Ethan Frome

„România acţionează la comanda MAE israelian“

La sfârşitul aceluiaşi an al vizitei preşedintelui Băsescu în Israel, 2009, ziarul britanic Financial Times titra, în decembrie, că, la începutul lu­nii, încercând să blocheze sau măcar să „dilueze“ un document de po­zi­ţie al UE privind conflictul dintre Israel şi Palestina, 4 state, în frunte cu Ro­mânia (urmată de Italia, Ungaria şi Cehia), au acţionat „parcă la in­struc­­ţi­u­nile Ministerului de Externe al Israelului“.

Articolul nu a fost semnat de oricine, ci de lordul Chris Patten, fos­­tul comisar european pentru afaceri ex­terne, care conchide că, totuşi, în ciu­da zbaterii şi opoziţiei secretarului de stat român Bogdan Mazuru, „mulţumită preşedinţiei energice a suedezului Carl Bildt, şefii diplo­ma­ţi­ilor europene au ajuns la un acord privind o declaraţie consistentă de po­zi­ţie pentru Pa­lestina şi Israel. Dar nu a fost atât de bună pe cât ar fi tre­buit să fie.“

Documentul adoptat la reuniunea UE de la începutul lui decem­brie 2009, reafirmă susţinerea pentru un stat palestinian independent ale că­rui graniţe, inclusiv cele ale Ierusalimului, să revină la cele de di­naintea anului 1967. În plus, UE îşi va dezvolta relaţiile cu autoritatea pa­lestiniană şi va ajuta la consolidarea instituţiilor statale ale acesteia, dar că UE nu mai trebuie „să plătească costurile ocupaţiei israeliene a Pa­les­tinei“ (peste un miliard de euro în ultimii ani) şi că UE nu trebuie să fie girantul pentru „intransigenţe şi folosirea disproporţionată a forţei“.

În septembrie 2011, însăşi fiica preşedintelui, Elena Băsescu, lua cuvântul la Bruxelles, în calitatea ei de europarlamentar, pentru a susţi­ne că „o eventuală recunoaştere a Palestinei ca stat trebuie să fie funda­men­tată pe o soluţie acceptată de ambele părţi“, cu alte cuvinte ONU şi UE să aibe mâinile legate, la bunul plac al Israelului.

În acelaşi timp, la Bucureşti, ambasadorul Israelului, Dan Ben-Elie­zer, confirmat de MAE român, declara într-o conferinţă de presă că Ro­mânia nu susţine iniţiativa unilaterală de recunoaştere a statului pales­ti­ni­an la ONU, căci „Israelul şi România au aceeaşi viziune“, motiv pentru care se aşteaptă „la o sprijinire a cauzei israeliene“. Şi, într-adevăr, Ro­mâ­nia nu a votat pentru recunoaşterea Palestinei.

În ce o priveşte pe fiica preşedintelui Băsescu, Eba (porecla Ele­nei Băsescu), este, cum am mai zis, o prietenă oficială a Israelului, căci oda­tă devenită membră a Parlamentului European a intrat şi în componenţa aşa-zisei „Delegaţii Europene pentru relaţiile cu Israelul“. Aşa se face că în 15 februarie 2010, presa titra că „Eurodeputata Eba se bronzează la Tel-Aviv, la 28 de grade“, căci în calitatea de membră a delegaţiei eu­ro­pene, ea plecase la Tel-Aviv, alături de alţi europarlamentari, printre care şi pese­dis­ta Corina Creţu. În Israel, româncele au fost de fapt, răsfăţate, la propriu, de către ambasadorul României, Edward Iosiper (un evreu), care le-a invitat la masă.

Eba era oarecum de-a casei, căci în urmă cu numai două săptă­mâni ea stătuse lângă premierul Israelului Benjamin Netanyahu, la Ausch­witz, la comemorarea Holocaustului. Întoarsă la Bruxelles, în 26 februarie, fiica cea mică a preşedintelui a pledat în Parlamentul European cauza unui soldat evreu prizonier al palestinienilor din 2006.
Armata israeliană se antrenează în România

În vara anului 2010, surprinzător pentru presa românească, un eli­copter (Yasour-Sikorsky CH-53) aparţinând forţelor militare aeriene ale Israelului, s-a prăbuşit în munţii Bucegi. Aceste elicoptere sunt folosite pen­tru transportul trupelor şi membrilor unităţilor speciale, aşa cum s-a întâmplat în timpul conflictului din Liban din 2006.

Elicopterele Yasour ar avea roluri esenţiale în viitoarele conflic­te, aşa cum este preconizatul război împotriva Iranului, iar piloţii israe­li­eni vor trebui să înveţe cum să zboare într-un relief dificil şi să se ferească de rachetele trase de la sol. „Zburăm în România - declara Matan Vilnai, adjunctul ministrului israe­li­an al Apărării, într-un interviu acordat pentru Jerusalem Post - pentru a ne antrena în condiţii care să ne permită să acţionăm oriunde, inclusiv în state care nu sunt în imediata vecinătate a noastră, dar şi pentru a putea pătrunde în state arabe... Este complicat să ajungem acolo; nu este uşor. Ne străduim să deprindem abilităţi care merg dincolo de condi­ţiile din Israel, cu care deja suntem obişnuiţi“. Statul cu cel mai muntos relief în care Israelul ar vrea un război este Iranul, iar pentru aceste antrenamente şi-a dat acordul preşedintele Băsescu în­suşi, acum văzându-se în ce au constat „discuţiile de culise“ ce le-a avut în timpul vizitei din Israel, unde s-a dus „să ia lecţii“ de istorie.

România la război pentru Israel (2)

Loialitatea promisă de preşedintele Traian Băsescu Israelului, în eventualitatea unui conflict armat cu Iranul, s-ar putea transforma dintr-un angajament verbal într-o realitate politică. Dacă programul nuclear al Teheranului nu este oprit urmare sancţiunilor economice, atunci Israelul îşi va asuma o acţiune militară împotriva Iranului, chiar cu riscul de a sfida politica diplomatică a Casei Albe.

„Respingem ideea că un stat ca Iranul ar putea să deţină ar­ma­ment nuclear“, i-a răspuns public în 12 august 2010 joi preşedintele Tra­ian Bă­ses­cu omologului său israelian, Shimon Peres, aflat într-o vizi­tă de două zile la Bucureşti. „Ce veţi face dacă Israelul va ataca Iranul?“, in­sis­ta presa, aflată de faţă, la care Băsescu răspundea sec: „România va fi un partener loial al Israelului“.

Deşi Israelul a jucat după diplomaţia americană până în prezent, dusă mai ales prin ONIU, eşecul Casei Albe de a tem­pera ambiţiile teh­no­logice ale Ira­nu­lui ar putea sfârşi printr-un atac ae­rian isra­elian asu­pra facili­tă­ţi­lor nucleare ale Teheranului, forţele aeriene militare ale Ieru­sa­limului s-ar putea ridica de la sol, cu direcţia Iran, chiar şi fără permi­si­unea prealabilă a Casei Albe.

În preziua sosirii în România a preşedintelui israelian Shimon Peres, revista ame­ricană The Atlantic apărea cu o copertă pe care scria „Israe­lul se pregăteşte să bombardeze Iranul”. O întrebare rămâne, totuşi: cui îi va fi România „loială“, dacă poziţiile Israelului şi cele ale NATO vor fi diametral diferite?

„Dacă israelienii - scria The Atlantic - ajung la concluzia fermă că Obama nu va lansa, indi­ferent de împrejurări, un atac asupra Iranului, atunci numărătoarea inversă pentru o acţiune militară proprie va începe. «Dacă alegerea este între a permite Iranului să obţină bomba şi a în­cer­ca să facem noi ceea ce Obama refuză să facă [un atac militar], atunci probabil că va trebui să încercăm», mi-a spus, sub protecţia anoni­ma­tu­lui, un oficial israelian de vârf“.

