Ethan Frome

Diplomaţia israeliană pretinde a ne fi băgat în UE!
Fapt recunoscut public, melodia imnului naţional al statului Israel este copia cântecului popular românesc tran­sil­vănean Cucu­ruz cu frun­za-n sus, cules şi popularizat pen­tru prima oară de evreul „român“ Ra­oul Şorban, ver­su­rile fiind, la rândul lor, inspirate după poezia lui Coşbuc, Numai una. Adoptat în 1948, imnul a fost iniţial „compus“ şi cân­tat în casa ban­che­rului evreu Mose Waldberg din Iaşi.

Parcă, vezi Doamne!, pentru a se achita de acest îm­pru­mut de la români, ca şi de toate celelalte, evreii pretind azi că acţionează pentru in­tegrarea României în Uniunea Eu­ro­pea­nă. De ce tocmai ei, şi cum o pot face, ce mai con­tea­ză să ne explice? Afirmaţia o făcea, la începutul lui 2005, o „somitate“ a di­plo­ma­­ţiei israeliene, avocatul Meir Rosenne, un activ sionist şi colaborator al Mossad-ului, fost director în ministerul de Ex­­ter­ne israelian şi fost ambasador al Israelului în Franţa şi SUA. Decla­raţia lui Rosenne¹ era făcută chiar ime­diat după ce în ianuarie-februarie descin­se­­se la Bu­cu­reşti marea de­le­ga­ţie evreiască mondială, în frunte cu B’nai B’rith-ul (a se vedea capitolul Delegaţiile evreieşti şi B’nai B’rith-ul).

Meir Rosenne susţinea că, atât Israelul cât şi comu­ni­ta­tea evre­ias­că internaţională, sunt foarte mulţumite de guver­nan­ţii români şi de atitudinea generală a României pri­vind problemele şi cererile evreieşti. El nu uita să dea ca exemplu recunoaşterea de către România a vino­vă­­ţiei sale privind participarea la Holocaustul anti-evreiesc, ceea ce cre­­­­ea­ză un precedent unic, ce poate fi pretins şi altor state, România de­ve­nind astfel un exportator de „real-se­mi­tism“. În egală măsură, Ro­se­nne trans­mi­tea satisfacţia Is­raelului pen­­­­­­tru exemplara legislaţie română de pe­dep­sire cu în­chi­soa­rea a xenofobilor, a „manifestărilor anti-semite“ şi a ce­lor ce „ne­a­gă Holo­ca­us­tu­l“. De aceea, concluziona diplo­ma­tul is­ra­e­li­an, or­ga­nizaţiile evreieşti se ocupă să răsplătească Româ­nia, netezindu-i in­trarea în Uniunea Europeană, tot aşa cum a sprijinit-o la intrarea în NATO.

Meir Rosenne se poartă de parcă ar avea o misiune în ce pri­veşte România. În 2001 îl regăsim între or­ga­ni­za­to­rii vizitei lui Ion Iliescu în SUA, iar în aprilie 2002 îl aflăm la Timi­şoara, ocupat cu re­naş­terea Aso­ci­aţiei Sioniste din Româ­nia, alături de alţi oficiali isra­e­li­eni. În 17 ia­nu­a­rie 2006 îl vom găsi printre oficialii celui de al cincilea Congres al Aso­cia­ţi­ei Cul­turale Mondiale a Evreilor Originari din România (ACMEOR), organizat la Tel Aviv.

Este însă greu de ştiut dacă Meir Rosenne ex­pri­ma intenţiile poli­ti­ce reale ale Israelului pentru România. Se pare că anunţata integrare eu­ro­peană a României în Uni­unea Eu­ro­peană a determinat, în adevăr, o agre­sivă po­li­tică inves­ti­ţi­onală în economia românească susţinută prin am­ba­sa­da Is­ra­elului la Bucureşti (a se vedea cap. Expansiune econo­mi­că prin am­ba­sada Israelului, de unde reiese că tocmai viitoarea intrare a Ro­mâ­niei în UE era argumentul autorităţilor isra­e­li­e­ne de a aduce aici ca­pi­ta­lul evreu).

Un exemplu este acela al dez­­vol­tării fa­bricilor de lapte şi a fer­me­lor de vaci cu ca­pi­tal evreiesc. Cota de producţie ne­go­ciată de Româ­nia cu UE, de 3 miliarde de litri anual, şi pers­pectiva unei pieţe în creştere a atras din 2005 investiţii masive în industria produselor lac­tate. Ast­fel, compania israeliană Tnuva demara o „in­ves­ti­ţie“ de 50 de milioane de do­lari pe pia­ţa produselor lactate din Ro­mânia, achiziţionând 20 de hec­ta­re de teren lângă Bu­cu­reşti la Popeşti Leordeni, pentru a crea o fabrică „gigant“.

În acelaşi timp, „mai muţi investitori israelieni“ au cum­­pă­rat tere­nuri în sudul ţării, mai ales în ju­de­ţul Constanţa, pen­tru a înfiinţa ferme de vaci de lapte, dar is­ra­e­lienii mai cum­părau terenuri şi în restul ţării, doar în vest fiind sur­cla­saţi de italieni (Străinii urcă investiţiile pe hectar, Coti­di­a­­­nul din 14.11.2005). Aici, însă, americanii aduşi de ex-ambasadorul evreu al SUA la Bucureşti, Alfred Moses, de­ţi­n su­pre­ma­ţia, pro­cesatorul de carne Smith­field din SUA rea­li­zând la Ti­mi­şoa­ra o investiţie de 800 milioane do­lari, şi re­fă­când ast­­fel ceea ce şi-a distrus singur statul român, Com­­ti­mul, cel mai mare producător regional de carne. În 2006, şi Natu­ral Pork din SUA realiza în România 12 fer­me de re­pro­du­ce­re a porcilor. Mai dez­vol­tau afa­ce­ri în Româ­­nia europeană şi al­te companii americane, pre­cum Ge­ne­­ral Elec­tric, Hewlet-Pac­kard, Boeing şi Lockhead Martin.

Totodată, cetăţenii israelieni erau be­nefi­ci­a­rii celei mai or­ga­nizate campanii de retrocedări imo­­biliare în Româ­nia, intens pregă­ti­tă din Israel de peste 10 ani, de când s-a în­fi­in­ţat Or­ga­ni­­za­ţia Mondială a Evre­ilor pentru Re­sti­tuirea Ave­­ri­lor, având ca scop „identificarea ave­ri­lor şi în­toc­­mirea do­sa­re­lor respective; exer­ci­tarea de influ­en­ţe şi pre­­si­uni din ex­te­rior, pen­tru ca par­lamen­tele statelor viza­te să adop­­te cadrul le­gis­lativ necesar re­cu­pe­ră­­rii averi­lor de către toţi evre­ii, in­di­ferent dacă trăiesc sau nu în ţările res­­pec­tive, ori dacă mai sunt sau nu cetăţeni ai statului res­­pectiv“ (în 1992 s-a con­sti­tu­it în Israel, sub lozinca «timpul ac­­ţiunii a sosit», şi Co­mi­te­tul de iniţiativă al organizaţiei Uni­­u­nea Evre­i­lor din Ro­mâ­nia, ce are ca obiectiv «recuperarea drep­tu­rilor şi bunurilor evreilor ori­­gi­­nari din România».)¹

Dato­ri­tă faptului că în fruntea cererilor de retrocedări stau evreii, presa titra acum câţiva ani Evreii revendică Iaşi­ul bucată cu bucată: „Moş­tenitorii foştilor bogătaşi evrei din Iaşi, fugiţi din România în timpul celui de-al do­i­lea război mon­dial, au declanşat o adevărata luptă cu au­to­­ri­tă­ţi­le ro­mâ­ne, pentru a intra în posesia averilor deţinute de stră­moşii lor în perioada interbelică. Reuniţi în Asociaţia Ca­ri­ta­­tea, aceş­tia au solicitat in instanţă retrocedarea a nu mai puţin de 28 de vile şi alte imobile [ce nu au putut fi re­tro­ce­­date de pri­mă­­rie], dar şi a peste 51 de hectare de teren din preajma Ia­şiu­lui... Evreii vor primi terenurile urmând ca pro­ble­ma imo­­bi­le­lor să fie soluţionată treptat, având în vedere că aces­tea sunt locuite în pre­zent de sute de chiriaşi. Astfel, ur­­ma­şii foş­tilor pro­pri­etari au primit 16 hec­tare pe raza co­mu­nei Rediu, 10 hec­tare în zona Sorogari şi restul lângă la­cul Do­ro­­banţi, într-una din zonele de agrement...“.

