei ar­hi­tec­­turi me­ga­lomane, firmă de aparţine cla­nu­lui ban­­che­rilor evrei Roth­schild (iden­ti­fi­caţi nu o dată cu „ocul­ta fi­nan­ciară mon­­dială“¹), adică toc­mai acelei zone în care Bibi Neta­ny­a­hu, in­ter­locutorul din iulie 2005 al pri­ma­ru­lui Vi­dea­nu, are cele mai bune legături?

Proiectul aparţinea anterioarei guvernări (PSD), el de­marând tot du­pă vizita din decembrie 2003 a lui Neta­ny­a­hu la Bucureşti, căci la nu­mai două luni jumătate s-a adop­­tat Ho­tă­rârea de Guvern nr 373/18 mar­tie 2004 privind am­pla­­sa­men­tul Esplanada prin iniţierea unui proiect în par­te­ne­­riat public-privat. Ca urmare a anunţului de intenţie (pu­­blicat în M.Of., partea a IV-a, nr 72/2004), patru com­pa­nii îşi prezen­ta­seră ofer­tele la Ministerul Transporturilor şi Con­strucţiilor (MTCT), cu al cărei re­pre­zen­tant (Miron Mitrea) se întreţinuse Netanya­hu în decembrie (când s-a sem­nat şi con­trac­tul Bechtel), ministerul selec­tând însă com­pa­nia Tri­Granit Hol­­ding Limited, a Rothschildzilor, cu care a semnat „acordul de pro­iect“, pe 6 octombrie 2004.

Fiind un proiect ce priveşte şi guvernul şi muni­ci­pa­­­litatea, în 2005 patronii TriGranit-ului aveau nevoie să găseas­că în cadrul noii puteri de la Bucureşti, oamenii care să tran­s­forme acordul într-un contract ferm. Unul dintre aceş­tia nu putea fi decât Adriean Videanu, nou primar al Bu­­cu­reş­tiu­lui şi important lider al Partidului Democrat de la gu­ver­na­re. Aşa că „apropiatul său prieten“, israelianul Tzvi­ka Ber­co­vici, îl chema in­sis­tent la Ierusalim, în „par­ti­cular“, dar şi pentru afacerea Catedrala Plaza.

Abia întors din Israel, Videanu se angaja în trom­­bă în „Proiectul Esplanada“, pe care îl mediatiza public astfel: Esplanada va fi construită în centrul Capitalei pe 11 hectare (la in­ter­­secţia bulevardelor Goga, Mircea Vodă şi str. Nerva Tra­ian), iar „investiţia“ se va ridica la 800-1.200 mili­oa­­ne de euro. Pe lângă trei hote­luri şi două sau trei turnuri de birouri gi­gan­­tice le­gate între ele de clă­diri co­mer­­ci­ale, „atracţia zonei“ se vrea a fi „gră­di­ni­le sus­pen­da­te“, un fel de parc ce se va întinde pe trei hectare, co­coţat pe clădirile de 4-5 etaje ce vor fi legate între ele.

„Va fi un mini-oraş al secolului XXI. El va da o ima­gi­ne mo­der­nă Capitalei“, spunea Janos Halasz, re­pre­zen­tan­tul fir­mei TriGranit. „De fapt, ideea a fost a autorităţilor de la Pri­mă­ria Capitalei, un ar­hi­tect din New York a făcut mache­tele, iar firma ungurească [TriGranit] va face proiectul“, îşi dădea cu părerea şi presa românească.

„Este cea mai mare investiţie de acest gen din această zonă a Europei..., care ar veni din partea unor in­ves­ti­tori foar­te cunoscuţi, prin­tre care şi familia Rothschild, iar după ei vor veni cel puţin 30-40 de in­­vestitori care vor asigura şi ei cre­di­bi­litate acestei investiţii“, de­clara şi Laszlo Borbely, ministrul UDMR-ist al MLPAT, cu care Videa­nu în­ce­puse să se în­tâl­nească prin restaurante, după întoarcerea din Israel.

Proiectul Esplanada, însă, deşi era puternic susţinut de Primăria lui Videanu şi de MLPAT-ul condus atunci de UDMR-istul Borbely, apar­ţinea totuşi Mi­nis­terului Transporturilor, al cărui ministru, Dobre, nu ajuta deloc demararea sa. Ori­ca­re ar fi motivul revocării acestuia din funcţie, la 13 iunie 2006 el a fost înlocuit în fruntea MTCT cu Radu Ber­cea­nu, un cu­nos­cut promotor al afacerilor Rothschild în Ro­mâ­nia (pre­­cum afa­ce­rea Roşia Montana, semnată de Ber­cea­nu ca mi­nis­tru din 1998, şi fi­nan­­ţată de Rothschildzi) şi ale lui americano-israelianului Marc Rich.

Ministrul Dobre devenise indezirabil şi pen­tru cei de la Bechtel In­ter­national, fiind chiar acuzat că în­târ­zie finanţarea „autostrăzii Tran­sil­va­nia“ de chiar liderii PD Boc şi Berceanu, adică de partidul ce îl trimi­se­se în guvern.

