Fără vize pentru evrei.
Pentru a facilita şi mai mult derularea afacerilor israeliene în România, în 2005 guvernul român mai făcea un pas. Cu o săptămână înainte de vizitele lui Ungureanu (ca ministru de Externe) şi Videanu (primar al Bucureştiului) în Israel, la data de 26 mai 2005, a avut loc schimbul de scrisori prin care guvernele României şi Israelului au încheiat Acordul privind „reglementarea călătoriilor reciproce ale cetăţenilor lor“. Concret, cele două guverne au convenit ca cetăţenii Israelului să poată călători în România fără vize, „atâta timp cât durata şederii în România nu depăşeşte 90 de zile“. Reciproca nu era valabilă, ceea ce l-a postat pe cetăţeanul român într-un rang de inferioritate faţă de cel israelian. Pretextul guvernului român: „Acordarea regimului de liberă circulaţie cetăţenilor Statului Israel, în limitele celor 90 de zile, reprezintă o măsură necesară pentru îndeplinirea calendarului de aderare a României la Uniunea Europeană.“
Axa Washington-Berlin-Bucureşti,
ALTĂ AXĂ SIONISTĂ, CU ESCALĂ LA IERUSALIM
Imn la sinagogă pentru victoria lui Iohannis
Şi Klaus Iohhanis, şi prietenul său Eduard Hellvig, s-au pronunţat, după câştigarea alegerilor prezidenţiale din 2014, pentru o „europenizare“ a Serviciului Român de Informaţii, după ce acesta ar fi fost „americanizat“. „Deja sunt prea multe semne de întrebare - comenta jurnalistul de casă al soroşistei Monica Macovei, Dan Tapalagă, toată această situaţie -. Chiar dacă nu-l exprimă, americanii ar mai avea un motiv suplimentar de îngrijorare: a intrat noul preşedinte Iohannis atât de mult în sfera de influenţă a Germaniei din moment ce nominalizează la şefia SRI un politician convins că axa Washington - Londra - Bucureşti trebuie deviată prin Washington - Berlin - Bucureşti?... Apoi, ce înseamnă de fapt «europenizarea» SRI dorită de preşedinte?“
Răspunsul era că, şeful militar al SRI, generalul Florian Coldea, era de ani buni „cel mai important pion al americanilor în România. Prin el, americanii au acces la tot ce ţine de securitatea naţională, la tot ce ţine de maldărul de dosare aflat în fişetele siguranţei româneşti. Din cauza lui şi a lui George Maior, suveranitatea statului român a rămas doar o poveste de adormit copiii. Actul de vânzare al ţării iniţiat de Băsescu a fost desăvârşit de cei doi. Servilismul inept al celor trei a făcut din România o ţintă total nepregătită pentru ceea ce urmează a se întâmpla.“
„În treacăt fie spus, Helvig este pe jumătate etnic german (saşi braşoveni), fapt care explica şi mai bine admiraţia sa pentru modelul german“, îşi încheia Tapalagă nedumeririle. O scăpare, poate, căci Eduard Hellvig are mai degrabă strămoşi vorbitori de limbă idiş şi că a fost, la începutul carierei sale politice, un adept al „evreului internaţional“ George Soros.
Când încă mai posta pe Facebook, chiar înainte de a ajunge şeful SRI, Hellvig făcea o politică anti-democratică făţişă, în genul organizaţiilor soroşiste de care este legat: „Avertismentul primului preşedinte al Germaniei reunificate - scria el - privind riscul unui influenţe prea mari a partidelor, scăpate de sub orice control [american, ocult, masonic? - n.aut.], e valabil azi în societatea românească - obligată să dezvolte anticorpi împotriva oricăror influenţe excesiv-nocive, după devoalarea unor derapaje chiar din interiorul instituţiilor fundamentale.“ Era vorba de „derapaje“ naţionaliste. Şi „anticorpii“ cine ar fi? Serviciile secrete, „societatea civilă“ de soldă străină, sau, şi mai bine, amândouă, lucrând împreună împotriva partidelor ce s-ar putea opune disoluţiei teritoriale sau totalei colonizări economice a României, sau chiar unui război străin intereselor noastre.
Dar primul preşedinte al Germaniei reunificate a fost Richard von Weizsäcker, un om al ocultelor, membru al Clubului de la Roma şi înfocat filo-israelian. Până şi magnatul Ion Ţiriac, în timp ce îi făcea propagandă la Pro Tv, în 2014, lui Iohannis, pentru alegerile prezidenţiale, îl dădea ca exemplu, atunci, pe preşedintele german din perioada1984-1994, care ar fi fost „un domn“, zicea Ţiriac, deoarece în 1985 a asumat „responsabilitatea istorică a Germaniei şi a germanilor pentru crimele nazismului“, adăugând că atunci „când adevărul de nedescris al Holocaustului a devenit cunoscut la sfârşitul războiului, prea mulţi dintre noi au susţinut că nu ştiau nimic despre el şi că nici nu au bănuit nimic.“ „Preşedintele Germaniei, Weizsäcker, a fost în Israel - zicea Ţiriac -, a fost primit cu onoruri, pentru că a fost un domn, care a spus «Nu uităm trecutul, dar mă uit în viitor»... Cam aşa văd eu viitorul preşedinte al României“ (adică pe Klaus Iohannis). La Ţiriac este explicabilă atitudinea şi îndemnul, el făcând afaceri foarte strânse cu evrei germani1 sau cu Ilan Schwartzenberg, fiind şi semit (yenish, jenische sau „gabor“), dar Iohannis chiar şi-a însuşit-o.