Şi Ziarul de Iaşi prezenta (în 21 mar­tie 2006) un as­pect al ofen­si­vei pentru pre­lu­area în po­­sesie evre­ias­că, dar nu numai, a centrului Iaşiu­lui („zonele cele mai fier­binţi din zona zero a Iaşiului“), sub titlul A început războiul pen­tru Cen­­trul Iaşiu­lui, re­fe­rin­du-se doar la înghesuiala pen­tru pro­­pri­e­tă­ţile din domeniul public: „De câteva luni, te­re­nu­rile din cen­tru afla­te în proprietatea Primăriei atrag oa­meni de afa­ceri locali, dar şi ame­ricani şi evrei; cele câteva zeci de hec­tare re­pre­zin­tă în acest moment o miză uriaşă“, scria zia­rul. Sunt vizate suprafeţe importante, precum zona Târgu Cucu, zona Elena Doam­na, zona Fundaţiei. Din cei 4.700 mp ai zo­­nei Târgu Cucu, menită unor clădiri de bi­ro­uri, în jur de 1.000 de mp sunt deja re­ven­di­caţi „de mai mulţi evrei“².

Şi oraşul Braşov se află în gheara unui etnic evreu, Maor Zinger, personaj de top 300, supranumit „regele imo­bi­­­li­a­relor“. El are o avere de pes­te 200 milioane de euro şi e pro­­pri­etarul a mai mult de jumătate din zona co­mer­ci­a­lă a Bra­şovului. Deţine principala firmă de imobiliare din Bra­şov, Atlanta House, ca şi complexul turistic de la Capra Nea­gră, Eli­a­na Mall, mai multe clădiri de birouri şi  maga­zi­ne. Peste 70% dintre clă­dirile din cartierul Bar­tolomeu sunt ale lui. Având legături cu grupări de crimă or­­ganizată, ca şi cu Mafia italiană (Ricardo Orlan­di­no), fir­me­­le lui Zinger au fost percheziţionate de ofiţerii de la Crima Orga­ni­zată în martie 2006. În momentul des­cin­de­rii simultane la firme, la una dintre adrese s-ar fi gă­sit două valize pe punctul de a fi evacuate. „Dar, când s-a încercat re­ţi­nerea lor, s-a spus că apar­ţin Ambasadei Isra­elului la Bucureşti (!?!) şi au fost fă­cu­te rapid dispărute“ (Adevărul din 17.03.2006).
Atât timp cât Israelul ocupă un loc de vârf (ma­scat, dar ştiut; a se vedea capitolele următoare) ca „in­ves­titor“ în economia Românească, el înţelege opor­tu­ni­ta­tea de a intra în economia europeană odată cu Româ­nia, în seg­mentele de producţie rezervate acesteia. Aşa se face că multe dintre or­ga­nizaţiile evreieşti s-au grăbit să susţină declarativ inte­gra­rea României în Uniunea Europeană. Astfel, Adu­na­rea Ge­­nerală Extra­or­di­na­ră a Congre­su­lui Evre­iesc European adop­­ta în februarie 2006, la Vie­na, o „re­zoluţie în favoarea in­tegrării României în UE la 1 ianuarie 2007“, ceea ce pare, to­tuşi, şi un fel de praf în ochi aruncat autorităţilor române.

Pe de altă parte, însă, Israelul ar fi putut pierde alte avantaje odată ce România intra în Uniunea Europeană. E vorba în pri­mul rând de pro­ble­ma despăgubirilor pe care Ro­mâ­nia, odată ce şi-a recunoscut ofi­ci­al vinovăţia, întă­ri­tă chiar de Traian Băsescu, trebuia să le plătească Isra­­e­lu­lui pentru „par­ticiparea la Holocaust“, căci la în­ce­pu­tul anului 2001 Par­la­men­tul Euro­pean a hotărât să se pună capăt cere­ri­lor evre­­ieşti de des­­pă­gu­bire să nu se mai efectueze noi plăţi. Dar evreii s-au priceput în­tot­deauna să obţină plăţi masca­te (în diverse alte avantaje) de la poli­ti­ci­enii europeni¹.

În timp ce americanii par a fi total cuceriţi de evrei, altfel pare a sta situaţia în Europa, unde sonda­jul de opi­nie realizat sub egida Comi­siei Europene, arată că 59% dintre europeni consideră statul Israel drept cel care „ame­ninţă cel mai mult pacea lumii“. (În Austria, Germania sau Franţa, son­dajul de opinie indica aproa­pe 70% din po­pu­laţie ca având această opinie.) „Stânjenite“ de acest rezul­tat, ofi­ci­a­lităţile de la Bruxelles s-au gră­bit să precizeze că în­trebarea a fost in­clu­să în sondaj fără apro­ba­rea lor, dar n-au con­testat că răs­pun­surile exprimă tendinţa reală a opi­niei publice europene.

Asemenea semnale, de neprietenie, apar şi în rân­dul clasei poli­ti­ce europene. Astfel, la 3 octombrie 2003, la fes­ti­vi­tatea consacrată celei de-a 13-a aniversări a reu­ni­fi­cării Ger­­maniei, deputatul creş­tin-demo­crat Mar­tin Hoh­mann, ros­­tea un discurs în care justifica, oarecum, Holo­ca­us­tul, ca­ta­­logându-i şi pe evrei drept „popor vinovat“, dat fiind rolul mul­to­ra din­tre ei în revoluţia bolşevică din Rusia („atât in­frac­torii naţional-so­ci­a­lişti, cât şi infractorii bolşevici au fost oameni care s-au depărtat de Dum­nezeul poporului lor, fie ei creş­­tini sau evrei“, spunea Hoh­mann), şi reven­di­ca „drep­tul la indulgenţă“ pentru poporul german.

După o lună, la presiunea organismelor evreieşti, Hoh­­­mann a fost exclus din grupul parlamentar al Uniunii Creş­tin-Democrate, păstrân­du-şi însă locul în Bundestag (par­­la­men­tul german). El a primit chiar felicitări pentru cu­ra­­jul său din partea generalului Reinhard Günzel, co­man­­­dan­tul forţelor speciale ale armatei germane, după care ge­ne­ra­lul a fost şi el tre­cut rapid în retragere, dar soli­da­ritatea sa, cât şi întârzierea creş­tin-de­mo­craţilor de a-l sanc­ţiona pe Hoh­mann, „arată că răul este mai întins de­cât s-ar fi cre­zut“, scria publicaţia Süddeutsche Zeitung, care adă­uga că „cel mai rău este că asemenea declaraţii intră în rezonanţă cu noul val de antisemitism global“.

Chiar şi rabinul-şef Friedman din Austria îl sus­ţi­nu­se pe deputatul german: „Hohmann are dreptate deplină cu decla­ra­ţia sa… Este grav că în Germania nu-ţi poţi ex­pri­ma păre­rea critică vis-à-vis de Israel, de sio­nişti sau de bol­şe­vi­cii de origine evre­ias­că, apostaţi de la credinţă. Amin­­tesc doar de mult apreciatul po­li­tician german şi fost mi­nis­tru de Ex­ter­ne, Jürgen W. Molle­mann, care, din pricina de­cla­­ra­ţi­i­lor sale cin­stite, echi­li­brate şi do­cu­­men­­tate despre politica jig­ni­toa­re a Israelului împotriva tu­tu­ror rezoluţiilor ONU, nu nu­mai că s-a împotmolit politic, dar a fost, după toate pro­ba­bi­lităţile, omorât cu sânge rece…“.

Controlarea serviciilor israeliene ce acţionează în Eu­ro­pa este ade­sea ineficientă, iar politicienii au învăţat lecţia să nu îşi mai ex­pri­me în­tot­dea­una gândurile într-un mod prea articulat. Totuşi, serviciile secrete isra­e­liene nu obo­sesc în a împânzi con­ti­nen­tul cu agenţii săi. Mossad-ul a şi re­cu­nos­cut, de fapt, că l-a spi­o­nat pe omul politic aus­triac Jorg Hai­der cu aju­to­rul ce­lui mai apropiat colaborator al său, Peter Sichrovski (evreu vienez, fost secretar general al Partidului Libertăţii, par­tidul lui Jörg Haider). Mo­ssad-ul l-ar fi urmărit pe Haider pen­tru a afla in­for­maţii despre „contactele aces­tu­ia cu dic­ta­torii din lumea arabă“. Timp de cinci ani, Si­chrov­ski i-a pur­tat sâm­be­tele lui Hai­der, declarând recent că „a vrut doar să ajute Israelul“.