Una peste alta, TriGranit Developement Corporation în­săşi anun­ţa în 2006 că Esplanada va fi „cel mai am­bi­ţi­os pro­­iect de investiţii care priveşte zona imobiliară central şi est-eu­ro­peană“. „Acţionarii TriGranit, prin­tre care se nu­mă­ra şi descendenţi ai renumitei familii de bancheri Roth­schild, se vor implica în proiectul Esplanada... Corporaţia Tri­Gra­nit, cu capital ame­rican, canadian şi britanic, a in­ves­tit deja în România într-un centru comercial multi­func­ţi­o­nal, la Cluj“, scria presa (Curierul Naţional 1.03.2006). Unul din­tre repre­zen­tanţii Tri­Granit în România este Arpad Paszkani, afacerist ma­ghiar din Cluj şi apropiat al ex-preşedintelui Traian Bă­­ses­cu, care, ca preşedinte al României, a criticat public Parchetul Ge­neral când acesta ancheta o serie de afaceri dubioase ale clujeanului.

_

Israelienii de la Catedrala Plaza

Esplanada nu era însă singurul „proiect bucu­reş­tean“ ce îl lega pe primarul Videanu de Ierusalim. Încă o afa­­cere cu spate israelian din Bu­cu­reşti i-a fost foarte aproa­pe aces­­tuia. Este vorba de bine-cunoscuta con­struc­­ţie „Catedrala Plaza“ (sau „Cathedral Plaza“) de lângă ca­te­drala catolică Sfântul Io­sif, derulată de grupul Mille­nni­um, controlat de o serie de off-shore-uri în spa­tele că­ro­ra stau is­ra­e­lienii Ofer Bro­thers şi alţi aso­ci­aţi ai lor (cu­nos­cuţi şi ca The Ofer Group), Sammy Ofer arătându-i, cum am vă­zut la începutul lucrării, prietenia sa lui Traian Băsescu, în anii ’90.
Întors din Israel în iulie 2005, cum am văzut, pri­ma­rul Bucu­reş­tiu­lui A. Videanu acorda ilegal autorizaţia de construcţie (PUZ-ul) pentru imen­sa construcţie israeliană a magna­ţilor Ofer & comp. de lângă cate­dra­la bu­cu­­reş­teană Sfântul Iosif. Concret, după va­canţa de vară a con­si­lierilor mu­nicipali, el a intro­dus pe or­di­nea de zi a Consiliului din 29 sep­tem­brie 2005 o listă de pla­nuri urbanistice zo­nale (PUZ-uri). Dar, după ce con­silierii au aprobat vo­tând „cu o singură ri­di­care de mână şi fără o dez­ba­te­re pre­a­la­bilă“ o listă mică de pla­nuri urbanistice, o serie de alte PUZ-uri, cu cântec, legate de marile in­te­rese, a fost in­tro­dusă pe şest în lis­tă de către sub­al­ter­nii lui Videanu¹.

Astfel a fost şi cazul PUZ-ului pentru construcţia blocului turn de 75 de metri al lui Mi­le­nnium Building Deve­lop­ment, de lângă catedrală.

Favorizarea grupului israelian din spatele afacerii „Ca­tedrala Plaza“ avea să fie descoperită peste câţiva ani şi de către Inspectoratul de Stat în Construcţii, ce a con­sta­tat că firma Millenium Building avea expirate avi­­zele nece­sa­re construcţiei: de la SRI (Catedrala Plaza se află în coas­ta unei importante unităţi militare a SRI, unitate care este ast­fel făcută sand­­vici între două proprietăţi israeliene, Hotelul Bucureşti-Radisson şi Ca­the­dral Plaza), de la MI, de la Di­rec­­ţia de Sănătate Publică etc.



În fruntea The Ofer Group se aflau capii familiei Ofer: Sam­my şi Yuli Ofer, grupul acţionând într-un mare lanţ de companii trans­naţionale im­pli­cate în deţinerea, mana­ge­men­­tul şi operarea navelor maritime, în pro­iec­te imo­bi­li­a­re şi în diverse industrii¹.

Dacă în 1998, Oferii o numeau administrator la Ma­ga­­­zi­nul Tomis pe Daiana Voicu, pe care o cunoscuseră prin Phi­lip Bloom (la a cărui fir­mă, Global Bussines Group, ea era di­­rec­tor) aceasta a fost transferată după aceea înspre dome­niul imo­biliar al grupului, devenind fie adminis­tra­tor, fie ma­na­ger general, al firmelor din grupul Millennium, firme de­ţi­nu­te tot prin off-shore-uri (majoritatea tot din Cipru, şi cre­ate tot din 1998). De fapt, fiica magistratului Marin Voicu (muşa­ma­li­zator al dosa­relor pe­na­le privind vânzarea flotei, în care era implicat şi Traian Băsescu) era chiar recomandată pentru post, ca arhitect.

Schema firmelor grupului evreiesc Millennium implicate în construcţia ce su­focă

catedrala catolică Sf. Iosif; a se vedea şi schema de la pag.120, din care reiese

vastitatea reţelei acestei afaceri: de la Alro-Slatina până la Marmosin (Videanu)
Potrivit cotidianului israelian Ha’aretz, de câţiva ani firmele is­ra­e­­li­ene din domeniul imobiliar s-au orientat spre Europa ră­sări­tea­nă, în spe­­cial spre România, Ungaria, Ce­hia şi Polo­nia, „inves­tind“ peste 4 mili­ar­de de euro în aceas­tă afacere. În România, cele mai importante grupuri is­ra­­­e­li­e­ne ce ocupă domeniul imobiliar sunt Ofer Brothers, Motti Zis­ser, Besser, Elbit, Plaza Centers sau Europa Israel Ltd (ultimele aparţinându-i tot sionistului Motti Zisser).

