Ethan Frome

Privind legăturile sale, colonelul SIE Dan Victor Bă­lă­esh este aso­ci­at în fir­ma R&R Con­struction cu Gheor­ghe Talpeş, fratele lui Ioan Talpeş, fost director al SIE în perioada 1992-1997. Are un ca­bi­net de avocatură situat central, în Piaţa Rosetti, spe­ci­a­­li­zat în „jurisdicţii offshore, în invest­ment bank, în mana­ge­ment şi drept comercial“.

În septembrie 2007, col. Bălăesh intermedia o întâl­ni­­re în salo­nul de pe puntea iahtului lui Ronny Bruckner ancorat în portul de lux din Monte Carlo, la care participau magnatul evreu, Dan Bălă­esh, Haim Tzut­­ziashvili şi afa­ce­ristul român Cristian Burci. Bruckner şi Burci ne­gociau la un pahar de whisky un tun imobiliar de 130 de milioane de euro, res­pec­tiv cumpărarea de la statul român (AVAS) a fa­bri­cii bu­cu­reştene de pom­­pe Aversa SA, ce avea un pa­tri­mo­niu imo­bi­­liar de 10 hectare de te­ren, si­tu­at în zona Obor şi evaluat la aproximativ 130 mili­­oa­ne de euro.

Bruckner vrea să ridice turnuri zgârie-nori aici, aşa cum are şi la Varşovia, în timp ce Burci vrea un complex de magazine şi locuinţe pen­­tru clasa medie. Bruckner are însă în ace­laşi timp în vedere şi terenul de la Răzoare al firmei lui Videa­nu, care în ultimele zile de mandat ca primar ge­ne­ral al Bucureştiului şi-a aprobat PUZ-ul construirii unor blo­curi turn pe terenurile deţinute de firma sa Titan Mar.

Celălalt partener israelian al col. Bălăesh, Haim Tzut­ziashvili, achi­­ziţionează încontinuu proprietăţi româneşti, cum ar fi cele patru imobile de lux situate pe strada Molière (zona Primăverii) de la Nicolae Bogdan Buzăianu, mogulul energiei luate ieftin de la stat.

¥

Aminteam despre faptul că în acelaşi timp în care co­lo­nelul O. An­dro­nic acţiona în cadrul SRI ca principal con­si­­li­er-coor­do­na­tor, din anul 1990, tot aici activa şi colonelul Constantin Cetinoiu, care provenea tot de la DIE, unde fu­sese coleg cu Stelian Octavian Andronic.

Deşi în cadrul SRI, colonelul Cetinoiu activa în „apă­rare şi pro­tec­­ţie“ (Diviziunea E), el opera ca ofiţer de­plin con­spirat, sub paravanul unor societăţi comerciale, pu­­nând la punct tranzacţii cu cereale în Israel, vân­­zând petrol şi chiar şi armament. În 1996 el iese în rezervă din SRI, cel puţin oficial, şi se dedică poziţiei de om de afaceri.

Din această poziţie, el îi aştepta la Bucureşti în anul 2007 pe ofi­ţe­rii is­ra­elieni Shabtai Shavit şi Gabriel Peretz, pe care îi conducea la se­diul firmei MB Telecom-Ltd. din Oto­peni („integrator de sisteme de se­cu­ritate a frontierelor, a tra­ficului rutier, ma­ri­tim şi aerian“), furnizor de echi­pa­men­te pentru Serviciul Român de Informaţii, Ministerul de In­ter­ne şi Ministerul Transporturilor. Shabtai Shavit a fost direc­torul general al Mo­ssad-ului în perioada 1989-1996, iar Gaby Peretz era subalternul său.

Explicaţia acestor deplasări în România este faptul că „progra­mul românesc de securizare a graniţelor de la mar­ginea UE“ este „vizat“ de că­­tre compania israeliană Anthe­na GS3, punându-se chiar problema aso­cierii celor două firme (în­tr-un joint-venture româno-israelian ne­go­ci­at de colo­ne­lul Cetinoiu). Compania israeli­a­nă a apărut pe scenă atunci când, în 1996, retras de la con­ducerea Mossad-ului, Shabtai Shavit şi-a oferit „expertiza“ guvernului isra­e­lian, intrând în afa­ce­rile cu sisteme de se­cu­ri­tate prin „compania sa“, Athe­na GS3 Security Imple­men­tations Ltd din Tel Aviv, care a nego­­ci­at mai târziu cu ministerul de Interne român vân­za­rea de „am­pren­toa­re şi filtre elec­tro­nice de trecere a frontierei“.

Dar nu doar sistemele de securitate îi interesează pe aceşti is­ra­e­li­­eni în România, ci şi traficul de armament, motiv pentru care în anul 2007, Gabriel Peretz se întâlnea cu Au­rel Cazacu, şeful companiei na­ţi­­o­­nale Romarm. Prin colo­ne­lul Cetinoiu, ei au cumpărat armament şi de la lati­fun­dia­rul George Becali, după ce în 2004 generalul Decebal Ilina (se­­cre­tar de stat pentru Industria de Apărare) îi con­fir­mă acestuia din urmă la te­­lefon că îl cunoaşte pe col. Cetinoiu.

Astfel, corporaţia Israel Military Industries a cum­­părat peste patru mili­oane de cartuşe de 9 mm (muniţie de infan­terie) de la Uzina Me­ca­ni­că de Armament Drăgă­şani a lui Gigi Becali. IMI este compania ar­matei is­ra­­eliane, Tzahal-ul.

Despre cât de bine se simt ofiţerii israelieni în Româ­nia, ne lă­mu­reşte o declaraţie a colonelului Cetinoiu: „Am mers două zile cu Shab­tai şi Gaby prin ţară. I-am dus şi la mi­ne, la Breaza, la vilă. O seară în­trea­gă, la cârciumă, lău­ta­­rii le-au cântat d’alea grele, evreieşti... S-au simţit bine“.¹

Să recapitulăm: anul plecării din SRI al colonelului Cetinoiu este acelaşi cu al plecării din fruntea Mossad-ului a lui Shavit Shabtai, 1996, iar apoi îi regăsim în importante afa­­ceri privind „securizarea“ statului ro­mân. Trebuie să mai adăugăm şi că Shabtai lucra în Mossad din anul 1964, deci el şi colonelul Andronic împărţeau acelaşi câmp de bătaie, când ofi­ţe­rul DIE conducea agentura românească din Israel, iar Andronic spune că ră­măsese prieten cu ofiţerii Mossad care îl filau, relaţie pe care a fo­lo­sit-o din 1990, atunci când din poziţia deţinută la SRI a iniţiat o co­la­bo­ra­re cu aceştia, care între timp ajunseseră pe poziţii înalte (Shavit Shabtai deve­ni­­se director general al Mossad-ului din anul 1989).



Alt prieten israelian al colonelului Cetinoiu, pe care l-ar fi cunos­cut după 1990, când activa în SRI ca „ofiţer deplin conspirat“, este Mi­­chael Sher­man, agent special în trupele de comando ale Mossad. Prin Sherman, ofi­ţe­rul român a intrat şi în cercul lui Ruven Moshe Dalal, in­ter­mediar israelian de petrol, fost analist al Tzahal-ului.

Dar ofiţerii evrei din conducerea Tzahal-ului sunt ex­­trem de pre­­zenţi în România, în fruntea unor afaceri de mare amploare, imobiliare chiar. Acesta este şi cazul gene­ra­lului în rezervă Am­non Lipkin-Shahak, fost şef al Sta­tu­lui Major al ar­matei israeliene în perioada 1995-1998, după care parlamentar şi ministru, iar în prezent preşedinte al firmelor israeliene Tahal şi Kardan (fir­me ce beneficiază de contracte de ordi­nul sutelor de mili­oa­ne de dolari cu statul român).

Din anul 2001, generalul Lipkin-Shahak ocupă func­ţia de preşe­din­­tele al RSLB Partners¹, ce îl are în frunte pe israelianul Tal Silber­stein, o companie de lobby americano-israeliană apă­ru­tă oficial pe piaţa româ­nească la 1 ianuarie 2006, pentru ca în scurt timp să devină una din fir­me­­­le grupului de lobby al Partidului Naţional Liberal şi al premie­ru­lui român Călin Popescu Tăriceanu, în 2009 fiind şi consilierii de cam­panie electo­ra­lă prezidenţială ai lui Traian Băsescu.

Afacerile conduse în România de Lipkin-Shahak, ex-şef al Tzahal-ului israelian, prin Tahal Group (cel mai ma­re grup israelian specializat în proiecte de infra­struc­tură) sunt în special axate pe proiectele de ali­men­­tare cu apă în localităţile româneşti, plă­­tite de stat, în timp ce al doi­lea ma­re concern al firmei mamă israeliană Kardan (holding activ în piaţa in­ves­ti­ţiilor financiare din Europa centrală şi de est), Globe Trade Center, este unul dintre cei mai mari jucători de pe piaţa imo­bi­li­ară românească.