Sentimentele populare cunosc în Europa răbuf­niri de genul celor descrise în raportul „Manifestări de anti­se­mi­tism în Uniunea Europeană“ al­că­tuit în 2003 la cererea Ob­ser­va­to­rului Eu­ro­pean asupra Rasis­mu­lui şi Xe­nofobiei, or­ga­nism al Uni­­u­nii Euro­­­pene, în care se arăta că, „În con­tex­tul mitin­gu­ri­lor pro-pales­ti­ni­ene¹ sau îm­­po­triva globalizării [din Euro­pa], critica Isra­e­lu­­lui este arti­culată pe stereotipuri ce produc ade­sea o com­bi­­na­ţie de idei anti­sioniste şi anti­americane, fac­tori im­­por­tanţi în con­sti­tu­i­rea unei ambianţe antisemite în Eu­ro­pa. Israelul este în­făţişat ca o pu­te­re ca­pi­talistă şi im­­pe­ri­a­lis­tă, «lobby-ul sio­nist» şi Statele Unite sunt des­cri­se ca actori diabolici în con­­flictul din Orientul Mijlociu, exer­­­sând o in­flu­en­­ţă negativă asupra mersului lumii“.

Atitudinea anti-israeliană a populaţiei european-occi­dentale este ex­pli­cabilă, cât timp corespondenţii europeni trimit des­pre şi din Israel ştiri pre­cum urmă­toa­rea, a reporterului bri­­tanic Ro­bert Fisk, pri­vind operaţiunea israeliană Fruc­te­le Mâniei (1996):
„Qana, sudul Libanului. A fost un masacru. Nici­o­dată, de la Sabra şi Shatila încoace, n-am mai văzut o ase­­me­nea măcelărire a oamenilor nevinovaţi. Refu­gi­aţii liba­nezi, fe­mei, copii şi bărbaţi zăceau în gră­mezi, cu mâi­ni­le, braţele sau picioarele lipsă, decapitaţi sau evisceraţi. Erau cu mult peste o sută. Un copil nu mai avea cap. Obu­zele is­ra­e­li­ene îi se­ceraseră în timp ce stăteau la adăpostul Na­ţi­u­ni­lor Unite, crezând că erau în siguranţă, sub pro­tecţia lumii întregi. La fel ca musulmanii din Srebrenica, musulmanii din Qana s-au înşelat.

În faţa unei clădiri care ardea, din cartierul general al batalionului ONU Fijian, o fată ţinea în braţe un ca­da­vru, trupul unui bărbat cărunt ai cărui ochi o priveau fix, în timp ce îl legăna înainte şi-napoi, tân­gu­in­­du-se, plângând şi strigând aceleaşi cuvinte, la nesfârşit: «Tatăl meu, tatăl meu!». Un soldat din batalionul ONU Fijian stătea în mij­lo­cul mă­rii de cadavre şi, fără să scoată o vorba, ţinea ridicat trupul unui co­pil fără cap.

Când am pornit spre ei, am alunecat pe o mână ome­nească... Mă­celărirea civililor de către israelieni în aceas­tă cumplită ofensivă de zece zile, 206 până noaptea tre­cu­tă, a fost atât de necruţătoare, atât de fe­ro­­ce, încât nici un libanez nu va uita vreodată acest masacru.

A fost atacul ambulanţei de sâmbătă, surorile asa­si­nate la Yohmor în ajun, fetiţa de doi ani decapitată de un proiectil israelian cu patru zile în urmă. Iar ieri, mai de­vre­me, israelienii măcelăriseră o familie de doisprezece per­soa­ne, cel mai mic fiind un copil în vârstă de numai patru zile când piloţii israelieni de elicopter au tras cu rachete în ca­sa lor.

Nu peste mult timp, trei turboreactoare israeliene au aruncat bombe la doar 250 de metri distanţă de un con­voi al ONU din care făceam parte şi eu, aruncând în aer o casă, până la o înălţime de 10 metri, în faţa ochilor mei. Noap­tea trecută, în timp ce mă întorceam la Beirut spre a-mi scrie raportul despre masacrul din Qana pentru zia­rul The In­de­pendent, am găsit două torpiloare israeliene care tră­geau în maşi­ni­le civile de pe podul de peste râu, la nord de Sidon…

Un soldat francez din trupele ONU bombănea în­ju­ră­turi de unul singur, în timp ce deschidea un sac ca să-l umple cu picioare, de­ge­te, bucăţi de braţe omeneşti. Dintr-o dată, nu mai eram trupe ONU şi ga­zetari, ci deve­ni­se­răm occidentali, aliaţii Israelului, obiect al urii şi al ve­ni­nului. Un bărbat cu barbă şi ochi aprinşi ne privea fix, cu chipul în­tu­necat de furie. «Sunteţi americani!» a răcnit el la noi. «Americanii sunt nişte câini! Voi aţi făcut asta. Americanii sunt nişte câini!»

Preşedintele Bill Clinton s-a aliat cu Israelul în acest război contra «terorismului», iar libanezii, în durerea lor n-au uitat acest lucru. Ex­pri­marea oficială a regretelor de către Israel n-a făcut decât să pună sare pe rănile lor. «Aş vrea să mă echipez ca bombă umană şi să sar în aer în­tre israelieni» spunea un bătrân…“



Cercetătorii mai constată şi revenirea la europeni a unor „clişee anti­­semite“, precum „evreii controlează totul prin banii lor“, vechi şi per­sis­tente de mai bine de un secol, deşi, toc­mai pentru a preveni men­ţi­ne­rea acestor „clişee“, evreii de azi nu mai acţionează de mult făţiş în eco­no­mie, pre­fe­rând să stea în spatele unor fonduri sau trusturi fi­nan­ci­are trans­na­ţi­o­nale sau al unor firme off-shore, deţinând uneori, indirect, im­­por­tante participaţii chiar şi în mari companii europene.

În Franţa, de exemplu, scria Le Monde, sprijinul acor­­dat guvernului israelian de ad­mi­nis­tra­ţia americană nu face decât să înrăutăţească ima­gi­nea Isra­e­lu­lui, „în con­tex­­tul în care, practic, întreaga ţara, în frunte cu pre­şe­din­tele Chirac, s-a opus cu vehemenţă războiului declanşat de Sta­tele Uni­te în Irak...“.

Când americanii atacau Irak-ul în 2003, în timp ce titlurile de o şchioapă anunţau începutul bom­bar­da­men­te­lor, coloanele dedicate ma­ni­festărilor pacifiste ocupau pa­gini întregi în presa franceză. Liberation: „«Napalmul nu este Saddam, ci unchiul Sam» scandează manifestanţii fran­cezi care defilează împotriva lui Bush şi pentru a-i susţine pe ira­kieni. La Paris, 80.000 de tineri au fluturat drapele ira­ki­e­ne pe un traseu cuprins în­tre Piaţa Concorde şi Mont­par­nasse“. În acelaşi timp, vreo 30 de elevi de la Şcoala irakiană scan­dau „Nu războiului!“ şi acuzau Israelul: „Dez­ar­maţi Israelul! Sha­ron, eşti terminat! Intifada continuă!“

Le Figaro scria: „Pacifiştii au coborât în stradă imediat după anun­ţa­rea primelor bombardamente“. Le Monde: „Mi­li­oane de activişti se mo­bi­­­lizează pentru a organiza defilări şi gre­ve... În capitalele Europei s-a fi­xat ca punct de în­tâl­ni­re se­diul Ambasadei Statelor Unite“.
Şi Le Monde anunţa fap­tul că summit-ul european de la Bruxelles din 2003, ce a luat în discuţie aju­to­rul umanitar pentru populaţia ira­ki­a­nă, a fost însoţit de des­co­pe­rirea unei „afaceri de spionaj“ (de­pis­ta­rea unor „ploşniţe“, adică a unor microfoane ascunse), „sus­pi­ci­unile îndreptându-se spre ser­vi­ciile de informaţii is­ra­e­li­an şi american“.