Firmele is­ra­e­li­ene preferă să „joace“ în România şi aiurea în lume („con­form unei po­li­tici specifice“) prin off-shore-uri create în di­verse pa­ra­­di­suri fiscale ale lumii, multe dintre ele cipriote. Acesta este şi cazul mul­tora dintre firmele grupului Millennium, căci proprietarul terenului de sub Catedra­la Plaza este firma Mille­nni­um Build­ing Develop­ment, deţinută de o cutie poştală din Cipru, iar al con­­­strucţiei alt off-shore-ul, Willbrook Con­struct, ce au aceeaşi adresă în Bucureşti, în condu­ce­rea amândoura re­găsindu-se, totodată, Daiana Voicu, angajata israeli­e­nilor Ofer până la moartea bătrânului Ofer, când cel tânăr concediind-o şi hărţuind-o.

La început (spre deosebire de noi), presa românească nu a reuşit să afle despre proprietarii afacerii decât că „circulă doar zvo­nuri legate de in­te­rese israeliene ascunse“ (Eveni­men­­tul Zilei - 9.05.2006). Ziarul Bursa din 8 mai 2006 se dăduse chiar bă­tu­­t în afla­rea acţionarilor, dar desco­pe­­rea implicarea în afa­cere a unui per­­sonaj cunoscut pentru acţiunile de in­­sta­la­re a capi­ta­lu­lui evreiesc în România, Peter Braun:

„Proprietarii reali ai afacerii de lângă catedrală nu sunt cunoscuţi, căci ei se as­cund în spatele unei firme off-shore din Cipru, mai precis în cutia poştală 25.001 de pe Cate­laris Street, Nicosia. Sur­se apropiate afacerii susţin că te­re­nul pe care se con­stru­ieş­te acum ar fi fost achi­zi­ţi­o­nat, în 1998, de către Peter Braun de la foştii pro­pri­e­tari puşi în po­se­­sie după 1990. De­ve­lo­pe­rul proiectului de lângă catedrală este firma Willbrook Con­struct, şi ea con­trolată de o firmă rezidentă într-un off-shore... Firma Millenium şi compania Willbrook îşi au se­di­ul în aceeaşi adre­să, pe stra­da Cehov nr.2. Cele două fir­me au dezvoltat mai multe afaceri imobiliare în Bucu­reşti, Pi­pera şi Constanţa...“.

Vom vedea, însă, mai jos, că în anul 2011, magnatul Eyal Ofer - fiul lui Sammy Ofer - îşi asumă proprietatea afacerii, întâlnindu-se, pen­tru a-şi proteja interesele, cu primarul Sorin Oprescu.
M. R. Ungureanu sabotând Biserica şi Vaticanul.

Clădirea „Cathedral Plaza“ era, însă, o afacere de câ­­­te­­va mi­li­oa­ne de euro şi pentru un amic şi asociat de-al pri­­ma­­rului general de atunci, Adriean Videa­nu, căci antreprenoriatul me­­ga-construcţiei era atribuit fir­mei Bog’Art, patronată de Raul Doicescu, prieten de 15 ani cu „demo­­cra­tul“ de la Primăria Capitalei, acest Doicescu fiind asociat cu Vi­dea­­nu în firma de brokeraj Equity Invest SA, cu sediul în clă­di­rea Asirom. Ei şi-au pe­tre­cut şi Paştele din 2006 îm­pre­u­nă, în insulele Tenerife. Aşa se face că Pri­mă­ria Bu­cu­­reştiului şi-a dat toate avizele necesare lucrării şi o sus­ţi­nea în pofi­da Bi­sericii Catolice, care vedea amenin­ţa­tă fun­daţia clă­­­di­rii ca­te­dralei Sf. Iosif. Poate de aceea, pri­ma­rul Videa­nu chiar iro­ni­za Biserica: „Şi ce dacă este mai mare decât ca­­te­dra­­la? Poa­te ajunge şi până la Dum­nezeu dacă are PUZ-ul apro­bat.“. Cum am văzut, însă, Primăria le apro­base isra­eli­e­ni­lor pe blat Planul Urbanistic Zonal, apoi le-a con­ce­si­onat aces­tora şi alţi 116 m² lângă cate­dra­lă, pe lângă cei 1978 m² deţinuţi deja.

Sfântul Sca­un al Bisericii Catolice, constatând înghe­su­irea şi su­fo­­carea, chiar periclitarea fundaţiilor frumoasei catedrale bucu­reştene prin con­struirea blocului turn is­ra­elian, l-a convocat în anul 2006 pe amba­sa­dorul României la Va­ti­­can căruia i-a înmânat o „Notă“ de pro­test, de­clan­şân­du-se astfel premisele unui conflict diplomatic.

În acest moment avea să intervină un alt important pion al inte­re­se­lor evreieşti în România, ministru de Exter­ne de atunci, Răzvan Mihai Un­­gureanu. Papa Benedict al XVI-lea în­suşi intenţiona să ia o atitudine publică privind această situ­a­ţie, da­to­rită căreia Biserica Catolică s-a de­cla­rat oficial persecutată în România „ca urmare a agre­siunii arhi­tec­to­ni­ce la care este supusă Ca­­tedrala Sfân­tul Iosif“, acuzând pe bună drep­ta­te „nereguli grave în obţi­ne­rea apro­bă­ri­lor pentru ridicarea imobilului“.