Oricum, pentru a putea fi pregătită loialitatea României, cele două ţări au ajuns la soluţia de a face şedinţe de guvern comune, mai întâi una la Bu­cureşti, apoi alta în Israel.

Guvernare mixtă: israeliano-română.

Dacă prima întrunire mixtă a guvernelor român şi israelian a fost, într-o formă embrionară, desfăşurată la Bucureşti, în iulie 2011, a doua întrunire, mult mai importantă, a avut loc în noiembrie 2011, când în­tre­gul guvern Boc s-a îmbarcat spre Israel.

De fapt, în 6 iulie, premierul israelian Benjamin Netanyahu venise la Bucu­reşti în cadrul unei campanii împotriva demersurilor de recu­noaş­­tere la ONU a statului palestinian, urmând să mai viziteze în acest scop Bulgaria, Ungaria şi Polonia, adică acele state pe care, într-o de­cla­raţie pu­blică din anul 2007, preşedintele Israelului, Shimon Peres, le consi­de­ra „cumpărate“ de către evrei. Netanyahu mai obţinuse votul acestor state când în 2009 Adunarea generală a ONU adoptase raportul acuza­tor Goldstone privind intervenţia militară anti-palestiniană a Israelului în fâşia Gaza, iar acum le cerea încă o dată votul, la sesiunea din septem­brie a ONU.

Aflat la Bucureşti, Netanyahu s-a întâlnit şi cu preşedintele Băses­cu, făcând epocala declaraţie că: „Israel place România... Voi aveţi multă apă, noi puţină, noi avem mai puţin teren, voi aveţi mai mult... iar Ro­mâ­nia se află doar la două ore de Israel“¹, motiv pentru care a pro­pus ca cele două ţări să aibă, în noiembrie 2011, la Ierusalim, o şedinţă co­mună a gu­­ver­ne­lor lor, „pentru a discuta proiecte comune“ în dome­ni­i­le militar, ener­­getic, agricultură, sănătate, infra­struc­tură şi turism.



Aşa a început „prima întâlnire interguvernamentală româno-isra­e­li­ană“, când în 23 noiembrie 2011 guvernul român, în frunte cu premie­rul Emil Boc, debarca din aeronavă la Ierusalim pentru a se întâlnii cu evreii originari din România şi a semna mai multe acorduri, în domeniul politi­cii externe comune (în interesul Israelului), militar, de sănătate (israe­lie­nii dorind să preia parte din sistemul de urgenţă din România) şi afaceri de la agricultură la IT. Grupul era compus din 8 miniştri români (externe, economie, protecţia mediului, turism, muncă şi protecţie socială, educa­ţie, sănătate, agricultură), însoţiţi de secretarul general al guvernului, di­rectori generali şi alţi funcţionari cu responsabilităţi de stat.

Tot grupul de miniştrii şi directori români era programat să vizite­ze „Me­mo­rialul Holocaustului“ (Yad Vashem) şi rămăşiţele Templului lui Solo­mon (Zidul Plângerii).

Iată, însă, ce acte a semnat guvernul român cu cel israelian:

1. o „Declaraţie comună“ referitoare la cooperarea „pe probleme de politică externă“ (care spune textual că „România se angajează să spri­jine Isra­e­lul în eforturile sale împotriva ata­cu­rilor teroriste“, ceea ce în prac­tică poate însemna orice îi cere Israelul, în caz de război);

2. ministru „român“ al Sănătăţii, Ladiszlau Ritli (de la UDMR) a sem­nat un „plan de cooperare“ ca în următorii ani capitalul israelian să pă­trun­dă în domeniul asistentei medicale de urgenţă din România şi chiar să facă un spital de „reacţie la accidente colective“ (ceea ce presupune privatizarea sistemului de sănătate public românesc);

3. ministrul „român“ al Mediului, Laszlo Borbely (de la UDMR), a semnat un acord ca România să „colaboreze“ cu Israelul în problemele de mediu finanţate de UE, cum sunt managementul resurselor de apă, combaterea efectelor secetei şi inundaţiilor, prevenirea poluării apelor etc.

4. ministrul român al Muncii, Sulfina Barbu, a semnat acordul pen­tru „re­crutarea şi angajarea temporară în Israel a românilor în sectorul con­strucţiilor“ (adică pe şantiere); iar

5. ministrul Educaţiei, Daniel Funeriu, a semnat un memorandum pentru ca profesorii români de istorie să facă stagii de pregătire în Isra­el, ca să îşi însuşească şi să predea apoi varianta „corectă“ a istoriei.

ψ

Pre­mi­erul Emil Boc şi cel israelian, Bibi Neta­nyahu s-au îmbrăţişat fraternal la Ieru­salim, iar la un moment dat, Netanyahu I-a făcut semnul discreţiei lui Emil Boc în timp ce amândoi se în­dreap­tă spre pupitrul con­ferinţei de presă, adică şşşt, să nu ştie ăştia (chiar) tot ce am stabilit noi zilele astea !

Nici ministrul agriculturii, Valeriu Tabără, nu venise degeaba în Isra­el. El s-a angajat să coopereze cu evreii în agricultură, mai ales în pro­iec­te­le de cercetare finanţate de Uniunea Europeană („mainly under joint re­search projects sponsored by the European Union“, cum scria presa is­ra­eliană), tot din aceste fonduri alocate României de UE urmând să se înfrupte firmele israeliene şi în celelalte ramuri ale agri­cul­tu­rii, de la pro­ce­sarea laptelui la depozitarea cerealelor („The two offi­ci­al dele­ga­tions also discussed the promotion of integrating Isra­eli com­pa­nies into EU-sponsored pro­jects for milk processing, horti­cul­tu­ral techno­logies, green­houses, cereals sto­rage and transfers of biolo­gi­cal material“ - The Jerusalem Post).

„Israelul cere susţinere din partea României în conflictul cu Iranul“, transmiteau şi corespondenţii români (ProTv) aflaţi la Ierusalim în acele zile, referindu-se la discuţiile dintre guvernele român şi israelian, Netany­a­hu accentuând chiar că „sancţiunile împotriva Iranului sunt bune, dar nu sunt de ajuns!“ Şi în cadrul conferinţei de presă, premierul israelian in­sis­­ta lacrimogen: „poporul israelian ştie că are în poporul şi guvernul ro­mân un bun prieten; este o prietenie firească... fiecare israelian este ori român ori are prieteni de origine română... Am discutat cu primul mi­nis­tru român despre problema Iranului care urmăreşte să obţină arma ato­mi­că, ce re­pre­zintă un pericol la adresa securităţii lumii... Dacă vrem să avem o şansă, este necesar să răspundem regimului din Iran prin sanc­­ţi­uni mai pu­ternice... Îmi dau seama cât este de dificil pentru România să facă aces­te lucruri, în acest moment este nevoie de mare curaj şi te­na­ci­tate... Între­ba­rea este - oare sunt suficiente aceste sanc­ţi­uni? Răs­pun­sul meu: nu... Este de datoria ţărilor care conduc politica mondială şi care se în­tru­nesc de altfel, de a impune sancţiuni supli­men­tare împo­tri­va Iranului din­colo de cele decise de Naţiunile Unite. Sub conducerea SUA, sper să fie adop­tate aceste sancţiuni puternice.“

Netanyahu se referea la o intervenţie militară împotriva Iranului in­vitând şi România în acest scenariu, dar Emil Boc s-a ferit cu mare grijă să se angajeze public în acest sens. Până la urmă, el nici nu putea să o facă, ci numai CSAT-ul, adică Traian Băsescu.