Al treilea concern al holdingului Kardan, controlat deci tot de către generalul evreu Lipkin-Shahak, este fondul de in­vestiţii TBIH Financial Services Group, care a început să preia din 1999 firma de asigurări din România Omniasig SA (la care sunt asigurate Armata Română, Minis­te­rul de Interne ro­mân, Ministerul Economiei, Romatsa, Autori­ta­tea Ae­­ro­na­u­tică Română, companiile de zbor Tarom şi Rom­avia, Aeroportul din Oto­peni, Loteria Română Trans­elec­tri­ca, RATB Bucuresti ş.a.)¹.

Despre proprietarii israelieni ai firmei Kardan, con­dusă de ge­ne­ra­lul Lipkin-Shahak, magnaţii israelieni Yosef Grunfeld, Avner Rechner şi Eytan Rechter, se spune că „au legături cu ofiţeri de informaţii is­rae­li­eni şi interese co­la­terale în comunicaţii şi piaţa diamantelor“ (referire la ser­vi­ci­ile de informaţii Mossad şi Aman - Ev. Zilei din 1.06.2007).

Proprietăţile din România ale transfugului israe­li­an Sorin Beraru au fost la rândul lor preluate de către gru­pul Kardan, în cadrul unei ope­­ra­­ţi­uni secrete, ceea ce in­di­că o pro­tecţie a acestuia sau a imensei lui averi imobiliare ro­mâneşti, din partea ar­ma­tei şi serviciilor israeliene.

Astfel, cheia stă în off-shore-ul din Antilele Olan­de­ze, Heratico N.V., înfiinţat de Beraru pe 6 decembrie 2000, cu care contro­la, în România, in­di­rect, proprietăţi de zeci de milioane de euro dobândite ile­gal de la statul român, prin­tr-o serie de privatizări frauduloase. Off-shore-ul a fost pre­­­luat, însă, ulterior, de grupul israelian Kardan, adică de oa­me­nii ser­vi­­­­ciilor secre­te şi ai armatei israeliene.

Transferul a fost descoperit de către ziariştii ro­mâni de inves­ti­ga­­ţii, care s-au interesat la cartierul general al Kardan din Olanda, Am­sterdam². Aici, la nr. 18 de pe stra­da Prins Hendriklaan, printre nu­me­­roa­sele com­pa­nii sub­sidiare ale Kardan cu afaceri în România, este în­re­gis­tra­tă şi firma Heratico B.V., controlată la rândul ei de Heratico N.V.-ul din Antile.

Astfel, Heratico B.V.-ul, deţinut de Kardan în Amster­dam, deţine la Bucureşti Stomobi SA (fosta fabrică de stofe pen­tru mobilă, pe tere­nu­rile căreia a apărut un mall de 1,2 ha, Home Design Mall), ca şi fosta Fila­­­­tu­ră Românească de Bum­bac, numită acum Santer System SA (cen­­trul comercial din strada Morarilor). Prin Stomobi, israelienii de la Kardan de­ţin şi alte com­ple­xuri imobiliare din „imperiul Beraru“ ridi­ca­te pe ru­i­ne­­le în­treprinderilor de stat devalizate de acesta, precum Fabrica de Chi­bri­turi, Grupul Industrial Titan, Diham din Bucureşti, filatura de bumbac Cri­or­­tex din Oradea etc.

Relaţiile acestor ofiţeri-oameni de afa­ceri israe­li­eni cu industria mi­litară română a fost favori­za­tă în ultima vre­me, aşa cum s-a mai ară­tat, de către Aurel Cazacu, şeful Di­recţiei Generale Industria de Apă­rare din Minis­terul Eco­no­mi­ei şi Finanţelor şi al companiei naţionale Romarm.

Cum s-a văzut 4 pagini mai sus, israelienii sprijiniţi în România de către colonelul (r) DIE-SRI C-tin Cetinoiu s-au întâlnit în anul 2007 cu di­rec­torul Cazacu, interesaţi fiind de traficul de armament. Dar acesta s-a întâlnit şi cu isra­e­li­a­nul Mena­­­hem Mar­kovits, reprezentant al companiei. Rafael (ce pro­du­ce în Israel „sisteme de apărare de înaltă tehnologie şi furnizează vehicule aeriene fără pilot, rachete, detectoare şi echi­pa­men­­te de colec­tare şi procesare a in­formaţiilor“), care l-a sunat la telefon când Cazacu se afla la Paris, în iunie 2006. Markovits vrea să obţină con­­­tracte de zeci de mili­oa­ne de euro de retehnologizare şi modernizare a ar­ma­­men­­tu­lui din stocurile Armatei Române şi din liniile de fa­bri­caţie ale Romarm, fără însă ca, în baza off-set-ului, Isra­e­lul să chel­tuie o sumă ega­lă în favoa­rea României. Rafael a vândut deja României rachete an­ti­tanc Spike la preţuri supra­eva­lu­ate.

Un raport al Direcţiei de Supra­veghere Militară (contra­spionajul mi­­li­tar) relata astfel despre acest episod:

„Mena­hem Markovits, reprezentantul firmei is­raeliene Rafael în România, acţi­o­nează la nivelul fac­to­rilor decidenţi din Ministerul Apă­ră­­rii (M.Ap) şi Mi­nis­terul Eco­­nomiei şi Comerţului pentru iniţierea unor noi pro­grame de modernizare a tehnicii din dotarea M.Ap.

Cazacu Aurel, care se afla la Ex­po­ziţia Inter­na­ţi­onală de Teh­ni­că Militară de la Paris, a fost contactat de Menahem Mar­kovits (sus­pec­­­tat de apartenenţă la ser­viciile de informaţii israeliene) pentru a avea o în­tâl­ni­re… Markovits i-a cerut lui Cazacu consultanţă pentru Rafael în nego­ci­e­rea contractelor de offset..., deoa­rece con­­diţiile impuse de par­­tea ro­mâ­nă sunt foarte res­tric­tive şi nu oferă avantaje firmelor isra­e­li­e­ne… [Firmele israeliene care] au încheiat contracte de export în Ro­mâ­nia sunt obligate să semneze contractele de off-set cu Agenţia de Com­pen­­sare, iar unele con­trac­te conţin clauze ce nu sunt agreate de repre­zen­tan­ţii firmelor israeliene…

[Supravegherea operativă a lui Aurel Cazacu dezvăluie o reţea for­­mată din înalţi ofiţeri de spionaj români, trecuţi în rezervă. În ecua­ţie apa­­re şi ge­neralul (r) Constantin Rotaru - fost di­rec­tor adjunct al SIE…]

Cazacu Aurel:

- a discutat cu comerciantul israelian Israel Herer (fost ofiţer în tru­­­pele de comando ale Mossad) / managerul firmei Nacris despre sta­diul ope­raţiunilor de export armament în Ciad şi Senegal.

- a fost apelat de gene­ralul Rotaru/0747.xxx.xxx - post tele­fonic utilizat de sc Romaqua Group srl (la sediul acestei firme Aurel Caza­cu a avut mai multe întâlniri cu Menahem Markovits, repre­zen­tantul com­pa­­ni­ei israeliene Rafael în România), care i-a solicitat informaţii… Cei doi au stabilit să aibă o întâlnire ulterioară.

- l-a susţinut pe Menahem Markovits / reprezentantul firmei isra­e­­lie­ne Rafael în România în vederea prezentării unor proiecte ale aces­­tei firme unor specialişti ai Ministerului Apărării Naţionale şi Minis­­te­rul Agri­cul­­turii. Menahem Markovits l-a rugat pe Cazacu Aurel să asi­gure par­­ti­ci­pa­rea la această activitate a directorului general al C.N. Romarm - Pavel Mîţiu;

- în 28.06.2006 i-a facilitat lui Menahem Markovits (suspect de apartenenţă la serviciile de informaţii israeliene Rafael în România o în­tâlnire cu ministrul Codruţ Sereş. La activitatea respectivă a parti­ci­pat şi ataşatul militar israelian în România - colonelul Daniel Davidi._“

(Gen. C-tin Rotaru, care, cf. Raportului DSM, i l-a re­co­mandat di­rec­­to­ru­lui Aurel Cazacu pe israelianul Marko­vits, a fost ofiţer DIE între 1986-1989 şi di­rec­tor-adjunct al ICE Dună­rea, una din prin­ci­pa­lele firme ale Secu­ri­tăţii ce de­ru­lau operaţiunile de Aport Valutar Spe­­­cial. În­tre 1999-2005 gen. Rotaru revine în SIE ca direc­tor ad­junct. În administrarea Romaqua Group, stă alături de alţi foşti ofi­ţeri din spionajul românesc, precum gen. Emi­lian Ivan, fost ofiţer DIE, apoi, după 1990, la SIE, sau generalul (r) SIE Ioan Păun.)
Magnat arab, dar agent Mossad: marele Taher

Vom vedea ceva mai jos, în subcapitolul Afacerile familiei Băses­cu cu libanezii Mossad-ului, încă un exemplu din cazurile de aşa-zişi afa­ce­riş­­ti arabi din România aflaţi în solda serviciului israelian, dar cel mai „gras“ dintre aceste cazuri este miliardarul Fathi Taher.

Este binecunoscut de aproape orice ofiţer de la contrainformaţiile din SRI faptul că Taher este omul Mossad-ului, dar el a fost deconspirat pu­blic de generalul în rezervă din SRI Aurel Rogojan, în lucrarea sa Fe­reas­tra Serviciilor Secrete, unde l-a numit „Abu Aman“ (pentru a-i pro­te­ja via­ţa, zicea generalul), dar toată lumea a înţeles despre cine este vorba¹.