De cum a fost ales preşedinte al României, înainte de a-şi prelua funcţia, Iohannis a şi ţinut să salute comunitatea evreiască. Prilejul a fost oferit de redeschiderea Templului Coral din Bucureşti, reinaugurat după ample renovări pe banii statului român, în prima zi de Hanuca, 16 decembrie 2014 (anul evreiesc 5775), sărbătoarea „Luminii şi Reînnoirii“. Templul a fost plin de evrei şi de prietenii lor, veniţi „la aprinderea primei lumânări de Hanuca din an“: Preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu, a fost reprezentat de consilierul Iulian Fota, iar preşedintele ales, Klaus Iohannis, de prim-vicepreşedintele noului PNL, Cătălin Predoiu. Şi moţ era şi ex-primarul general al Capitalei, penalul Sorin Oprescu, primarul bucureştean cel mai prieten al „comunităţii“, căci are ascendenţă evreiască.
Au readus „sulurile legii“ de Torah în templu iar prim-cantorul Iosif Adler a sunat din şofar şi apoi a intonat, cu corul sinagogii, Baruch Haba B'shem Adonai, adică, în ebraică, „Binecuvântat este cel care vine întru numele lui [Dumnezeu] Adonai!“, adică Iohannis la cârma României.
Mai pe urmă, în 22 mai 2015, preşedintele Klaus Iohannis şi premierul Victor Ponta au fost prezenţi împreună la Templul Coral, la evenimentul dezbatere „Decalogul - fundament al justiţiei“, deşi dreptul roman stă la baza sistemului nostru juridic, nu cel iudaic. Au urmat apoi vizitele în Israel. După ce, în 23-24 iunie 2014 întregul guvern român (vice-premierul Dragnea, ministrul Finanţelor, al Apărării, al Economiei şi al IMM-urilor, al Sănătăţii şi al Educaţiei, al Mediului şi al Muncii etc.) se deplasase la Ierusalim în frunte cu premierul Victor Ponta pentru întâlnirea „Government-to-Government (G2G)1, i-a venit rândul şi lui Iohannis, odată ajuns preşedinte al României, să îşi prezinte omagiile la Templul lui Solomon (reprezentat de „Zidul Plângerii“).
Lunga consfătuire din Israel, fără presă, a preşedintelui
Dacă la Templul Coral, în Bucureşti, Iohannis a purtat pe cap o chipa albă (sau kipa, „scufia tradiţională evreiască“), la Ierusalim, în martie 2016, el a purtat purtat una neagră. De fapt, acea vizită, din 2016, a fost cea mai lungă vizită oficială făcut de un preşedinte român în Israel, durând cinci zile. Iar, ca şi Traian Băsescu şi ca Elena Udrea, şi Iohannis a strecurat un bileţel cu o rugăciune (amidah) la zidul templului solomonian. Şi soţia sa, Carmen Iohannis, a strecurat în Zidul Plângerii un bileţel cu o dorinţă adresată Dumnezeului Vechiului Testament, Adonai. Soţia unui preşedinte este luată în Israel numai dacă Protocolul gazdelor cere prezenţa ei.
