Aproape tot guvernul Ponta în Israel, după Băsescu
În 23-24 iunie 2014 guvernul român se deplasa la Ierusalim în frunte cu premierul Victor Ponta pentru întâlnirea „Government-to-Government (G2G) în vederea intensificării „cooperării sectoriale şi strategice“ dintre Israel şi România. Era a doua oară când guvernul României se deplasa pentru „şedinţa comună de guvern, israeliano-român“, după cea din noiembrie 2011, când prim-ministru era Emil Boc. (A se vedea mai sus capitolul Guvernare mixtă: israeliano-română.)
Această a doua întâlnire inter-guvernamentală trebuia să aibă loc la Bucureştim în anul viitor, în 2012, dar a tot fost amânată, până când, în decembrie 2013, ministrul român PSD-ist de Externe, Titus Corlăţean, „a stabilit detaliile şedinţei de guvern româno-israeliene, ce va avea loc în 2014, la Bucureşti“. Dar tot guvernul român a trebuit să se deplaseze, căci, deh!, „muntele se duce la Mahomed“, nu se deranjează guvernanţii evrei prea tare, mai ales că ei au „cumpărat“ deja România, cum se lăuda preşedintele lor. Şi, până la urmă, sluga se duce la stăpân şi nu invers! (În treacăt fie spus, ca ministru român, Corlăţean făcea foarte multe vizite oficiale în Israel în acei ani.)
Principalul scop al întâlnirii din iunie 2014 ar fi fost cel al verificării stadiului aplicării planurilor şi sarcinilor stabilite în 2011, dar s-au adoptat şi multe altele noi. Victor Ponta a venit la Ierusalim însoţit de mai tot guvernul: de vice-premierul Dragnea, de ministrul Finanţelor, al Apărării, al Economiei şi al IMM-urilor, al Sănătăţii şi al Educaţiei, al Mediului şi al Muncii etc. Principalele probleme stabilite „ţin de securitate, de cooperarea între agenţiile guvernamentale specializate“, iar discuţiile s-au extins asupra „marilor dosare internaţionale din regiune“.
S-au semnat acorduri prin care Israelul „va folosi capacităţile româneşti de producţie din industria aeronautică şi de apărare“, Mai multe firme israeliene s-au prezentat la discuţiile cu guvernamentalii români, reafirmându-şi interesul şi pretenţiile faţă de România, interesându-le energia, chimia, petrochimia, logistica, infrastructura şi IT-ul româneşti.
În fruntea acestor firme este Shlomo Group, una dintre cele mai mari companii străine de construcţii din România ce efectuează lucrări comerciale, rezidenţiale, clădiri de birouri şi, mai recent, guvernamentale, precum baza militară americană de rachete de la Deveselu. În 2013, israelianul Shlomo Shmeltzer însuşi, preşedintele Shlomo Group din Israel, se deplasase la Bucureşti pentru a cere să preia în proprietate (prin subsidiara Israel Shipyards Ltd) şantierul naval Mangalia. (Shlomo Group deţinea atunci în România doar firma de leasing pentru vânzarea de autovehicule şi rent-a-car Sixt New Kopel, apoi s-a axat şi pe construcţii - real estate)
În cadrul întâlnirilor avute la Ierusalim de oficialii români cu conducerile companiilor Shlomo Group şi Maman Group, acestea cereau să preia din România domenii precum logistica aeroportuară şi navală. Au indicat, concret, portul Constanţa (pe care îl vrea şi Olanda), aeroportul internaţional Braşov şi şantierul naval Mangalia (de fapt, oraşul Mangalia s-a înfrăţit din anul 2013, prin intermediul Clubului Rotary, cu oraşul israelian Karmiel, israelienii vrând să preia herghelia de cai de la Mangalia şi alte afaceri).
Grupul israelian Maman mai cumpărase în 2013 şi firma românească de soluţii de logistică International Business Transport SA (IBT), fiind în plină extindere pentru „a crea [prin România] un cap de pod pentru dezvoltarea în Europa a afacerilor“ (cf. Z.F.), căci firma românească avea deja printre clienţi firme occidentale precum P&G, Michelin, Intersnack, Knauf şi Kronospan. (Maman are acelaşi proprietar cu compania aeriană israeliană El Al, ce operează intens la Bucureşti.)
Vicepreşedintele Maman Group, israelianul evreu “rus“ Ilia Volkov, fusese, în prealabil, în martie 2013, la Bucureşti, în cadrul delegaţiei Asociaţiei Producătorilor din Israel, când, în prezenţa ambasadorului Israelului în România, se întâlnise cu şeful corupt al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, Mihail Vlasov, pentru a prelua ce întreprinderi româneşti putea. Se ştie că Vlasov lua mită cât putea ca să aranjeze diverse afaceri murdare, şi tocmai el le-a oferit evreilor tot sprijinul pentru ceea ce îi cerea Zvi Oren, preşedintele Asociaţiei Producătorilor din Israel, care a punctat: „Suntem interesaţi de privatizările întreprinderilor din portofoliul statului român, în mod special de Societatea de Căi Ferate. În calitatea mea de preşedinte al Asociaţiei Producătorilor din Israel, voi prezenta întreaga listă a societăţilor ce urmează a fi privatizate în România oamenilor de afaceri israelieni“.
Zvi Oren era un interlocutor frecvent al lui Vlasov, în ultimii ani, dar acum, cu ocazia şedinţei mixte a guvernelor român şi israelian din iunie 2014, marile firme israeliene se întâlneau nemijlocit cu miniştrii români, la Ierusalim, „colaborând pentru dezvoltarea unor proiecte comune“, anunţa ministrul Economiei, C-tin Niţă, după întâlnirea cu conducerile companiilor israeliene Shlomo Group, Israel Corp., Israel Electric Corporation, Israel Aerospace Industry, Elbit Systems şi Maman Group
Israel Electric Corporation anunţa oficialii români că se va implica în sistemul energetic românesc şi în „reţelele inteligente de transport a energiei electrice“. La rândul ei, Israel Corp. voia afacerile româneşti din chimie, petrochimie, minerit şi parcuri industriale de software.
În domeniile industriei aeronautice militare şi al industriei de apărare, Industrial Aerospace Industry şi Elbit Systems, din Israel, au cerut guvernului român să aibă acces la fabricile Avioane Craiova, Aerostar Bacău, Romaero, Uzina Mecanică Bucureşti şi I.O.R.
Dar evreii s-au mai arătat cel mai insistenţi pentru domeniul românesc ale Sănătăţii („noul rege“ al israelienilor la Bucureşti, Eli Davidai, se lăuda chiar că el ar fi cel care dictează noile legi ale Sănătăţii politicienilor români), apoi al Turismului şi Agriculturii, dar şi al Educaţiei (privind educaţia tineretului român în sensul victimizării evreilor prin Holocaust şi al „combaterii fenomenelor extremiste“). Aşa că guvernul român s-a angajat să combată „toate formele de anti-semitism, de discriminare rasială, xenofobie şi intoleranţă“ şi „a reafirmat dreptul Statului Israel de a-şi asigura securitatea“ (împotriva palestinienilor şi a oricui, în general).
Într-o pauză din jurul prânzului, Victor Ponta şi guvernul său primeau „un dejun de lucru“ din partea israeliană, după care erau deplasaţi la Muzeul Holocaustului (unde românii sunt acuzaţi de crime, alături de alte popoare) ca să depună coroane de flori şi să semneze în „cartea de omagiu şi onorare a poporului evreu“.
Apoi, în acordurile semnate, „guvernul României şi guvernul Statului Israel recunosc importanţa şi avantajele reciproce ale adâncirii cooperării dintre NATO şi Israel... România va continua, împreună cu statele membre NATO interesate, să faciliteze participarea Israelului la structurile şi programele aliate relevante“.
Miniştrii de Externe român şi israelian au semnat şi un „Program comun de cooperare pentru anii 2014-2017“. S-a stabilit „cooperarea în domeniul securităţii şi apărării drept un domeniu-cheie pentru relaţiile româno-israeliene“, iar „România şi Statul Israel sunt hotărâte să promoveze şi să aprofundeze cooperarea strategică dintre Ministerele Apărării“, ca şi când inamicii Israelului ai fi în mod necesar (cui?) şi ai României.
În total, în numele României, premierul Victor Ponta a semnat 14 noi acorduri cu Israelul, la Ierusalim, în 24 iunie 2014.