Iată cum relata generalul (r) Rogojan, ascensiunea din anii ’90 a „celui mai bogat afacerist arab din România“, cum i se mai spune lui Taher: „Printre agenţii serviciilor străine care au parvenit sub protecţia oferită de politicieni i [români] pe care i-au corupt, sub control extern, se numără şi unul dintre cei mai valoroşi informatori ai Mossad-ului în lumea arabă... De origine iordaniană, cu studiile făcute în Egipt, ...s-a înrolat în reţeaua de sus­ţinere financiară a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, unde s-a ocu­pat cu traficul de armament ca sursă de finanţare a «cauzei palesti­ni­e­ne». ...Serviciile secrete britanice au documentat activităţile clandestine ale lui «Abu Aman» privind vânzarea de arme Irakului (supus în acea peri­oa­dă em­bargoului internaţional) şi i-au propus să-l exonereze de răspundere pena­lă în schimbul înregimentării ca informator. După ce l-au «descărcat de in­formaţii», serviciile britanice i-au negociat predarea la Mossad, aflat în per­manentă căutare de agenţi cu posibilităţi în staff-ul Organizaţiei pentru Eli­berarea Palestinei (O.E.P.). La Mossad se spunea într-o vreme că «Abu Aman» era «cea mai bună sursă în lumea arabă».

După 1989, şi-a văzut visul cu ochii. Înarmat cu o strategie bine adap­tată la realităţile româneşti, a fost dirijat să iniţieze mari operaţiuni de corupţie şi punere în dependenţă a unor politicieni din întreg spectrul po­li­tic ca bază a dezvoltării afacerilor... Cu o carte de vizită aparent ono­ra­bi­lă, «Abu Aman» s-a înfruptat din tortul marilor privatizări «pe un leu», a în­cer­cat devalizarea unui club de fotbal [Rapid], a tras tunuri şi ţepe pe unde a putut, nu şi-a onorat angajamentele faţă de statul român... dar continuă să pros­pe­­re. Politicienii corupţi stau şi ei bine mersi în fişierele serviciilor străi­ne unde «Abu Aman» i-a descărcat de povara trădării.

Noii mahări ai puterii, aflaţi în contradicţie cu logica oricărui sistem de valori, au crezut că, dacă cor cumpăra favorurile mărunţilor agenţi ai unor puteri străine, unii chiar trepăduşi de joasă speţă, vor intra şi în gra­ţi­i­le acelor puteri. Contraspionajul naţional, depopulat de profesionişti, grav destructurat şi amputat de competenţe, aproape fără excepţie, a fost lipsit de capacitatea sau de îngăduinţa de a avertiza asupra mandatării strate­gi­ce pe care unele servicii străine le-au dat-o agenţilor lor aflaţi de foarte mult timp în România, iniţial ca studenţi ori azilanţi politici de profesie.“

Într-adevăr, anii ’70-’80 ai secolului trecut au adus în România un flux important de arabi din diferite ţări ale Orientului Apropiat, sub dife­ri­te mo­ti­ve. Studenţi, oameni de afaceri, ofiţeri care se instruiau în secret în armata română, diplomaţi, ziarişti, toţi agreaţi de regimul ceauşist. Când a venit în România, pe la începutul anilor ’70, „cetăţean iordanian de ori­gi­ne palestiniană“, dar cu familia mutată, la un moment dat, în Kuweit (când a trecut în tabăra britanico-israeliană, se pare) Fathi Taher avea în jur de 20-22 de ani.

El apărea ca angajat la firma lui Ghanim Al Qutub, cetăţean pa­les­tinian stabilit în Emiratele Arabe Unite, firmă care îşi avea sediul la Hotelul Bucureşti, într-un apartament înţesat cu tehnică de ascultare de către Se­curitate, care a stabilit că Taher ar putea fi atras la colaborare, căci s-a documentat că Taher trimitea sume de bani către organizaţia lui Arafat, O.E.P., iar Ceauşescu avea bune relaţii cu aceasta. Aşa că Taher a fost contactat de ofiţeri de la U.M.0330, care răspundeau de comerţul ex­terior şi protocol, aceştia predându-i marfă textilă de 400.000 de dolari (o cifră însemnată la vremea respectivă), pe care el a dus-o în di­ferite ţări arabe şi a vândut-o, după care a dispărut. A fost dat în urmărire de Secu­ri­ta­te, dar a reuşit să fugă în Grecia, în 1988, şi s-a întors după revoluţie, la în­ceputul lui 1991, pozând în victimă a „organelor represive comuniste“. În definitiv era căsătorit cu o româncă, Doina.

Chiar dacă dl. general Rogojan nu precizează data exactă a re­cru­tării lui Taher de către britanici şi Mossad, acest fapt era consumat deja în 1991, la întoarcerea sa în România. Familia sa se afla atunci, de ani buni, la adăpost în Kuweit, un stat arab filo-occidental, controlat de SUA. Poate şi de aceea, poate şi pentru că a deschis, la Bucureşti, Şcoala Ro­mâno-Americană, dar şi din alte motive, s-a acreditat ideea că, în afară de israe­li­eni, Taher mai raporta (raportează, încă !?) şi la CIA şi la SRI.

Principalul lui colaborator în România, din 1991, a fost politicianul Vio­rel Hrebenciuc, urmat de mulţi alţii, în timp, până la Bogdan Olteanu (un evreu cu rude în Israel), care l-a sus­ţi­nut pe Taher, prin 2008, când Olteanu era preşedintele Ca­me­rei De­pu­­ta­ţi­lor, pentru ca afaceristul să pună mâna pe Electroputere Craiova. Dar unul din promotorii lui de calibru a fost ex-ministrul Turismului, Dan Matei Agathon, şi el evreu cu rude în Israel.

Vom vedea mai jos cum a fost Taher unul dintre combinatorii din um­bră dintre statul român, un grup evreiesc şi trustul Strabag.
Evrei mai mici şi mahări din oculta Wall Street (via Wilbur

Ross, secretar SUA al Comerţului în cabinetul Donald Trump)

în spatele preluării ONT Carpaţi şi a Marriott-ului

În anul 1998, ONT a fost privatizată pe mai nimic de către guver­na­rea cederisto-ţărănistă, proprietari devenind nişte misterioşi acţionari („pro­prietarii discreţi“ i-a numit presa neaflând nimic despre aceştia), ascunşi în spa­tele off-shore-ului cipriot New Marathon Tours, ce a plătit statului ro­mân 3,5 milioane de dolari, o sumă infimă faţă de patrimoniul Oficiului Naţio­nal de Turism „Carpaţi“).

Înfiinţată obscur în timpul căderii comunismului în Europa de Est, în 1989, sediul principal de operaţiunii al acestei firme, New Marathon, era însă într-un port din Liban, Kaslik, unde activitatea ei şi-a luat avânt în 1996, controlând afaceri din Cipru, Liban, România şi Egipt. Toate indi­ci­ile conduc la concluzia că New Marathon era o firmă secretă evre­iască, sub acoperire, ce acţiona în zona limitrofă Israelului. Principala lor activitate consta în vânzarea de bilete de avion şi re­zer­vări hoteliere. Curând, da­torită prezenţei pe mai multe pieţe turistice, valoarea activelor uşor obţi­nu­te ale New Marathon a depăşit 140 milioane dolari.

Ca o dovadă că această firmă a acţionat într-o zonă de in­teres a Israelului, vine şi faptul că ea s-a implicat şi în tutelarea şi vânzarea bi­le­telor de avion pentru micro compania aeriană Zagrosjet, ce îşi are sediu la Erbil, capitala kurzilor (Kurdistan Regional Government), căci Israelul a dezvoltat încă din anii ’60 legăturile militare, de spionaj şi de afaceri cu reprezentanţii kurzilor, văzând în minoritatea kurdă un tampon împotriva populaţiilor arabo-musulmane (adversare ambelor tabere, chipurile) din zonă, chiar şi împotriva Turciei, la o adică.

Iar pe când se priva­ti­za ONT-ul, ex-directorul ONT Carpaţi, româno-israelianul Marcel Bădescu, toc­mai era pe cai mari în România („repa­tri­at“ din Israel), cum am arătat în capitolul Ofiţerii israelieni demarează afa­ce­rile româneşti (paginile 24-25). Şi New Marathon şi Bădescu se ocu­­pau intensiv de traficul de bilete de avion pentru turişti, motiv pentru care prima agenţie acreditată IATA (International Air Transport Association) în România a fost Nova Travel, condusă de el, tot el folosindu-şi influenţa pentru emi­terea hotărârii de guvern prin care s-a înfiinţat biroul IATA românesc.

Peste 9 ani s-a văzut că din spatele New Marathon s-a ivit o suveică a băncii private Bank of Cyprus, firma Gosman Properties Ltd, compa­nie cu nume evreiesc (numele ortografiat Gosman fiind folosit de evreii de limbă idiş - evrei „ruşi“, de regulă -, iar ortografiat Gossmann, de către germani).