☼

Comparativ cu o astfel de Europă, sceptică la adresa evreilor, în ge­­neral, şi critică la adresa Israelului, în special, România este un mo­nu­ment de candoare şi toleranţă. Arun­cată într-o sărăcie anacronică, majo­ri­ta­tea ro­mâ­nilor, preocu­pa­tă cu munca fizică intensă, adesea pe la străini, nici nu mai realizează starea de înstrăinare eco­no­mi­că a ţării lor şi nici ma­­­nipularea întregii ţări şi a destinelor populaţiei autohtone pen­tru in­te­re­se­le străine naţiunii. Media româ­neas­că, obedi­en­tă şi slugarnică faţă de ce nu este românesc, se fereşte chiar să folosească cuvântul evreu („nu poţi folosi cuvântul evreu, căci poţi fi condamnat de antisemitism“, spu­nea Cris­tian Tu­dor Popescu, şeful Clubului Român de Presă în­tr-o emisiune te­le­vizată), iar „elitele cul­tu­ra­le“ sunt for­ma­te cel mai ade­sea din opor­tu­nişti dornici de a-şi vinde con­şti­inţa unui stă­pân cu cât mai mulţi bani, de regulă acela fiind străin. Clasa po­litică însăşi este perfect controlată, ast­fel în­cât să nu ajun­gă la putere decât aceia ce corespund aş­tep­tă­ri­lor din­spre SUA şi Israel. Aşa a ajuns România „cel mai bun pri­e­ten al Isra­e­lului, după SUA“, motiv pentru care, cum arătau ofici­a­lii israelieni în timpul vizitei minis­tru­lui de Ex­ter­ne Ungu­reanu, România va aduce în Europa un „model“ com­por­ta­mental faţă de lumea evreiască.

În această idee, la începutul lui 2006 rabinul Evima­tu­sol de la Bru­­xelles, care coor­do­nea­ză Centrul Evreiesc de pe lângă Uni­unea Eu­ro­pe­a­nă, ar fi făcut „eforturi“ pe lângă po­liticienii europeni în sprijinul sus­ţinerii in­tegrării Româ­ni­ei în UE, în ianuarie 2007, după care s-a de­pla­sat în SUA la întâlnirea anuală a Comitetului Israeliano-Ame­ri­can pentru Afa­ceri Publice din martie 2006, unde s-a adoptat politica pe ter­men me­diu şi lung a lobby-ul israelian în Statele Unite, şi unde România a fost in­vitată să se ală­tu­re lobby-ului evre­iesc din SUA, în calitate de ţară prie­te­nă a Israelului. In­te­re­sul acordat României a venit de la Ra­bi­nul Şef al Statelor Unite ale Americii, pre­cum şi de la vice­pre­­şedintele ame­ri­can, Dick Cheney (pre­zen­ţa vice­pre­şe­din­­telui american a venit ca un sem­nal de sus­ţi­ne­re a cauzei is­ra­eliene), con­gres­­meni şi oa­meni politici din Wa­­shington. Tom Lantos, se­na­torul evreu care conducea Comisia pentru Drepturilor Omu­lui în Congresul SUA este cel care a cerut personal Ro­mâ­­ni­ei să se alăture aces­tei or­ga­ni­zaţii de lobby evreiesc, în cali­ta­­te de ţară pri­etenă, iar directorul pe Euro­pa al or­ga­nizaţiei i-a făcut o in­vi­ta­ţie in­directă pre­şe­din­­te­lui Băsescu, pentru ca în anul 2007 să „ţină o alo­cu­ţi­u­ne în cadrul con­fe­rinţei“.
„Un Israel în România!“

Dacă am văzut care era imaginea populară a Isra­e­lu­lui în Europa, ar trebui să vedem care era aceasta la acei ro­mâni naţionalişti care nu se lasă amăgiţi de demagogia oficială, în timp ce israelienii ne promi­teau inte­grarea euro­pea­nă. Astfel, în ultimele zile ale anului 2005, Inter­ne­tul româ­nesc lansa în dez­­ba­tere, subiectul „Un Isra­el în… România“, ple­când de la Apelul lansat de prof. univ. Ion Coja în numele Uniunii Vatra Ro­mâ­neas­că şi al Ligii pentru Com­baterea Antiromânismului (LICAR) ce de­nun­ţă exis­­­tenţa unui „ proiect de încetăţenire şi strămutare în Ro­mâ­nia a unui milion de evrei, fără ştirea şi fără acordul poporului ro­mân“, dar şi de la de­cla­raţiile preşedintelui iranian Ah­ma­di­ne­jad, ce su­­ge­ra­se ca statul Isra­el să se mute în Europa, dacă eu­ro­pe­nii tot îşi „recunosc“ vinovăţia de Holo­ca­ust anti-evreiesc.

„Apelul, adresat oamenilor de bună credinţă din lu­mea întrea­gă, gu­vernelor şi organizaţiilor in­ter­na­ţi­o­nale, dezvăluie şi strategia aces­tui pro­iect care ar urma să se des­fă­şoare potrivit următorului plan:

1. Cu concursul guvernelor de după 1990 şi al prin­ci­pa­lelor mij­loa­ce de informare în masă (ziare, posturi ra­dio-tv) din România, care cen­zu­rează toate ştirile şi in­for­maţiile tangente la acest subiect, înce­tă­ţe­ni­rea evreilor se face în secret, în cea mai mare taină;

2. În prima fază, evreii încetăţeniţi nu se grăbesc să se instaleze în România, dar au grijă să cumpere va­lo­rile imo­bi­liare (apartamente, case, te­renuri, spaţii comerciale, de producţie etc.) accesibile. De câţiva ani buni, piaţa imo­bi­li­a­ră din România a devenit monopolul unor firme evreieşti.

3. La început, se vor stabili în România evreii în vâr­­stă, motivând că vin să-şi trăiască ultimii ani de viaţă în România, să-şi cheltuiască pen­sia în România, ceea ce pen­­­­tru mulţi români naivi va face su­por­ta­bi­lă şi chiar ten­tan­tă ideea «revenirii» evreilor în România.

4. Ulterior, când se va împlini numărul (un milion) de evrei care şi-au luat a doua sau a treia cetăţenie în Ro­mâ­nia, iar controlul evreilor asu­pra instituţiilor publice din România va fi deplin, evreii vor veni cu toţii «acasă», în pro­­prietăţile lor, fără să existe nici un temei legal pen­tru a li se interzice să devină astfel o minoritate etnică su­pra­pusă între­gii societăţi româneşti. Aşa zisul «stat de drept» va considera că inva­zia evreilor este perfect legală.

5. În felul acesta se ajunge la situaţia din 1939, când circa două mi­lioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care do­mi­na şi controla comerţul, finanţele şi in­dus­tria din Ro­mâ­­nia. Procedeele necinstite folosite de cei mai mulţi ev­rei pentru a ajunge la acest statut de privilegiaţi îi fă­cu­se­ră pe evrei să de­vină minoritatea etnică cea mai pri­mej­di­oasă şi mai greu de su­por­tat, mai antipatică, pentru toţi ceilalţi lo­cu­itori ai României.

6. Scopul final al proiectului Israel în România este in­stituirea unui control deplin asupra României şi de­po­se­da­rea în fapt a românilor de teritoriul lor naţional. Bene­fi­ci­ind de ex­perienţa căpătată în Palestina, li­de­rii evrei au adop­tat pen­tru România o strategie diferită, mult mai sub­­ti­lă, mai in­ge­ni­oasă, dar cu acelaşi tel: uzurparea drep­­tu­ri­lor pe care ro­mâ­nii le au în ţara lor şi asupra ţării lor.
Aproape toate evenimentele şi fenomenele petrecute în Româ­nia după 1990 au contribuit la desfăşurarea acestui proces de uzur­pare trep­tată a drepturilor ro­mâ­ni­lor, afirmă documentul lansat de dl. prof. Coja. Între acestea:

1. Depopularea României prin:

(a) plecarea în străinătate a câtorva milioane de şo­meri români. Prin legi şi măsuri aberante, aceştia sunt de­ter­minaţi să nu se mai în­toar­că în România;

(b) încurajarea tinerilor să emigreze definitiv din Ro­mâ­nia, gu­ver­nanţii noştri nefiind deloc preocupaţi să le ofere ti­ne­rilor vreo speranţă că s-ar putea realiza în România;

(c) descurajarea familiei şi a natalităţii. În mod vizibil, cei vizaţi sunt majoritarii, românii;

(d) prăbuşirea sistemului de sănătate, a asistenţei me­di­cale pentru copii în mod special;

(e) declinul sever al nivelului de trai;