Sub denumiri şi exprimări ambigui, unul dintre ele vizează inclusiv controlul asupra site-urilor româneşti de Internet ce ar leza imaginea Israelului sau a evreilor. Aşa este acordul privind „securitatea cibernetică şi e-guvernare“, din care reiese că Israelul va avea, într-un fel sau altul, un anumit drept de control şi/sau intervenţie în spaţiului virtual românesc, „din perspectivă tehnologică, strategică, socială, internaţională şi juridică“ (?). Israelul se va implica şi în „securitatea identităţii“ românilor şi în controlul acesteia, adică în elaborarea actelor de identitate cu identificatori biometrici (cu CIP-uri), căci „partea israeliană a menţionat că anumite companii israeliene au dezvoltat soluţii inovatoare IT&C, de securitate cibernetică, HLS, new-media şi alte sectoare hi-tech ce sunt potenţial adecvate pentru piaţa română“.
Accesul la mega-laserele în construcţie la Măgurele, lângă Bucureşti, adică la proiectul european ELI-NP, era un alt deziderat al israelienilor, obţinut de la guvernul lui Victor Ponta la aceleaşi discuţii. Proiectul ELI este propus de fizicienii europeni, urmând să fie cele mai puternice 2 lasere din lume, de sute de ori mai puternice decât orice laser existent, care vor dezvolta fiecare puteri de ordinul a zece milioane de miliarde de waţi şi „o facilitate de tip sursă de radiaţie care va genera energii de cuantă de până la 19 mega-electroni volţi“. Deşi este un proiect „civil“ european, finanţat de UE şi repartizat României (datorită periculozităţii, s-a zis), israelienii au reuşit să intre pe uşa din dos în proiect, prin „Memorandumul de cooperare ştiinţifică“ semnat cu guvernul Ponta în iunie 2014. Este evident potenţialul militar al tehnologiei unui asemenea laser, ce trezeşte automat interesul Israelului. „Mă bucur - le spunea Ponta guvernanţilor israelieni - că specialiştii dumneavoastră vor fi implicaţi într-unul dintre cele mai importante proiecte din România. Nu sunt specialist, dar îmi dau seama că cea mai importantă tehnologie cu laser este un mare avantaj pentru Europa.“
Premierul român a ţinut să le spună la despărţire evreilor şi că „Israelul este un model pentru întreaga lume“, din punctul lui de vedere, adăugând şi că: „Sunt mândru să vă spun, domnilor miniştri, că, la recentele alegeri europene, România nu a trimis nici un membru rasist sau antisemit în Parlamentul European. Nu pot spune acelaşi lucru despre alte ţări europene. Eu ca lider politic sunt foarte îngrijorat de ascendenţa extremismului…“, insinuând astfel că ar avea vreun merit personal în aranjarea jocurilor şi scorurilor de la alegerile europarlamentare din România, din 2014, astfel încât nici o voce critică la adresa Israelului şi a afacerilor evreieşti să nu acceadă la nivel european.
Şi premierul israelian, Benjamin Netanyahu, bătea în aceeaşi direcţie: „Avem o comunitate foarte importantă evreiască în România şi acest lucru reflectă şi ce s-a întâmplat astăzi. Am semnat o serie de acorduri... Vrem să subliniem lupta împotriva bigotismului şi a antisemitismului [împotriva celor ce se opun intereselor evreieşti, în general, israeliene, în particular]. Există o responsabilitate specială şi trebuie să luptăm împotriva antisemitismului din diverse zone ale Europei“.
Prin urmare, conform comunicatului comun Ponta-Netanyahu: „Guvernele [român şi israelian] au convenit să încurajeze şi să promoveze schimburile de tineri între Israel şi România, cu scopul de a crea prietenii între generaţiile tinere din cele două ţări. Guvernele declară că, în domeniile lor de responsabilitate, vor face toate demersurile necesare pentru a se asigura că generaţiile viitoare vor continua să comemoreze episodul tragic al comunităţii evreieşti din România din timpul celui de-al doilea război mondial“. Totodată, guvernul român „va sprijini primirea profesorilor israelieni, care vor preda limba ebraică şi religia mozaică la complexul educaţional Lauder-Reut din Bucureşti“ (şcoală şi liceu evreieşti particulare, finanţate însă de statul român).
Fundaţia Lauder din România, ce conduce şi şcoala Lauder-Reut, îi aparţine magnatului evreu Ronald Lauder, din SUA, preşedintele World Jewish Congress (Congresul Mondial Evreiesc), cea mai puternică organizaţie evreiască din lume, care promovează şi protejează şi interesele Israelului. Lauder este şi membru al Council on Foreign Relations (CFR) şi vice-preşedinte al think-tank-ului Aspen Institute, filiala din România a căruia este condusă de Mircea Geoană, pe care premierul Ponta îl numise în februarie 2014 „Înalt Reprezentant al Guvernului pentru proiecte strategice şi diplomaţie“, peste ministrul de Externe, datorită conexiunilor lui Geoană cu „elita“ evreo-americană, în frunte cu Lauder.
Totodată, Victor Ponta participase în Bucureşti, din 3 decembrie 2013, la Gala Lauder la Hotelul Mariott, organizată de Fundaţia Lauder pentru „ceremonia de aprindere a luminilor de Hanuca“, importantă dată religioasă iudaică, numită şi „Sărbătoarea luminilor“ ce marchează „Victoria“ evreilor asupra duşmanilor lor. Premierul Ponta i-a luat la întâlnirea sa cu „gazdele“ evreieşti (preşedinta Fundaţiei Ronald Lauder România şi al complexului educaţional Lauder-Reut, Tova Ben Nun-Cherbis, ambasadorul Israelului, Dan Ben Eliezer, vicepreşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Paul Schwartz ş.a.) şi pe miniştrii guvernului, pe şeful Camerei Deputaţilor şi alţi membri ai Parlamentului român.
De fapt, Ponta servea Israelul precum o făcuse şi încă preşedintele Băsescu, încă o dată, la începutul aceluiaşi (ultimul an de mandat prezidenţial al lui Băsescu), când, în ianuarie 2014, efectuase şi el o vizită oficială în Israel, însoţit de o delegaţie a Serviciului Român de Informaţii, condusă de şeful S.R.I., George Maior.
Ca şi premierul Ponta, şi preşedintele Băsescu îi invitase pe „specialiştii israelieni să participe la proiectul laserului de la Măgurele“ şi în domeniile de securitate, militare şi economice. Băsescu s-a întâlnit cu preşedintele Shimon Peres, cu premierul Benjamin Netanyahu, cu preşedintele Knesset-ului, Yuli Edelstein, cu ministrul de Externe, Avigdor Lieberman, antamând practic acordurile pe care avea să le semneze guvernul Ponta în iunie, la Ierusalim.
Dând un interviu ziarului Israel Hayom, Traian Băsescu, „reliefa importanta prezenţă israeliană în lumea civilă a afacerilor care face ca în prezent ebraica să fie a patra limbă cea mai vorbită în România... Ştim că mulţi israelieni au găsit teren fertil pentru afaceri în România“, conchidea Băsescu.
Din acest fapt, că ebraica este „a patra limbă cea mai vorbită în România“ (cf ziarului evreiesc Israel Hayom, preluat de Agerpres; după română, maghiară şi ţigănească), s-ar putea reflecta adevărul ascuns publicului român privind prezenţa masivă şi clandestină a israelienilor printre români, care îşi construiesc la noi o colonie economică, de ţară de rezervă şi de refugiu, pentru viitor. Oricum, ebraica nu pe stradă se vorbeşte în România, ci în saloaele de afaceri şi de dialog politic, în firme...
