Fridman şi israelienii lui Rich ies din culise.
Sfindându-le, chiar sub nasul lor, pe noile autorităţi române, cu o parte dintre „eroii“ evenimentelor arestaţi, în 30 martie 2005 deţinătorii Rafo hotărâseră (în AGA) reorganizarea societăţii, adică emiterea de acţiuni în locul datoriilor. Statului român i se aruncă o cotă de 40,45% din noul capital social al Rafo, nerecunoscându-i-se integral drepturile (creanţele), care i-ar fi adus o cotă de peste 60% din rafinărie1.
Autorităţile române, având noi conduceri urmare schimbării de putere, respectiv Avas-ul şi Finanţele, şi-au exprimat dezacordul pentru aplicarea planului şi au contestat în instanţă hotărârea „acţionarilor“, fiscul (ANAF) obţinând chiar o hotărâre judecătorească prin care trebuia reluat votul în adunarea creditorilor (/acţionarilor).
În timp ce statul contesta hotărârile acţionarilor Rafo, în umbra tenebrelor era înstrăinată ponderea de aproape 60% din Rafo (sau peste 90% din vechiul întreg), deţinută de ceilalţi acţionari (cei vechi), în frunte cu Balkan Petroleum, care aproape distruseseră compania. „Cumpărătorul“ s-a arătat a fi - mai întâi - consorţiul de trei firme ruso-evreieşti unite în Elveţia sub numele de Alfa Oil (ceea ce demonstrează că evreii lui Marc Rich acţionau alături şi de oligarhul Mikhail Fridman, evreu şi el), dar două din aceste trei firme au acţionat şi independent în faţa autorităţilor, prin israelienii Levy Nissim şi Uri Bidner. Conform datelor de la Registrul Comerţului din Elveţia, Alfa Oil AG, era într-adevăr o mică firmă de buzunar cu sediul iniţial, la înfiinţare, în februarie 2004, în cantonul Zug (unde îşi avea sediul central Marc Rich), având în obiectul de activitate, din aprilie 2004, „comerţului extern de produse şi materii prime sub toate formele şi, în particular, în domeniul petrolului şi a produselor derivate din acesta“, dar s-a mutat în cantonul Geneva (1204, Rue du Port 4).
Cele 60% (sau 98% în vechea organizare) din acţiunile Rafo „cumpărate“ de nou creata firmă „elveţiană“ Alfa Oil prin preluare, în principal, de la Balkan Petroleum erau, de fapt, deţinute de aceiaşi ruso-evrei din cele trei firme, toate trei off-shore-uri: Expanet Trading Ltd, Calder-A International BV şi Raglam Overseas Ltd1.
Deoarece transferul nu era operat şi în evidenţele româneşti, fiind numai aranjat în Elveţia şi chiar blocat în România la Oficiul Registrului Comerţului de cererea statului, tot Balkan Petroleum, vechiul acţionar majoritar al rafinăriei, a fost acela care trâmbiţa public la începutul lui aprilie 2005 că vrea „să cumpere acţiunile pe care le va primi statul după conversia datoriilor“. Potrivit fiscului (Anaf), însă, BkP ar fi propus să plătească suma în rate, eşalonate pe opt ani, în timp ce statul voia toţi banii o dată, corect calculaţi. „Pentru ca «circul» să fie complet, la cumpărarea acţiunilor s-a mai înscris un pretendent, [sus-amintita] Alfa Oil din Elveţia, reprezentată, însă, tot de oamenii Balkan Petroleum“, scria presa.
Tot în aprilie, statul român, prin Avas, îi acuza pe reprezentanţii Balkan Petroleum de faptul că induc în eroare opinia publică prin afirmaţiile potrivit cărora statul va recupera integral datoriile rafinăriei în urma transformării acestora în acţiuni, precizând că: „În realitate, aşa zisa conversie a creanţelor în acţiuni nu este decât o încercare a acţionarului majoritar de a arunca în sarcina statului datoriile uriaşe ale Rafo, şi de a acoperi în acest fel de răspunderea juridică reprezentanţii acţionarului majoritar“ (zicea Avas).
Se pare că, în aprilie 2005, nu venise încă momentul ca Avas-ului să i se transmită de către puternicii zilei de la Cotroceni cum trebuie să joace în faţa noilor „investitori“, dar, cum astăzi se ştie (şi se va vedea în următorul capitol), Traian Băsescu era înconjurat de oamenii evreilor „ruşi“, de la Rafo până la Alro ş.a.