Cele mai picante momente ale întâlnirii din Israel au fost pri­le­ju­i­te, cum era de aşteptat, de către... Elena Udrea. Printre altele, ea şi-a asu­­­mat şi faptul că, întoarsă în România, se va ocupa de condamnarea „anti­semiţilor“ şi „negaţioniştilor“ români. Episodul a fost prile­ju­it de în­tâl­­ni­rea pre­­mierului Emil Boc şi a miniştrilor români, la hotelul King David din Ierusalim, cu un grup de israelienii originari din România, când un anu­me Vlad Solomon l-a atacat verbal pe Boc cerându-i soco­tea­lă pen­tru că „o nouă dreaptă îşi dezvoltă tentaculele“ în România, „o recru­des­cen­­ţă a antisemitismului“, zicea el, povestind mai apoi: „I-am spus [lui Boc] că l-am interpelat şi pe preşedintele Băsescu, acum doi ani, dar că Ion Coja, profesor universitar, negaţionist, rămâne nepe­dep­sit. Am re­pe­tat că mă aş­tept de la instituţiile de stat, de la procuratură, să se auto-se­sizeze şi să pedep­seas­că conform legii 107 negaţioniştii (Coja inclus) şi anti­se­mi­tis­mul, care pare a se întinde ca uleiul pe apele Ro­mâ­niei... I-am mai spus că nu pot să recomand vizitarea României, atâta timp cât simpatiile le­gi­onare şi anti­se­mi­tismul înfloresc“

„Câteva clipe plăcute le-am avut în compania d-nei Elena Udrea“, îşi încheie povestea V. Solomon, căci, zice el, ea înţelege că Româ­nia nu mai trebuie percepută ca o ţară antisemită, aşa că, după ce au schim­bat cărţile de vizită, ea i-a propus pentru a-i rezolva doleanţele să co­res­pon­deze şi să colaboreze.

Dar, cum ziceam, Elena Udrea a reuşit să se mai remarce şi când s-a dus cu rugăciunile la Templul lui Solomon, pe care le-a numit „aca­tis­te“, umplându-se de ridicol, căci „acatistele“ se fac numai la biseri­ci­le creştin-ortodoxe, rugăciunile depuse în zidul Templului che­mându-se amidah şi sunt făcute de evrei. Îndemnând pe toţi ro­mâ­nii să-i urmeze exemplul, Udrea spunea: „Am avut câteva do­­rinţe de pus, am pus şi aca­tistele în zid, aşa cum fac toţi cei care vin acolo, pentru că au o problemă sau pentru că vor să li se îndeplinească o do­rinţă, şi ori de câte ori am ocazia să vin în Israel merg întotdeauna şi aici“ (la Zidul Plângerii).

Interdicţia amestecului oricărui element de creştinism cu iudais­mul de la zidul Templului lui Solomon este strictă, fiind supravegheată de în­suşi binecunoscutul rabin Shmuel Rabino­vitch, care i-a cerut şi pa­pei Bene­dict al XVI-lea, la vizita acestuia din mai 2009, să nu se apropie pur­tând crucea asupra sa. Pentru acelaşi motiv, de-a lungul timpului mai mulţi episcopi sau prelaţi catolici şi protestanţi au fost opriţi să se apro­pie de zidul tem­plului în cauză. Aşa că nici vorbă ca Udrea şi pri­e­te­nele sale din dele­ga­ţia românească (precum secretarul general al gu­ver­nului ro­mân, Danie­la Nicoleta Andreescu, fostă Zisman) să fi depus rugăciuni creşti­neşti la locul Templului lui Solomon, ci binecunoscutele amidah, ru­­gă­ciunile evre­i­lor. Premierul Emil Boc, însă, „a trăit un mo­ment spiritual ma­gic“ la Mor­mân­tul Sfânt al Lui Iisus, unde a aprins 33 de lumânări.

Victor Ponta îşi făcuse şi el în Israel cărţile ascensiunii

Apariţia la vârful politicii româneşti, în anul 2001, a tânărului procu­ror Victor Ponta, venea după ce acesta a instrumentat un dosar penal în care i-a făcut jocurile inculpatului israelian Elan Schwartzenberg, indi­vid care pe atunci, în perioada 2001-2004, intermedia relaţiile dintre politici­e­nii ro­mâni de la guver­na­rea PSD şi cei israelieni. Pentru a-l proteja pe româ­no-is­raelian, procurorul Ponta, care era şi asistentul premierului Năstase la facultatea unde preda acesta, a ignorat chiar şi un Ordin de se­che­stru pro­nun­ţat împotriva lui Elan Schwartzenberg de către Înalta Curte de Jus­­ti­ţie a Angliei şi Ţă­rii Ga­lilor.

Imediat încheiată „afacerea penală Schwartzenberg“, Victor Ponta părăsea procuratura şi devenea şef al Corpului de Con­trol al primului-mi­nistru Adrian Năstase şi, pe linie politică, şeful tineretului PSD. Aveam să vedem cum Schwartzenberg a aranjat apoi, în­tâl­ni­ri­le semi-oficiale din­tre premierul român Adrian Năstase şi cel israelian, Bibi Netanyahu¹.

Ajuns şef al PSD (Partidul Socialist Democrat) din România, Victor Ponta a preluat şi toate conexiunile israeliene ale acestuia, construite de mentorul său politic, Adrian Năstase (pe larg prezentate în lucrarea Ofen­si­va iudaismului asupra României). Una dintre aceste conexiuni este cea cu oamenii miliardarului Mordechai (Motti) Zisser, un sionist care este prin­ci­pa­lul finanţator al Partidului Muncii din Israel şi care deţine în Bucureşti hotelul Radisson Blue (fostul Hotel Bucureşti), urmare unei privatizări frauduloase.

Aşa se face că, în 26 noiembrie 2010, Victor Ponta se ducea în Israel însoţit de Daciana Sârbu, soţia sa europar­la­men­tar, ca şi de „pu­pila“ lui Ion Iliescu, Corina Creţu. Oficial, cei trei se aflau la Tel Aviv pentru inaugurarea unei nou înfiinţate filiale a PSD în Israel, dar ei au discutat şi alte treburi cu Colette Avital, la reşedinţa lui Armand Schor, influent om de afaceri israelian, repre­zen­tantul PSD pentru Israel şi Ori­en­tul Mijlociu. Inte­resul lui Ponta la Colette Avital era faptul că aceasta ar avea puternice legături la vârful administraţiei de la Casa Albă, fiind tot­­o­da­tă, de câteva decenii, intima preşedintelui israelian Shimon Peres, iar sco­pul său era „să prezinte americanilor, prin inter­mediul israe­li­enilor, planul său de revenire a PSD la conducerea României“, do­rin­du-şi pentru el în­suşi „funcţia de prim-ministru, pe care vrea să o ocupe în urma unor ale­geri anticipate, sau la termen... Victor Ponta doreşte să nego­ci­e­ze sus­ţi­ne­rea admi­nis­tra­ţiei de la Casa Albă prin intermediul israelie­ni­lor“. Raportul SIE, pre­zen­tat preşedintelui Băsescu în acele zile, ar fi ară­tat că Victor Ponta a convins-o pe Colette Avital, „să susţină în faţa lui Shimon Peres, dar şi la Casa Albă, un plan prin care atât israelienii, cât şi ame­ri­ca­nii să marşeze în ca­zul unor alegeri anticipate... la schim­ba­rea gu­ver­nu­lui actual cu un gu­vern de coaliţie condus de PSD, cu Victor Ponta pre­­mier“. Totodată, însă, Ponta aducea asigurări de fidelitate în privinţa „relaţiilor comerciale şi politice dintre Israel şi România“ şi privind „poziţia statului român în pro­ce­sul po­litic din Orientul Mijlociu“, cum anunţau comunicatele de presă¹.