Deplasările lui Băsescu la Ierusalim erau „alese într-un moment potrivit“, zicea preşedintele israelian Shimon Peres Peres cu tâlc. Arunci era „momentul“ când criza dintre liderii occidentali ai Uniunii Europene şi cei israelieni atinsese un vâr critic privind colonizările abuzive ale teritoriilor palestinienilor de către evrei, cu declaraţii şi acţiuni dure de ambele părţi. Mai multe state UE anunţaseră sancţiuni economice faţă de bunurile evreieşti produse şi exportate din coloniile rezultate prin alungarea palestinienilor de pe pământurile lor, avertizându-l pe premierul Netanyahu de încălcarea dispoziţiilor internaţionale şi de sabotarea păcii. Cu numai o săptămână înainte de sosirea lui Băsescu, prim-ministrul Israelului „nu a ezitat să denunţe o poziţie pro-palestiniană a statelor membre, considerată implicit discriminatorie faţă de statul israelian“. În acest context, vizita lui Traian Băsescu era una a preşedintelui unui stat european ce contrazicea poziţia de la Bruxelles, a conduderii UE, uniune din care face parte şi România, dar ai cărei politicieni, când este vorba despre evrei, este părtinitoare cu aceştia. „Israelul poate vedea România ca pe un «prieten şi partener» în toate aspectele - le spunea Băsescu evreilor -; fireşte, toată lumea doreşte pacea în Orientul Mijlociu, dar România promite să apere interesele Israelului şi drepturile naturale ale Israelului...“. (hm !)
Aceiaşi poziţie avea să o adopte şi Ponta în iunie 2014 (secondat de vicepremierul Liviu Dragnea, viitorul lider al PSD), apoi Băsescu din nou, când îşi dădea importanţă (ca şi Ponta) că „România este singura ţară unde nu există o mişcare organizată sau un partid care să fie îndreptat împotriva evreilor şi a minorităţilor... Sunt mândru de această situaţie pentru că arată toleranţa poporului român faţă de evrei...“.
Pentru a-şi întări declaraţiile, Băsescu evoca şi „legăturile dintre armata israeliană şi cea română, care au fost şi rămân excelente“, şi „salută faptul că procesul de cooperare militară dintre cele două ţări nu a avut de suferit ca urmare a catastrofei din iulie 2010, când un elicopter Yasur al forţelor aeriene israeliene s-a prăbuşit în Munţii Carpaţi. România învaţă de la Israel, cumpără de la acesta echipament militar şi soldaţii noştri combatanţi cooperează în toate aspectele - afirma el -. Înţelegem avantajele pe care le are această cooperare specială cu armata israeliană pentru noi“.
Într-un avânt de „prietenie“ sau supuşenie, Băsescu chiar promitea ceea cu nu mai putea face el: „Le vom da înapoi evreilor tot ce le-au luat comuniştii“, referindu-se la retrocedări de imobile, ce s-ar fi efectuat până în 2014 în proporţie de numai 20%.
Ca şi Victor Ponta, şi Băsescu fusese dus la Muzeul Holocaustului, participând la „ceremonia de aprindere a Flăcării Veşnice şi depunerea unei coroane de flori“. Slugarnic, Băsescu s-a arătat impresionat de modul „cum nişte ticăloşi în istoria omenirii, în istoria Europei au gândit să extermine un neam, o naţiune, şi naţiunea nu era alta decât poporul sfânt“. Se vede de aici că Băsescu nu este nici pe departe creştin, cum se arată el prin România, căci evreii nu mai sunt consideraţi „poporul sfânt“ sau „ales“ decât de ei înşişi, deoarece Noul Testament, prin Iisus Hristos, arătă că poporul sfânt al lui Dumnezeu sunt creştinii adevăraţi, căci „în orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de El şi săvârşeşte dreptatea“, ceea ce nu îi mai caracterizează pe evrei, conform părinţilor Bisericii1. A nu fi evreu şi a spune despre evrei că sunt „poporul sfânt“, înseamnă a te situa, raportat la iudaism, în poziţia de slujitor al evreilor. Dar Băsescu a ţinut să se comporte ca şi un evreu în Israel, căci, întâmpinat de rabinul Shmuel Rabinovici, el s-ar fi „recules la Zidul Plângerii... unde a depus, conform tradiţiei ebraice, un bilet pe care este înscrisă o dorinţă“ (după ziarul Adevărul), moment ce a coincis cu o ceremonie militară evreiască desfăşurată în faţa Zidului Plângerii (Templul lui Solomon). Bileţelul cu dorinţa pus în crăpăturile zidului este o rugăciune evreiască, numită amidah, fiind destinată şi practicată de adepţii iudaismului. La fel procedase Băsescu şi în 2009, la prima sa vizită oficială în Israel, ca preşedinte al României, când, purtând o tichie evreiască pe cap, depunea o amidah la Zidul Templului, cu rugămintea ca la sfârşitul anului să fie reales preşedinte, ceea ce i-a ieşit cu voturile venite (sau aranjate) din străinătate. (Băsescu a repetat figura, la Ierusalim, în 2014.)
Şi ministreasa, pe atunci, Elena Udrea (dar şi cea mai apropiată colaboratoare politică a lui Băsescu), când s-a deplasat la Ierusalim cu tot guvernul român condus de Emil Boc, în 23 noiembrie 2011, la „prima întâlnire interguvernamentală româno-israeliană“ s-a făcut remarcată când s-a dus cu rugăminţile la Templul lui Solomon, pe care le-a numit „acatiste“, umplându-se de ridicol, căci interdicţia amestecului oricărui element de creştinism cu iudaismul de la zidul Templului lui Solomon este strictă, fiind supravegheată de însuşi binecunoscutul rabin Shmuel Rabinovitch, care i-a cerut şi papei Benedict al XVI-lea, la vizita acestuia din mai 2009, să nu se apropie purtând crucea asupra sa. Pentru acelaşi motiv, de-a lungul timpului mai mulţi episcopi sau prelaţi catolici şi protestanţi au fost opriţi să se apropie de zidul templului în cauză.
Vizitele înalţilor oficiali români în Israel au fost întotdeauna însoţite de presiunile afaceriştilor evrei locali, care, în România, au probleme cu legea sau cu justiţia, iar în vizita oficială din Israel, din ianuarie 2014, şi preşedintele Băsescu s-a întâlnit cu un inculpat de marcă şi dat în căutare de România, cu magnatul israelian Elan Schwartzenberg, care şi-a făcut apariţia alături de oficialii israelieni la Muntele Herzl. „În mod cert - scria Adevărul -, prezenţa omului de afaceri nu a fost întâmplătoare - de altfel acesta nici nu a negat acest lucru - însă întrebarea absolut firească pe care nu am auzit-o în presa autohtonă este: ar fi fost necesară o apariţie a lui Schwartzenberg într-un moment exclusiv formal şi calculat la minut pentru a stabili o legătură cu preşedintele României? L-am subestima incorect pe E.S. dacă am putea vreodată să acceptăm o asemenea variantă...“. Se înţelege de aici că Schwartzenberg, în afară de momentul în care a fost văzut public în preajma preşedintelui Băsescu (ca un mesaj de putere către procurorii români de la DNA), a purtat şi discuţii mai intime cu acesta, într-un alt cadru, mai puţin oficial.
Bucureştiul ca Ţintă
Gheşefturi evreieşti la Capitală.
Aproape concomitent cu vizita lui Ungureanu în Israel, avea loc şi cea a primarului Bucureştiului, Videanu, însoţit de soţie ca şi ministrul de Externe, dar el efectua o vizită declarat particulară. Cât de „particulară“ a fost această vizită este destul de clar dacă vedem că invitaţia a fost făcută de dr. Tzwica Bercovici, „un reputat medic din Ierusalim, originar din România“. Presa israeliană, căci la Bucureşti s-a ţinut în secret această deplasare, spunea că Bercovici, un sionist interesat de România, este „prietenul intim de familie al cuplului Mioriţa şi Adriean Videanu“.
Dar, dacă ne aducem aminte, pe 17 decembrie 2003 ministrul Finanţelor israelian Benjamin Netanyahu venise la Bucureşti la invitaţia lui Adrian Năstase însoţit de soţia sa Sara, dar şi de bunul său prieten... dr. Tzvika Bercovici şi de soţia acestuia (profesoară a copiilor lui Netanyahu), toţi patru zburând spre România în micul avion particular al unui multi-milionar1. Evenimentul fusese puternic finanţat de fondul Lauder, înfiinţat de clanul milionarilor evrei americani cu acelaşi nume, buni prieteni cu Netanyahu, şi care deţin în România trustul Media Pro (ProTV).