Urmarea a fost că ministrul Ungureanu a cerut prin­tr-o informare a MAE, adresată la 18 august 2006 Guver­nu­lui român ca autorităţile ro­mâne să demareze o adevărată „stra­tegie de imagine şi dezinformare a Sfântului Scaun“, „evitându-se, în acest fel, pronunţarea asupra soli­ci­tă­rii Bi­se­ricii Catolice de sistare a lucrărilor“ de la Cathedral Plaza. Ati­tu­di­nea lui Răzvan Ungureanu arăta încă o dată pe cine serveşte el de fapt în România, fie ca ministru de Externe, fie ca şef al SIE sau ca prim-mi­nis­tru, mai recent. Nota lui Ungureanu a generat „protestul viguros al Bi­se­ri­­cii Cato­lice care şi-a expri­mat intenţia de a-i face o plângere pena­lă aces­tui ministru“¹ (nu a făcut-o, însă, din considerente diplomatice).

Realitatea arăta însă că adevărul era de partea Bisericii, căci ra­portul din mai 2006 al Inspectoratului de Stat pentru Construcţii con­clu­zi­ona că auto­ri­za­ţia de construcţie eliberată de primărie a fost ne­le­ga­lă, adăugând că totodată, „se afectează grav sistemul de tele­co­mu­ni­ca­­ţii al SRI“ (este vorba de unitatea mi­li­ta­ră a Serviciului Român de Informaţii, aflată în veci­nă­tatea mega-construcţiei israeliene). Nimic din toate aces­tea nu contau însă pentru ministrul Mihai Răzvan Ungureanu, pentru care pri­o­ritare sunt interesele israeliene.



În concluzie putem spune că trebuiau apărate şi multe interese locale, căci am văzut cum o firmă a unui asociat al lui Vi­dea­­nu (Bog’Art) a primit o afacere de 10 milioane de euro de la is­ra­e­li­eni, pe un teren cum­părat iniţial de Peter Braun, etnic evreu ucra­i­nean al cărui nume este legat Romanian Investment Fund („Fon­­dul Român de In­ves­tiţii“, înregistrat în Cipru), fond im­plicat alături de Videanu în privatizarea Marmosin şi care l-a finanţat pe Videanu. Iată şi că, după ce a fost invitat într-o vi­zită „par­ti­culară“ în Israel de către prietenul său intim, dr. Ber­co­vici, la reşedinţele oficiale ale ministrului israelian de Finan­ţe, Bibi Netanyahu, şi primarului Ierusalimului, Uri Lu­po­li­an­ski, Videanu nu se dădea în lături să ameninţe bu­cu­reş­te­nii cu exproprierea pentru a face loc pro­iec­telor imo­bi­liare ale marii finanţe evreieşti (Esplanada Roth­schildzilor).



La finalul mandatului de primar al Bucureştiului, în 2008, Adriean Videanu se grăbea ca în colaborare cu guver­nul liberal şi cu sprijinul to­tal al consilierilor capitalei din partea PD-L, PSD şi ai PNL, să realizeze o unanimitate politică pentru Roth­schildzi, adică pentru mega-afacerea Esplanada din Bucureşti, obţinând votul pentru toa­­­­te exproprierile for­ţa­te din centrul capitalei (necesare eli­­be­rării zecilor de hectare ale pro­iec­tu­lui firmei Trigranit), ca şi acordul guvernului român de a finanţa ope­ra­ţi­unile¹. Doar criza economică demarată din anul următor, pe fondul spe­­cu­­la­ţiilor mondiale cu iz imobiliar, a oprit momentan apetitul roths­child­zilor de a mai ridica „espalanada“ din Bucureşti, ca şi procesele bucu­reş­­te­­ni­lor, care nu s-au lăsat toţi expropriaţi cu uşurinţă.

Şi ex-primarul Oprescu era „frate“ cu evreii !

Imediat după ce Sorin Oprescu a devenit primar al Bucureştiului, în anul 2008, cu ajutorul unui grup masonic², au început a deveni vizi­bi­le legăturile sale extrem de strâns cu comunitatea evreiască.

Este vorba de ceva mai mult decât căutarea prieteniei sale de că­tre evreii care vor să-şi concretizeze interesele. Legăturile ajung până la manipularea jocurilor politice româneşti.

Astfel a ajuns să se vorbească de originea evreiască a lui So­rin Oprescu ca despre o adevărată revelaţie (emisiuni tv titrate „Opres­cu e evreu“). Se aflase că este fiul unui general de Securitate, Mircea Opres­cu, iar deschiderea din ultimii ani a ar­hi­velor, arătau că atunci când tatăl pri­marului a de­ve­­nit ofiţer de Se­curitate, la 24 de ani, avea numele de Hirsh şi a fost primit în Brigada Mo­bi­lă con­du­să de co­lo­nelul NKVD Ale­xandru Nicolschi (un evreu sinistru, pe numele real Boris Grun­berg)¹.

Tatăl lui Oprescu ajunsese la finele anilor ’40 unul dintre şefii Ser­vi­ci­u­lui D (Dezin­for­ma­re), direcţie specială a Securităţii, iar în 1951 era deja locotenent-colonel în cadrul Serviciului Special de Informaţii al Secu­ri­tă­ţii, apoi a contribuit activ, sub comanda lui Ale­­xandru Drăghici, la epu­ra­rea „duşmanilor poporului“ din interiorul partidului şi al struc­tu­ri­lor sta­tu­lui. „A fost nevoit să îşi schimbe numele din Hirsch în unul cu rezonanţă mi­o­ri­ti­că (Oprescu) între gradul de colonel şi cel de general de Se­cu­ri­ta­te, grad la care nu putea accede cu un nume de sorginte iudaică“². El a su­pra­vie­ţuit, apoi, epurărilor din Securita­te din perioada 1960-1965.