Până la urmă, Ponta şi Colette Avital nu erau la prima discuţie. În acelaşi an, prin luna mai, unii lideri ai PSD avansau ideea ca româno-is­ra­­elianca Avital să devină preşedintele României la alegerile din 2014, pe care o vedeau ca o „doamnă de fier de origine evreiască“, „o Mar­ga­ret Thatcher a României, o mână de fier într-o mănuşă de catifea“. Exact după o lună de când s-a discutat în „cercurile înalte“ ale PSD această pro­punere, în iunie 2010, Victor Ponta, în calitate de şef al PSD se întâl­nea la New York cu madame Colette Avital, la întrunirea Consiliului In­ter­na­ţi­o­na­lei Socialiste, având o lungă discuţie cu aceasta (conform unui co­mu­ni­cat al PSD), C. Avital deţinând atunci funcţia de secretar general al Par­ti­­dului Mun­­cii din Israel şi fiind o intimă a centrelor de putere ale lumii².
Susţinut de Sionul global, M.R. Ungureanu nominalizat

la Washington „premier pentru război“ al României

Am văzut, în mare parte din conţinutul acestei lucrări, trecutul, mai mult decât vulnerabil, care îl leagă pe personajul M. R. Ungureanu de evrei, în general, de organizaţiile americane şi mondiale evreieşti, în special, de Israel şi de in­te­re­sele lui, mai ales.

Devenit premier al României la începutul lunii februarie 2012 în urma revoltelor de stradă din ţară şi mai ales din Bucureşti, urmate de de­misia gu­ver­nu­lui Emil Boc, aveam să aflăm ulterior de la Traian Bă­ses­cu că decizia ca Ungureanu să devină premier al României o luase cu Emil Boc încă din decembrie 2011 (deci fără nici o legătură cu revoltele po­pu­la­re din ia­nu­a­­rie-februa­rie 2012). De ce să fi intervenit, însă, această de­ci­zie. Răs­pun­sul stă, cum se aflase deja, în afara ţării.

Cineva din marii acestei lumii i-a cerut lui Băsescu să îl aducă la guvernarea României pe Mihai Răzvan Ungureanu, până atunci şef al spi­onajului românesc (SIE).

Cum am văzut, M. Răzvan Ungureanu i-a deschis uşile SUA lui Tra­­ian Băsescu încă din anul 2005 (8-10 martie), când, fiind ministru de ex­terne, Un­gu­rea­nu s-a fo­losit de vechile şi strânsele sale relaţii cu or­ga­­ni­zaţiile evre­ieşti, în frun­te cu B’nai B’rith-ul, pentru a-i aranja anumite vi­zi­te şi intrări lui Băsescu în Statele Unite.

Ei bine, ceea ce nu se ştie, încă de atunci, din 2005, Traian Băses­cu a încercat să îl facă premier pe Ungureanu (urmare, probabil, vizitei din SUA, din martie). Povestea, strict reală, este ur­mătoarea: Băsescu a ne­go­ciat cu premierul Tăriceanu la Vila Lac 3 ca acesta să îşi dea demisia ca să forţeze alegerile anticipate (erau siguri că Alianţă DA va obţine o majoritate, pe care nu o avea) şi, în calitatea sa de pre­mier interimar, să şi or­ga­nizeze alegerile. Numai că, după ce Tăriceanu a anunţat că va de­mi­siona, Băsescu a declarat că îl va numi pe Un­gu­rea­nu premier interimar, fapt ce a făcut ca Partidul Naţional Liberal să res­pin­gă de­misia lui Tări­cea­nu, care şi-a şi retras-o, intrând, alături de PNL, în bine-cu­nos­cu­tul răz­boi de uzură cu Traian Băsescu¹.

Era înainte ca guvernul Emil Boc să plece în Israel, în noiembrie 2011, când, pe canalele politice neoficiale se aflase că, urmare vizitei pre­şedintelui Traian Băsescu în SUA, din 13-14 septembrie 2011, Mihai Răz­van Ungureanu, trebuia scos în prim-planul politicii româneşti pentru a fi mai apoi ales preşedinte al României, în 2014 (sau mai devreme, în cazul ale­gerilor anticipate). Ungureanu se afla şi el alături de Băsescu la Wa­shington². De aceea, un ziar titra: „Succesorul lui Traian Băses­cu“ încă din noiembrie (Cotidianul din 4 noiembrie 2011), arătând că ofi­ci­alii SUA i-au cerut lui Traian Băsescu „să-şi găsească repede un suc­ce­sor de soi la tronul Cotrocenilor“, căci, „cum România face parte din NATO şi UE, par­tenerii noştri externi se arată la rândul lor preocupaţi încă de pe acum de cine va conduce România în epoca post-Băsescu“. Concret, dis­cu­ţia a fost impusă de şefa politicii Externe a SUA, evreica Hillary Clin­ton, ca şi de vicepreşedintele american Joe Biden, un inter­lo­cutor cu­rent al lui Bă­ses­cu, după 2009. Numele agreat de toată lumea la Wa­shing­ton a fost cel al lui Mihai Răzvan Ungureanu.

„Ca dovadă - scria Cotidianul -, nici nu au trecut două săptămâni [de la vizita lui Băsescu în SUA] şi despre Ungureanu se aude că va fi dis­locat din dispozitivul SIE şi arun­cat pe scena politică. Scopul: antre­na­rea lui pentru Cotroceni... O dată rezolvată Preşedinţia, mai marii Ame­ri­cii şi României au trecut la guvernul Boc. De care toţi s-au declarat să­tui... Conform ecourilor revărsate până pe malurile Dâmboviţei, partea ame­ricană ar fi sugerat o schimbare rapidă şi majoră...“.

A urmat apoi discuţia lui Băsescu cu Boc, după ce acesta a fost lă­sat totuşi să semneze ca premier angajamentele României cu Israelul în 23-24 noiembrie 2011 (a se vedea cap. Guvernare mixată: israeliano-ro­mâ­nă), în decembrie 2011 preşedintele cerându-i premierului Boc ca în cca o lună să demisioneze. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că aflân­du-se în Israel şi fiind îndemnat pu­blic să se ali­e­ze Isra­elului în atacarea Iranului (în conferinţa de presă) de pre­mi­e­rul israelian Netanyahu, Emil Boc a făcut un pas înapoi, de­cla­rând că Româ­nia se raliază sancţiunilor ONU şi UE la adresa Iranului (prea blânde şi insuficiente, în opinia lui Ne­ta­nyahu). A mai făcut şi „im­po­­liteţea“ de a cere să citească acordul ro­mâ­­no-israelian, pregătit de gazde, înainte de a-l semna.
Era de aşteptat, văzând trecutul şi prieteniile sale, ca noul pre­mi­er numit în februarie 2012, M. R. Ungureanu, să fie mult mai săritor pen­tru in­teresele Israelului. Voci publice, ale societăţii civile, au spus-o răs­pi­cat: „M.R. Ungureanu este prim-ministrul de război al României !“.