Şi acea vizită a lui Netanyahu de la finele lui 2003, la Bucureşti, fusese definită drept „particulară“ de către ministerul de Externe israelian. „Cu toate acestea, Netanyahu s-a întreţinut oficial cu premierul român şi cu miniştrii români ai Externelor, Finanţelor, Transporturilor şi Infrastructurii“, remarca presa israeliană. Mai mult, presa română sugera că la întrunirile nocturne la care au participat numeroşi oameni de afaceri israelieni alături de premierul român („Am văzut la fel de mulţi oameni de afaceri israelieni aici ca şi la Tel-Aviv!“, remarcase şi Bibi Netanyahu), s-a discutat despre linii de credit, transporturi, distribuţie de gaz. Oricum, Bibi clama în faţa românilor frăţia Israelului cu SUA, el fiind omul cu cea mai puternică conexiune la marea finanţă evreiască a SUA. Şi, tocmai exact în acele zile ale şederii sale la Bucureşti, guvernul român a semnat contractul de miliarde de dolari pe cheltuiala sa cu firma americană Bechtel pentru „autostrada Transilvania“.
Dacă Netanyahu nu a putut reveni la Bucureşti pentru a aprinde luminile de Hanouka şi în decembrie 2004 (lună a răsturnării de regim aici), a făcut-o însă dr. Bercovici2, prietenul şi „medicul de casă“ al ministrului de Finanţe israelian şi al primarului Ierusalimului, Uri Lupolianski.
Aşa se face că, odată ajuns în Israel în iulie 2005, primarul Bucureştiului, a fost degrabă invitat de aceşti doi lideri politici israelieni, Netanyahu şi Lupolianski, la reşedinţele lor oficiale. „Ce a stabilit primarul Bucureştiului cu Netanyahu şi Lupolianski?“, se întrebau pe bună dreptate ziariştii evrei. În acele zile ale şederii în Israel, Videanu a dat doar un interviu, cotidianului Ultima Oră din Tel Aviv, în care arăta câte ceva:
„Intenţia mea a fost să stabilesc un contact sincer şi solid cu omul care are un cuvânt de spus în relaţiile economice bilaterale România-Israel [Netanyahu]. Şi iată de ce: …cred că este important ca o parte din capitalul israelian să-şi găsească drumul spre ţara noastră. Cred că sunt pe drumul cel bun şi întâlnirea cu ministrul de Finanţe Beniamin Netanyahu, personalitate politică puternică, va avea rezultate vizibile în scurt timp...
Cu primarul Ierusalimului am discutat despre cum a reuşit refacerea centrului istoric unic în lume. A fost interesat să cunoască cum dorim noi să restaurăm centrul istoric al Bucureştiului...
Am discutat şi cu Igal Amedi, primarul adjunct al Ierusalimului. O delegaţie oficială a Primăriei Ierusalimului va sosi în toamnă la Bucureşti, iar în aprilie 2006 am fost invitat să particip la Congresul Internaţional al primarilor din întreaga lume, organizat de Primăria Ierusalimului. Am avut şi o întâlnire productivă pe teme privind sistemul de spitalizare şi de asigurare medicală cu Dani Nave, ministrul Sănătăţii.“
Aflăm astfel că Videanu s-a dus la Ierusalim să pună la cale afaceri cu capitalul evreiesc, ceea ce s-a văzut imediat după întoarcerea sa la Bucureşti, când anunţa avalanşa uriaşelor proiecte menite să schimbe la faţă capitala românească. Anunţate ca fiind „parteneriate public-private“, cele mai mari dintre aceste proiecte au la bază capitalul evreiesc (israelian sau american). Cel mai mare proiect era cel numit Esplanada, un fel de Nou Babilon în centrul Bucureştiului, numit şi „Noul Oraş“ (al unei viitoare elite). Cum au ajuns însă autorităţile române să bată palma cu corporaţia „ungurească“ TriGranit (TriGranit Holding Ltd şi TriGranit Development Corporation) pentru „parteneriatul“ realizării acestei arhitecturi megalomane, firmă de aparţine clanului bancherilor evrei Rothschild (identificaţi nu o dată cu „oculta financiară mondială“1), adică tocmai acelei zone în care Bibi Netanyahu, interlocutorul din iulie 2005 al primarului Videanu, are cele mai bune legături?
Proiectul aparţinea anterioarei guvernări (PSD), el demarând tot după vizita din decembrie 2003 a lui Netanyahu la Bucureşti, căci la numai două luni jumătate s-a adoptat Hotărârea de Guvern nr 373/18 martie 2004 privind amplasamentul Esplanada prin iniţierea unui proiect în parteneriat public-privat. Ca urmare a anunţului de intenţie (publicat în M.Of., partea a IV-a, nr 72/2004), patru companii îşi prezentaseră ofertele la Ministerul Transporturilor şi Construcţiilor (MTCT), cu al cărei reprezentant (Miron Mitrea) se întreţinuse Netanyahu în decembrie (când s-a semnat şi contractul Bechtel), ministerul selectând însă compania TriGranit Holding Limited, a Rothschildzilor, cu care a semnat „acordul de proiect“, pe 6 octombrie 2004.
Fiind un proiect ce priveşte şi guvernul şi municipalitatea, în 2005 patronii TriGranit-ului aveau nevoie să găsească în cadrul noii puteri de la Bucureşti, oamenii care să transforme acordul într-un contract ferm. Unul dintre aceştia nu putea fi decât Adriean Videanu, nou primar al Bucureştiului şi important lider al Partidului Democrat de la guvernare. Aşa că „apropiatul său prieten“, israelianul Tzvika Bercovici, îl chema insistent la Ierusalim, în „particular“, dar şi pentru afacerea Catedrala Plaza.
Abia întors din Israel, Videanu se angaja în trombă în „Proiectul Esplanada“, pe care îl mediatiza public astfel: Esplanada va fi construită în centrul Capitalei pe 11 hectare (la intersecţia bulevardelor Goga, Mircea Vodă şi str. Nerva Traian), iar „investiţia“ se va ridica la 800-1.200 milioane de euro. Pe lângă trei hoteluri şi două sau trei turnuri de birouri gigantice legate între ele de clădiri comerciale, „atracţia zonei“ se vrea a fi „grădinile suspendate“, un fel de parc ce se va întinde pe trei hectare, cocoţat pe clădirile de 4-5 etaje ce vor fi legate între ele.
„Va fi un mini-oraş al secolului XXI. El va da o imagine modernă Capitalei“, spunea Janos Halasz, reprezentantul firmei TriGranit. „De fapt, ideea a fost a autorităţilor de la Primăria Capitalei, un arhitect din New York a făcut machetele, iar firma ungurească [TriGranit] va face proiectul“, îşi dădea cu părerea şi presa românească.
„Este cea mai mare investiţie de acest gen din această zonă a Europei..., care ar veni din partea unor investitori foarte cunoscuţi, printre care şi familia Rothschild, iar după ei vor veni cel puţin 30-40 de investitori care vor asigura şi ei credibilitate acestei investiţii“, declara şi Laszlo Borbely, ministrul UDMR-ist al MLPAT, cu care Videanu începuse să se întâlnească prin restaurante, după întoarcerea din Israel.
Proiectul Esplanada, însă, deşi era puternic susţinut de Primăria lui Videanu şi de MLPAT-ul condus atunci de UDMR-istul Borbely, aparţinea totuşi Ministerului Transporturilor, al cărui ministru, Dobre, nu ajuta deloc demararea sa. Oricare ar fi motivul revocării acestuia din funcţie, la 13 iunie 2006 el a fost înlocuit în fruntea MTCT cu Radu Berceanu, un cunoscut promotor al afacerilor Rothschild în România (precum afacerea Roşia Montana, semnată de Berceanu ca ministru din 1998, şi finanţată de Rothschildzi) şi ale lui americano-israelianului Marc Rich.
Ministrul Dobre devenise indezirabil şi pentru cei de la Bechtel International, fiind chiar acuzat că întârzie finanţarea „autostrăzii Transilvania“ de chiar liderii PD Boc şi Berceanu, adică de partidul ce îl trimisese în guvern.
Una peste alta, TriGranit Developement Corporation însăşi anunţa în 2006 că Esplanada va fi „cel mai ambiţios proiect de investiţii care priveşte zona imobiliară central şi est-europeană“. „Acţionarii TriGranit, printre care se număra şi descendenţi ai renumitei familii de bancheri Rothschild, se vor implica în proiectul Esplanada... Corporaţia TriGranit, cu capital american, canadian şi britanic, a investit deja în România într-un centru comercial multifuncţional, la Cluj“, scria presa (Curierul Naţional 1.03.2006). Unul dintre reprezentanţii TriGranit în România este Arpad Paszkani, afacerist maghiar din Cluj şi apropiat al ex-preşedintelui Traian Băsescu, care, ca preşedinte al României, a criticat public Parchetul General când acesta ancheta o serie de afaceri dubioase ale clujeanului.