Cum remarca şi jurnalistul Ion Cristoiu, Iohannis preferase să plece în Israel în locul unei şedinţe a Comisiei Europene, unde fusese invitat. La rândul lui, ex-preşedintele spunea că Iohannis plecase la plajă, ironizând importanţa vizitei, deşi aceasta avea raţiunile ei, cea mai vizibilă fiind aceea a asumării sarcinii de către preşedinte, în faţa şefilor evreilor, că toţi „anti-semiţii“ din România vor fi condamnaţi, iar drumul intereselor israeliene va fi netezit în timpul mandatului lui. Iohannis s-a dus în Israel din acelaşi motiv pentru care Liviu Dragnea s-a dus tot în Israel cu „Legea Defăimării“ în buzunar. Pentru a-i încredinţa pe premierul şi preşedintele israelieni că România e în „avangarda luptei împotriva antisemitismului“: „Revirimentul antisemitismului la nivel european şi internaţional cere un răspuns pe măsură, adecvat - spunea oficial Iohannis în Israel - ...Autorităţile române sunt ferme şi sancţionează orice fel de formă de antisemitism şi negare a Holocaustului.“
„După decembrie 1989 - conchidea Ion Cristoiu -, România a avut pe plan extern doi licurici: Unul zis de Traian Băsescu Marele Licurici: America. Unul căruia eu i-aş zice Micul Licurici: Israelul. Puţini sunt politicienii români postdecembrişti care să nu fi făcut vizite în America şi în Israel. Puţini sunt politicienii români postdecembrişti care să nu fi făcut totul pentru a intra în graţiile organizaţiilor evreieşti mondiale: de la Ion Iliescu până la Crin Antonescu. Ultimul e autorul Legii care cenzurează textele despre Mişcarea Legionară. Liviu Dragnea a ajuns preşedinte al PSD. Spre deosebire de Victor Ponta, îi lipsea o anume recunoaştere internaţională. Avea nevoie ca de aer de o vizită de succes în Israel. Şi a avut-o. În Israel a fost primit de premierul Benjamin Netanyahu, a fost decorat cu Crucea Ierusalimului. Nu ştiu dacă pentru asta a primit în plic Legea defăimării. Sigur e că Liviu Dragnea s-a angajat în bătălia pentru această Lege crezînd că va face pe plac lobby-ului evreiesc... După Liviu Dragnea, a venit şi Klaus Iohannis cu aceeaşi neghiobie: Insistenţa pe angajamentul României de a lupta împotriva antisemitismului. Acest hodoronc-tronc prezidenţial riscă să creeze o imagine catastrofală a ţării noastre în lume. Imaginea unei ţări unde antisemitismul e o realitate primejdioasă prin proporţii.“ 1
Adevărul privind vizita prezidenţială în Israel din martie 2016 este mai complex. Iohannis trebuia şi să confirme continuitatea afacerilor israeliene politico-economice ce implică România, aşa cum fuseseră ele asumate de regimurile Boc şi Ponta. Băsescu fusese şi el într-o vizită fulger în Israel, în ultimul an de mandat ca preşedinte, în ianuarie 2014, iar în 23-24 iunie 2014 întregul guvern Ponta (aflat în opoziţie cu preşedintele Băsescu) se aflase şi el în Israel ca să semneze o serie de acorduri. La finele lui 2015, Iohannis reuşise să dărâme guvernul Ponta şi să-şi instaleze propriul cabinet, prin premierul Dacian Cioloş. Respecta acesta programul de privatizări, angajamente militare şi politice şi de „reforme“ (mai ales în Sănătate) asumat de precedenţii guvernanţi români în faţa evreilor şi a altor foruri străine? Iohannis era cel mai în măsură să răspundă, aşa că a stat aproape o săptămână în Israel, împreună cu staf personal secret.
Aşa că Iohannis a avut şi o serie de alte discuţii discrete în Israel. În nota de subsol de mai sus am arătat o parte a afacerilor israeliene ce erau în plină desfăşurare atunci asupra României. Iar vârfurile de lance ale discuţiilor erau, în afară de oficialii israelieni, marii oameni de afaceri evrei. Toată clasa suprabogată din Israel are afaceri de protejat şi de dezvoltat în România şi urmăreşte să-şi păstreze privilegiile câştigate deja.
Când înalţii oficiali români se duc în Israel, se duc acolo degrabă şi marii afacerişti evrei din România, alţii îi aşteaptă, deoarece guvernanţii israelieni le facilitează discuţii directe, neprotocolare, fie cu preşedintele, fie cu premierul sau diverşi miniştri ai României, ceea ce pot obţine mai greu la Bucureşti, în discreţie, iar asemenea discuţii, ca în timpul vizitei lui Iohannis, au fost aproape secrete şi din cauza duratei mari a vizitei.
Instituţii media importante din România nu l-au însoţit pe preşedintele Klaus Iohannis în vizita din Israel pentru că nu şi-au permis să stea atât de mult într-o delegaţie. Încă din anii ’90 practica era ca administraţia Prezidenţială să asigure în deplasările externe transportul jurnaliştilor agreaţi, iar presa să-şi achite hotelul. Pentru că preşedintele Iohannis stă, însă, într-o vizită externă cu zilele, presa din România a ajuns să nici nu îşi mai permită să-l însoţească în delegaţii, fiind prea scump. În programul vizitei în Israel de pe site-ul preşedinţiei, presa era chiar descurajată prin faptul că doar la câteva din întâlnirile oficiale din cele anunţate ale lui Iohannis se menţiona „oportunităţi de imagini“ pentru jurnaliştii acreditaţi. Adică media afla că, în general, nici nu i se va permite accesul în jurul preşedintelui.
Iar aceasta pentru că Iohannis, în spatele imaginii de plimbăreţ detaşat, ascunde, cum s-a văzut, şi pe omul culiselor, al aranjamentelor secrete, departe de ochii publicului. Un elocvent exemplu în acest sens este momentul când a doua zi după alegerile generale din decembrie 2016, preşedintele Iohannis îl chema la o discuţie de taină, înaintea celor oficiale, pe Călin Popescu Tăriceanu, pentru a-l convinge, şi prin ameninţări, ca partidul său să nu facă alianţă la guvernare cu PSD-ul, căci el, Iohannis, va declanşa un „război total“, ceea ce a şi făcut în ianuarie 2017.