(f) propaganda anti-românească, antinaţională, la care este an­gre­nată toată mass-media, urmărind des­cu­ra­jarea şi deprecierea sen­ti­men­tului naţional, a ata­şa­men­tu­lui la va­lo­ri­le româneşti, la viitorul nea­mu­­lui românesc;

2. Aşa-zisa democratizare a României şi aşa-zisul plu­ra­lism politic instituit după 1990, prin care asupra Par­la­men­­tu­lui României şi a vieţii po­litice s-a instaurat un ve­ri­ta­bil mo­nopol exercitat de câteva partide, toa­te provenite din grupul de conspiratori care au organizat aşa-zisa Re­vo­lu­ţie din De­cem­brie 1989…

3. Aşa-zisa privatizare, care a diminuat drastic po­ten­ţi­alul eco­no­mic al României prin distrugerea sau în­stră­ina­rea bunurilor. Pri­va­ti­za­rea nu s-a făcut în beneficiul celor care, prin truda şi talentul lor, au acu­­mulat imensele bogă­ţii de­ţi­nu­te de statul român în 1990. Ci eco­no­mia României s-a pri­va­tizat în beneficiul unor firme străine, cele mai multe afla­te în proprietatea de facto a unor evrei;

4. Acuzaţia de holocaust adusă românilor. Intens sus­ţi­nută medi­a­tic, acuzaţia de holocaust urmăreşte in­ducerea în mintea românilor, în men­talul comunitar, a unui sen­ti­ment de vinovăţie naţională faţă de evrei, sentiment care să-i de­ter­mi­ne pe români să accepte imigrarea în Ro­mâ­nia a sute de mii de evrei ca pe o şansă de a-şi răscumpăra astfel gre­şelile tre­cu­tu­lui, crimele săvârşite de părinţii noştri… Crime ima­gi­na­te de strategii sionismului, niciodată săvârşite de români.“
De ce are nevoie evreimea mondială de un „Israel de rezervă“?, - se întreba retoric dl prof. Coja, conchizând:

„Cu minime cunoştinţe des­pre viaţa din Israel, îţi dai totuşi seama că acest stat nu are nici pe de­par­te un viitor asigurat. Acest viitor este de­pendent aproape în tota­li­ta­­te de sprijinul SUA şi, oarecum, al Europei Occidentale. Acest sprijin, ca ori­ce lucru omenesc, nu are asigurată pe­re­nitatea. E mult mai sigură, mai sigur... perenă, adversitatea plină de re­sen­timente a lumii arabe. În con­frun­tările armate de până acum, Isra­e­lul a ieşit biruitor, ceea ce nu a fost fatal ori catastrofal pentru nici un stat arab. Dar ziua când a 7-a sau a 70-a confruntare militară se va încheia cu în­frângerea Israelului de că­tre ara­bi, acea zi va fi fatală pentru Isra­el! Cu consecinţe, foarte pro­ba­bil, ireparabile...

Când am fost senator (1992-96), în comisia de politică externă din care făceam parte s-a dat avizul pentru un acord între statul român şi statul israelit, prin care noi acceptam să găzduim, într-un caz de forţă ma­joră, circa 300.000 de evrei, bătrâni, femei şi copii. Ni s-a dat şi ex­pli­caţia: 300.000 este capacitatea de găzduire a hotelurilor de pe litoral sau din România. A fost primul pas. Nu a fost mediatizat acest acord, dar eu nu am făcut din asta un secret. Precizez: în comisie eu am fost de acord cu acest aranjament, menţionând că, de va fi cazul, aceeaşi să fie dis­po­­ni­bilitatea noastră şi pentru ceilalţi beligeranţi. Azi, dacă aş mai par­ti­ci­pa la o astfel de dezbatere, aş pune o condiţie: statul evreu să-şi ceară mai întâi scuze pentru minciunile referitoare la aşa zisul holocaust din Ro­mâ­­nia! şi să aducă mulţumiri publice pentru politica lui Ion Antonescu faţă de evrei! După aceea, dar numai după aceea, mai vedem cum fa­cem şi cu acordul respectiv...

Un alt motiv de îngrijorare pentru un voitor de bine al Israelului este, se pare, prognoza meteo - dacă o putem numi aşa - pe următoa­re­le decenii, secole chiar... În Israel, în ciuda eforturilor, deşertul va câşti­ga bătălia cu inteligenţa şi abnegaţia oamenilor şi se va extinde. Se pare că România, deşi va fi afectată şi ea, va rămâne totuşi una din puţinele zone în care se va putea trăi în condiţii dintre cele mai bune, privind îndestu­la­rea cu apă, cu ploi roditoare, cu o temperatură prielnică confortului etc. Prin politica de de-românizare a României este evident că se produce un vid demografic de care cineva de pe planetă va profita, mai devreme sau mai târziu. Cel mai logic este să profite de acest vid demografic cei care l-au creat... S-au produs alţi paşi mai departe, în aceeaşi direcţie şi în mare taină, printre care şi încetăţenirea a sute de mii de evrei. Aceş­tia, sute de mii de evrei, azi nu mai au nevoie de niciun acord bilateral ca să descindă în România şi nici de cazarea oferită de guvernul român. Guvernul român le-a oferit acestor evrei posibilitatea să-şi cumpere care un apartament, care o vilă, care mai multe... Unii zeci de hectare de te­ren, alţii sute sau chiar mii de hectare... Ei sunt acasă aici, în România, fără ca noi să ştim, fără să fim întrebaţi, fără să ni se ceară voie! Şi mai ales fără să ştim exact câţi evrei sunt în România! În nicio ţară numărul exact al evreilor nu este cunoscut...

Din informaţiile mele, primite neoficial dintr-o sursă prezidenţială, într-o primă etapă vor fi un milion de evrei, încetăţeniţi în România şi Mol­­dova... Desigur, acelor un milion de evrei le va fi mai uşor să controleze şi să domine viaţa din România dacă câteva milioane dintre cei mai ac­tivi români vor fi plecaţi din ţară pentru totdeauna! Şi dacă clasa politică, cumpărată şi şantajată, se va lăsa în continuare la remorca intereselor evreieşti... Nu-mi dau seama care evrei, cei normali sau sioniştii, se află în spatele dezbaterilor din lumea evreiască pe tema diasporismului. Este o discuţie despre care nu se spune nimic în România, deşi ne priveşte în modul cel mai direct...

Ipoteza diasporistă consideră că evreii cei mai apţi, mai potriviţi să rămână în Israel, sunt evreii proveniţi din ţările arabe, care cunosc men­ta­litatea arabă şi ştiu să se suporte unii pe alţii cu arabii! Ceilalţi evrei, veniţi cam toţi din Europa de Est, la loc comanda! Să facă stânga îm­pre­jur şi să se întoarcă de unde au venit ei sau părinţii lor!... Pe scurt, în lumea evreiască de ceva vreme se discută şi se fac planuri privitoare la revenirea evreilor în România, în Ungaria, în Polonia etc. Mari bogătaşi precum familia Lauder îşi pun averea în slujba acestui proiect de ...pă­ră­sire a Israelului. Sau, soluţie inedită, dar deja pusă în aplicare, un mare nu­măr de evrei urmează să capete a doua cetăţenie în ţările din Est Eu­ro­pa, de care să nu se folosească deocamdată prea mult. Până la noi ordine ...E timpul să conştientizăm acest pericol: evreii plecaţi în Israel vor să se întoarcă... Liderii evreimii mondiale au declanşat deja acest pro­iect, devenit deja proces în plină desfăşurare. Totul se petrece însă cu mare discreţie, propriu zis în secret, cu concursul trădător de ţară al auto­ri­tăţilor, al clasei politice în frunte cu preşedinţii ţării de care am avut parte după 1990.“¹

vom vedea mai jos, în sub-cap Dispariţia Israelului!?, că însăşi CIA ia în calcul strămutarea israelienilor în 2-3 decenii

Că nu numai recuperările (retrocedările) îi inte­re­sea­ză în Româ­nia pe evreii de aiurea, ci şi cumpărarea pă­mân­tului românesc o dove­deşte site-ul www.romania-israel. com, care în pos­ta­rea din 15 februarie 2006 arăta „paşii ce tre­bu­iesc parcurşi de un investitor mic sau mij­lo­ciu, care do­­­reşte să cumpere pământ în România... Deşi pă­mântul româ­nesc nu poate fi achizi­ţionat de către cetăţeni străini, acest impediment poate fi rezolvat prin înfiinţarea unei fir­me ro­mâneşti (care poate fi sută la sută deţinută de străini) în nu­mele căreia poate fi achiziţionat terenul... Res­tric­ţia pri­vind proprietarul terenului se referă doar la acesta în sine, clădi­ri­le sau alte structuri care se află pe acest teren ne­făcând par­te din aceste res­tricţii... Astfel stră­i­nii pot achiziţiona clădiri cât şi dreptul de folosinţă asu­pra te­re­nu­lui pe care se află clădirile în numele lor“. În final, site-ul israelian reco­man­da pentru achi­zi­ţia de terenuri şi clădiri din Româ­nia ser­viciile firmei Rubin Meyer, Doru & Tran­da­fir din Bucureşti, firmă afi­li­­ată la casa de avo­catură evre­ias­că Herzfeld & Rubin din New York.