Opiniile acestea se bazau pe faptul că Iranul decla­ra­se că va lua drept ţintă orice ţară care ajută Israelul să îl atace militar: „Orice loc fo­lo­sit de inamic pentru operaţiuni ostile împotriva Iranului va fi subiectul unei riposte din partea forţelor noastre armate“, declara tex­tu­­al prin februarie 2012 vice­co­mandantul iranian al „Gardienilor Revo­lu­ţi­­ei“ (for­ţele militare de elită iraniene), Hossein Salami, conform agenţiei Fars. Cum am văzut, în acest sens, al ajutorării militare a Israelului, spa­ţiul Ro­mâ­niei excelează (a se vedea cap. Armata israeliană se an­tre­nea­ză în România şi România la război pentru Israel-2), ceea ce ar fi trebuit să atragă atenţia auto­ri­tă­ţi­lor româ­ne, care însă au tăcut mâlc, spre deo­se­bire de cele bulgare, care, prin vo­­cea ministrului de externe de la Sofia, Nikolai Mladenov, de­clara, chiar îna­inte de sosirea secretarului de stat ame­­rican Hillary Clinton la Sofia: „Ba­­zele americano-bulgare din Bulgaria nu vor fi folosite pentru un even­tual atac asupra Iranului“ (con­form Sofia News Agency).

Când ex-premierul Emil Boc îi respingea propunerea premierului israelian Netanyahu, în noiembrie 2011, ca România să participe la mă­suri mai dure împotriva Iranului, el practic îl contrazicea pe preşedintele Băsescu, care în 12 august 2010, în timpul unei vizite la Bucureşti a pre­şedintelui israelian Shimon Peres, spunea că „România va fi un partener loial al Israelului“ în cazul în care acesta va ataca Iranul.

Din 2012, războiul era pe punctul de a se declanşa, exact anul la în­ce­putul căruia Mihai Răzvan Ungureanu devenea pre­mi­er al României¹.

Un important mason român - Ş.M. -, şef de rit, a arătat într-un anumit context că Ungureanu aparţine masoneriei regu­la­re. Având un grad înalt de iniţiere (33 în ritul scoţian), el are drep­tul de a par­ticipa şi la întrunirile altor loji, din străinătate, dar se spune că a avut şi pe­ri­oade în care a in­trat în adormire, deşi s-a vădit că „fraţii“ i-au sărit în­tot­dea­una în aju­tor. Şi des­pre tatăl lui M. R. Ungureanu, Ştefan Ungureanu, se spune în oraşul său - Iaşi, unde a fost viceprimar, că este un important mason. Un profe­sor evreu şi mason, A. Vianu (zis şi Sami), ar fi cel care l-a pre­lu­at la în­ce­pu­tul anilor ’90 pe M. R. Ungureanu, pen­tru a-l pro­pul­sa în carieră (a se ve­dea cap. Ministrul Răzvan Mihai Un­gu­rea­nu, un „iudeu“ sionist).

S-a vorbit chiar în Parlamentul României despre „apartenenţa“ (pro­babil participarea sa, în timpul deplasărilor în Israel) prin 1997-2007, la loja masonică Hashachar nr.32 din „Orientul Tel Aviv“, cu caracter sionist, com­pusă de evreii ori­gi­nari din Ro­mâ­nia în anul 1951, care ţine ritualul în lim­ba română, „sub cio­ca­nul venerabilului maestru Ioan Schwartz“. Loja ma­so­nică isra­e­liană Hashachar ar fi fost, alături de gruparea de la Paris a evreului Marcel Schapira, cu care se afla în strânsă legătură, „păs­tră­toa­rea şi per­petuatoarea tradiţiei masonice româneşti peste 40 de ani [1951-1993], până la crearea Marii Loji Naţionale din România“, după Jo­seph Haff­­ner, Mare Orator al Marii Loji din Statul Israel¹.

Loja Hashachar asigură în prezent amiciţia între Marea Lojă din Statul Israel şi masoneria română (M.L.N.dinR.), după ce în martie 2001 (când Ungureanu era secretar de stat la Externe şi preşedinte al aşa-zisei agenţii de stat „Institutul Român pentru Studii Strategice“) o dele­ga­­ţie a masoneriei române, condusă de Marele Maestru Gheor­ghe Co­mă­­nescu i-a vizitat pe „fraţii“ din Israel, la jubileul de 50 de ani de la cre­a­rea lojii Hashachar.

De ani buni, Mihai Răzvan Un­gureanu a fost susţinut, material şi po­litic de magnatul „mare maestru“ ma­son Bog­dan Nicolae Bu­ză­ia­nu, cel care este „garantul de amiciţie“ dintre Marea Lojă Alpina a Elve­ţi­ei (este ce­tă­ţean el­veţian) şi Marea Lojă Naţională din România. Tot Bu­zăianu e cel care i-a propus, pe linie de partid (PNL), în 2004, premierului Tă­ri­­ceanu, să îl pună pe Ungureanu - agreat şi de Băsescu, Buzăianu fiind prieten şi cu Mircea Băsescu, fratele pre­şe­din­te­lui de atunci - în frun­tea ministerului de Ex­terne. Apoi, cât a fost director general al SIE (spi­o­na­jul românesc), Un­gu­reanu a folosit curent avionul personal al lui Bu­ză­ianu şi a primit de la el zeci de mii de euro (plăţi pentru servicii ne­­­­cu­nos­cute). De fapt, Ungu­­rea­nu ar fi fost împreună cu Mircea Băses­cu în mai multe rânduri la ziua de naştere a lui Buzăianu (sunt celebre sce­ne­le de pahar dintre Bu­zăianu şi Mircea Băsescu). Totodată, Mihai Răzvan Ungu­rea­nu se caza gratuit în apartamentul re­zer­vat per­ma­nent la Hotelul Im­perial din Viena pe numele Bogdan Bu­ză­ia­nu, căci Ungureanu are, după Isra­el, o re­laţie specială cu Austria, vi­zi­­­tând frec­vent Viena, dând inter­vi­uri şi con­du­când Institutul de Cercetări Evreieşti din ca­pitala austriacă¹.

Dar Austria este, în Europa, „sluga inte­re­selor sio­niste“, conform lui Moishe Arye Friedman, rabinul şef iudeo-ortodox al Austriei (a se vedea pagina 336), statul aus­tri­ac, Viena cu precădere, fiind împânzite de agen­tu­ra Mossad-ului, care a re­curs chiar şi la lichidarea, prin aranjarea unui accident, a liderului naţio­na­­list Jörg Haider, în anturajul căruia a fost in­tro­dus - ca secretar general al partidului al cărui lider era Haider, Parti­dul Liber­tăţii - un evreu recrut Mossad, Peter Sichrovski (v. pa­­gi­na 337).

Gruparea masonică condusă de Buzăianu şi de Cornel Vişoianu este cunoscută şi ca „masoneria română a energiei“, după mega-afacerile derulate de cei ce o compun şi a fost până la integrarea ei în Marea Lojă Naţională din România, în 2008, dar şi după aceea, strâns le­gată de Gran­de Lodge Alpina (Marea Lojă Alpina) din El­ve­ţia, („ţara de adopţie“ a afa­ce­ristului Pro Mare Maestru Buză­ianu, care a şi renunţat la cetăţenia ro­mâ­nă în 2007 pentru a fi mai greu anchetat de procurorii români). În mod concret, Marea Lojă a României (gruparea lor) semnase un «Pact de Con­­­­cor­dat» cu Alpina, marea lojă elveţiană care este unul din­tre puternicele braţe europene ale masoneriei britanice - ce îi conferă „regu­la­ri­ta­tea“ - dar nu­mele ei este, în acelaşi timp, implicat în mai multe conspiraţii.