În Israel, unele dintre discuţiile cu uşile închise ale lui Iohannis le-a purtat cu „reprezentanţi ai diasporei române“ cu „scopul de a îmbunătăţi relaţia dintre România şi Israel“. Dar „diaspora românească“ înseamnă în cazul Israelului, una străină, adică evreii plecaţi din România şi stabiliţi în Israel, care, în bună parte, au recolonizat economic teritoriul românesc şi, conform tradiţiei lor naţionale, se află într-un etern lamentaţio pe lângă orice putere de la care pot obţine favoruri. La acea dată, de la Iohannis.
Pretenţii economice evreieşti către Iohannis şi români
Cele mai interesate de o extindere a afacerilor lor în România erau din 2015, şi sunt şi în prezent, marile companii israeliene Shlomo Group, Israel Corp., Israel Electric Corporation, Israel Aerospace Industry, Elbit Systems şi Maman Group. Alte asemenea firme evreieşti sunt deja de mult timp foarte bine instalate în spaţiul românesc. Shlomo Group şi Maman Group vor logistica aeroportuară şi navală româneşti, cu precădere portul Constanţa, aeroportul internaţional Braşov şi şantierul naval Mangalia.
Grupul Maman, parte a gigantului israelian Taavura, mai cumpărase din 2013 şi firma românească International Business Transport (IBT, companie locală de logistică, transport şi vămuire ce gestionează din 1994 peste 18.000 mp de depozite, printre clienţii acesteia aflându-se nume mari precum Michelin, P&G, Knauf, Kronospan sau Intersnack, cu 2000 de transporturi lunare în camioane TIR, în România, zona est-europeană şi a fostei Uniuni Sovietice), israelienii fiind în plină extindere pentru „a crea [prin România] un cap de pod pentru dezvoltarea în Europa a afacerilor“ (cf. Z.Fin.), căci Maman, al căruia al doilea mare acţionar sunt liniile aeriene israeliene El-Al, deţine în Israel cel mai mare terminal de containere, de peste 150.000 mp, fiind conectat şi cu reţeaua israeliană de căi ferate.
Vicepreşedintele Maman Group, israelianul Ilia Volkov (evreu slav), se întâlnise din martie 2013, la Bucureşti, şi cu şeful corupt al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, Mihail Vlasov (alt nume slav), pentru a prelua ce întreprinderi româneşti poate. El era însoţit de Zvi Oren, preşedintele Asociaţiei Producătorilor din Israel a punctat: „Suntem interesaţi de privatizările întreprinderilor din portofoliul statului român, în mod special de Societatea de Căi Ferate. În calitatea mea de preşedinte al Asociaţiei Producătorilor din Israel, voi prezenta întreaga listă a societăţilor ce urmează a fi privatizate în România oamenilor de afaceri israelieni“.
Iar Elbit Systems este cea mai insistentă prezenţă israeliană pe lângă oamenii preşedintelui, ca să tot vândă tehnologie militară românilor. În plus, se vrea şi o masivă prezenţă israeliană în Sănătatea românească.
„Ministrul de Externe al lui Iohannis“
şi „gaşca spionilor trădători“ de la Externe
Preşedintele român - spunea presa israeliană în prima zi a vizitei lui Iohannis în Israel - „a sosit noaptea trecută pentru un sejur de 4 nopţi, ceea ce este considerată o «şedere lungă» pentru un preşedinte... El a mai fost însoţit şi de ministrul său de Externe, Lazăr Comănescu, ...pentru a se întâlni cu liderii parlamentari ai Israelului“. De fapt, înainte de a fi ministru de Externe în guvernul Cioloş, înainte de noiembrie 2015, Comănescu fusese consilier prezidenţial de politică externă, la Cotroceni, pentru Iohannis. Carierist la Externe încă din perioada comunistă, acest Comănescu a trebuit însă să părăsească ministerul în 1982, din motive tainice, dar în acel an încă se mai făceau epurări după fuga lui Pacepa, şeful Securităţii, din 1978. „Revoluţia“ din 1989 l-a readus la ministerul de Externe pe Comănescu, ca şi când ar fi fost un dizident anticeauşist, venind pe post de consilier în guvernul evreului Petre Roman.
Relaţiile lui L. Comănescu din perioada comunistă duc mai toate spre foşti securişti, deveniţi după 1989 masoni, unii dintre ei, precum prietenul său Ştefan Mâşu, fost şef de rit în Marea Lojă Naţională a României. Acest fost general de Securitate sub acoperire din fostul Minister al Comerţului Exterior, Mâşu, lansa aluzia despre Lazăr Comănescu că ar fi şi acesta mason (ceea ce azi nu este deloc rar la diplomaţii români, la care adeziunea la masonerie pare că ar face parte din fişa postului), afirmând textual: „Eu vă spun că [Comănescu] nu este [mason]. Şi chiar dacă ar fi... La noi, masoneria a exercitat o atracţie exagerată după 1990“1. În timp, până în 2001, Lazăr Comănescu a fost ba secretar de stat la Externe, ba ambasador al României pe lângă UE, sau chiar pe lângă NATO, care are ea însăşi o largă structură masonică afiliată, formată din militari, cu sediul central în Germania, ce activează în ritul scoţian.