Astfel, prin Gosman Properties, ONT-ul românesc a ajuns să fie deţi­nut majoritar de Bank of Cyprus, deţinută la rândul ei, ca acţionar princi­pal, de un oligarh evreu rus, Viktor Vekselberg (Victor Ve­xel­­berg), prin trus­tul „con­glomerat“ Renova Group, al cărui proprietar şi preşedintele este. Acest Vexelberg a devenit un superbogat al Rusiei sub regimul lui Boris Elţin, când un împuternicit al acestuia (Vladimir Potanin, aso­ci­at di­rect în afa­ceri cu sforarul mondial George Soros) a creat, împreună şi cu Marc Rich, supra clasa de oligarhi ruşi, majoritatea etnici evrei, de fapt, precum Boris Abra­mo­vici Berezovski (principalul ad­versar mondial al preşedin­te­lui rus Putin, mai târziu), Roman Abra­mo­­vici, Mihail Fridman, Mihail Ho­dor­­­kov­ski, Vladimir Gusinski, Leonid Nev­zlin, Victor Ve­xel­­berg, Oleg De­ri­paska, Arka­di Gaidamak, Vitali Malkin, Evghenii Swidler (Eugene Shvid­­ler) şi mulţi alţii. Unirea acestora şi dirijarea lor a venit din partea marii finanţe evre­ieşti, pre­cum familia Rothschild, cum arăta în martie 2007 International Herald Tribune, în articolul The man who may become the next Baron Roth­schild, referitor la faptul că Nathaniel Rothschild, fiul lui Jacob Roth­schild, „a de­ţinut un rol crucial“ în fuziunea companiilor mai multor oligarhi evrei din Rusia, inclusiv cu capitalul oc­ci­dental (a se vedea capitolele Rothschild, Sörös şi Rusia Comp şi Gheşeft-uri Rothschild ro­mâ­neşti, studiile noastre din lucrarea Familia Rorhschild. De la Marea Finanţă la cre­area Israelului - Rothschildzii şi era globalizării - Editura Carpathia Rex).

Fuziunea cea mai mare, realizată sub bagheta Rothschild, a reu­nit în octombrie 2006 industria mondială a aluminiului, alăturând Glen­­core, firma deţinută de Marc Rich prin evrei ame­ri­cani, britanici şi ruşi, Rusal, deţinută de Oleg Deripaska, şi Sual, deţinută de Victor Vexel­berg.

Prin Renova Group, Vexelberg s-a mai unit şi cu firma altor oligarhi evrei „ruşi“, Mihail Fridman şi Leonard Blavatnik, ca şi cu British Petroleum, rezultând gigantul pe­trolier numit TNK-BP, ce exploatează zăcămintele pe­troliere în Rusia şi Ucraina. Blavatnik este un evreu din Odessa care s-a îmbogăţit după urma căderi comunismului în Rusia, ajungând să lo­cu­iască preponderent la Londra şi fiind cotat ca cel mai bogat „englez“, cu o avere la vedere estimată între 13 şi 17 miliarde de lire sterline.



În ceea ce priveşte Bank of Cyprus, deţinătoarea ONT în România, la aceasta Vexelberg i-a numit preşedinte pe Josef Acker­mann şi vice-pre­şe­dinte pe Wilbur Ross. Fost şef al Deutsche Bank, Ackerman este un bine cunoscut vechi membru al conducerii Grupului Bilderberg (unde activea­ză în echipa germană alături de Otto Schily, fost ministru de Interne german şi fer­vent susţinător al lui Klaus Iohannis). El mai este şi un vechi membru al influentei organizaţii financiare Group of Thirty (G30), din jurul Washing­ton-ului, grup financiar condus de Jacob Aharon Frenkel, un israelian fost pre­şedinte al mega-băncii JPMorgan Chase International, care a mai servit şi ca guvernator al Bank of Israel până în 2000 sau ca vicepreşedinte al Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), ca director al Fon­dului Monetar Internaţional, şef al Council on Foreign Relations (CFR-ul mondialist) şi mondialista Trilateral Commission.

Miliardarul american Wilbur Ross, vice-preşedintele Bank of Cyprus, este un fost administrator al unui fond de investiţii privat din cadrul trus­tu­lui Rothschild, dar şi proprietarul unor fonduri de investiţii proprii şi al altor companii, totodată lider (sau „Grand Swipe“) al lojei fraternale a magna­ţi­lor de pe Wall Street, Kappa Beta Phi. Această „lojă“ (un fel de centrală de capitule masonice), îşi începe întrunirile anuale de noi iniţieri (primiri în ocultă), în care toţi bărbaţii poar­tă costume şi papioane negre, printr-o cu­vân­tare de tipul societă­ţi­lor se­cre­te, susţinută de însuşi Ross: „Bună seara, Înălţat Consiliul Superior, fost Mare Pungaş, Mari Pungaşi în aşteptare, co­legi de pe Wall Street Kap­pas, Kappas din capitulele Spring Street şi Mont­gomery Street, ca şi sim­pli ne­ofiţi!“ Englezescul Swipe (din com­po­nen­ţa gradului de Grand Swipe) are mai multe înţelesuri. În afară de tro­liu, el mai în­seamnă şi beţivan, şut, pun­gaş sau hoţ, iar Ross a deţi­nut până recent funcţia de „Grand Swipe“, respectiv Mare Pungaş, al ordi­nu­lui fi­nan­ţiş­ti­lor de pe Wall Street.

Înfiinţat în 1929, ordinul speculatorilor financiari şi al bancherilor de pe Wall Street, Kappa Beta Phi, se vrea iniţiatic, căci se autonumeşte capitul, termen folosit şi de masoni, dar al cărui sens originar este locul unde se ţineau adunările iniţiaţilor religioşi (călugări, devoţi). Scopul lor este acela de a „menţine viu spiritul vremurilor bune ale anilor 1928-1929“ (când marea criză economică era pe punctul de a izbucni în SUA).

Emblema lor constă dintr-un scut postat peste o cheie (simbol al acordării accesului la secrete breslei) ce conţine cinci stele în cinci colţuri (simbol tradiţional masonic), o mână ce ridică degetul arătător (simbo­li­zând iniţiativa, voinţa, ordinele impuse şi ameninţarea), ca şi o halbă de bere şi un pahar de şampanie, a căror semnificaţie nu este neapărat una frivo­lă (ci cu sensuri transmise oral), deşi motto-ul latin al organizaţiei, „Dum vi­va­mus edimus et biberimus“, înseamnă: Cât trăim, mâncăm şi bem! Istoric, mem­brii ei au fost directori de top de la diverse firme de pe Wall Street, pre­cum şefi ai giganţilor bancari Citigroup, Goldman Sachs, Merrill Lynch, şefii bursei newyorkeze sau a mari firme de brokeraj, precum Wachtell Lipton Rosen & Katz, dar şi ofi­ci­ali care ar trebui să supravegheze sau con­tro­le­ze activitatea celorlalţi, precum Mary Shapiro de la Securities and Ex­chan­ge Commission, Diana Taylor de la New York State Super­inten­dent of Banks, Robert Rubin, fost secretar al trezoreriei SUA (fost şi copre­şe­din­­te la Goldman Sachs), sau chiar şi fostul primar al New York-ului, Mi­cha­­el Bloomberg¹.

Aceasta este lumea şi organizaţia lui Wilbur Ross, şeful executiv al Bank of Cypus, banca ruso-israeliano-britanicului Victor Ve­xel­­berg. Din 1960 BofC şi-a deschis o subsidiară la Londra, care, mai târziu, în 2004, a de­venit o bancă reglementată după legea britanică, Bank of Cyprus Lon­don Ltd sau „Bank of Cyprus UK“, ai cărei „clienţi de business“ puteau accesa şi serviciile de ramură ale HSBC (cea mai mare bancă din Euro­pa în ceea ce priveşte capitalizarea şi cea mai profitabilă bancă din lume, cu un venit net de cca 20 miliarde USD anual), datorită „bunelor relaţii“ ale acesteia din urmă şi banca cipriotă. De fapt, HSBC este practic con­dusă de familia evreiască Rothschild, cea care în anii ’90 i-a organizat pe oli­gar­hii evrei ruşi, propulsându-l şi pe Ve­xel­­berg.

După ce acesta, Victor Ve­xel­­berg, împreună cu alţi evrei şi investi­tori, au devenit acţionarii principali ai Bank of Cyprus, banca şi-a deschis în 1998 birouri la New York, la Moscova şi la... Bucu­reş­ti. Era acelaşi an al pri­va­tizării Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi“ (ONT) în favoarea off-shore-ului cipriot New Marathon Tours, cel cu acţionari secreţi israelieni. Bank of Cyprus a creditat activitatea acestora, de fapt a ONT-ului, pe care New Marathon l-a înglodat în datorii. L-a stors! A făcut, de exemplu, plăţi dubioase către un alt off-shore cipriot cu acţionariat secret, Nidokan Ltd, dar nu şi-a plă­tit datoriile către stat.