Oricum, în România există de ani buni deja zeci de agenţii imo­bi­liare evreieşti, iar israelienii şi britanicii² sunt în topul „cum­părătorilor de case“ de vacanţă în România, în­deosebi pe Valea Prahovei. Faţă de aceas­tă subită pasiune a stră­i­ni­lor pentru pământurile româneşti, ca şi faţă de rea­li­ta­tea în­­stră­inării economiei româneşti, analiştii au în­ce­put să ros­teas­că din ce în ce mai apăsat şi mai des cu­vân­tul... „colonizare“.

O făcea şi renumitul economist Constantin Cojo­caru (în presă), care reamintea definiţia coloniei, ce de­sem­nea­ză o ţară în care a fost, prin­tre altele, instaurată şi „pri­va­­­rea, totală sau parţială, a populaţiei au­toh­to­ne de drep­turi şi libertăţi cetăţeneşti, însuşirea de către metropola (străini - n.n.) a celei mai mari părţi a venitului naţional“.

În opinia economistului, orientarea economică im­pu­să României după 1989 a însemnat, în esenţă:

- deposedarea cetăţenilor de întregul capital acumulat din veniturile lor în perioada 1948-1989, prin Legea 15/1990, care a trecut tot acest ca­pital din proprietatea „comună“ a tuturor cetăţenilor ţării în proprietatea „privată“ a statului român postdecembrist;

- declanşarea şi întreţinerea hiperinflaţiei, prin care s-a de­va­lorizat ca­pitalul naţional şi munca naţio­na­lă;

- vânzarea capitalului naţional astfel devalorizat la pre­ţuri de nimic, în principal străinilor, cetăţenii autohtoni fiind, deja, deposedaţi de capitalul acumulat din veniturile lor ca­­pitalizate până în 1989;

- scoaterea, prin lege, a procesului de vânzare, adică de „priva­ti­za­re“, de sub controlul cetăţenilor, capitalul fiind lăsat la cheremul guver­nan­ţi­­lor, care şi-au cerut „plata“ pentru vânzarea capitalului la preţuri de ni­mic, adi­că mita, şpaga, declanşându-se, astfel, cea mai înspăi­mân­tă­toa­re co­­rup­ţie din istoria naţională;

- utilizarea sumelor încasate din vânzarea capitalului naţional nu pen­tru investiţii, pentru înnoirea şi sporirea aces­tui capital, ci pentru consum, pentru salarii şi alte cheltuieli curente ale bugetului de stat, ceea ce a dus la reducerea pon­derii capitalului aflat în proprietatea românilor, la re­du­ce­­rea capacităţilor de producţie, a PIB-ului, a salariilor, a pen­siilor, la îm­pin­ge­rea naţiunii române în cea mai neagră pe­ri­oadă a istoriei sale, la trans­formarea României într-una din­tre cele mai sărace şi umilite colonii ale lumii moderne.

„Sigur - concluziona prof. C-tin Cojocaru -, coloniile lumii moderne sunt diferite de cele ale secolelor XV-XIX, dar cele două trăsături esenţiale ale aservirii rămân: lipsa drep­tu­ri­lor cetăţenilor, în primul rând a drepturilor de proprietate, şi însuşirea de către străini a celei mai mari părţi a ve­ni­tu­lui naţional. Privatizarea capitalului românesc acumulat până în 1989 nu este o simplă mare hoţie, o simplă mare fra­udă, un simplu mare furt. Este o crimă abominabilă, prin care naţiunea română a fost aruncată în urmă cu cel puţin un secol. Ea a adus naţiunii române prejudicii mai mari decât cele suferite în ambele războaie mondiale ale se­co­lu­lui XX: eco­nomice, politice, sociale, morale.“

Dispariţia Israelului !?

Un raport confidenţial al CIA susţinea acum 10 ani că Israelul ar putea înceta să mai existe peste câteva decade, dacă s-ar re­nunţa la so­lu­ţia două state-două popoare, concomitent cu scă­de­rea ratei natalităţii evre­ilor din Isra­el comparativ cu cea a pales­tini­e­nilor, care se vor întoarce final­men­te, „în totalitate“, în teritoriile ocupate de israelieni. Ra­portul con­sta­­ta totodată emigra­rea consistentă a cetăţenilor is­raelieni evrei spre Europa şi America, 500.000 de is­ra­elieni locuind deja, de fapt, în SUA, chiar dacă nu­mai cu paşaportul, fenomen îngrijorător pentru sionism.

Evident că acest „raport“ nu reprezintă un punct de vedere al cla­sei politice sioniste a Israelului, ci se vrea un studiu obiectiv, dar el re­flec­tă şi acea linie israeliană a diasporismului (prezentată mai sus în studiul dlui prof. Ion Coja: De ce are nevoie evreimea mondială de un „Israel de rezervă“). Studiul CIA (despre care presa, inclusiv Agerpres în Româ­nia, a vorbit în anul 2009) a circulat în medii deosebit de restrânse, el fiind dis­tribuit doar unui număr select de oficiali şi personalităţi din SUA. El prevede emigrarea masivă a cetăţenilor israelieni în Europa şi lumea oc­cidentală, com­parând viitoarea prăbuşirea Israelului cu dezintegrarea fos­tei URSS sau cu dispariţia regimului de apartheid din Africa de Sud, sus­ţinând că aceasta va avea loc într-un mod la fel de subit şi rapid.
„Israelul cumpără România !“

Am văzut din datele anterioare că afaceriştii evrei au înţeles să-şi dezvolte la maxim afacerile şi proprietăţile în România, mai ales pen­tru a beneficia de avantajele eco­no­­mi­ei Uniunii Europene. „Intrarea Româ­niei în Uniunea Eu­ro­pea­nă a impulsionat în mod deosebit inves­tiţiile is­ra­­eliene în România, mai ales în domeniul imobiliar, al servi­ci­i­lor şi pro­­duc­ţiei alimentară“, scria chiar site-ul oficial al Camerei de Comerţ şi In­dus­trie România-Israel (C.C.I.R.I.), pre­cizând totodată că: „Intrarea Ro­mâniei în Uniunea Euro­pea­nă a im­­pulsionat în mod substanţial eco­no­mia israeliană..., iar CCIRI sprijină în continuare efortul inves­ti­to­ri­lor isra­­e­li­eni în cele mai diverse domenii“. (www.bilateralchambers.ro)

România nu este bineînţeles singurul stat european ale cărui pro­prietăţi sau sectoare economice sunt preluate în secret de către evrei în ultimii ani. O spunea chiar pre­şe­din­tele Israelului Shimon Peres: „Cum­pă­răm Manhattan-ul, cum­părăm Ungaria, cumpărăm România şi cum­pă­răm Po­lo­nia... Cu talentul, relaţiile personale şi dinamismul nostru ajun­gem aproape peste tot“ (din discursul preşedintelui is­ra­elian la adunarea anuală a Asociaţiei Birourilor de Co­merţ din Israel, din 2007).

Ca parcă a-şi confirma preşedintele, miliardarul israelian declara în iulie 2011, la Bucureşti, că are în jurul capitalei româneşti zeci de mii de hectare de teren pe care încă nu construieşte, ci face agricultură, dar de­ţi­ne şi un luxos complex rezidenţial pentru expaţi, Oxford Gardens. Şi trus­tul israelian Engel East Europe a cumpărat în ultimii ani terenuri de cca 300 milioane euro în Bucureşti, Cluj-Napoca şi Braşov.

Israelul versus UE!?