Descinderea la Cotroceni a lui Uri Bidner.
Urmare rezistenţei oficialilor români, în 14 aprilie 2005 şeful fiscului (Anaf) se trezeşte pe cap cu „vizita unei delegaţii condusă de domnul Uri Bider [ortografiat Bidner - n.n.], director executiv al companiei Alfa Oil din Elveţia… Cu acest prilej, reprezentanţii firmei au prezentat o serie de aspecte referitoare la activitatea şi potenţialul financiar al companiei şi au reiterat intenţia de a cumpăra creanţele deţinute de stat la SC Rafo SA Oneşti.“ Dintr-o dată, autorităţile române devin docile, declarând că „oferta1 înaintată în această discuţie preliminară va fi analizată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împreună cu Agenţia pentru Valorificarea Activelor Statului, urmând să se elaboreze un punct de vedere comun… Guvernul va fi cel care va decide asupra strategiei abordate“.
În faţa nedumeririi oficialilor şi a timorării lor, ziaristul Ovidiu Zară investiga pe cont propriu, căutând în Registrul Comerţului din Elveţia după cuvântul-cheie Alfa, „dintr-o diagramă rezultând că acţionarul majoritar al Alfa Oil este [indirect] consorţiul rus Alfa Group, entitate condusă de Mikhail Fridman, un oligarh rus cu un trecut controversat“2.
Subiectul era deschis mai târziu (peste 4 luni) şi de către Evenimentul Zilei (din 20 august 2005), care se temea însă să pronunţe numele magnatului evreu din Ucraina, Fridman:
„Despre acţionariatul Alfa Oil (din care fac parte trei firme off-shore: Expanet Trading Limited, Calder-A International BV şi Raglam Overseas Ltd) nu se ştie nimic… Persoane importante din domeniul petrolier manifestă însă o oarecare teamă în a vorbi despre personajele care roiesc de ceva vreme în jurul rafinăriei şi lasă să se înţeleagă că sunt suficiente motive de a păstra tăcerea. Totuşi, o sursă bine informată... ne-a declarat: «La Alfa Oil sunt aceiaşi acţionari de la Balkan Petroleum, iar în afacere sunt implicaţi Uri Bidner, om de afaceri de origine israeliană, şi un oligarh rus (n.r. - sugerând că este vorba despre un personaj bine cunoscut ce se învârte în cercuri de afaceri de temut nu numai în Rusia). Este o asociere între cele două persoane şi Balkan Petroleum».“
S-a mai aflat şi că israelianul Uri Bider era primit seara, la Palatul Cotroceni, de către consilierul prezidenţial Teodor Stolojan.
Observând brusca schimbare de ton a oficialilor români, dintr-o dată cuminţiţi după vizita lui Uri Bidner, aceeaşi publicaţie conchidea despre cazul Rafo că are „ramificaţii solide în afara ţării. Probabil aşa se explica şi atitudinea sfidătoare pe care Balkan Petroleum a avut-o faţă de statul român şi chiar faţă de Fondul Monetar Internaţional (FMI)… Statul nu [mai] lasă impresia că ar fi prea mult preocupat de ce se întâmplă la Rafo şi chiar acordă credit noului acţionar. «Schimbarea proprietarului societăţii Rafo Oneşti, prin vânzarea pachetului deţinut de Balkan Petroleum către Alfa Oil, nu afectează creanţele deţinute de stat asupra rafinăriei. Rafo Oneşti şi Alfa Oil sunt societăţi cu capital privat, iar transferul acţiunilor între aceste două societăţi nu implică în nici un fel statul. Faptul că s-a schimbat acţionariatul poate fi un lucru pozitiv», arăta un comunicat Anaf“ (adică Sebastian Bodu, şeful PD-ist al fiscului atunci).
Dezvăluirile continuau, însă, reieşind că, speriaţi de Uri Bidner, din mai 2005 oficialii români i-au lăsat pe cei de la Alfa Oil să exploateze rafinăria Rafo numai în folos propriu. Astfel, numai din mai până în august 2005, „cumpărătorul Rafo“ luase deja de sub nasul statului român câteva mii de miliarde de lei. Expanet, firmă din grupul Alfa Oil ce „a preluat“ Rafo, aducea petrol din import şi exporta produsele finite, ceea ce o scutea de plata TVA şi a accizelor, în valoare de 40 milioane euro lunar.