Israelienii de la Catedrala Plaza
Esplanada nu era însă singurul „proiect bucureştean“ ce îl lega pe primarul Videanu de Ierusalim. Încă o afacere cu spate israelian din Bucureşti i-a fost foarte aproape acestuia. Este vorba de bine-cunoscuta construcţie „Catedrala Plaza“ (sau „Cathedral Plaza“) de lângă catedrala catolică Sfântul Iosif, derulată de grupul Millennium, controlat de o serie de off-shore-uri în spatele cărora stau israelienii Ofer Brothers şi alţi asociaţi ai lor (cunoscuţi şi ca The Ofer Group), Sammy Ofer arătându-i, cum am văzut la începutul lucrării, prietenia sa lui Traian Băsescu, în anii ’90.
Întors din Israel în iulie 2005, cum am văzut, primarul Bucureştiului A. Videanu acorda ilegal autorizaţia de construcţie (PUZ-ul) pentru imensa construcţie israeliană a magnaţilor Ofer & comp. de lângă catedrala bucureşteană Sfântul Iosif. Concret, după vacanţa de vară a consilierilor municipali, el a introdus pe ordinea de zi a Consiliului din 29 septembrie 2005 o listă de planuri urbanistice zonale (PUZ-uri). Dar, după ce consilierii au aprobat votând „cu o singură ridicare de mână şi fără o dezbatere prealabilă“ o listă mică de planuri urbanistice, o serie de alte PUZ-uri, cu cântec, legate de marile interese, a fost introdusă pe şest în listă de către subalternii lui Videanu1.
Astfel a fost şi cazul PUZ-ului pentru construcţia blocului turn de 75 de metri al lui Milennium Building Development, de lângă catedrală.
Favorizarea grupului israelian din spatele afacerii „Catedrala Plaza“ avea să fie descoperită peste câţiva ani şi de către Inspectoratul de Stat în Construcţii, ce a constatat că firma Millenium Building avea expirate avizele necesare construcţiei: de la SRI (Catedrala Plaza se află în coasta unei importante unităţi militare a SRI, unitate care este astfel făcută sandvici între două proprietăţi israeliene, Hotelul Bucureşti-Radisson şi Cathedral Plaza), de la MI, de la Direcţia de Sănătate Publică etc.
În fruntea The Ofer Group se aflau capii familiei Ofer: Sammy şi Yuli Ofer, grupul acţionând într-un mare lanţ de companii transnaţionale implicate în deţinerea, managementul şi operarea navelor maritime, în proiecte imobiliare şi în diverse industrii1.
Dacă în 1998, Oferii o numeau administrator la Magazinul Tomis pe Daiana Voicu, pe care o cunoscuseră prin Philip Bloom (la a cărui firmă, Global Bussines Group, ea era director) aceasta a fost transferată după aceea înspre domeniul imobiliar al grupului, devenind fie administrator, fie manager general, al firmelor din grupul Millennium, firme deţinute tot prin off-shore-uri (majoritatea tot din Cipru, şi create tot din 1998). De fapt, fiica magistratului Marin Voicu (muşamalizator al dosarelor penale privind vânzarea flotei, în care era implicat şi Traian Băsescu) era chiar recomandată pentru post, ca arhitect.
Schema firmelor grupului evreiesc Millennium implicate în construcţia ce sufocă
catedrala catolică Sf. Iosif; a se vedea şi schema de la pag.120, din care reiese
vastitatea reţelei acestei afaceri: de la Alro-Slatina până la Marmosin (Videanu)
Potrivit cotidianului israelian Ha’aretz, de câţiva ani firmele israeliene din domeniul imobiliar s-au orientat spre Europa răsăriteană, în special spre România, Ungaria, Cehia şi Polonia, „investind“ peste 4 miliarde de euro în această afacere. În România, cele mai importante grupuri israeliene ce ocupă domeniul imobiliar sunt Ofer Brothers, Motti Zisser, Besser, Elbit, Plaza Centers sau Europa Israel Ltd (ultimele aparţinându-i tot sionistului Motti Zisser).
Firmele israeliene preferă să „joace“ în România şi aiurea în lume („conform unei politici specifice“) prin off-shore-uri create în diverse paradisuri fiscale ale lumii, multe dintre ele cipriote. Acesta este şi cazul multora dintre firmele grupului Millennium, căci proprietarul terenului de sub Catedrala Plaza este firma Millennium Building Development, deţinută de o cutie poştală din Cipru, iar al construcţiei alt off-shore-ul, Willbrook Construct, ce au aceeaşi adresă în Bucureşti, în conducerea amândoura regăsindu-se, totodată, Daiana Voicu, angajata israelienilor Ofer până la moartea bătrânului Ofer, când cel tânăr concediind-o şi hărţuind-o.
La început (spre deosebire de noi), presa românească nu a reuşit să afle despre proprietarii afacerii decât că „circulă doar zvonuri legate de interese israeliene ascunse“ (Evenimentul Zilei - 9.05.2006). Ziarul Bursa din 8 mai 2006 se dăduse chiar bătut în aflarea acţionarilor, dar descoperea implicarea în afacere a unui personaj cunoscut pentru acţiunile de instalare a capitalului evreiesc în România, Peter Braun:
„Proprietarii reali ai afacerii de lângă catedrală nu sunt cunoscuţi, căci ei se ascund în spatele unei firme off-shore din Cipru, mai precis în cutia poştală 25.001 de pe Catelaris Street, Nicosia. Surse apropiate afacerii susţin că terenul pe care se construieşte acum ar fi fost achiziţionat, în 1998, de către Peter Braun de la foştii proprietari puşi în posesie după 1990. Developerul proiectului de lângă catedrală este firma Willbrook Construct, şi ea controlată de o firmă rezidentă într-un off-shore... Firma Millenium şi compania Willbrook îşi au sediul în aceeaşi adresă, pe strada Cehov nr.2. Cele două firme au dezvoltat mai multe afaceri imobiliare în Bucureşti, Pipera şi Constanţa...“.
Vom vedea, însă, mai jos, că în anul 2011, magnatul Eyal Ofer - fiul lui Sammy Ofer - îşi asumă proprietatea afacerii, întâlnindu-se, pentru a-şi proteja interesele, cu primarul Sorin Oprescu.
M. R. Ungureanu sabotând Biserica şi Vaticanul.
Clădirea „Cathedral Plaza“ era, însă, o afacere de câteva milioane de euro şi pentru un amic şi asociat de-al primarului general de atunci, Adriean Videanu, căci antreprenoriatul mega-construcţiei era atribuit firmei Bog’Art, patronată de Raul Doicescu, prieten de 15 ani cu „democratul“ de la Primăria Capitalei, acest Doicescu fiind asociat cu Videanu în firma de brokeraj Equity Invest SA, cu sediul în clădirea Asirom. Ei şi-au petrecut şi Paştele din 2006 împreună, în insulele Tenerife. Aşa se face că Primăria Bucureştiului şi-a dat toate avizele necesare lucrării şi o susţinea în pofida Bisericii Catolice, care vedea ameninţată fundaţia clădirii catedralei Sf. Iosif. Poate de aceea, primarul Videanu chiar ironiza Biserica: „Şi ce dacă este mai mare decât catedrala? Poate ajunge şi până la Dumnezeu dacă are PUZ-ul aprobat.“. Cum am văzut, însă, Primăria le aprobase israelienilor pe blat Planul Urbanistic Zonal, apoi le-a concesionat acestora şi alţi 116 m2 lângă catedrală, pe lângă cei 1978 m2 deţinuţi deja.
Sfântul Scaun al Bisericii Catolice, constatând înghesuirea şi sufocarea, chiar periclitarea fundaţiilor frumoasei catedrale bucureştene prin construirea blocului turn israelian, l-a convocat în anul 2006 pe ambasadorul României la Vatican căruia i-a înmânat o „Notă“ de protest, declanşându-se astfel premisele unui conflict diplomatic.
În acest moment avea să intervină un alt important pion al intereselor evreieşti în România, ministru de Externe de atunci, Răzvan Mihai Ungureanu. Papa Benedict al XVI-lea însuşi intenţiona să ia o atitudine publică privind această situaţie, datorită căreia Biserica Catolică s-a declarat oficial persecutată în România „ca urmare a agresiunii arhitectonice la care este supusă Catedrala Sfântul Iosif“, acuzând pe bună dreptate „nereguli grave în obţinerea aprobărilor pentru ridicarea imobilului“.