Israelul şi-a manifestat nu o dată interesul de a be­ne­­ficia de avan­tajele economice de stat membru al Uni­u­­nii Eu­ropene, accesul liber la pia­ţa eu­ro­pea­nă şi totala scutire de taxe vamale. A fi însă pe deplin in­te­grat în Uniune ar în­sem­na însă tocmai contrazicerea motorului ideologic al Isra­­­elului, a na­ţi­o­nalismului iudaic, care nu poate accepta cu uşu­rin­ţă diminuarea su­ve­ra­ni­tă­ţii naţionale a statului „sa­cru“ al evreilor.

Totuşi, politicienii pragmatici israelieni nu au în­ce­tat de la a trage cu ochiul la această mare plăcintă eco­no­mi­că, după cum le părea Uniu­nea Europeană. Italia, prin vo­cea lui Silvio Ber­lus­co­ni, chiar a sprijinit pu­blic integrarea Is­raelului în UE, în 2003, dar s-a lovit de opo­­ziţia ta­ci­tă a ma­jo­rităţii europene, ne­fa­vo­rabilă unui Israel do­mi­nat de con­flic­te (un son­­daj al delegaţiei Comisiei Eu­ro­pene în Israel, realizat de In­sti­tu­tul de Cer­cetare a Opi­ni­ei Pu­bli­ce Dahaf, arăta că 85% din evrei doresc adera­rea eco­nomică la UE).

Mai mult, datorită poziţiilor relativ partizane cau­­zei pales­­ti­niene ale mai multor importante state eu­ro­pene (po­zi­­­ţii exprimate inclusiv la ni­ve­lul ONU), sta­te care văd o po­sibilă sursă a unui nou conflict mon­dial fa­vo­­ri­za­rea ex­clu­sivă a Israelului de către SUA, cercurile is­ra­eli­te fac din 2003-2004 demersuri şi presiuni asupra structurilor euro­pene pentru a avea un „dialog direct“, în care evreii să se poată prezenta încă o dată ca victime ale istoriei. În pledoa­ria sa, mi­­­nistrul is­­raelian Nathan Sha­ran­sky spunea că „deşi criticile la adre­­sa Is­ra­e­lu­lui pot fi întemeiate, sunt ade­­sea fo­lo­­site ca motiv pentru anti-semitism.“

Ca atare, pentru a-şi justifica cerea privind în­tâl­ni­rea / di­a­lo­gul ce a avut loc în 2004, Israelul specula vechea car­te: spec­trul „anti-semi­tis­mu­lui“. „Seminarul“ a fost or­ga­nizat de Consiliul Europei, îm­preună cu Con­­gre­­sul Eu­ro­pe­an Evre­iesc şi Congresul Ra­bi­ni­lor Europeni, dar grupul sio­nist a fost con­dus de re­pre­zen­tanţii guvernului israelian, ai Con­gre­sul Mon­­dial Evre­iesc, ai Congresului European Evreiesc, ai Con­gre­sului Ra­­­bi­­ni­lor Eu­ro­peni. Îm­pre­ună cu Trustul de Se­cu­ri­ta­te Co­­mu­ni­ta­ră aces­tea au avut în cadrul „în­tâl­nirii la nivel înalt cu con­du­cătorii UE“ o ati­tu­di­ne de pro­mo­va­re a in­te­re­se­lor evre­ieşti în Europa.

Identificând orice critică a Israelului sau la adresa po­­li­ti­ci­lor aces­tuia cu anti-semitismul, conducătorii evrei au cerut guvernelor naţionale din Europa să înfiinţeze or­ga­nis­me spe­ci­ale de urmărire şi combatere a anti-semi­tis­mu­lui, şi „să-şi coor­doneze“ aceste acţiuni pe plan inter­na­ţi­o­nal, ra­li­in­du-se politicii SUA. Şi aceasta pentru că din 2003 evreii ajun­se­­seră chiar să urască ONU şi statele eu­ropene, pe care le catalogau public ca fiind „perfide“¹.

Urmare acestei întâlniri a avut loc reuniunea Or­ga­ni­zaţiei pentru Se­cu­ri­tate şi Cooperare în Europa (OSCE; struc­tu­ră strâns legată în ac­ţi­unile sale de Consiliul Europei) din iunie 2005 dedicată „combaterii xe­no­fobiei şi anti-se­mi­tis­mu­­lui“ unde ar fi „strălucit“ ministrul român de ex­terne M. R. Ungu­reanu, care a avut iarăşi bucuria de a se reîntâlni cu toate or­ga­ni­za­­ţiile evre­ieşti mondiale şi eu­ro­pene, inclusiv B’nai B’rith-ul. Marco Maxi­mi­lian Katz, preşedintele Centrului de Mo­ni­to­ri­zare şi Com­ba­te­­rea Anti­se­mi­tis­mu­lui din România, avea să declare: „Mi­nis­trul Ungu­rea­nu, atât în cadrul vizitei efectuate în SUA în luna mai 2005 cât şi în cadrul Conferinţei OSCE ce s-a des­fă­şu­rat în Spa­nia, în iunie 2005, a făcut impresia unui om bi­ne pre­gă­tit şi talentat… În scrisorile adresate ministrului Un­gu­rea­nu ne-am ex­pri­­mat aprecierea pentru modul în care acesta s-a pre­zen­tat şi a reprezentat România în SUA şi în Spania.“ Katz îi cerea totuşi lui Ungureanu spec­ta­cu­loa­se gesturi interne ale Ro­mâ­ni­ei, prin condamnarea la închisoare a tuturor cri­ticilor români ai Isra­e­lu­lui, ca „anti-semiţi“ sau „xenofobi“.

Cu toate aceste manifestări publice ale structurilor eu­­ropene, ma­jo­­ri­ta­tea po­li­ti­cienilor sau şefilor statelor eu­ro­peni (excepţiile sunt An­glia, Olanda, Polonia, Spania parţial şi Ber­­lus­coni în Italia) nu vedeau bine ali­­­ni­e­ri­le europene obe­di­ente politicii SUA sau Israelului, de aceea, în ul­­ti­mii ani, vor­bin­­du-se în Europa că România („ai cărei miniştrii sunt ra­co­laţi de CIA“, spun occi­den­talii) ar fi un cal troian cu care „ame­­­­­ricanii“ vor să in­tre în Europa. Mai recent, evidenţele arată că acelaşi lucru îl vor şi afa­ce­rile israeliene, după ten­ta­tiva eşua­tă a Israelului de a încheia un acord „de aderare eco­­­­nomică“ la Uniunea Europeană (odată cu România, Bul­ga­­ria sau Turcia), is­ra­e­li­enii fiind susţinuţi acum câţiva ani numai de pre­mi­e­rul iatlian Ber­lus­coni, de Spania şi de Tony Blair, ex-premier bri­ta­nic. Mai mult, înainte de intrarea în UE, în 2004 şi în 2005 capi­ta­lul isra­e­lian şi-a in­ten­­sificat instalarea de afaceri în Româ­nia, pen­tru a pă­trun­de în Euro­pa pe segmentul de pro­ducţie rezervat acesteia în negocierea tratatului de ade­­ra­re (exemplul dat deja: industriei laptelui, pe care, în România, is­ra­e­lie­nii au în­cer­cat să o acapareze din 2005).

„CIA conduce România!“

În emisiunea Pieces a con­vinc­tion (Dovezi in­con­tes­ta­bile) di­­fu­zată pe 6 martie 2003 pe pos­tul de televiziune francez France 3, is­to­ri­ca Cathe­ri­ne Duran­­din a fă­cut o gra­vă apreciere pri­vind con­­du­ce­rea politică a Ro­mâ­niei: „Pu­te­rea politică de la Bucu­reşti este manipulată de CIA“. Cathe­rine Durandin este autoarea mai multor cărţi despre Româ­nia post-comunistă şi Europa de Est. În lu­cra­rea sa lan­sată în 2003 şi intitulată CIA în război, se referă la ma­ni­pu­larea realizată de SUA şi serviciile secrete americane pentru a obţine sprijin în atacarea Irakului. Du­ran­din a dat ca exem­plu de reuşită a SUA acţiunea CIA de pă­trun­dere până în cele mai înalte structuri ale României, in­clu­siv prin „gor­ba­cio­viştii“ frustraţi din timpul lui Ceauşescu.