Şeful de cadre pe linie de Securitate al lui Lazăr Comănescu a fost în anii ’70-’80 „bancherul“ (de după 1989) Emil Traian Andreescu, ofiţer de informaţii „D“, coordonator pe America de Nord la UM 0920/V2 (UM 0201, după 1978), Departamentul de Informaţii Externe (DIE/SIE) al Securităţii, care a lucrat şi ca acoperit la New York, sub paravanul de cercetător al „Institutului de Studiu al Conjuncturii Economice Mondiale“, de ataşat la ONU sau de lucrător la agenţia economică a României, conducând de fapt reţeaua de spionaj română din SUA.
Este important de înţeles că această lume a „găştii spionilor“ de la Externe, mazilită pentru suspiciuni de trădare de către Ceauşescu din 1978 cam până în 1984-85, s-a regăsită şi s-a organizat după 1989, ocupând poziţii importante în stat, chiar dacă nu în prim-plan. Astfel, Emil Tr. Andreescu a fost plasat de la începutul anilor ’90 la Bancorex, cea mai mare bancă de stat. El însă deţinuse dosarele de cadre ale „multor demnitari post-decembrişti, aflaţi la început de carieră în deceniul şapte“. Este vorba despre «externiştii» care au preluat România după căderea regimului comunist, precum, de exemplu, Teodor Meleşcanu, Bogdan Baltazar, Traian Chebeleu, Ion Goriţă, Nicolae Ropotean sau, în sfârşit, Lazăr Comănescu, mai târziu mâna dreaptă a preşedintelui Klaus Iohannis, în politica externă.
Căpitanul Andreescu absolvise aceeaşi facultate din ASE cu numai doi ani înaintea lui Comănescu, dar amândoi au ajuns în ministerul de Externe în anii ’70, Andreescu fiindu-i superior, ca locotenent major DIE şi, mai apoi, ca şef de agentură în SUA. Astfel, în 1973 Emilian Andreescu a fost trimis la post, la New York, pentru a-l înlocui pe un alt ofiţer-„diplomat“, pe Nicolae Ropotean, care nu mai prezenta siguranţă. Ropotean s-a întors în ţară, fiind plasat să lucreze la Securitatea Municipiului Bucureşti, apoi la Banca Română de Comerţ Exterior, unde a lucrat până în 1989, la un serviciu special.
În SUA, Andreescu, pe lângă faptul că era activ şi în ambasadă şi în agenţia economică, mai reprezenta România şi în Consiliul de Securitate al ONU, în perioada 1976-1978. De atunci datează o fotografie de grup, cu el, la New York (ONU), împreună cu „colegii“ Teodor Meleşcanu şi Lazăr Comănescu (ambii viitori miniştrii de Externe)1. Mai se afla cu ei şi agentul lui Andreescu, alt spion, Stelian Ilinoiu, a cărui fiică, Anca Ilinoiu, a ajuns după 1990 pe poziţii înalte în ministerul de Externe şi o consilieră strategică pe politică externă a preşedintelui Băsescu, la Cotroceni.
În perioada 1992-2005, Anca Ilinoiu a activat în Ministerul Afacerilor Externe. În acea perioadă, Traian Chebeleu, prietenul mai mare al tatălui ei şi foşti colegi de agentură în SUA, era din nou pe val în ministerul de Externe, din 1990, ca şi Lazăr Comănescu (Traian Chebeleu şi Stelică Ilinoiu au înfiinţat împreună şi o asociaţie, prin anii ’90, declarată apoi de utilitate publică, printr-o H.G., de către premierul Adrian Năstase).
Traian Chebeleu se afla deja la New York ca „ofiţer de Securitate acoperit“, conform dezertorului Mircea Răceanu, când agentura era condusă de precursorul lui Andreescu, de Nicolae Ropotean. Între 1964-1968 Chebeleu a fost „secretar III“ în MAE, iar în 1967 a devenit membru al „echipei româneşti ce a deţinut preşedinţia ONU pentru un an de zile“. Între 1969-1986 a fost „secretar II şi apoi secretar I la Misiunea Permanentă a României pe lângă ONU“. Deci a lucrat şi cu echipa controlată de locotenentul DIE Andreescu, fiind până la urmă cu toţii retraşi în anii ’80.
Dus în ţară, Chebeleu a fost trimis „la munca de jos“, ca inginer în construcţii hidroenergetice, abia în 1987 reuşind să primească un post mai călduţ, de redactor la Editura Politică. Degeaba se străduiseră ei să convingă regimul că îi sunt fideli: în plin avânt al cultului personalităţii lui Ceauşescu, în 1981, Traian Chebeleu şi Lazăr Comănescu publicau la Editura Politică, sub titlul Relaţii internaţionale, documente - România şi noua ordine internaţională, sute de citate din cuvântările lui Niculae Ceauşescu, dar efortul lor a fost eclipsat de către dezertarea la americani a şefului lor, Mihai Pacepa, ca şi a altor ofiţeri DIE colegi.
XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX
Din 2005 până în 2011, apoi, din nou, din 2014 până în 2016, Anca Ileana Ilinoiu era practic, prezentă, alături de Traian Băsescu, peste tot unde se decidea soarta României, unde se luau unele dintre cele mai importante decizii de natură strategică, decizii la care ea contribuia ca şefă a departamentului de politică externă a Preşedinţiei, participantă la şedinţele Consiliului Suprem de Apărare al Ţării, dar şi la cele mai importante vizite pe care preşedintele Băsescu le efectua în afara ţării.
Ea nu ar fi ajuns în această poziţie dacă nu era fiica tatălui ei, la rândul lui agentul sub acoperire ce-i deservise în SUA pe alde Meleşcanu, Lazăr Comănescu sau Traian Chebeleu. Toţi aceştia au fost reactivaţi sau activaţi din decembrie 1989, împreună cu Grupul Trocadero (gaşca de „mondialişti“ ai lui Isărescu, Adrian Năstase & comp).
Prin Chebeleu, Comănescu, Bogdan Baltazar sau Meleşcanu, noua putere de la Bucureşti, instalată în decembrie 1989 - ianuarie 1990 se punea, de fapt, la dispoziţia lui Pacepa şi, indirect, a CIA, care îl preluase sub controlul ei pe dezertorul şef al Securităţii, iar acum, acesta, îşi putea găsi, sub controlul şi la comanda CIA, interlocutori în foştii subalterni, marginalizaţi de Ceauşescu după fuga sa.
Primul ministru de Externe de după răsturnarea lui Ceauşescu, „emanat de revoluţie“, a fost evreul Sergiu Celac, pretins dizident, de fapt înlăturat din preajma sa, tot după trădarea lui Pacepa (şi el tot evreu), de către fostul dictator, căruia Celac îi fusese translator. Până în iunie 1990 a stat S. Celac în fruntea ministerului, dar sub el s-au întors la putere şi Traian Chebeleu şi Lazăr Comănescu, şi au rămas, trăgându-i după ei şi pe alţi membri ai echipei de spioni de la New York, dedaţi la „pacea cu inamicul“, sau pe copiii lor, precum pe Anca Ilinoiu, adusă şi şcolită la MAE. Chebeleu era atunci director în minister, plus şef de cabinet al ministrului de Externe, funcţie deţinută până în 1992, când a devenit consilier pentru politica externă al preşedintelui Ion Iliescu, pentru patru ani, după care, între 1997-2001, a devenit reprezentant permanent al României pe lângă organizaţiile internaţionale de la Viena, Austria, iar, din 2004, deja bătrân, a fost trims ambasador în Austria de către guvernul Năstase.
Anca Ilinoiu a crescut practic în MAE şi a devenit chiar şi consiliera lui Mircea Geoană, când acesta era ministrul Afacerilor Externe. Apoi, din 2005, a trecut la Cotroceni, mai întâi ca subalternă a lui Andrei Pleşu, apoi consilier plin pe politică externă. Chiar şi duplicitarul Pleşu a iubit-o, căci el avea să declare: „Consilierul prezidenţial de acum, Anca Ilinoiu, adjunctul meu când eram la Cotroceni, este un om extrem de bine pregătit profesional... ea poate livra orice informaţie şi orice procedură“.
De fapt, toate indiciile îl arată pe Andrei Pleşu ca fiind cel care i-a spus primul lui Klaus Iohannis să îl ia pe Lazăr Comănescu ca principal sfetnic al său în trasarea politicii extrene a României, în acord cu politica NATO, a SUA şi a Germaniei (şi, cum vedem, şi a Israelului), ca pe unul care are toate conexiunile necesare acestui job, verificat chiar de Pleşu.
XXXXXX
Cum s-a ajuns aici? Cum am arătat, diplomatul ofiţer acoperit căzut în dizgraţie, Lazăr Comănescu, revenea, adus de Celac, după „revoluţia din decembrie 1989“, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe îndeplinind funcţiile de consilier şi din 1993 ministru-consilier la Misiunea României pe lângă Uniunea Europeană - Bruxelles (1990-1994), apoi, în minister, director al Direcţiei Uniunea Europeană (1994-1995), iar din 1995 director general (şef de cabinet) şi consilier al ministrului Teodor Meleşcanu (alt coechipier al spionilor de la New York, la ONU, între anii 1978-1985).
„Diplomaţi de carieră“, „gaşca spionilor“ şi cum li s-a mai zis lui T. Meleşcanu, B. Baltazar, T. Chebeleu, Ilinoiu şi chiar şi lui Lazăr Comănescu şi celor asociaţi lor, deşi Comănescu lucrase în centrala MAE din ţară, sunt, de fapt, o echipă transpartinică, singura lor „partidă“ fiind, după 1989, evident, susţinerea în plan local a intereselor SUA şi ale alianţei transatlantice, plus ale Israelului. Majoritatea au devenit şi masoni, în secret.