Pdl-istul Corneliu Vişoianu, şeful Masoneriei Energiei, deci prin­cipalul partener masonic al lui Buzăianu, în prezent îi secondează pe me­­dicul Radu Bălănescu şi pe E.O. Chirovici la şefia Marii Loji Naţionale din România, după ce şi-a alipit la MLNR în 2008 gruparea ma­so­nică (Ma­­rea Lojă a Româ­ni­ei), iar la Conventul din 2010 a fost ales Mare Ma­es­tru Ad­junct, poziţie în­fi­in­ţa­tă pentru prima dată în MLNR. Aproape toate afacerile asupra energiei româneşti teleghidate de „fratele“ Buzăianu sunt în favoarea unor firme elveţiene².

Poziţia în „lumea internaţională a energiei“ a lui Bogdan Buzăianu l-a făcut să devină, printre altele, membru al Forumului Crans Montana (Elveţia), sub numele de Nicolas Buzaianu, în calitatea de „industriaş el­ve­ţian al cărui holding este implicat în producţia şi distribuţia de energie electrică“, devenind astfel şi fondator şi pre­şe­din­te executiv al Consi­liu­lui pentru Afaceri Publice Internaţionale (World Public Affairs). Dealtfel, ma­sonul (Buzăianu) a devenit şi membru în con­si­liul de administraţie al OMV Petrom, care controlează rezervele de pe­trol ale României.

Această poziţie a lui Buzăianu în C.A. al OMV Petrom poate să adu­că lumină şi asupra dedesubturilor situaţiei prin care Daniela, soţia lui Mihai Răzvan Ungureanu, a încasat de la grupul OMV Austria, în 2 ani (2010-2011) suma de 170 mii euro pentru „servicii de consultanţă medi­ca­lă“, adică 7 mii de euro pe lună, de 6 ori şi ceva mai mult decât sa­la­riul de director al Serviciului de Informaţii Externe (SIE) al lui Ungureanu, din aceeaşi perioadă, de la o companie a cărei activitate priveşte în mod evi­dent siguranţa naţională, asupra căreia trebuia să vegheze SIE.

S-a spus despre protectorul lui Ungureanu, Bogdan Buzăianu, că „ma­soneria l-a ajutat să pătrundă în cercuri altfel inaccesibile unui co­mer­ciant obscur de energie“, căci el devenea, în mai 2011, la Viena, ctitor al unui think-thank mon­di­a­list, prin intermediul societăţii Selectra ag, al cărei preşedinte era, cu numele Center for Global Dialogue and Coo­pe­ra­tion, printre sponso­rii căruia se numără şi Stamen Stantchev (secretar general şi fondator), bine­­cunoscutul şmenar bulgar din subordinea ma­fi­ei israeliene a fraţilor Cernoy (executanţi ai omului Mossad-ului, Mark Rich, care, l-a rân­dul lui, i-a sponsorizat studiile în tinereţe lui Ungureanu; ajuns premier, Ungureanu a exclus din biografia sa acest fapt).

Dintre parti­cipanţii la înfiinţarea think-thank-ului masonic al lui B. Bu­zăianu, vienezul Center for Global Dialogue and Cooperation, „nu pu­teau lipsi“ nici evreul ruso-american Vadim Benyatov sau Mustafa Oral, partenerii lui S. Stant­chev din „dosarul spionilor“ sau al „prădătorilor din energie“. Tocmai pentru aceşti „spioni“ a intervenit Mihai Răzvan Ungurea­nu pentru a fi eliberaţi din arestul cerut de Parchetul General al României-Diicot, în anul 2007, când era mi­nistru de Externe, Ungureanu acţio­nând la cererea „de informare“ a unor politicieni americani, mulţi evrei.

În 2006 Vadim Benyatov lucra în România pentru Marco Industry Group, companie olandeză controlată de americano-israelianul Marc Rich prin magnatul ruso-is­ra­elian Vitali Maschitskiy. În 2002, Marco In­dus­tries bv, parte a Marco Group, a pre­lu­at una dintre cele mai mari com­panii româneşti, Alro-Sla­tina (cea mai mare to­pi­­to­rie de aluminiu central şi est europeană), totodată cel mai mare con­su­mator de electricitate din România. A preluat apoi şi controlul asupra Alum Tulcea şi al Conef Ener­gy, specializată în tranzac­ţi­o­narea de energie. În 2006, în numele evre­u­­lui Mas­chits­kiy (marioneta lui Rich), Benya­tov şi gaşca erau interesaţi de extinderea unită­ţi­lor de reactoare nu­clea­re de la Cernavodă. De ase­me­nea, el încerca să aranjeze contracte de energie ieftină de la statul ro­mân pentru clienţii săi, pentru toate acestea racolându-i pe Theodor Sto­­lo­­jan şi Elena Udrea. La 30 no­iem­brie 2006 Benyatov şi asociaţii săi au fost ares­taţi şi acuzaţi de Diicot de spionaj asupra Ministerului Eco­no­miei cu privi­re la planu­ri­le de priva­ti­zare din domeniul energiei.

„M-am aşteptat ca asupra Diicot să se facă presiuni - avea să re­­lateze procurorul de caz, Ciprian Nastasiu - şi chiar aşa s-a întâmplat după arestarea lui Benyatov. În sprijinul lui, Ministerul Afacerilor Externe [adică ministrul Ungureanu] a transmis o scri­soa­re din partea con­gres­me­nului [evreu] Robert Wexler, un democrat din Florida... Alte figuri ame­ricane care au înaintat «cereri de informare» cu privire la Benyatov erau congresmanul californian Elton Gallegly, senatorul Richard Lugar din In­di­ana, senatorul Joe Biden din Delaware, în prezent vicepreşedintele SUA, Maura Harty, înalt oficial în Departamentul de Stat ame­rican, şi fos­tul am­ba­­sador [evreu] al Statelor Unite în România, Alfred Moses [şef, atunci şi în prezent, al mai mul­tor organizaţii evreieşti internaţionale]...“.

Procurorul Nastasiu mai spunea că: „Atunci când l-am informat pe Benyatov că plă­nu­iam să-i cerem o declaraţie referitoare la ches­ti­u­nea Alro-Slatina [căci, conform unor sus­piciuni generate de interceptările SRI, persoane din anturajul preşe­din­te­lui Băsescu - Stolojan şi Udrea - fac tra­­fic de influenţă pentru Grupul Marco în România, care a acaparat Alro], m-a privit lung şi, pe un ton scăzut, pentru a nu fi auzit de ce­le­lal­te per­soa­ne prezente, m-a întrebat dacă eram în toate minţile şi dacă-mi dă­deam seama în ce mă băgam. Nu a aşteptat să-i răspund şi a pă­ră­sit bi­ro­ul, dând din cap a refuz... Eram conştient că acest caz era foar­te sen­­­si­bil din cauza numelor politice româneşti «mari» implicate în acţiuni în nu­­­mele Marco Group.“ (Despre vasta reţea mafiotă evreiască şi Marc Rich a se vedea şi capitolul Israelul şi Mafia nu-şi dezmint interesul, dar mai ales sub­ca­pitolele O perdea de ceaţă în jurul adevăraţilor proprietari şi Băsescu şi PDL finanţaţi de evreii de la Rafo.)

Cum a ajuns Mihai Răzvan Ungureanu în legătură, în anturajul sau în subordinea vastei reţele create de un escroc internaţional evreu, Marc Rich, este greu de ştiut cu exactitate, dar rămâne un fapt bine docu­men­tat: acela că, din 1992, el era de­ţi­nă­to­rul „bursei de merit Mark Rich“ (din ca­drul „Aca­de­­mi­ei Regale de Ştiinţe“ din Marea Britanie) şi ab­sol­vea mai apoi „Mark Rich Royal Society“ la St. Cross Co­llege Fe­­llow­ship Centre for Jewish and Hebrew Stu­dies, din cadrul St. Cross Co­llege - Uni­ver­sity of Ox­ford, ceea ce avea să îl propulseze pe Ungureanu în lumea marilor afaceri ideolo­gi­co-politice controlate de organizaţiile mondiale evreieşti, ca şi, iată, în an­turajul (subordinea !!?) unor potentaţi financiar.