În studioul France 3, alături de Durandin, s-au aflat jur­nalistul Eric Lau­rent, fostul agent al ser­vi­ci­i­lor secrete ex­terne franceze (DGSE) Domi­nique Fon­vi­elle, şi directorul Şcolii de Război Economic, Christian Har­bu­lot. În cadrul emi­si­­unii care a dezbătut „războiul in­for­maţiilor“, experţii fran­­cezi au afirmat că Franţa nu poate fi manipulată de „pro­be­le“ oferite de Statele Unite împotriva Irakului (care s-au dovedit a fi fal­se, într-ade­văr, fabricate în laboratoarele CIA), de­o­a­rece dispune de proprii sateliţi de su­praveghere şi, de ase­me­nea, ştie cât de uşor pot fi fal­si­fi­cate aces­te ima­gini. Prin­tre mi­niştrii români ce „păs­trează şi acum rela­ţii pri­vi­legiate cu Washingtonul“, Durandin îl men­ţi­o­­na pe minis­trul de atunci al Apă­ră­rii, Ioan Mircea Paşcu, care în 1988-1989 avu­­­sese o bursă la Institute for East-West Stu­dies, în SUA.

Opinist de serviciu, Dan Pavel, altminteri un evreu deş­tept şi agre­abil, sărea în sus de şapte metri îm­pot­ri­va „teo­­­riei conspiraţiei“ fran­­ceze (în editorialul din Ziua 10 mar­tie 2003), dar sfâr­şeş­te prin a admite că „ipo­teza merită însă dis­cutată, fiind populară prin bodegile autohtone“, atât de familiare şi lui Pavel. În final el îşi recunoaşte mo­bi­lurile de vo­lun­tar apă­ră­tor al politicienilor români: „Ar fi periculos - zicea el - dacă anti­ame­ri­canismul francez şi ger­man ar de­ge­ne­ra în an­ti­românism (sau an­ti­bul­ga­rism). Peri­culos în sen­sul amânării integrării în Uniunea Euro­peană. Sau poate că eli­te­le parizi­ene se tem că dacă inte­grează o ţară cu po­li­ti­ci­eni ma­ni­pulaţi de serviciile secrete americane, atunci se pe­tre­ce o integrare a CIA în UE“.

Nu înţelegem de ce, dar din SUA, sărea cu gura şi „po­­­­­li­to­lo­gul“ evreu Vladimir Tismăneanu, care, doct, susţine că este imposibil de do­ve­dit că „elita politică a unei ţări, glo­bal, colectiv, este alcătuită din agenţi ai unei puteri stră­ine sau ai serviciilor de informaţii externe, fie acestea CIA-ul sau… Mossad-ul“ (!?).

Cu toate aceste negaţii publice, pentru occidentalii germani sau fran­cezi, adeseori România nu apare nici azi decât ca o unealtă mon­di­­ală a SUA. Totodată, însă, nemţii sunt mul­ţu­miţi să scape de trupele ame­­ricane de pe te­ri­to­ri­ul Ger­ma­ni­ei, care din 2005 au început a se muta spre Româ­nia, urmând a ajunge la Kogălniceanu, Babadag şi Smârdan.


La mijlocul lui noiembrie 2005, în Parlamentul Eu­ro­pean aveau loc dezbateri aprinse legate de necesitatea unei investigaţii amănunţite pen­tru verificarea infor­ma­ţi­i­lor privind existenţa unor centre de detenţie CIA în Româ­nia şi Polonia, în care persoane de religie islamică au fost tor­turate de către americani, fiind bănuite a aparţine unor structuri te­ro­riste. (O informaţie secretă tocmai fusese scoa­să la lumină, în urmă cu câ­te­va luni, de preşedintele Băsescu. Astfel, pe teritoriul României ar exista un centru anti­te­rorist ro­mâno-american. În el lucrează agenţi CIA şi ai altor agenţii americane, precum şi serviciile secrete romaneşti.)

Comisarul european pentru justiţie, Franco Frat­tini, deşi a arătat că statele vizate (inclusiv Ro­mâ­nia, candidată la integrarea în UE), au dez­min­­ţit acu­za­ţiile apărute în Wa­shing­ton Post, a precizat că „Este ab­so­lut clar că fapte de acest gen ar constitui, dacă într-adevăr au avut loc, o gravă în­­căl­­care a principiilor UE, ca să nu mai vorbim de Codul penal al fie­că­rei ţări europene, care pe­dep­seşte asemenea fapte“, avertizând că ast­fel de în­căl­­cări ale drepturilor omului pot fi, şi vor fi, penalizate grav de UE, putân­du-se ajunge chiar la sus­pen­darea calităţii de membru.

„Respectabila“ organizaţie ce acuzase România, ca şi Polonia, era Human Rights Watch (fostul Helsinki Watch, instument al războiului rece coordonat tot de CIA, creat, la vedere, de Robert L. Bernstein şi condus din 1993 de alt evreu, Kenneth Roth), finanţată de SUA şi de ONG-ul in­te­r­naţional al lui George Soros, tocmai acela care prin revo­­luţiile sale „tran­da­fi­rii“, „portocalii“ etc. a încercat mereu să ridi­ce o cortină filo-ame­ri­cană între Europa de Vest şi Rusia, com­pu­să din state fidelizate.

Şi ca pentru a fi probate, acuzele asupra României şi Poloniei, ple­ca­te tocmai din SUA, au continuat să apară şi în Europa, în presă, dar şi ofi­ciale. Astfel, în Spania, El Pais scria despre avionul Boeing 737, cu nu­­mărul de în­re­gis­tra­re N313P, utilizat de CIA „pentru transportarea per­­soa­ne­lor sus­­­pec­ta­te de terorism“, ce a ajuns în Palma de Mallor­ca în 2004, venind de la Bucureşti. O altă listă, rea­li­zată de Euro­control, or­ga­ni­za­ţie in­ter­­gu­ver­na­men­­­ta­lă euro­pe­ană res­pon­sa­bilă cu siguranţa zbo­ru­ri­lor, ce con­ţine ate­ri­­ză­rile „avi­oa­ne­lor CIA“ pe aeroporturile ro­mâ­neşti, ara­­tă 14 astfel de operaţiuni care au inclus Româ­nia, în in­ter­va­lul aprilie 2003-mai 2005. (Ulterior a fost descoperită şi locaţia centrului de deten­ţie CIA din Bucureşti.)

La scurt timp, secretarul de stat al SUA (adică ministrul de Ex­ter­ne american, Con­do­lee­za Rice, nu a vrut să dezmintă oficial implicarea României şi a CIA în torturarea sus­pec­ţilor musulmani, nici măcar atunci când se afla la Bucureşti, pentru sem­­narea acor­dului ro­mâ­no-ameri­can de in­sta­lare a bazelor militare americane în Ro­mâ­nia. Lăsând să se în­ţe­leagă că, într-adevăr CIA fo­lo­seşte tortura, dar nu pe teritoriul SUA, ea, ca şi cei­lalţi oficiali ame­ricani, se com­porta ca şi când SUA s-ar bucura ca Ro­mâ­nia să iasă din orbita Uni­u­nii Euro­pe­ne, ceea ce nu ar trebui să mire, căci SUA nu au în­cu­ra­jat con­struc­ţia europeană.

Mai mult, în 5 aprilie 2006, Amnesty International pu­blică un ra­port în care acuzele asupra României se întăresc, fiind considerată una din­tre ţările unde ar fi putut fi am­pla­­­sate centre de detenţie ilegale ale CIA, ară­tându-se şi că un avion folosit în trecut de CIA pentru transferarea unui sus­pect de terorism a aterizat de câteva ori în România. Ra­por­tul include şi mărturii ale foştilor deţinuţi privind un sis­tem penitenciar sub­te­ran, cu gărzi americane şi măsuri ela­bo­rate de menţinere a se­cre­tului. Deţi­nuţii sunt răpiţi sau predaţi agenţilor americani de către membri ai altor forţe de ordine. Sunt raportate mai multe cazuri de „extrădare ex­cep­­­ţională“, precum cel al trei yemeniţi, reţinuţi mai mult de un an (aprilie 2004-mai 2005) într-o închisoare secretă, fără a fi puşi sub acuzare, a fi ju­de­caţi sau a avea acces la avo­caţi. Personalul centrului de detenţie şi me­di­cii erau fie ame­ri­cani, fie vorbitori de engleză cu accent european, fie vor­­bi­tori nativi de arabă, majoritatea purtând permanent măşti. În baza in­for­maţiilor privind orele de rugăciune, schimbarea orei, poziţia soarelui şi orarul zborurilor, Amnesty Inter­na­ti­o­nal a emis ipoteza că închisoarea s-ar fi putut afla în zona Ro­mâ­niei, Bulgariei sau chiar a Turciei.