În România, „cipriota“ Nidokan deţine Emico Serv SRL, care, la rân­­dul ei, avea mai multe restaurante sau terase pe litoral, la Mamaia mai ales, şi îşi derula activitatea în spaţii primite de la statul român (de la regia protocolului de stat, mai precis, respectiv RA-APPS), pentru care nu a plă­tit chiria, însă, aproape niciodată. În 2016, guvernul român încerca încă să obţină datoria de peste 3 milioane de euro de la aceştia, o sumă mai mică decât cea cu care statul vânduse întreg ONT-ul. Iar Emico-Nido­kan, deşi funcţiona tot pe bulevardul Magheru, într-un spaţiu al ONT, tot ONT-ul, odată privatizat, îl umplea de plăţi, banii plecând rapid din ţară.

Evreii de la New Marathon, deciseseră în decembrie 2006, ca acţi­o­nari majoritari ai ONT, luarea unui împrumut de la Bank of Cyprus „în va­loare de 8,5 mili­oa­ne euro, pentru restituirea îm­pru­mu­tu­rilor bancare şi plata unor datorii“ ale ONT, făcute de ei la rupere. Dar au garantat/gajat cu hotelul New Montana din Sinaia (ce avea un profit de 1 milion de euro pe an), cu drepturilor de încasare d­ecurse din litigiile dintre ONT Carpaţi (ca reclamant) şi asiguratorul Astra, Banca Co­mer­ci­ală Română şi AVAS (agenţia proprietăţilor statului), ca şi cu ve­ni­tu­rile pe care ONT le avea de încasat de la compania hotelieră Grand, pro­­pri­e­tara hotelului Marriott din Bucureşti, în cuantum de 26 milioane de euro plus do­bânda aferentă, plus gajarea acţiunilor deţinute la Grand (30% din capitalul social) şi chiar ga­ja­rea ONT-ului însuşi (acţiunile deţinute de New Marathon, 73% din capi­talul social).

Creditul acesta venea cu pregătirea intrării băncii cu spate evreiesc pe piaţa românească. Astfel că, în iunie 2007, Bank of Cyprus a deschis prima su­cur­sală bancară în România (prin transformarea biroului deschis în 1998, odată cu privatizarea ONT) şi, totodată, a preluat („cumpărat“) ONT-ul, pe care il serviseră evreii mai mici de la New Marathon.

Cireaşa de pe tort a ONT-ului era, însă, marele hotel bucureştean Marriott. În 1996, celebrul trust austriac Strabag (Bau Holding Strabag AG) voise să aibă un hotel de cinci stele în Bucureşti şi s-a combinat pentru struc­tura neterminată de hotel aparţinând ONT Carpaţi, care atunci era încă al sta­tului român. După „negocieri“ s-a stabilit ca austriecii să deţi­nă 55% din acţiu­ni­le hotelului finalizat la cheie, iar restul să aparţină ONT.

Christian Ebner de la Strabag povestea că Fathi Taher (agentul bri­tanic şi israelian) „a devenit imediat acţionar al hotelului“, căci „pe domnul Taher îl cunoşteam dinainte de a con­strui hotelul, el era expertul nostru local, deoarece toate companiile străine care doresc să investească într-o ţară străină au nevoie de un contact local“. Împărţirea hotelului Marriott era la deschiderea lui în funcţie de mărimea prădătorilor: austriaca Strabag 51%, ONT Carpaţi (controlată indirect de Bank of Cyprus) 30%, firmele lui Taher 19%. Într-un interviu dat în ProSport (Spovedania lui Taher), aces­ta spunea „Am cumpărat hotelul Marriott de la Dan Matei Agathon cu 28 de milioane de dolari, pe vremea când era doar un schelet!“. El nu vor­bea de cât a dat el ONT-ului tutelat de ministrul Turismului de până în 1997, Matei Aghaton (evreu clandestin cu rude în Israel, rude cu care s-a judecat pe retrocedările din România)¹, ci despre investiţia primă a Stragab, după care a urmat privatizarea ONT-ului în favoarea evreilor, iar el s-a ales cu felia lui şi cu o poziţie de dirijor al afacerii, instalându-şi bârlogul central în hote­lul Marriott, de unde a început să tragă alte sfori, până când cei doi granzi, Strabag şi Bank of Cyprus, nu l-au mai considerat necesar, au făcut o majorare de capital singuri, în 2011, şi l-au redus pe Taher la 0,02%.

România nu a fost singura perdantă de pe urma practicilor Bank of Cyprus, care finalmente a falimentat Oficiul Naţional de Turism în 2012-2013, pentru o datorie de numai 5 milioane de euro, scoţându-i hotelu­ri­le, terenurile şi sediile de agenţii la vânzare, active în valoare totală de 545 milioane de euro. Profit uriaş, la rupere! Numai pe cei 35 % din hotelul Marriott, bancherii „ciprioţi“ au primit de la Strabag 95 de milioane euro, deşi se plângeau că sunt tot pe pierdere.¹

Când se desfăşura afacerea de „fa­liment“-destructurare a ONT, nu­mită codificat „Firul Ariadnei“, finanţistul ocultei de Wall Street, miliar­da­rul Wilbur Ross, deţinea deja, împreună cu alţi investitori nord-americani, ime­­diat după criza cipriotă din 2013, peste 18% din acţiunile Bank of Cy­prus, nemaifiind un simplu angajat al lui Victor Ve­xel­­berg.

Alţi perdanţi de pe urma încrederii acordate Bank of Cyprus au fost şi deponenţii unor sume mai mari de 100.000 de euro, care şi-au pier­dut de­punerile în 2013, mai ales ruşii îndemnaţi de oligarhii lor. Decizia, luată de miniştrii de finanţe din UE, le-a fost impusă deponenţilor în sco­pul de a ajuta acţiunea Fondului Monetar Internaţional de „salvare a băncii şi a zonei euro“. 47,5% din deponenţii Bank of Cyprus erau neasiguraţi de bancă pentru depuneri de peste 100.000 de euro şi au contribuit forţat la plata împrumutului de la FMI pentru reca­pi­talizarea băncii.
Israelul şi Mafia nu-şi dezmint interesul

Oameni de paie ai investitorilor secreţi.

Informaţii certe, apărute şi în presa de investigaţii, de­monstrează o tactică consacrată a implementărilor eco­no­mice în România, mai cu sea­­mă în Transilvania. Această tactică constă în mascarea ade­vă­ra­ţi­lor arti­zani şi pro­pri­e­tari ai afacerii sub identitatea unor cetă­ţeni români, aleşi apa­­rent la întâmplare, ceea ce uneori este adevărat.

Astfel, de exemplu, în timp ce unul dintre şefii ma­fi­­ei ruseşti, evre­­ul Moghilevitci, intermedia afacerile ma­re­lui concern rus Gazprom printr-o firmă în care introducea ca acţionari trei oa­meni de paie din Cluj, is­ra­e­li­a­nul Ber­nard Schreier (Schra­er), stabilit în Ungaria, a preluat Sovata fo­lo­sindu-se de un mai tânăr ma­ghi­ar de cetăţenie română, catalogat de media maghiară ca „stăpânul Transilvaniei“.
Stăpânul Transilvaniei cu spate israelian.

„Ungaria a început reocuparea economică a Ar­dea­lu­­lui“! era titlul unei documentar maghiar despre mi­liar­da­rul harghitean Kurko Janos¹, difuzat în 2004 de emisiunea lui Frei Tamas de la postul de televiziune ungar TV2.

Titlul documentarului maghiar, ce şi-a propus să dezvăluie „faţa ne­văzută a Ardealului“, este şi nu este co­rect în acelaşi timp, căci, deşi este adevărat că mare parte a Transilvaniei a fost cumpărată de capi­ta­lul maghiar, cu con­­cursul secret al serviciilor secrete ale Ungariei (în care un rol îl joacă şi fostul ambasador maghiar la Bucureşti. Erno Ru­das) nu se arată că în spatele capitalului maghiar stă cel is­ra­elian, dirijat de Ber­nard Schre­ier, patronul Da­nu­bius Ho­tels Group, fapt imediat demon­stra­bil².

Iată datele documentarului maghiar. Unul dintre ac­torii principali ai filmului, etnicul maghiar de cetăţenie ro­mână Janos Gyorgy Kurko, un „mecanic de anvelope“, este des­coperit că, aproape peste noapte, a de­ve­nit mi­li­ar­darul Tran­­silvaniei, câştigând în 10 ani 7 miliarde de forin­tzi. Este prezentat contrastul izbitor între să­ră­cia ma­ghia­rilor din Ardeal („mai săraci decât săracii din Ungaria“) şi bogăţia câtorva ma­ghiari („mai bo­gaţi decât bogaţii Un­ga­ri­­ei“), printre aceştia din urmă fiind amintit şi lide­rul UDMR Attila Verestoy, alături de anveloparul miliardar Kurko.

Documentarul maghiar prezintă şi situaţia in­ves­ti­ţi­ilor ungare în Ardeal, conchizând: „Nici nu ne-am dat sea­ma, pentru că aceasta nu este pe prima pagină a ziarelor, dar frumos, pe tăcute, Ungaria a înce­put re­o­cuparea Ar­dea­­­­­lului din punct de vedere economic“. Este subliniată şi legă­tura lui Kurko la vârful clasei politice a etnicilor ma­ghi­­ari înrolaţi în UDMR, având chiar relaţii de afaceri cu Ferenc­zy Karoly, cumnatul lui Ve­restoy Atilla.