Urmarea a fost că ministrul Ungureanu a cerut printr-o informare a MAE, adresată la 18 august 2006 Guvernului român ca autorităţile române să demareze o adevărată „strategie de imagine şi dezinformare a Sfântului Scaun“, „evitându-se, în acest fel, pronunţarea asupra solicitării Bisericii Catolice de sistare a lucrărilor“ de la Cathedral Plaza. Atitudinea lui Răzvan Ungureanu arăta încă o dată pe cine serveşte el de fapt în România, fie ca ministru de Externe, fie ca şef al SIE sau ca prim-ministru, mai recent. Nota lui Ungureanu a generat „protestul viguros al Bisericii Catolice care şi-a exprimat intenţia de a-i face o plângere penală acestui ministru“1 (nu a făcut-o, însă, din considerente diplomatice).
Realitatea arăta însă că adevărul era de partea Bisericii, căci raportul din mai 2006 al Inspectoratului de Stat pentru Construcţii concluziona că autorizaţia de construcţie eliberată de primărie a fost nelegală, adăugând că totodată, „se afectează grav sistemul de telecomunicaţii al SRI“ (este vorba de unitatea militară a Serviciului Român de Informaţii, aflată în vecinătatea mega-construcţiei israeliene). Nimic din toate acestea nu contau însă pentru ministrul Mihai Răzvan Ungureanu, pentru care prioritare sunt interesele israeliene.
În concluzie putem spune că trebuiau apărate şi multe interese locale, căci am văzut cum o firmă a unui asociat al lui Videanu (Bog’Art) a primit o afacere de 10 milioane de euro de la israelieni, pe un teren cumpărat iniţial de Peter Braun, etnic evreu ucrainean al cărui nume este legat Romanian Investment Fund („Fondul Român de Investiţii“, înregistrat în Cipru), fond implicat alături de Videanu în privatizarea Marmosin şi care l-a finanţat pe Videanu. Iată şi că, după ce a fost invitat într-o vizită „particulară“ în Israel de către prietenul său intim, dr. Bercovici, la reşedinţele oficiale ale ministrului israelian de Finanţe, Bibi Netanyahu, şi primarului Ierusalimului, Uri Lupolianski, Videanu nu se dădea în lături să ameninţe bucureştenii cu exproprierea pentru a face loc proiectelor imobiliare ale marii finanţe evreieşti (Esplanada Rothschildzilor).
La finalul mandatului de primar al Bucureştiului, în 2008, Adriean Videanu se grăbea ca în colaborare cu guvernul liberal şi cu sprijinul total al consilierilor capitalei din partea PD-L, PSD şi ai PNL, să realizeze o unanimitate politică pentru Rothschildzi, adică pentru mega-afacerea Esplanada din Bucureşti, obţinând votul pentru toate exproprierile forţate din centrul capitalei (necesare eliberării zecilor de hectare ale proiectului firmei Trigranit), ca şi acordul guvernului român de a finanţa operaţiunile1. Doar criza economică demarată din anul următor, pe fondul speculaţiilor mondiale cu iz imobiliar, a oprit momentan apetitul rothschildzilor de a mai ridica „espalanada“ din Bucureşti, ca şi procesele bucureştenilor, care nu s-au lăsat toţi expropriaţi cu uşurinţă.
Şi ex-primarul Oprescu era „frate“ cu evreii !
Imediat după ce Sorin Oprescu a devenit primar al Bucureştiului, în anul 2008, cu ajutorul unui grup masonic2, au început a deveni vizibile legăturile sale extrem de strâns cu comunitatea evreiască.
Este vorba de ceva mai mult decât căutarea prieteniei sale de către evreii care vor să-şi concretizeze interesele. Legăturile ajung până la manipularea jocurilor politice româneşti.
Astfel a ajuns să se vorbească de originea evreiască a lui Sorin Oprescu ca despre o adevărată revelaţie (emisiuni tv titrate „Oprescu e evreu“). Se aflase că este fiul unui general de Securitate, Mircea Oprescu, iar deschiderea din ultimii ani a arhivelor, arătau că atunci când tatăl primarului a devenit ofiţer de Securitate, la 24 de ani, avea numele de Hirsh şi a fost primit în Brigada Mobilă condusă de colonelul NKVD Alexandru Nicolschi (un evreu sinistru, pe numele real Boris Grunberg)1.
Tatăl lui Oprescu ajunsese la finele anilor ’40 unul dintre şefii Serviciului D (Dezinformare), direcţie specială a Securităţii, iar în 1951 era deja locotenent-colonel în cadrul Serviciului Special de Informaţii al Securităţii, apoi a contribuit activ, sub comanda lui Alexandru Drăghici, la epurarea „duşmanilor poporului“ din interiorul partidului şi al structurilor statului. „A fost nevoit să îşi schimbe numele din Hirsch în unul cu rezonanţă mioritică (Oprescu) între gradul de colonel şi cel de general de Securitate, grad la care nu putea accede cu un nume de sorginte iudaică“2. El a supravieţuit, apoi, epurărilor din Securitate din perioada 1960-1965.
Fiu de general de Securitate şi medic de profesie, Sorin Oprescu a ajuns să conducă mai multe spitale în România, unul dintre aceste spitale fiind Elias, din Bucureşti. Spitalul a fost construit de filantropul evreu Menahem Elias. Din acest motiv, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, „profund ataşată acestui aşezământ spitalicesc“, a primit dreptul de a face numirile în conducerea spitalului aflat în proprietatea statului român. Prin urmare, fostul preşedinte al Federaţiei evreieşti, Nicolae Cajal, este cel care a decis instalarea la conducere a lui Sorin Oprescu, iar când ministerul Sănătăţii l-a înlocuit pe Oprescu în decembrie 2005, tot comunitatea evreiască a reacţionat, prin Aurel Vainer, salvându-l.
După 1989, Sorin Oprescu a fost lansat în politică şi înalta administraţie de stat de către Ion Columbeanu (tatăl lui Irinel Columbeanu). Bătrânul Columbeanu a fost zeci de ani secretar general al guvernelor României pe vremea regimului comunist, păstrându-şi poziţia şi în primii ani de după „Revoluţie“. Astfel, prin 1993, la solicitarea unei prietene comune, doctora Tania Rădulescu, Columbeanu îl punea pe Oprescu un fel de şef de cabinet al ministrului Sănătăţii şi director al modernului Spital Municipal din Bucureşti, timp în care, învârtitor, Sorin Oprescu se înscria şi în partidul de guvernământ (PDSR), intrând „pe sub mâna“ preşedintelui Ion Iliescu şi devenind medicul lui personal. Apoi, Tania Rădulescu devenea directoare în Administraţia Spitalelor din subordinea primarului Oprescu, activând şi la centrul medical privat Bio Terra Med, controlat de numita Sanda Rădulescu, clinica sa medicală fiind cunoscută pentru grasele contracte cu statul român. Această Sanda Rădulescu, împreună cu soţul ei, Claudiu, sunt patroni ai Luxten Lighting SA, ce iluminează Bucureştiul, ei preluând Luxten-ul de la primul proprietar, Zoltan Boszormenyi, o afacere cu spate israelian.
În 2008, după ce a fost ales primar al Bucureştiului, Oprescu era invitat în Israel prin ambasadorul Israelului la Bucureşti, David Oren, care în 11 iulie îl vizitase pe Oprescu la primărie obţinând pe loc autorizarea lucrărilor la „Muzeului Holocaustului“, realizat în capitală pe banii românilor, ca şi extinderea proiectului iniţial al muzeului menit să îi condamne tot pe români. Ajuns urgent la Tel Aviv, primarul Oprescu primea din partea evreilor de la „Centrul Cultural Israeliano-Român“ premiul Omul Anului în Politica Românească cu ocazia participării sale în septembrie la aşa-zisa „Conferinţă Internaţională a Primarilor Capitalelor lumii“, la Ierusalim.