Fiu de general de Securitate şi medic de profesie, Sorin Oprescu a ajuns să conducă mai multe spitale în România, unul dintre aceste spi­tale fiind Elias, din Bucureşti. Spitalul a fost construit de filantropul evreu Me­na­­hem Elias. Din acest motiv, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Ro­mâ­­nia, „profund ataşată acestui aşe­zământ spitalicesc“, a primit dreptul de a face numirile în conducerea spitalului aflat în pro­prietatea statului ro­mân. Prin urmare, fostul preşedinte al Federaţiei evreieşti, Nicolae Cajal, este cel care a decis instalarea la conducere a lui Sorin Oprescu, iar când mi­­nis­te­rul Sănătăţii l-a înlocuit pe Oprescu în decem­brie 2005, tot co­mu­ni­tatea evreiască a reacţionat, prin Aurel Vainer, sal­vân­du-l.

După 1989, Sorin Oprescu a fost lansat în politică şi înalta ad­mi­nis­traţie de stat de către Ion Columbeanu (tatăl lui Irinel Columbeanu). Bătrânul Columbeanu a fost zeci de ani secretar general al guvernelor Româ­niei pe vremea regimului comunist, păstrându-şi poziţia şi în primii ani de după „Revoluţie“. Astfel, prin 1993, la solicitarea unei prietene co­mu­ne, doctora Tania Rădulescu, Columbeanu îl punea pe Oprescu un fel de şef de cabinet al ministrului Sănătăţii şi director al modernului Spi­tal Municipal din Bucureşti, timp în care, învârtitor, Sorin Oprescu se în­scr­ia şi în partidul de guvernământ (PDSR), intrând „pe sub mâna“ pre­şe­din­te­lui Ion Iliescu şi devenind medicul lui personal. Apoi, Tania Ră­du­les­cu de­venea directoare în Administraţia Spitalelor din subordinea pri­ma­rului Oprescu, activând şi la centrul medical privat Bio Terra Med, con­tro­lat de numita Sanda Rădulescu, clinica sa medicală fiind cunoscută pen­tru gra­se­le con­tracte cu statul român. Această Sanda Rădulescu, îm­pre­u­nă cu soţul ei, Claudiu, sunt patroni ai Luxten Lighting SA, ce ilumi­nea­­ză Bucu­reş­tiul, ei preluând Luxten-ul de la primul pro­pri­e­tar, Zoltan Bos­zor­me­nyi, o afacere cu spate israelian.

În 2008, după ce a fost ales primar al Bucu­reş­tiului, Oprescu era in­vitat în Israel prin ambasadorul Israelului la Bucureşti, David Oren, care în 11 iulie îl vizitase pe Opres­cu la primărie obţinând pe loc auto­ri­zarea lu­crărilor la „Muzeului Holocaustului“, realizat în capitală pe banii ro­mâ­ni­lor, ca şi extinderea proiectului iniţial al muzeului menit să îi con­damne tot pe ro­mâni. Ajuns urgent la Tel Aviv, primarul Oprescu primea din partea evre­­­i­lor de la „Centrul Cultural Israeliano-Român“ pre­miul Omul Anu­lui în Poli­ti­ca Românească cu ocazia participării sale în sep­tem­brie la aşa-zisa „Con­­ferinţă Inter­na­ţi­o­na­lă a Primarilor Capi­ta­lelor lumii“, la Ierusalim.

Cu aceeaşi ocazie, S. Oprescu îi pro­­mitea pri­marului Ieru­sa­li­mului, Lu­poli­an­schi, sprijin pen­­­tru evrei în România, ca apoi, în 2008-2009 el să fie adesea in­ter­vi­evat în Reali­ta­tea Evreiască, unde îi asigura textual pe evrei că i-a vizitat pe „fraţii din Israel“, că face parte din „familia“ lor şi că va acţiona pentru pe­­depsirea „in­­stigatorilor“ români ai „antise­mi­tis­mu­lui“ (ca­ta­logaţi drept „au­to­ri morali“), fi­ind ex­pres indi­ca­tă în acest sens o lucrare a noastră, Ofensiva Iuda­is­mu­lui asu­pra României.¹

Interesantele relaţii ale doctorului Oprescu cu lumea evre­ias­că, au fost reliefate şi prin adu­cerea unei echi­pei israeliene care să îi facă cam­pa­nia din 2009 pentru preşedinţia României. Aceasta ar fi ope­ra evreului So­lo­mon Wigler, angajat ca asistent-consilier personal la ca­bi­ne­­tul pri­ma­ru­lui general al ca­pi­talei, adică „Opres­cu joacă iar Wigler plă­teş­­te“, pe mo­­tivul: „Gheşeftul Oprescu“ este pro­­­fi­tabil oricum².

În ceea ce priveşte relaţia lui Sorin Oprescu cu evreul Moni (So­lo­mon) Wie­gler, un ziar monden scria că „în primărie, toată lumea ştie că Moni are un cuvânt greu de spus în ceea ce priveşte obţinerea unei sem­­nă­turi de la Sorin Oprescu... Atât de dragă îi este edi­lului prezenţa con­si­­­li­e­rului, încât celor doi nu le ajunge timpul petrecut împreună la eta­jul 14 al clă­di­rii (noi a) primăriei şi se duc foarte des să se relaxeze în Grecia, cum ar fi la Salonic, departe de paparazzi“. Un post tv a mers până aco­lo încât a reprodus declaraţia unui important ex-funcţionar al Primăriei ca­pitalei, pre­­cum că „toate şpăgile pentru Oprescu sunt în­­casate de Wiegler“.