În vremea când M. R. Ungureanu obţinea „bursa Mark Rich“, la în­ceputul anilor ’90, Rich acţiona în România prin firmele Glencore şi Total Mark Rich, in­sta­late la noi prin bu­nă­vo­inţa guvernului Petre Roman (evreu, la rândul lui, cum bine se ştie). Ulte­ri­or, Rich avea să îşi ascundă inte­re­se­le în spatele unor magnaţi co-etnici evrei din spaţiul ex-sovietic, aca­pa­rând Alro-Slatina (prin Marco Group), ca şi rafinăria Rafo-Oneşti sau alte perle ale industriei româneşti (a se vedea capitolele -Casa de avocatură a lui Bittner şi a „ruşilor“; -Mossad-ul şi „Oligarhii ruşi“ evrei înscrişi pen­tru rafinăriile româneşti; -Israelul şi Mafia nu-şi dezmint interesul; -O per­dea de ceaţă în jurul adevăraţilor proprietari, ca şi sche­ma de la fine­le ca­pitolului Privatizări şi relaţii PD: Baltazar-Videanu-Bodu; afacerile lui Marc Rich mai sunt prezentate, pe larg şi în con­text in­ternaţional, în lu­crarea Ofensiva iudaismului asupra României).

Odată ajuns prim-ministru, în sprijinul lui Mihai Răzvan Ungurea­nu, asigurând şi transferul (interimatul) guvernării de la Emil Boc, a inter­venit deschis, în mai multe rânduri, ministrul Justiţiei Cătălin Predoiu, des­pre care e un fapt bine stabilit că, în trecut, i-a apărat interesele lui Marc Rich prim firma de avocatură Predoiu-Racoti, ce avea printre cli­enţii săi com­pa­­nia Marco In­ternational (adică a lui Marc Rich), aceeaşi pe care o slu­jeau pri­etenii lui Bogdan Buzăianu, adică Benyatov şi Stantchev.



Cum am văzut, exis­ta o construcţie ex­ternă care voia ca în anul 2014 (sau chiar şi mai de­vre­me) preşedinte al Româ­niei să ajungă Mihai Răzvan Ungu­rea­nu. Deşi astfel de construcţii externe au mai existat, ele nu au fost nici­­­odată atât de hotărâte ca în septembrie 2011, când Wa­shing­­to­nul, prin vocile vicepreşedintelui Joe Biden şi a secretarei de stat Hilla­ry Clinton, i-a ce­rut preşedintelui Băsescu să fie scos în faţă şi pregătit vi­i­to­rul preşedinte român, care va fi susţinut nu nea­părat de un partid, ci de o grupare de po­li­ticieni deja racolaţi de aceste interese străine.

Mihai Răzvan Ungureanu, un sluj­baş devotat al iudais­mu­lui, fiind bine sponsorizat la începutul carierei sale de mag­naţi evrei precum Marc Rich şi George Soros, se afla alături de Băsescu când acesta discuta cu oficialii americani, fiind pe loc ales să iasă în prim-planul vieţii politice ro­mâneşti, ajungând astfel ca în 2012 să i se dea guvernarea României şi să înstrăineze rezervele României precum gazele de şist că­tre trustul petrolier american Chevron (fosta Standard Oil, deţinută de familia Rocke­feller - patronii Comi­si­ei Trilaterale şi ai Grupului Bilderberg, super-think-tank-uri tip societate secretă -, cu care Ungureanu a sem­nat con­­trac­tul pe as­cuns, dar în prezenţa ambasadorului Gitenstein. În 2012, gu­vernul Un­gu­reanu trebuia să mai privatizeze pachete de acţiuni la Hi­dro­­electrica, Transelectrica, Transgaz, Romgaz, Nuclearelectrica, Olt­chim, Elec­­tro­cen­­tra­le Bucureşti, Complexele Energetice Oltenia şi Hune­doa­ra.

Schema trasată la Washington a fost până la urmă recunoscută şi la Bucureşti, când vicepreşedinta PDL Elena Udrea declara, în apri­lie 2012, că „premierul Mihai Răzvan Ungureanu va fi liderul în jurul căruia să se construiască o nouă forţă politică de dreapta“. În acelaşi timp, la rân­dul lui, M. R. Ungureanu declara că simte „o aşteptare din partea po­pu­laţiei şi că această aşteptare se va structura la un moment dat“.

Zvonurile de pe culoarele puterii spuneau chiar că Ungureanu ar putea să fie candidatul Puterii la alegerile prezidenţiale, aşa că, atunci când, peste nici două luni. a fost demis de către Parlament, în 27 aprilie 2012, el nu renunţa la aceste planuri ambiţioase, de­cla­rând, pe loc, public: „Eu, per­sonal, nu mi-am spus ultimul cuvânt!“.

Dar şi Ponta îşi aranjase guvernarea tot la Washington

Decis să înlocuiască guvernarea PDL în România, Victor Ponta reuşeşte ca, în urma sforilor trase de mai bine de un an cu ajutorul con­tac­telor israeliene, mai ales al lui Colette Avital (a se vedea subcapitolul anterior: Victor Ponta îşi face cărţile în Israel), să aibă o vizită oficia­lă în SUA, în februarie 2012. Scopul său era să îşi declare fidelitatea pentru a câştiga acordul / sprijinul americanilor spre a veni la putere, deşi la Bu­cu­reşti abia se instalase guvernul condus de M.R. Ungureanu, agreat de Wa­shington. „Lista întâlnirilor [din SUA] a fost stabilită dinainte de a ple­ca în America cu ambasadorul Mark Gitenstein, la Bucu­reşti - zicea Vic­tor Ponta -... Toate persoanele cu care trebuia să ne întâlnim ne-am în­tâl­­nit şi eu şi domnul Corlăţean şi domnul [general] Dobriţoiu“.

În realitate, întreaga deplasare şi întâlnirile au fost înconjurate de un maxim mister. Nici nu se ştie ce a discutat concret Ponta cu ofi­cialii americani, adi­că cu şefii de cabinet şi consilierii vicepreşedintelui SUA Joe Biden şi ai secretarului de stat de la Externe, Hillary Clinton, cu mai mulţi congresmeni sau la Pentagon - de­­partamentul de stat SUA al Apă­ră­rii, deşi se ştie că Ponta s-a întâlnit în taină chiar şi cu Hillary Cliton.

Ceea ce s-a aflat este numai din interviul dat de Ponta la o tele­vi­zi­une a românilor din Chicago, Romanian Television Network, din care se poate reţine că liderul PSD s-a angajat în faţa oficialilor americani, da­că va ajunge şef al guvernului României, pentru următoarele: 1. Româ­nia va rămâne „un partener special“ al Statelor Unite; 2. În acest sens, odată ajuns la putere, „vom face şi mai mult“ decât au făcut „cei dinainte“ (guvernarea Băsescu-PDL); 3. „SUA, ca şi UE, rămân un par­te­­ner strategic pentru România“, iar „viitorul guvern al USL [pe care îl va con­du­ce Ponta] va con­tinua, după alegeri, proiectele începute, respectiv pro­iectele de coope­ra­re militară în cadrul NATO, proiectele de colabo­ra­re po­litică în regiune şi proiectele de colaborare economică, în special pe zo­na energiei“.

„M-am văzut şi cu reprezentanţii de la FMI - adăuga Ponta -, pen­tru că România are nevoie de capitaluri americane“ (!!?). La Bucureşti, el ţipa, însă, din opoziţie, că România nu trebuia să se împrumute de la FMI.