Cu aceeaşi ocazie, S. Oprescu îi promitea primarului Ierusalimului, Lupolianschi, sprijin pentru evrei în România, ca apoi, în 2008-2009 el să fie adesea intervievat în Realitatea Evreiască, unde îi asigura textual pe evrei că i-a vizitat pe „fraţii din Israel“, că face parte din „familia“ lor şi că va acţiona pentru pedepsirea „instigatorilor“ români ai „antisemitismului“ (catalogaţi drept „autori morali“), fiind expres indicată în acest sens o lucrare a noastră, Ofensiva Iudaismului asupra României.1
Interesantele relaţii ale doctorului Oprescu cu lumea evreiască, au fost reliefate şi prin aducerea unei echipei israeliene care să îi facă campania din 2009 pentru preşedinţia României. Aceasta ar fi opera evreului Solomon Wigler, angajat ca asistent-consilier personal la cabinetul primarului general al capitalei, adică „Oprescu joacă iar Wigler plăteşte“, pe motivul: „Gheşeftul Oprescu“ este profitabil oricum2.
În ceea ce priveşte relaţia lui Sorin Oprescu cu evreul Moni (Solomon) Wiegler, un ziar monden scria că „în primărie, toată lumea ştie că Moni are un cuvânt greu de spus în ceea ce priveşte obţinerea unei semnături de la Sorin Oprescu... Atât de dragă îi este edilului prezenţa consilierului, încât celor doi nu le ajunge timpul petrecut împreună la etajul 14 al clădirii (noi a) primăriei şi se duc foarte des să se relaxeze în Grecia, cum ar fi la Salonic, departe de paparazzi“. Un post tv a mers până acolo încât a reprodus declaraţia unui important ex-funcţionar al Primăriei capitalei, precum că „toate şpăgile pentru Oprescu sunt încasate de Wiegler“.
Oricum, Wiegler l-a adus în 2009 drept consilier de campanie prezidenţială (Oprescu voia să fie şi preşedinte al României) pe israelianul Ron Werber, care i-a creat lui Oprescu o siglă „de campanie“ ce înfăţişa o stea albastră cu şapte colţuri, „care aminteşte de Steaua lui David de pe drapelul Israelului“ (zicea presa în octombrie 2009). Şi culorile siglei primarului erau tot cele ale Israelului, alb-albastru. Steaua în şapte colţuri, însă, numită şi Heptagrama sau Steaua lui Solomon, este folosită de către unele organizaţii secrete de tip masonic, Sorin Oprescu însuşi explicând adoptarea acestei bizare heptagrame printr-un limbaj specific logoreei masonice şi societăţilor zis ezoterice, el fiind în asociat masoneriei române1.
Când, în august 2010, la maternitatea bucureşteană Giuleşti, un incendiu arsese mai mulţi bebeluşi, medicii de la spitalul de copii Grigore Alexandrescu, care preluaseră în grijă sărmanii copii, s-au trezit pur şi simplu asaltaţi de un grup de medici israelieni aduşi de primarul Oprescu, care veniseră cu mâinile în buzunare, chipurile să ajute (cum se lăuda presa israeliană), deşi nu făceau decât să încurce.
În acelaşi an, 2010, comunitatea evreiască din România i-a decernat lui Oprescu „Medalia dr. Alexandru Safran“ (un mare rabin de al lor), în acelaşi timp, aceeaşi medalie fiind acordată şi ambasadorului evreu al SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein (nu se spune pentru ce!).
Toate aceste legături încă nu înseamnă mare lucru, dacă nu ar fi confirmate şi de alte date. De aceea, iată cum în 1 februarie 2011, Sorin Oprescu participa la „comemorarea victimelor Holocaustului“, la fostul lagăr nazist de deportare de la Auschwitz-Birkenau. Apoi, în 16 iunie, primarul Oprescu se întâlnea la Roma cu reprezentanţii comunităţii evreieşti italiene, declarându-le acestora că este dedicat problemelor evreilor din Italia şi România şi - ce mai treabă avea el !!? - stabilind încheierea unui „protocol de înfrăţire“ al evreilor din Roma cu cei din Bucureşti.
Tot primarul Oprescu, împreună cu preşedintele Băsescu, au fost cei care s-au adresat, felicitând-o, Conferinţei Internaţionale Sioniste, întrunită în România între 27-29 noiembrie 2011 de către Organizaţia Mondială Sionistă şi de Asociaţia Sionistă din România, sub genericul „Primul Congres Sionist - Focşani 1881“.
Retrocedări şi Puz-uri a la Oprescu
Favorizarea evreilor în Bucureşti a mai fost evidenţiată şi în cazul retrocedărilor de clădiri în timpul mandatului lui Oprescu, cel mai vizibil caz fiind cel al spitalului Caritas, pe care în anul 2011 primarul l-a „relocat“. De fapt a mutat aparatura pentru a elibera clădirea spitalului şi terenul, care trebuiau să intre în posesia evreilor abia în 2015, dar el a grăbit predarea.
În ciuda opoziţiei societăţii civile bucureştene, tot primarul Oprescu şi componenta PDL a Consiliului municipal au aprobat în martie 2009 PUZ-ul pentru afacerea israeliană „Dâmboviţa Center“, deţinută de o firmă a israelianului Motti Zisser (deţinătorul Hotelului Bucureşti-Radisson Blu) care ar vrea să transforme mega-construcţia Casa Radio într-un mare complex comercial, de afaceri şi de distracţii. Asociaţiile de protecţia mediului acuzau însă că Dâmboviţa Center va bloca Bucureştiul şi va perturba pânza freatică, strigând anti-Oprescu la marşul din 16 februarie 2009.
În privinţa afacerii Cathedral Plaza, Oprescu s-a întâlnit cu patronul israelian Eyal Ofer, care în sfârşit a ieşit pe faţă ca proprietar, şi i-a promis acestuia în mai 2011 eliberarea unui nou Puz pentru construcţie, deoarece cel vechi fusese anulat de instanţele de judecată. Pentru a-şi atinge scopurile, Oprescu s-a folosit de un tertip chiar: ar fi realizat (pe banii primăriei) un „sondaj de opinie“ prin 5.000 de apeluri telefonice, urmare căruia 80% dintre bucureştenii intervievaţi ar fi declarat că nu îi deranjează clădirea de birouri de lângă Catedrala Sf. Iosif, motiv pentru care el, Sorin Oprescu, regretă „conflictul“ israelienilor cu Biserica Catolică. În completare, obraznic, Eyal Ofer declara presei, prin iulie: Nu ştiam că trebuie să obţinem de la Vatican un aviz de construire a unei clădiri în Bucureşti“1.
Sorin Oprescu a fost, ca şi predecesorul său Videanu, un campion al retrocedărilor cu scandal de clădiri şi terenuri. A „retrocedat“ unor persoane private pieţe şi policlinici. Prin 2011, prefectul capitalei acuza că, cu începere din 2007, din 2111 dosare de retrocedări ale Primăriei Bucureşti, 80% sunt nelegale. Dar cei mai mulţi beneficiari ai acestor retrocedări, mai ales în centrul vechi al capitalei, au fost, cum s-a văzut, evreii. Această realitate a fost întărită de o anchetă de presă, care constata că: „Proprietarii, urmaşi ai celor care au locuit acolo, sunt în mare parte evrei, plecaţi în America, Canada şi Israel. Mulţi au folosit intermediari să-şi închirieze spaţiul. Alţii au cumpărat direct de la stat.“ Este vorba chiar despre centrul istoric al Bucureştiului ce are ca epicentru zona Lipscani (unde au existat la un moment dat peste 40.000 de cereri de revendicare) şi care a devenit o mină de aur a comerţului şi distracţiei, având peste 100 de crâşme şi atrăgând anual milioane de turişti. Afacerile nu sunt, însă, neapărat ale evreilor, ei doar închiriindu-le altora spaţiile. Iată, astfel, ce declara şeful cârciumei Gara Lipscani: „M-am înţeles cu proprietarul, un evreu american, care m-a găsit după ce i-a dat statul casa-napoi“. O altă antreprenoare „ştie ea de un alt evreu, plecat în Israel, care deţine case întregi pe strada Stravopoleus. De la el s-a închiriat clădirea cu un restaurant japonez la parter, Sushi Ko, pe colţ cu Smârdan“1.
Şi restaurantul deschis de poetul Mircea Dinescu în zona Lipscani, unde gătea adesea alături de actriţa Maia Morgenstern, este unul evreiesc, având meniul adaptat în acest sens şi fiind mediatizat la început (gratis) la Realitatea tv, pe atunci televiziunea israelianuluilui Elan Schwartzenberg, în emisiunea „Politică şi delicateţuri“, unde Dinescu se întreţinea cu politicieni gudurători pe lângă evrei, precum Elena Udrea.