Oricum, Wiegler l-a adus în 2009 drept consilier de campanie pre­zi­denţială (Opres­cu voia să fie şi preşedinte al României) pe is­ra­elianul Ron Werber, care i-a cre­at lui Opres­cu o siglă „de campanie“ ce înfăţişa o stea albastră cu şap­te col­ţuri, „care aminteşte de Steaua lui David de pe dra­­pe­lul Is­ra­elului“ (zi­cea pre­sa în octombrie 2009). Şi cu­lorile si­glei pri­ma­­ru­lui erau tot cele ale Isra­e­lului, alb-albas­tru. Stea­ua în şapte col­ţuri, însă, nu­mi­­tă şi Hep­ta­gra­ma sau Steaua lui Solo­mon, este fo­­lo­sită de că­tre une­le organizaţii secrete de tip masonic, Sorin Opres­cu însuşi ex­pli­când adop­­ta­rea aces­­tei bizare heptagrame prin­­tr-un lim­­baj specific lo­go­reei ma­so­ni­ce şi societăţilor zis ezoterice, el fiind în asociat masoneriei române¹.

Când, în august 2010, la maternitatea bucureşteană Giuleşti, un in­cendiu arsese mai mulţi bebeluşi, medicii de la spitalul de copii Grigore Ale­xandrescu, care preluaseră în grijă sărmanii copii, s-au trezit pur şi sim­plu asaltaţi de un grup de medici israelieni aduşi de primarul Oprescu, care veniseră cu mâinile în buzunare, chipurile să ajute (cum se lăuda pre­sa israeliană), deşi nu făceau decât să încurce.

În acelaşi an, 2010, comunitatea evreiască din România i-a de­cer­nat lui Oprescu „Medalia dr. Alexandru Safran“ (un mare rabin de al lor), în acelaşi timp, aceeaşi medalie fiind acordată şi ambasadorului evreu al SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein (nu se spune pentru ce!).

Toate aceste legături încă nu înseamnă mare lucru, dacă nu ar fi confirmate şi de alte date. De aceea, iată cum în 1 februarie 2011, Sorin Oprescu participa la „comemorarea victimelor Holocaustului“, la fostul la­găr nazist de deportare de la Auschwitz-Birkenau. Apoi, în 16 iunie, pri­ma­­­rul Oprescu se întâlnea la Roma cu re­pre­zentanţii comunităţii evre­ieşti italiene, declarându-le acestora că este de­di­cat pro­ble­me­lor evreilor din Italia şi Româ­nia şi - ce mai treabă avea el !!? - stabilind încheierea unui „protocol de în­frăţire“ al evreilor din Roma cu cei din Bucureşti.

Tot primarul Oprescu, împreună cu preşedintele Băsescu, au fost cei care s-au adresat, felicitând-o, Conferinţei Internaţionale Sioniste, în­tru­nită în România între 27-29 no­iem­brie 2011 de către Organizaţia Mon­di­ală Si­o­nis­tă şi de Asociaţia Sionistă din România, sub genericul „Primul Con­gres Sionist - Focşani 1881“.

Retrocedări şi Puz-uri a la Oprescu

Favorizarea evreilor în Bucureşti a mai fost evidenţiată şi în cazul retrocedărilor de clădiri în timpul mandatului lui Oprescu, cel mai vizibil caz fiind cel al spitalului Caritas, pe care în anul 2011 primarul l-a „relo­cat“. De fapt a mutat aparatura pentru a elibera clădirea spitalului şi terenul, care trebuiau să intre în posesia evreilor abia în 2015, dar el a grăbit predarea.

În ciuda opoziţiei societăţii civile bucureştene, tot primarul Opres­cu şi componenta PDL a Consiliului municipal au aprobat în martie 2009 PUZ-ul pentru afacerea israeliană „Dâmboviţa Center“, deţinută de o fir­mă a israelianului Motti Zisser (deţinătorul Hotelului Bucureşti-Ra­di­sson Blu) care ar vrea să transforme me­ga-construcţia Casa Radio într-un mare com­­­­plex comercial, de afaceri şi de distracţii. Asociaţiile de protecţia mediului acu­­zau însă că Dâm­boviţa Center va bloca Bucureştiul şi va perturba pân­za fre­a­tică, strigând anti-Oprescu la marşul din 16 februarie 2009.

În privinţa afacerii Cathedral Plaza, Oprescu s-a întâlnit cu pa­tro­nul israelian Eyal Ofer, care în sfârşit a ieşit pe faţă ca proprietar, şi i-a pro­mis aces­tuia în mai 2011 eliberarea unui nou Puz pentru construcţie, de­oa­re­ce cel vechi fusese anulat de instanţele de judecată. Pentru a-şi atin­ge scopurile, Oprescu s-a folosit de un tertip chiar: ar fi realizat (pe banii pri­mă­riei) un „son­daj de opinie“ prin 5.000 de apeluri telefonice, urmare că­ruia 80% dintre bucureştenii intervievaţi ar fi declarat că nu îi deran­jea­ză clădirea de birouri de lângă Catedrala Sf. Iosif, motiv pentru care el, Sorin Oprescu, regretă „conflictul“ israelienilor cu Biserica Catolică. În comple­ta­­re, obraz­nic, Eyal Ofer declara presei, prin iulie: Nu ştiam că trebuie să ob­ţi­nem de la Vatican un aviz de construire a unei clădiri în Bucureşti“¹.