„Noul proprietar“ procesa cantităţi mari de petrol la Rafo, fără ca statul român să se aleagă cu ceva din afacere. Când Alfa Oil depunea la Anaf oferta de preluare a Rafo, rafinăria era în blocaj. Imediat după aceea, Expanet a pompat zilnic în instalaţiile Rafo în jur de 7.000 de tone de ţiţei, dar la profitul raportat statul român nu câştiga prin impozitare, căci era menţinută ingineria din acte: import de ţiţei scump şi export ieftin.
Levy Nissim către premierul român.
La scurt timp după vizita israelianului Uri Bidner la autorităţile române PD-iste pentru revendicarea rafinăriei Rafo, pe 6 mai 2005 s-a înregistrat şi adresa lui Levy Nissim (aparţinând aceluiaşi grup) către premierul PNL-ist Călin Tăriceanu şi alte autorităţi, pentru a le cere oarecum acelaşi lucru, dar ca şi cum ar avea chiar un drept asupra rafinăriei.
„Domnului Prim-Ministru al României
Călin Popescu Tăriceanu
Atât Vitol cât şi Interlink au livrat ţiţei în România, Interlink către Rafo iar Vitol către toţi marii jucători din piaţa românească. Cele două companii au în comun faptul că au livrat mari cantităţi de ţiţei către Rafo, ţiţei rămas neachitat, valoarea totală a datoriilor către cele două societăţi fiind astăzi de circa 35 de milioane de dolari. Obiectivul nostru este clarificarea situaţiei litigioase cu grupul de firme Rafo-Faber-VGB pentru care s-au efectuat deja o serie de acţiuni legale...
Este deosebit de important să menţionăm că în realitate firmele Faber şi Vgb Oil nu au creanţe proprii de volumul celor înregistrate în contabilitatea Rafo SA Oneşti, aceste creanţe fiind concesionate de la firmele noastre, greşit înregistrate şi (părerea noastră) umflate artificial împotriva Rafo Oneşti.
A
răspunsul formal
către Levy Nissim
vând în vedere complexitatea problemelor actuale legate de cazul Rafo şi bazându-ne pe expertiza în piaţa petrolieră românească şi internaţională a grupului nostru, dorim să exprimăm pe această cale intenţia noastră fermă ca, în condiţii legale bine definite, să investim sume importante în relansarea economică a activităţii pe Platforma Petrochimică Oneşti. În acest sens dorim cât mai urgent posibil iniţierea unor serii de contacte directe cu instituţiile abilitate şi cu reprezentanţi ai statului român. Dorim de asemenea să aducem în atenţia Dvs. că firma Vitol are o cifră de afaceri de peste 60 de miliarde de dolari în domeniul petrolier şi investiţii majore la nivel global.“
În final, consorţiul ad-hoc între Vitol şi Interlink Overseas Corp. Ltd. reprezentat de Levy Nissim asigura autorităţile că se consideră „un bun partener pentru statul român“.
Totuşi, conţinutul unei Note Informative a SRI din martie 2005, înaintată primului-ministru, îi contrazicea în bună măsură pe Levy Nissim, ca şi pe Vitol. Astfel, Levy Nissim l-a minţit pe Călin Tăriceanu când i-a prezentat dimensiunea creanţelor grupului său asupra Rafo, ascunzând că acestea fuseseră preluate de fraţii Iancu şi parţial achitate. Aşa că suma datoriilor Rafo către Interlink şi Vitol era cu mult mai mică decât cele 35 de milioane de dolari specificate în scrisoarea de intenţie către premier şi celelalte instituţii ale statului, chiar dacă evreii se pretindeau modeşti şi binevoitori, pretinzând că ei solicită o sumă mai mică decât cea din evidenţele rafinăriei. Dar, în lupta sa fără scrupule de a reintra pe „linia Rafo“, Levy Nissim năştea şi astfel de scrisori de intenţie măsluitoare.
Oricum, Tăriceanu nu muşca momeala, ci se mulţumea să-i răspundă formal lui Levy Nissim.
Dostları ilə paylaş: |