Janos Kurko, un maghiar de 36 de ani astăzi, a lu­crat în tinereţe într-un atelier service Dacia din Miercurea Ciuc iar apoi la Budapesta, „ca anvelopar“. După stagiul din Unga­ria, în 1995 se întoarce în Transil­va­nia şi îşi des­chi­­de două ben­zinării la marginea oraşului Miercurea Ciuc, una la ieşi­rea din oraş, respectiv în Gheorgheni, alta tot la ieşirea din oraş, spre Topliţa, pe care le vinde mai apoi su­cur­­salei Peco Harghita în 1996 pentru 3,6 miliarde lei vechi, în­şe­lând şi statul român la plata im­pozitului pe profit (la un preţ sim­bolic îşi vinde mai întâi sieşi ca per­soa­nă fizică ben­zinăriile din fir­mă, ca active ale acesteia, apoi le vin­de în nume per­­so­nal că­tre Peco Harghita).

În cadrul documentarului televiziunii maghiare TV2, după ce se prezintă o lungă panoramare a culmilor în­ză­pe­zi­te ale munţilor Ciucului, reporterul ungur îl în­trea­­bă pe mi­­li­ar­dar de ce şi-a cumpărat în întregime aceşti munţi. „Pentru că ceva mai frumos de atât nu există!“, a răs­puns Kurko. La în­ce­put a cumpărat o fabrică de trac­toa­re ro­mâ­nească, un cen­­­­tru comercial, un hotel etc., spune co­men­ta­to­rul, la care Kurko ada­ugă: „Am cumpărat o în­tre­prindere pen­tru o sumă în care doar parcul auto cos­ta aproximativ cât în­tre­prin­derea cu totul!“, pentru a arăta în ce fel s-a pri­­va­tizat averea statului român¹.

Kurko a mai luat de la statul român „afacerea Bra­dul“, cum îi zice el (SC Bradul SA din Miercurea Ciuc, ce de­ţi­nea hotelurile Harghita, Bradul şi Târnava). El a făcut parte din consiliul de administraţie al soci­e­tăţii Bradul, ca re­pre­zen­­tant al SIF Transilvania, ocazie cu care a vân­dut cele trei ho­te­luri în condiţii dubioase (la preţuri minime, fără li­ci­ta­ţie), pentru care SIF Transilvania s-a declarat prejudiciată. În timp ce hotelul Bradul şi l-a vândut si­eşi (societăţii sale Fe­nyo Srl), Kurko a „vândut“ Hotelul Har­ghita guvernului ma­ghi­ar care l-a pus la dispoziţia „Fun­da­ţiei Sapien­tia“, iar Hote­lul Târ­na­va l-a dat firmei unui co-etnic, Attila Denes.

Privatizarea staţiunii Sovata (Complexul hotelier Sova­­­ta, SC Bal­ne­oclimaterica SA) spune tot! Deşi a fost fă­cu­tă la ve­de­re de către „an­veloparul“ Kurko ca re­pre­zen­tant ad­mi­nistrator al unei firme ungu­reşti, în spatele sche­mei a stat as­cuns un puternic grup israelian instalat la Bu­da­pes­ta, ceea ce spu­ne mult despre adevăratul rol al aces­tui ma­ghiar în Tran­­silvania. Privatizarea a declanşat un scan­dal în 2001, pornit de la faptul că activele scoase la pri­va­ti­za­re fuseseră mult subevaluate şi vân­du­te ul­terior la preţuri de­ri­zorii. Pe de altă parte, firma „câş­ti­gă­toa­re“ a li­­ci­­taţiei, Sal­i­na Invest, fusese înfiinţată la o săp­tă­mâ­nă după pu­bli­carea anunţului pri­­vatizării Sova­tei. Ac­ţi­o­na­rii de la Salina Invest erau lan­ţul ho­telier „ma­ghi­ar“ Da­nu­bi­us Hotels Group (cu 56,4%), deţi­nut de bă­trâ­nul is­ra­elian Bernard Schre­ier, şi fondul ungar de in­ves­ti­ţii Cor­vi­nus In­ter­­na­ti­o­nal Mana­gement (43,5%)¹.

Israelianul Motti Zisser (care are Hotelul Bucureşti sau Radisson), partener de afaceri cu Schre­ier, voia şi el să des­chi­dă la Miercurea Ciuc primul mall din secuime, prin firma sa Plaza Centers, pe terenul de 3,4 ha al fos­tei fa­brici de tractoare cumpărate de Kurko de la statul român.

Mafia „rusă“… este evreiască!

Este un fapt stabilit, deşi menţinut în discreţie, că ma­jo­ritatea lide­ri­lor mafiei ruse sunt etnici evrei (ex­cep­­ţi­ile fiind rare), aceştia având cele mai bune legă­turi în lume, ceea ce explică şi de ce nu­me­le lor apar­ţin de mul­te ori atât mafiei „ruse“, cât şi mafiei is­ra­e­li­e­ne². Şeful lor neîncoronat era Mark Rich (ortografiat şi Marc Rich). Iată câte­va din aces­­­te nume:

Evsei Agron, mafiot originar din Leningrad, este pri­­­­mul naş isto­ric al mafiei ruse din Brookliyn şi Manhattan (lo­­cu­ind aici, în cartierul evre­iesc). Venit în 1975 la New York (în acel an, 5250 de evrei sovietici s-au „re­fu­gi­at politic“ în SUA, prin­­tre care şi Agron, care a ascuns însă ame­ri­ca­ni­lor că era de fapt un criminal ce ispăşise 7 ani de puşcărie, pen­tru omu­­­­­ci­dere). A fost asasinat în mai 1985, dar ancheta, des­fă­şu­rată până în Israel nu a dus la descoperirea asasinului.

Yehezkel Aslan, considerat drept unul dintre cei un­­spre­zece şefi mafioţi din Israel, a fost ucis la Tel-Aviv în fe­bru­arie 1993.

Moshe Ben Ari, comerciant israelian originar din Haifa, stabilit la Berlin şi fabricant de băuturi spirtoase pe care le exportă în Rusia. Pri­e­ten cu Rachmiel Brandwain.

Levy Ben-David, asasinul comerciantului de dia­man­­te Yosef Ya’acobi, în mai 1992, la Anvers. Arestat în sep­­tembrie în Netanya.

Monya Elson, zis Kişinevski, şef mafiot „mol­­­­do­vean“ stabilit în Sta­tele Unite, conduce «Bri­ga­da lui Monya» care ope­­rează în Brighton Beach. Urmărit pen­tru ten­tative de omor re­pe­tate împotriva rivalului său Bo­ris Nayfeld, este arestat în mar­tie 1995 în Italia.

Şabtai Kalmanovici, fost agent dublu pentru Is­rael şi Rusia. Sta­bilit pentru o vreme în Sierra Le­o­ne, unde se afi­şează în dese rânduri cu diverse figuri crimi­nale ruse: Nayfeld, Balagula...

David Kaplan, israelian născut la Vilnius, cu­nos­­cut ca apro­pi­at al «Brigăzii din Vilnius», de­ve­nit sus­pect după asasi­na­rea lui Vitas Lingys.

Michael Kaplan, tatăl lui David Kaplan şi aso­ciat al lui Rachmiel Brandwain, reprezintă in­te­re­se­le M&S în sta­te­le baltice.

Iacob Korakin, israelian religios, organi­­zator al tra­fi­cu­lui de co­ca­ină între Columbia şi Europa prin Sankt­ Peters­burg şi Anvers. Este organizatorul pre­zumtiv al trans­por­tu­lui de 1092 kg. de cocaină cap­tu­rat la Vyborg în februarie 1993.

Ben Zion Malamud, „comerciant“ original din Onsk stabilit la Berlin. Partener de afaceri cu elec­tro­nice al lui Rach­miel Brandwain.

Anton Malevski, şeful clanului mafiot mos­co­vit Is­ma­ilovo, lo­cu­ieşte la Tel-Aviv şi va fi de­sem­nat de Rach­mi­el Brandwain pentru a re­cu­pera ma­ga­zi­­nele M&S căzute în ghearele lui Kvantrişvili.

David Podlog zis „Dima“, partener new-yor­k­ez al lui Boris Nay­feld în traficul de he­ro­­ină, însărcinat cu pre­luarea stupefiantelor în SUA.

Yuval Shemesh, israelian, traficant de coca­i­nă între Columbia şi Europa. Devine informator al jus­tiţiei israe­liene în scopul lichidării reţe­le­lor „ruseşti“ ce acţionează în Israel.

Yakov Tilipman, partener „rus“ al mafi­o­tu­lui ita­li­an Ric­cardo Fan­chini, conduce societatea mos­co­vită Beni­teks. Ares­tat în Brooklyn în 1987 pentru jaf, inculpat în 1990 pentru escrocherie cu dia­man­te, este sus­pec­­tat de spălare de bani.

Victor Zilber zis „Vova“, mafiot de origine ucra­i­nea­nă stabilit în Brooklyn din 1979. Protector al localului Ras­­putin (un fel de sediu cen­tral al mafiei ruse în SUA) şi tra­fi­cant de produse petroliere, pune la cale la începutul anului 1992 incendierea so­ci­e­tă­ţi­lor paravan ale FBI şi IRS (Fiscul), care filau ac­ti­vi­ta­tea mafiei ruse.