Iar, dacă Sergiu Celac i-a plasat pe ei în funcţii importante în MAE la începutul lui 1990, pe Celac l-a instalat alt evreu, eminenţa conspiraţiei, atunci pe mână cu CIA-ul şi cu Uniunea Sovietică de câţiva ani, respectiv Silviu Brucan (Saul Brukner). Brucan, de la înălţimea contactelor lui directe şi cordiale cu Washingtonul şi Moscova, ca şi de la înălţimea aroganţei de conspirator principal la schimbarea regimului, i-a bătut cu pumnul în masă lui Ion Iliescu (preşedintele „revoluţionar“), în decembrie 1989, ca să îi pună prim ministru pe Petre Roman-Neulander (evreu, ca şi el), ministru al Apărării pe kaghebistul Nicolae Militaru (care a preluat şi serviciile secrete) şi ministru la Externe pe Celac (Cealik)1.
Tot Brucan este cel care a creat o „Comisie de Politică Externă“ a Frontului Salvării Naţionale, adică a noii puteri, în care el era preşedinte, restul comisiei fiind constituită dintr-o suită de membri ai grupului Trocadero, adică Vasile Secăreş, Dan Mircea Popescu, Dorin Rusu, Adrian Năstase şi Ioan Mircea Paşcu. Această comisie a fost preluată apoi de C.P.U.N., falsul parlament „emanat de revoluţie“, fără a fi ales de cetăţeni.
Rămas bun prieten cu Traian Chebeleu, şi şeful de agentură new-york-eză Nicolae Ropotean (predecesorul lui Andreescu) avea să fie reîncadrat în MAE după ’89, la Direcţia ONU şi alte Organizaţii Internaţionale.
La schimbarea de putere din 1997, liberalii, tărăniştii şi PD-iştii lui Băsescu şi Petre Roman-Neulander preluând guvernarea de la PSD, Lazăr Comănescu a fost păstrat în funcţia de secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe de către noul ministru, GDS-istul Andrei Pleşu, care l-a preluat de la Meleşcanu, ca şi pe Anca Ilinoiu, fiica spionului, pe care a făcut-o directoare în minister. Această perpetuare poate avea legătură şi cu migrarea politică a lui Meleşcanu, îndrumat de ceea ce s-a dovedit a fi un agent israelian, Adrian Costea, preluat ca şi consilier prezidenţial de către preşedintele Emil Constantinescu de la ex-ul Ion Iliescu. Îndrumarea lui Meleşcanu de către israelianul Costea a venit atunci când acesta a înfiinţat formaţiunea politică Alianţa Pentru România, dizolvată în PNL.
Pentru o mai bună imagine despre cum s-a integrat acest grup în societatea românească de după 1989, vom aminti că în 1978, Emilian Traian Andreescu a venit în concediu în România şi nu s-a mai întors la post. Se pare că a fost oprit în ţară datorită trădării generalului Pacepa, la recomandarea şefului său, colonelul Gheorghe Horotan, iar agentura lui din SUA a fost preluată de celebrul Liviu Turcu, care a defectat în ianuarie 1989. Andreescu fusese scos definitiv din sistem din anul 1983, dar revenirea pe culoarele puterii a vechi găşti a spionilor a făcut ca la începutul anilor ’90 să îl regăsim pe fostul spion lucrând la Bancorex, cea mai importantă şi mai mare bancă de stat, atunci. Alături de biroul său era adus din partea Trezoreriei SUA, în funcţia de consilier al preşedintelui băncii, americanul Andrew Littawer (documentat de DIE ca fiind ofiţer CIA încă din 1973, pe când lucra la firma BestFriend). În anii ’90, când Littawer era detaşat la Bancorex, americanii de la USAID (subagenţie a CIA) tocmai hotărâseră să pompeze mai multe sute de milioane dolari în Fondul Româno-American de Investiţii, care a sprjinit afacerile multor evrei americani în România, ca şi ale unor politicieni români precum Adriean Videanu (a se vedea schema de la pagina 169).