Alt caz ce a făcut vâlvă este cel al uneia din clădirile UNATC (Universitatea de actorie), situată tot în centrul vechi al capitalei, care, după ce a renovat-o Oprescu pe bani publici, a fost preluată de trustul israelian Afi.
Dar nu numai AFI, Plaza Centers şi grupul Ofer au fost marii dezvoltatori imobiliari israelieni ce acţionează în Bucureşti (prezentaţi toţi în Ofensiva Iudaismului asupra României); în mandatul lui Sorin Oprescu, un alt dezvoltator israelian, grupul Engel East Europe, a preluat 3 terenuri de peste 20.000 m2 fiecare, pentru a ridica mini-cartiere de blocuri.
Cum au intrat Gabriela Firea şi Dragnea pe linia Israel!
Jurnalista de PSD Gabriela Firea a fost aleasă primar al Bucureştiului în 5 iunie 2016. În acelaşi timp, primar al sectorului 6 devenea unul Gaby Mutu, pe care trecutul îl leagă, cum vom vedea, ca şi pe Firea prezentul, de mafia lui Bittner, evreul de casă al ex-premierului Adrian Năstase.
Mai înainte vom evoca momentul deplasării ei în Israel, la începutul anului, în a doua jumătate a lunii ianuarie 2016, împreună cu preşedintele Partidului Social Democrat (PSD), Liviu Dragnea. În plin an electoral în România (alegerile locale şi parlamentare), vizita delegaţiei PSD, condusă de Dragnea şi Firea, venea oficial „la invitaţia lui Isaac Herzog, liderul Partidului Muncii din Israel. Mai în glumă, mai în serios, unii pesedişti spun că Dragnea se duce «să ia lumină» de la Ierusalim, dată fiind «linia politică» de apropiere a PSD de politicienii evrei, inaugurată de social-democraţii dâmboviţeni încă de pe vremea lui Adrian Năstase“. stiripesurse.ro
În 19-23 ianuarie, Dragnea, Firea şi echipa (alţi doi PSD-işti şi cu evreul Silviu Vexler, reprezentantul de 28 de ani al Comunităţii evreieşti din România) s-au întâlnit - căutând ajutor pentru a veni, Firea în fruntea Bucureştiului, iar PSD-ul la guvernare - cu primul-ministru Netanyahu şi cu mai mulţi miniştri israelieni şi membri ai Likud sau ai sioniştilor din Knesset. În funcţie de interesele de afaceri israeliene în România, ei au avut discuţii confidenţiale cu miniştrii evrei ai Sănătăţii (Yaakov Litzman), Informaţiilor (Gilad Erdan), Energiei (Yuval Steintz) şi Imigraţiei (Zeev Elkin), dar şi cu Yuli-Yoel Edelstein, preşedinte al Knessetului sau cu fostul ministru evreu de Externe Tzipi Livni, bun cunoscător al României, sau cu Yoseph Yonah, preşedintele „grupului parlamentar de prietenie Israel-România“, membru al Knessetului din partea Uniunii Sioniste. Au fost şi la Yad Vashem, „Memorialul Holocaustului“ apoi au discutat cu „reprezentanţii comunităţii“ evreilor originari din România, despre doleanţele acestora. Aşa s-a întors Dragnea în ţară, cu „Legea defăimării“ în dinţi, care să interzică orice blamare a vreunui evreu de către un român.
Vizitele lui Dragnea în Israel s-au îndesit cam de la începutul lui 2014. Astfel, la 13 ianuarie 2014, în calitate de vicepremier al României, el participa, la Ierusalim, la funeraliile fostului premier israelian Ariel Sharon, apoi, în iunie 2014, se deplasa, împreună cu tot guvernul român pesedist, într-o delegaţie condusă de premierul Ponta, la a doua şedinţă mixtă a guvernelor României şi Israelului, tot la Ierusalim, pentru alte gheşefturi (a se vedea, câteva pagini mai sus, capitolul Aproape tot guvernul Ponta în Israel, după Băsescu).
Când Dragnea era cu Gabriela Firea în Israel, în ianuarie 2016, premierul evreu Netanyahu îşi amintea şi îi mulţumea lui Dragnea că „în perioada în care a fost vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale - în guvernarea Ponta - ...a fost implementată legislaţia privind acordarea pensiilor de urmaş pentru victimele Holocaustului şi cei care au prestat muncă forţată“ (citat din Realitatea Evreiască nr.466-467 - februarie 2016, revistă a comunităţii evreieşti din România). Aceste pensii acordate de România urmaşilor „victimelor Holocaustului“ (ce se duc în România spre unii rromi, dar şi spre mulţi evrei din Israel) sunt un mister pentru români, în acest sens exprimându-se şi pe dl. colonel SRI (r) Vasile Zărnescu: „circulă tot mai insistent zvonul că guvernele postdecembriste, pe lângă restituirile ilegale de averi pentru unii jidani care s-au întors după ce părăsiseră ţara după 1945, şi primiseră despăgubiri la emigrare, acum plătesc şi «despăgubiri de holocaust» unor aşa-zişi «urmaşi ai victimelor holocaustului»“ (Vasile Zărnescu, Holocaustul, gogoriţa diabolică).
„În timpul guvernării PSD a fost aprobată legea privind acordarea pensiilor pentru victimele Holocaustului şi pentru prestarea muncii forţate în România. Primul ministru Netaniahu ştia despre aceste realizări?“, îl întreba atunci jurnalista israeliancă D. Meiseles pe Dragnea, la care acesta răspundea că da, şi că i-a şi mulţumit, ca şi pentru încă ceva: „Primul ministru a avut amabilitatea să-mi mulţumească pentru sprijinul şi implicarea în procesul de restaurare şi consolidare a Templului în perioada în care am fost vicepremier şi ministru al Dezvoltării regionale - zicea L. Dragnea -. Premierul a spus chiar că «În Israel nu există o asemenea bijuterie arhitectonică de o frumuseţe rar㻓 [privind imaginile Templului evreiesc Coral din Bucureşti, restaurat pe cheltuiala statului român].
Dragnea mai venea la premierul Netanyahu cu aceleaşi promisiuni făcute şi la întâlnirile anterioare, cum că România va fi „poarta de intrare a Israelului în Uniunea Europeană“, dar că românii nu vor respecta directiva UE de sabotare a „produselor de export israeliene fabricate în Cisiordania, Gaza şi Ierusalimul de Est (colonii evreieşti ilegale). „Noi nu putem fi de acord cu decizii din cauza cărora suferă cetăţenii, cum ar fi etichetarea produselor israeliene“, zicea Dragnea în Israel.
Dar ei aveau şi nişte afaceri de făcut şi de promis, motiv pentru care echipa pesedită s-a întâlnit special cu ministrul israelian al Sănătăţii, Yaakov Litzman, Dragnea pretextând că vrea „să se aplice şi în România“ programele medicale evreieşti, iar „ministrul israelian promiţând o colaborare în acest sens, precum şi ajutorul pentru modernizarea sistemului medical din România“. Pe bani, evident! În stomatologie, urgenţe medicale, oncologie, cardiologie, dializă ş.a.m.d.
Cel mai important a fost atunci, în Israel, pentru PSD, Dragnea şi Gabriela Firea faptul că sprijinul evreilor pentru ei s-a concretizat în formarea şi angajarea unei echipe de consilieri israelieni care să o ajute pe Firea să câştige alegerile ca primar al Bucureştiului, iar PSD-ul alegerile parlamentare din acelaşi an. Totul era un aranjament de culise, păstrat absolut secret. Românii nu ştiau atunci, în ianuarie, cine va fi candidatul PSD la primăria capitalei (aveau să afle abia în 18 martie 2016), dar israelienii ştiau deja, ca şi faptul că din acest motiv se află ea în deplasare la ei. S-a discutat cum va colabora ea, Gaby Firea, ca primar, cu Israelul, în administrarea Bucureştiului, în mai multe domeniii, şi cum o va face şi un viitor guvern al PSD.
Abia după câştigarea alegerilor de către PSD, în decembrie 2016, ziarul israelian The Jerusalem Post dezvăluia că cei doi israelieni care „au ajutat
Dostları ilə paylaş: |