Lev Chernoi şi Michael Cher­­noi (fraţi) sunt nume cu greutatea măsurată în miliarde de do­lari. Ei şi-au con­struit un regat al aluminiului şi nu nu­mai, în spaţiul fost so­vie­tic, cu mijloace specifice procesului pri­va­tizării din Ru­sia: zeci de asasinate (directori de bănci, co­piii mana­ge­rilor unor com­­panii concurente, preşedinţi de firme), şantaj, mită, spă­la­re de bani. Ei înşişi sau companii pe care le admi­nis­trea­ză au fost în cer­ce­tarea poliţiei în El­ve­ţia, SUA, Marea Britanie, Isra­el... Chernoy se simte în si­gu­ranţă doar în Ucra­ina şi în Isra­el (de unde nu sunt ex­pul­zaţi, având şi cetă­ţe­nia is­ra­e­li­a­nă) şi au totală interdicţie de a mai călca în Bul­ga­ria, unde sunt responsabili de orga­ni­za­rea struc­tu­ri­lor ma­fiote şi a aten­ta­te­lor de stradă. Ei sunt asociaţi pen­tru mai multe pri­va­tizări din România, avoca­tul fraţilor ucra­ineano-isra­e­lieni Chernoi, T.K. Batkov, par­­ti­cipând per­­­sonal la în­che­ierea actelor cu Marian Iancu pen­tru preluarea rafi­năriei Rafo-Oneşti, unde finalmente Mikhail Cernoy l-a folosit ca paravan pe Iakob Goldovsky, care s-a împrietenit cu Traian Băsescu şi l-a finanţat la prezidenţialele din 2009 şi campaniile PDL (v. cap. „O perdea de ceaţă în ju­rul adevăraţilor proprietari“ şi „Băsescu şi PDL finanţaţi de evreii de la Rafo“).

Văzând această listă sumară, nu mai poate uimi de­claraţia unui oficial din Departamentul de Stat al SUA, Jo­na­than Winer: „Nu exis­tă nici un personaj important al crimei organizate ruseşti ur­mărit de noi care să nu aibă asupra sa un paşaport is­ra­e­li­­an“. Winer mai adăuga cifra de şap­te­zeci şi cinci de astfel de mafioţi „ruşi“, printre care Moghi­le­vitci, Luci­an­ski, Rabi­no­vici şi Kobzon.



„Filiera Simeon Mogilevitci (Mogi­le­vitch, Moghilevici) trece prin­tr-un bloc din Cluj“, arăta pre­sa din anul 2003. Dar cine este Mo­­­­gilevitci şi ce afaceri învârte el, ne lămureşte numai literatura de specialitate:

Se­mion Mogilevitci, alias Seva, este de origine evre­ias­că iar gru­pul (sau filiera) sa „ucraineană“ îşi desfăşoară activitatea în Israel, Cehia, Ungaria, Austria şi Statele Uni­te. Este considerat „liderul incon­tes­tabil al mafiei ruse“. Cea mai mare parte a profiturilor ilicite ale grupului sunt recol­tate de la Budapesta şi sunt spălate în Cehia. Mo­gilevitci stă în spa­tele pieţei negre din fostele republici so­vi­e­tice, folo­sind Cehia ca ţară de tranzit pentru destinaţii de pre­ferinţă occi­­dentale. Grupul lui se ocupă cu traficul de armament - în special arme de mare calibru - cu prostituţia, stu­­pe­fi­an­te­le, pie­trele preţioase, spălarea banilor şi ma­te­ri­a­lele ra­di­o­ac­ti­ve. Membrii săi se declară proprietari a nu­me­roase soci­­e­tăţi co­mer­ci­a­le, res­ta­urante şi proiecte imo­bi­li­are. Însă sco­pul real al multor interese co­mer­ci­ale pe care le mani­festă este spălarea banilor murdari (Alain Lallemand, Organizaţia - Organizaţiile criminale ruse con­­­duse de et­nici evrei cuce­resc lumea, Editura Aurelia 1997.)

„Gorilele“ din Cehia ale clanului sunt antrenate de ve­te­­rani ruşi ai războiului din Afghanistan. În lumea in­ter­lopă pragheză sunt vestite nu numai pentru excelenta lor condi­ţie fizică, ci şi pentru brutalitate. „Go­ri­le­le“ participă une­ori, în nume pro­priu, la traficul cu arme de calibru mic şi la operaţiuni de şantaj. Societatea paravan a lui „Seva“ încheie tran­zac­ţii comerciale cu „Divizia Vest“ a fostei ar­ma­te so­vi­e­­tice şi dispune de o sucursală în Statele Unite.



„Filiera Mogilevitci“ a ajuns însă să implice şi trei clu­­jeni într-o afa­cere transnaţională cu o miză de sute de mi­­lioane de dolari, făcându-i acţionarii de formă ai unei firme din Ungaria (controlată din umbră de crima or­ga­ni­za­tă rusă), ce a pus mâna pe parte din transportul de gaze al Gaz­prom spre Eu­ropa. Gazprom este - potrivit prestigioasei firme de ana­li­ză economică Hoover’s - cea mai mare com­pa­nie ru­sească din toa­te domeniile şi una dintre cele mai mari firme pe plan mondial. Practic, Gazprom deţine un sfert din re­zer­vele de gaze naturale ale Pământului şi li­vrea­ză gaze na­turale către 25 de ţări europene, între şi Româ­nia, că­re­ia îi livrează o treime din ne­ce­sa­rul său de gaz.

Astfel, pe 6 decembrie 2002, se înfiinţa în Ungaria compania co­mer­cială Eural TG. Firma lua naştere cu un ca­pital social de 12.000 de do­lari şi avea un număr de patru aso­ciaţi, între care trei cetăţeni ro­mâni. Eural TG a devenit însă interesantă pe piaţa internaţională din mo­mentul când, imediat după înfiinţare, semnează un contract care îi aduce un pro­fit anual de până la un miliard de dolari. Eural TG devenise în de­cem­brie 2002 firma care in­ter­me­dia vân­ză­ri­le de gaze ale Gazprom pe ruta Turk­menistan - Ucra­ina. Con­tractul semnat între Gazprom şi mi­nus­cula „firmă din Un­ga­ria“ în care asociaţi sunt trei cetăţeni români şi unul isra­e­li­an, i-a luat prin surprindere pe toţi investitorii inter­na­ţi­o­nali din dome­niul energetic. Întrebări referitoare la Eural TG şi la misterioşii asociaţi din ai firmei au în­ce­put să curgă¹.

Investigaţiile - scria presa - „au con­dus la aflarea iden­­­­tităţii celor trei cetăţeni români implicaţi în mega-afacerea Gazprom - Eural TG, dar şi mai im­por­tant la des­co­perirea unei laturi foarte ascunse a acestei afaceri, în spa­te­le căreia se profilează una dintre cele mai im­portante gru­pări de crimă organizată din lume - or­ga­ni­za­ţia Mogilevitci“.

În scurt timp, s-a dovedit că cei trei români sunt nişte amărâţi (deşi dată fiind dimensiunea afacerii Eural TG - Gaz­prom, ei ar fi trebuit să ocupe unul dintre primele locuri în topul celor mai bogaţi oameni din Ro­mânia şi din estul Eu­ropei) cărora un avocat le-a dat să semneze nişte acte pen­­tru a fi acţionari într-o firmă ungurească, pentru care, la schimb, primesc un milion de lei vechi lunar, care „sper să mă ajute să plătesc nota de telefon“, zicea pen­si­o­na­ra Lou­ise Lukacs².
Baza grupului e la Tel Aviv.
Cheia firmei „ungureşti“ este cetăţeanul israelian Gor­don Zeev, şi nu cei trei români, care nu trebuie să ştie nimic despre companie şi an­ver­gura afacerilor ei, deoarece ei au doar rolul de faţadă în afacere.

Potrivit mediilor de informaţii ucrainene, la adresa lui Gordon Zeev din Tel Aviv funcţionează firma Highrock Properties Ltd, în care sunt aso­ciaţi Dimitry Firtash şi Igor Fisher­man. Compania Highrock are investiţii atât în Ucra­i­na, cât şi în Moldova, investiţiile fiind strâns legate de ac­ti­vi­tăţile firmei Gazprom în aceste ţări. Igor Fisherman este un personaj bine cunoscut în lumea crimei organizate, fiind des­cris drept un membru de bază al grupării Mogilevitci. În lucrarea Mafia Roşie, cum a invadat mafia rusească America, pe baza unor documente ale FBI, jur­na­lis­tul american Robert Friedman îl prezintă pe Igor Fisher­man drept: „Co­or­do­na­tor al ac­ti­vi­tă­ţi­lor criminale ale gru­pului Mogilevitci în Ucra­­ina, Rusia, Statele Unite, Marea Britanie, Republica Ce­hă şi Un­ga­ria“. Aceleaşi do­cu­mente menţionează că li­de­­rul gru­pă­rii Mogilevitci, Semion Mo­gi­le­vitci, este „cel mai pu­ter­nic ma­fi­ot din lume^“1. Conform unui raport secret al ser­viciilor de spi­onaj israeliene, Mogilevitci a construit o organizaţie cri­mi­na­lă suprastructurată pe modelul „clasic“ al mafiei ame­ri­ca­ne, în care legă­tu­rile de sânge unesc figurile centrale: et­nici evrei, mulţi dintre cei trei sute de membri care formează nu­cleul organizaţiei sunt rude de sânge, prin ali­anţă sau aman­­tele acestora.