Ponta s-a mai văzut, totuşi, şi cu şefii unor „firme de consultanţă“ şi think-thank-uri ame­ri­cane de tip mondialist, din pleiada ce stă în spa­te­le „guver­nu­lui din um­bră“ global. În fruntea acestora se află Sonecon, condus de evreul Robert Shapiro, ex-subsecretar al Economiei SUA, care, prin Sonecon, i-a consiliat pe Tony Blair, Bill Clinton, Al. Gore şi Hillary Clinton, cât timp aceştia au ocupat func­ţii de stat („ne-am ajutat cli­en­ţii să-şi atingă scopurile“, zice Shapiro).

Tot un evreu este şi Barry Pavel, directorul unui think-thank sa­te­­lit ideologic al Nato, numit Atlantic Council, unde Victor Ponta, în timpul vi­zi­tei din SUA, a sus­ţi­nut un speach pe tema „Prio­rităţile strategice ale României“ (Atlantic Council avea un puişor - sucursală şi la Bucureşti, sub nume­le de „Dinu Patriciu Eurasia Center“). În aceeaşi linie se înscria şi în­tâl­ni­rea lui Ponta cu Sally Painter, şefa „Blue Star Strategies“, alt satelit al Nato ce oferă „consultanţă“ pentru menţinerea României în Alianţa mi­li­ta­ră euro-at­­lantică, printre altele.

Altă „firmă“ vizitată de Victor Ponta în acele zile, este Benenson Strategy Group, condusă de Peter Brodnitz, companie ce oferă con­sul­tan­­ţă „de strategie“ celor care vor să câştige puterea, fie în Senatul sau Con­gre­sul SUA, sau chiar preşedinţia SUA. Inclusiv ex-preşedintele ame­ri­can Barack Obama a fost clientul lor.

Cea mai importantă, însă, asemenea vizită, Victor Ponta a avut-o la think-tank-ul American Enterprise Institute (înfiinţat din 1843, în timpul războiului), unde s-a întâlnit cu Desmond Lachman. A.E.I. este un fel „bi­­­serică“ a capitalismului american, care urmăreşte limitarea pu­te­rii gu­ver­nului în favoarea iniţiativei şi interesului particular (al celor mai bogaţi americani, bineînţeles - ce o fi căutat un „Che Guevara“ precum socia­lis­tul Ponta la aceştia?). A.E.I., o alternativă a celui mai important grup de planificare a politicii SUA, Institutul Brookings, are o in­flu­en­ţă globală şi se ocupă de politica internaţională, dar este adesea, prin membrii ei din administraţia de stat, realizatoarea în fapt a politicii SUA. Printre aceşti membri îl regăsim bunăoară şi pe Paul Wolfowitz, fostul şef evreu al Băn­cii Mondiale, iar în board îi aflăm şi pe reprezentanţii marilor mag­naţi evrei ai Americii, precum Robert Pritzker (proprietar al lanţului hotelier Hyatt), pe in­te­lectualii evrei precum profesorii Michael Rubin, Dan Blumenthal sau Joshua Muravchik (fiul unor emigranţi evrei din Kiev care îl apre­ci­a­ză pe Tony Blair pentru „transformarea partidului laburist în partid liberal, al oamenilor de afaceri“), ca şi importanţi poli­ti­ci­eni precum fostul vice­pre­şedinte al SUA Dick Cheney. American Enterprise Institute, alături de alte trei think-thank-uri - adică Institutul Broo­kings, Fundaţia Heritage şi Con­siliul Relaţiilor Externe - reprezintă „gru­purile de reflecţie“ ce gândesc şi fac politica SUA, numai că Ame­ri­can Enterprise Institute este cel mai con­servator şi susţinea, în decem­brie 2011, necesitatea ca SUA să ata­ce mi­litar Iranul, sprijinind Israe­lul să asigure „securitatea zonală“.

Cum am văzut, cele mai numeroase întâlniri, Ponta le-a avut în zona militară, respectiv Pentagonul şi think-tank-urile Nato, tre­buind să confirme că va menţine România în această linie, care este, în bună mă­sură, „armata capitalismului“. De aceea, el a fost însoţit în SUA de Titus Corlăţean şi de generalul Corneliu Dobriţoiu, ca o garanţie, Victor Ponta spunându-le textual americanilor că aceştia doi „vor ocupa func­ţiile de mi­nis­tru de Externe, respectiv cel al Apărării naţionale“ în viitorul guvern, ce îl va conduce. Dobriţoiu era un general de 67 de ani atunci, care a mai fost sub­se­cre­tar de stat la Apărare şi care a absolvit în 2004 „Colegiul Nato“ din Roma, fiind astfel agreat de americani ca fidel politicii lor mili­ta­re (un tip cam închipuit, uneori, Dobriţoiu susţinea că el ar fi „coordonat integra­rea Ro­mâ­niei în NATO“).

Una din întâlnirile mai speciale ale lui Victor Ponta la Washington a fost cea cu un reprezentant la firmei petroliere Chevron, Jay Thomp­son, care, în aceeaşi perioadă, semna la Bucureşti cu premierul Ungureanu concesionarea gazelor de şist româneşti.

Ce a urmat este istorie deja. La finele lui aprilie 2012, Victor Ponta, ca lider al opoziţiei parlamentare, respectiv al alianţei USL, introducea mo­ţiunea de cenzură împotriva guvernului Ungureanu, pe 27 aprilie dă­râ­ma acest guvern la votul din parlament, iar apoi era nominalizat drept pre­mi­er de către preşedintele Traian Băsescu. Mai puţin se ştie că înainte de in­tro­ducerea moţiunii de cenzură, în 25 şi 26 martie 2012 Victor Ponta se în­­tâlnea cu fostul pre­mier bri­tanic Tony Blair, un emisar al ocultei mon­dia­le precum Grupul Bilder­berg şi Comisia Trilaterală. Întâlnirea a avut loc la sediul central al PSD, „la solicitarea lui Blair“, care se afla la Bu­cu­reşti la un „eve­ni­ment al societăţii civile“, ziceau pesediştii, ve­nind „să dea un me­saj de susţinere pentru USL şi pentru Victor Ponta“ şi pentru a-l fe­li­ci­ta pe Ponta pentru includerea acestuia pe lista „Young Global Lea­ders“ de că­tre Fo­ru­mul Economic Mondial, mai ziceau ei. (Forumul Economic Mon­di­al, care se întruneşte anual la Davos, este puternic contestat, în stradă, de extrema stângă europeană, ca fiind conclavul marelui capitalism, dar „Che Guevara“ de Dâmboviţa, cum era numit Victor Ponta, îl iubea.)

Apoi Ponta a trecut şi în „barca lui Soros“, susţinătorul adminis­tra­ţiei Obama: în 2014, guvernul său PSD organiza un hackaton îm­pre­u­nă cu fundaţia Soros (unde participa şi Florin Bădiţă, viitorul campion al ma­ni­festaţiilor de stradă iohanniste), iar soroşista Alina Mungiu Pippidi îl ca­rac­teriza pe Ponta ca pe „un impecabil lider de viitor“. Apropierea sa de „societatea civilă“ de soldă străină începuse din 2009, când era ministru pe relaţia cu Parlamentul în gu­ver­nul Boc 1, iar firma familiei sale, Gross­mann Engineering, semna cu Consiliul Judeţean Ialomiţa un con­tract de con­sultanţă împreună cu Freedom House (ong tentacul al CIA), prin celebra Cristina Guseth, pri­mind împreună 250.000 de euro din fonduri europene.