Sorin Oprescu a fost, ca şi predecesorul său Videanu, un campi­on al retrocedărilor cu scandal de clădiri şi terenuri. A „retrocedat“ unor per­soane private pieţe şi policlinici. Prin 2011, prefectul capitalei acuza că, cu începere din 2007, din 2111 dosare de retrocedări ale Primăriei Bu­cureşti, 80% sunt nelegale. Dar cei mai mulţi beneficiari ai acestor retro­ce­dări, mai ales în centrul vechi al capitalei, au fost, cum s-a văzut, evreii. Aceas­tă realitate a fost întărită de o anchetă de presă, care constata că: „Pro­prietarii, urmaşi ai celor care au locuit acolo, sunt în mare parte evrei, plecaţi în America, Canada şi Israel. Mulţi au folosit intermediari să-şi în­chi­rieze spaţiul. Alţii au cumpărat direct de la stat.“ Este vorba chiar des­pre centrul istoric al Bucureştiului ce are ca epicentru zona Lipscani (unde au existat la un moment dat peste 40.000 de cereri de revendicare) şi care a devenit o mină de aur a comerţului şi distracţiei, având peste 100 de crâşme şi atrăgând anual milioane de turişti. Afacerile nu sunt, însă, neapărat ale evreilor, ei doar închiriindu-le altora spaţiile. Iată, astfel, ce de­­clara şeful cârciumei Gara Lipscani: „M-am înţeles cu proprietarul, un evreu american, care m-a găsit după ce i-a dat statul casa-napoi“. O altă antreprenoare „ştie ea de un alt evreu, plecat în Israel, care deţine case întregi pe strada Stravopoleus. De la el s-a închiriat clădirea cu un res­ta­u­rant japonez la parter, Sushi Ko, pe colţ cu Smârdan“¹.

Şi restaurantul deschis de poetul Mircea Dinescu în zona Lips­cani, unde gătea adesea alături de actriţa Maia Morgenstern, este unul evre­iesc, având meniul adaptat în acest sens şi fiind mediatizat la început (gratis) la Realitatea tv, pe atunci televiziunea israelianuluilui Elan Schwartzen­berg, în emisiunea „Po­litică şi delicateţuri“, unde Dinescu se întreţinea cu po­li­ti­­cieni gudurători pe lângă evrei, precum Elena Udrea.

Alt caz ce a făcut vâlvă este cel al uneia din clădirile UNATC (Uni­­ver­si­ta­tea de actorie), situată tot în centrul vechi al capitalei, care, după ce a renovat-o Oprescu pe bani publici, a fost preluată de trus­tul israelian Afi.

Dar nu numai AFI, Plaza Centers şi grupul Ofer au fost marii dez­vol­ta­tori imo­bi­liari israelieni ce acţionează în Bucureşti (pre­zen­taţi toţi în Ofensiva Iu­da­ismului asupra României); în man­da­tu­­l lui Sorin Oprescu, un alt dezvoltator israelian, grupul Engel East Euro­pe, a preluat 3 terenuri de peste 20.000 m² fiecare, pentru a ri­di­ca mini-cartiere de blocuri.

Cum au intrat Gabriela Firea şi Dragnea pe linia Israel!

Jurnalista de PSD Gabriela Firea a fost aleasă primar al Bucureş­tiu­lui în 5 iunie 2016. În acelaşi timp, primar al sectorului 6 devenea unul Gaby Mutu, pe care trecutul îl leagă, cum vom vedea, ca şi pe Firea pre­zentul, de mafia lui Bittner, evreul de casă al ex-premierului Adrian Năstase.

Mai înainte vom evoca momentul deplasării ei în Israel, la în­ce­pu­tul anu­lui, în a doua jumătate a lunii ianuarie 2016, împreună cu pre­şe­dintele Partidului Social Democrat (PSD), Liviu Dragnea. În plin an elec­toral în România (alegerile locale şi parlamentare), vizita delegaţiei PSD, condusă de Dragnea şi Firea, venea oficial „la invitaţia lui Isaac Herzog, liderul Partidului Muncii din Israel. Mai în glumă, mai în serios, unii pese­dişti spun că Dragnea se duce «să ia lumină» de la Ierusalim, dată fiind «linia politică» de apropiere a PSD de politicienii evrei, inaugurată de so­ci­al-de­mocraţii dâmboviţeni încă de pe vremea lui Adrian Năstase“. stiripesurse.ro

În 19-23 ianuarie, Dragnea, Firea şi echipa (alţi doi PSD-işti şi cu evreul Silviu Vexler, reprezentantul de 28 de ani al Comunităţii evreieşti din România) s-au întâlnit - căutând ajutor pentru a veni, Firea în fruntea Bucureştiului, iar PSD-ul la guvernare - cu primul-ministru Netanyahu şi cu mai mulţi miniştri israelieni şi membri ai Likud sau ai sioniştilor din Knesset. În funcţie de interesele de afaceri israeliene în România, ei au avut discuţii confidenţiale cu miniş­trii evrei ai Sănătăţii (Yaakov Litzman), Informaţiilor (Gilad Erdan), Energiei (Yuval Steintz) şi Imigraţiei (Zeev El­kin), dar şi cu Yuli-Yoel Edelstein, pre­şedinte al Knessetului sau cu fostul ministru evreu de Externe Tzipi Livni, bun cunoscător al României, sau cu Yoseph Yonah, preşedintele „gru­pu­lui parlamentar de prietenie Israel-România“, membru al Knessetului din partea Uniunii Sioniste. Au fost şi la Yad Vashem, „Memorialul Holo­ca­ustului“ apoi au discutat cu „repre­zen­tanţii comunităţii“ evreilor origi­nari din România, despre doleanţele aces­to­ra. Aşa s-a întors Dragnea în ţară, cu „Legea defăimării“ în dinţi, care să in­terzică orice blamare a vre­unui evreu de către un român.