Mogilevitci ar fi făcut primele milioane de pe urma mi­­graţiei co­na­ţi­onalilor săi evrei. La mijlocul anilor ’80, când, în grabă, mii de evrei emi­grau din spaţiul sovietic spre Israel şi SUA, Mogilevitci cumpăra ieftin bu­nurile emi­gran­ţilor pe care trebuia apoi să le valorifice profitabil pe piaţă şi să tri­mi­­tă un rest de bani, după ce-şi oprea un bun profit.

După ce organizează cea mai puternică structură ma­fiotă, evreul de 150 de kg. Mogilevitci, se retrage la începutul anilor ’90 din Moscova, pentru a nu fi prezent la războaiele de stradă dintre bandele rivale, ce fă­ceau ravagii în capitala rusă. Împreună cu soldaţii săi cei mai credincioşi se sta­bi­leş­te în Israel, unde au primit cu toţii cetăţenie. În Israel el nu a făcut valuri, preferând să cultive situaţia de a se mişca fără res­­tricţii şi să se poată odihni liniştit şi refugia în vre­muri grele, spunând că se simte în siguranţă pe pământul israelian. A reuşit, astfel, să-şi creeze un „cap de pod“ în Is­ra­el, profitând de cetăţenia israeliană şi de statutul de evreu, care îi permite să călătorească liber aici şi de aici.

În 1991, Mogilevitci s-a căsătorit cu Katalin Papp, o cetăţeană ma­ghiară, fapt ce i-a permis să locuiască legal la Budapesta, unde a început să pună bazele im­pe­riu­lui său criminal mondial, dar îşi pe­tre­ce o mare parte din timp zburând între Moscova şi Tel Aviv în avionul personal.

Mogilevitci a fost arestat şi închis în ianuarie 2008 în Rusia, fiind acuzat de fra­udă, spălare şi extor­ca­re de bani. A scăpat repede şi acest fapt nu a oprit afa­­cerea instalată la Cluj, unde Mo­gi­le­vitci i-a transmis şta­feta de câţiva ani unui apropiat de al său, tot evreu. Astfel, în iu­lie 2007, oligarhul Dimitri Firtash, supranumit „ţarul ener­giei“ din Ucraina, înfiinţa la Cluj firma Emfesz Româ­nia SRL, cu scopul de­cla­rat de a importa în România energie elec­tri­că din Ucraina. Acelaşi Di­mitri Firtash a preluat în 2003 prin firma RosUkrEnergo afacerea de mili­ar­de a Eural TG, firma din Cluj ce furnizează gazul rusesc (de la Gaz­prom), con­tro­la­tă de S. Mogi­levitci. Legăturile lui Firtash cu Mogilevitci au fost relatate de presa rusă, ucraineană şi română, care a con­statat că cele două firme de la Cluj au acelaşi sediu, aso­ci­e­rea celor doi în firma Highrock, ca şi faptul că evreul Igor Fisherman, „locotenentul“ lui Mogi­le­vitci, avea înregis­tra­t Rover-ul cu care umbla la adresa societăţii lui Fir­tash din Moscova, pe strada Novy Arbat nr. 14.

Grupării evreului Mogilevitci, ca şi a lui Marc Rich, e asociat şi bul­ga­­rul implicat în privatizările sistemului ener­getic din Ro­mâ­nia ultimilor ani, Stamen Stantchev¹, arestat şi apoi eliberat în 2006 îm­preună cu evreul rus Benyatov Don (a se vedea capitolul despre Mihai Răzvan Ungureanu ca premier).

Dintre toate ţările în care „mafia rusă“ şi-a impus pre­zenţa, nici una n-a fost mai compromisă ca Israelul, căci, cum am mai arătat „Nu există nici un personaj im­por­tant al crimei organizate ru­seşti urmărit de noi, care să nu aibă asupra sa un paşaport is­ra­elian“, afirma Jonathan Winer de la Departamentul de Stat al SUA. Dincolo de imunitatea oferită, Israelul este atrac­tiv şi pentru că este „ideal pentru spălarea de bani“, explica şi un ge­­neral evreu, căci, conform legislaţiei isra­e­li­e­ne, băncile pot accepta de­puneri de bani fără să pună nici o întrebare. Este menţionat cazul unui fost ministru „ucra­i­ne­an“ care a intro­dus în Israel 300 de milioane de dolari de pro­venienţă ilicită, în mai multe valize, depunându-i apoi într-o bancă.

„Oligarhii“ de la Răsărit, în România.

Media a observat de câţiva ani că firme din fostul spaţiu sovietic, suspectate de legături cu mafia rusă, au pre­luat de la statul român mai multe afaceri, aşa cum sunt în­tre­prin­de­rile metalurgice din Slatina şi Ora­­dea, dar este vorba şi despre derularea mai multor afaceri cu petrol şi gaze. (Firma Derutra Romania Srl din Slatina este o pre­lun­gi­re a fir­mei De­rutra GmbH, înfiinţată în anii ’20 de ruşi şi fo­lo­sită ca struc­tură a spio­na­jului sovietic şi în tim­pul răz­bo­iului al doilea mondial.)

„Rusia este astăzi o perfect definită mafiocraţie - scria Eve­­­nimentul Zilei -. Mafia roşie, cu complicitatea ve­chi­lor struc­­turi ale KGB şi GRU, dar şi a multor politicieni de la Krem­lin, a creat reţele de crimă orga­ni­za­tă care au depăşit de mult fron­ti­­e­rele Rusiei, împânzind lumea. Tăvă­lu­gul rusesc, perceput în sen­sul de penetrare economică, nu a ocolit nici Ro­mânia. Mai mult, în spatele acestor firme se profilează um­bra celor mai pe­riculoase grupări de crimă or­ganizată din lume şi un plan mi­nu­ţios pre­gă­tit în ve­de­rea expan­si­u­nii ruseşti către Vest.“

În ultimii ani în România a acţionat din umbră gru­pul rusesc MDM (Mezhregionalny Delovoi Mir), al cărui nume a fost des menţionat într-un uriaş scandal privind spă­larea, între 1996 şi 1999, a peste 7 mi­­liarde de dolari apar­ţinând ma­fiei ruse, prin intermediul Bank of New York. În acest scan­dal au fost implicate nume mari precum cel lui Aleksandr Mamut, preşedintele MDM sau cel al evreului rus Semion Mogi­le­vitchi, per­so­na­jul caracterizat de FBI drept „cel mai pe­ri­cu­los mafiot din lume“. Scan­da­lul a afectat serios grupul MDM care, potrivit Russian Business Monitor, mai este încă privit de vestici ca „sacul cu bani al gangsterilor“.

Andrei Melnichenko este cel care controlează în pre­­zent grupul MDM, grup din care fac parte bănci, com­panii pro­du­că­toa­re de ţevi, căr­buni şi combinate chimice. Gru­pul a mai fost implicat în numeroase alte scandaluri, între care şi un proces (dosarul Nordex) în care grupului şi aso­­­ci­a­ţilor săi li s-au cerut 3 miliarde de dolari despăgubiri la Cur­tea Sou­t­hern District of New York, având ca reclamanţi un grup de oa­meni de afaceri ruşi, iar ca pârâţi pe MDM, pe Oleg De­ri­pas­ka, şeful com­pa­niei Russky Alyuminiy şi alţii. Aceş­tia din urmă sunt acuzaţi de crime la comandă, dare de mită, frau­dă şi spălare de bani pentru a pune mâna pe toa­te fa­bri­cile sau întreprinderile din industria meta­lur­gică.

În România, MDM a luat indirect fabrica meta­lur­gi­că de la Sla­tina, Artrom SA (ce fabrică tuburi şi ţevi de oţel), prin­tr-o altă firmă ru­seas­că, Derutra, considerată şi „re­zer­va­­ţie de ex-KGB-işti“. În iunie 2001, ana­li­zând activitatea lui Rich­ard Sorge şi a altor spioni, publicaţia germană Der Spie­gel menţiona firma Derutra ca fiind „o structură a spi­o­na­ju­lui ex­tern sovietic“.

Der Spie­gel mai crede că vechile structuri ale ser­vi­ciilor se­cre­te externe sovie­ti­ce au scăpat de sub controlul statal şi, folosind infra­struc­­tura creată în perioada războiului rece, şi-au creat noi reţele, aso­ci­indu-se cu grupări de crimă organizată şi corupând politicieni la nivel înalt.

Iată cum, în oraşul Slatina, pe strada Drăgăneşti nr. 93, la etajul 1 al birourilor fabricii de ţevi de oţel Artrom SA, func­ţi­ona firma de­nu­mi­tă Derutra Romania Srl, în care apar ca asociaţi rusul Vasily Maka­rov şi o firmă din Köln-Ger­ma­nia, denumită Sinara Handel. Aceasta este fosta Derutra GmbH a spionajului sovietic, iar Viktor Makarov este fost ata­şat comercial al Uniunii Sovietice la Ambasada de la Ber­lin, în Ger­ma­nia de Est, în anii 60-70.