Vizitele lui Dragnea în Israel s-au îndesit cam de la începutul lui 2014. Astfel, la 13 ianuarie 2014, în calitate de vicepremier al României, el participa, la Ierusalim, la funeraliile fostului premier israelian Ariel Sharon, apoi, în iunie 2014, se deplasa, împreună cu tot guvernul român pesedist, într-o delegaţie condusă de premierul Ponta, la a doua şedinţă mixtă a gu­vernelor României şi Israelului, tot la Ierusalim, pentru alte gheşefturi (a se vedea, câteva pagini mai sus, capitolul Aproape tot guvernul Ponta în Israel, după Băsescu).

Când Dragnea era cu Gabriela Firea în Israel, în ianuarie 2016, pre­mierul evreu Netanyahu îşi amintea şi îi mulţumea lui Dragnea că „în pe­rioada în care a fost vicepremier şi mi­nistru al Dezvoltării Regionale - în guvernarea Ponta - ...a fost implementată legislaţia privind acordarea pen­siilor de urmaş pentru victimele Holocaustului şi cei care au prestat muncă forţată“ (citat din Realitatea Evreiască nr.466-467 - februarie 2016, revistă a comunităţii evreieşti din România). Aceste pensii acordate de România urmaşilor „victimelor Holocaustului“ (ce se duc în România spre unii rromi, dar şi spre mulţi evrei din Israel) sunt un mister pentru români, în acest sens exprimându-se şi pe dl. colonel SRI (r) Vasile Zărnescu: „circulă tot mai insistent zvonul că guvernele postde­cem­bris­te, pe lângă restituirile ilegale de averi pentru unii jidani care s-au întors după ce pă­ră­si­seră ţara după 1945, şi primiseră despăgubiri la emi­gra­re, acum plă­tesc şi «despăgubiri de holocaust» unor aşa-zişi «urmaşi ai victimelor ho­lo­ca­us­tului»“ (Vasile Zărnescu, Holocaustul, gogoriţa diabolică).

„În timpul guvernării PSD a fost aprobată legea privind acor­da­rea pen­siilor pentru victimele Holo­caustului şi pentru prestarea muncii for­ţa­te în România. Primul ministru Netaniahu ştia despre aceste realizări?“, îl întreba atunci jurnalista israeliancă D. Meiseles pe Dragnea, la care aces­ta răspundea că da, şi că i-a şi mulţumit, ca şi pentru încă ceva: „Pri­mul ministru a avut amabi­li­tatea să-mi mulţumească pentru spri­jinul şi impli­ca­rea în pro­cesul de restaurare şi consolidare a Templului în perioada în care am fost vicepremier şi ministru al Dezvoltării regionale - zicea L. Dragnea -. Pre­mierul a spus chiar că «În Israel nu există o asemenea bi­juterie arhitectonică de o frumuseţe rar㻓 [privind imaginile Tem­plului evre­iesc Coral din Bucureşti, restaurat pe cheltuiala statului român].

Dragnea mai venea la premierul Netanyahu cu aceleaşi promi­si­uni făcute şi la întâlnirile anterioare, cum că România va fi „poarta de intrare a Israelului în Uniunea Europeană“, dar că românii nu vor res­pec­ta di­rec­tiva UE de sabotare a „produselor de export is­rae­liene fabricate în Cis­ior­da­nia, Gaza şi Ieru­sa­limul de Est (colonii evreieşti ilegale). „Noi nu pu­tem fi de acord cu decizii din cauza cărora suferă cetăţenii, cum ar fi eti­che­ta­rea produselor israeliene“, zicea Dragnea în Israel.

Dar ei aveau şi nişte afaceri de făcut şi de promis, motiv pentru care echipa pesedită s-a întâlnit special cu ministrul israelian al Sănătăţii, Yaa­kov Litzman, Dragnea pretextând că vrea „să se aplice şi în România“ pro­gramele medicale evreieşti, iar „ministrul israelian promiţând o colaborare în acest sens, precum şi ajutorul pentru modernizarea sistemului medi­cal din România“. Pe bani, evident! În stomatologie, urgenţe medicale, on­co­lo­gie, cardiologie, dializă ş.a.m.d.

Cel mai important a fost atunci, în Israel, pentru PSD, Dragnea şi Gabriela Firea faptul că sprijinul evreilor pentru ei s-a concretizat în for­ma­rea şi angajarea unei echipe de consilieri israelieni care să o ajute pe Firea să câştige alegerile ca primar al Bucureştiului, iar PSD-ul ale­gerile parlamentare din acelaşi an. Totul era un aranjament de culise, păstrat absolut secret. Românii nu ştiau atunci, în ianuarie, cine va fi candidatul PSD la primăria capitalei (aveau să afle abia în 18 martie 2016), dar is­ra­elienii ştiau deja, ca şi faptul că din acest motiv se află ea în deplasare la ei. S-a discutat cum va colabora ea, Gaby Firea, ca primar, cu Israelul, în adminis­tra­rea Bucureştiului, în mai multe domeniii, şi cum o va face şi un viitor guvern al PSD.

Abia după câştigarea alegerilor de către PSD, în decembrie 2016, ziarul israelian The Jerusalem Post dezvăluia că cei doi israelieni care „au ajutat