Despre experienţa sa la Bancorex de după 1989, fostul spion DIE E.T. Andreescu avea să se destăinuie către ziaristul Ovidiu Ohanesian1: „Din câte am înţeles, [la începutul anilor ’90, ministrul Apărării, Gh. Tinca, ca şi SRI şi ministerul de Interne, pentru a suplimenta «soldele mici» ale lucrătorilor din sistem] îl contactaseră pe un fost coleg de al meu de la Comerţ Exterior, care lucra [şi el] în Bancorex, Enea Cornel..., după 1989 mare mason..., fapt confirmat şi de fostul director al Bancorex, evreul Florin Ionescu, într-o carte a sa... Pe scurt, Enea a fost coleg cu mine în facultate, dar era mai bătrân pentru că rămăsese repetent. Eu am fost promoţia ’72. Ioan Mircea Paşcu terminase în 1971 contabilitatea, coleg cu Enea“. Şi Enea a fost ofiţer, dar „a luat-o rău în ’78 când a trădat Fodor şi a rămas în America. A luat-o în barbă total...“. Dar şi Enea „era pe cai mari în România [în anii 90, căci] eu l-am găsit în 1996 în Bancorex, şef de serviciu...“. Iniţial, ministrul Apărării Tinca a apelat la Enea, dar acesta „nu era bancher, era un şef de serviciu care se ocupa cu investiţii. Enea era cu [sibianul Nicolae] Dănilă [preşedintele Bancorex din 1999]. Enea a făcut prima listă cu evreul ăla cu confecţiile... Era în fosta clădire a Ministerului Industriilor de pe Calea Victoriei. Cu ăla, cu Seroussi2, evreul care a luat toate confecţiile din România. El avea biroul în clădirea de pe Calea Victoriei. Avea magazine în toată ţara, s-a extins, a cumpărat fabricile şi el le-a falimentat. Cu ajutorul lui Enea. El se ocupa de societăţi mixte pe care le făcea Bancorex-ul cu privaţi, investiţii d-astea financiare.“
Ong-ul sub acoperire al serviciilor secrete, pentru
politica externă atlantisto-filosionistă a României
- de la SRI-şti la Lazăr Comănescu şi Teodor Meleşcanu -
În noiembrie 2016, deşi guvernul lui urma să expire, adică guvernul Cioloş era la final de mandat, ministrul de Externe Lazăr Comănescu aranja în Israel desfăşurarea celei de a treia şedinţe comune de guvern Israel-România pentru anul 2017, după ce prima avusese loc în timpul guvernării lui Emil Boc, iar a doua în timpul guvernării Ponta, cum am arătat.
În ianuarie 2017, ministru de Externe devenea alt afiliat al „găştii spionilor externişti“, Teodor Meleşcanu, conectat nu numai prin trecut cu Lazăr Comănescu, cum am arătat în capitolul anterior, ci şi prin cabale mai recente precum grupul New Strategy Center, condus de fostul şef al Departamentului Central de Analiză al Serviciului Român de Informaţii, Ionel Niţu, un apropiat al fostului şef operativ al SRI, Florian Coldea, cu care a fost şi coleg de cameră pe vremuri, la studii.
Lansarea acestui „Ong“, în 9 iulie 2015, la Cercul Militar Naţional ca o „masă rotundă intitulată Strategia Naţională de Apărare a Ţării“, s-a desfăşurat sub motto-ul „România TransAtlantică, Fundaţia unui nou proiect de ţară“, iar participanţii reprezentau, în esenţă, structura nevăzută a sistemului de putere ce menţine România sub o anumită tutelă străină, precum reprezentanţi ai administraţiei prezidenţiale (consilierii politici şi de „securitate“ ai lui Iohannis: Dan Mihalache, Dudu Ionescu şi Sebastian Huluban) şi din zona guvernamentală de apărare, securitate şi politică externă, sau ai misiunilor diplomatice la Bucureşti ale unor state Nato.
New Strategy Center este, în viziunea acestora, locul sau „laboratorul unde să se iniţieze şi să se urmărească marile proiecte ale acestei naţiuni“, în „susţinerea valorilor euro-atlantice“, dar şi a „substanţierii parteneriatul strategic cu SUA“. Sub umbrela de „societate civilă“, grupul cere, de exemplu, ca, aşa cum vrea SUA, România să cheltuie în domeniului militar „cel puţin 2%“ din veniturile sale, începând cu anul 2017.
Au în spate lobby-ul patronatului producţiei de armament Patromil, prin Anssi (Asociaţia Naţională pentru Securitatea Sistemelor Informatice), alt Ong apropiat structurilor sistemului, principalul partener al New Strategy Center-ul condus de SRI-istul Ionel Niţu, care este şi preşedintele Asociaţiei Specialiştilor pentru Informaţii în Afaceri (Asia) şi director al firmei IntelSeCo, care deţine contracte cu statul pentru cybersecurity.
Această Anssi, principal partener al grupului New Strategy Center, are printre „membrii activi“ şi mari companii străine care activează şi în România, precum britanica London Brokers, europeana Airbus (parte în afacerea murdară EADS, de securizare a frontierelor), americanele IBM, Hewlett Packard şi Cisco Systems, franco-germana UniCredit Bank, germana Rohde & Schwarz, austriaca Kapsch Group sau locala Siveco (preluată de israelieni), toate interesate de afacerile militare.
Şi mai grăitor este faptul că la unele din întrunirile Anssi, precum Inteligence and Cybersecurity, Black Sea Defence and Aerospace sau The Euro-Atlantic Security and the Security in the Cyberspace, organizate cu sprijinul SRI şi al ambasadei SUA la Bucureşti, au participat fie evreul american George Friedman, fondatorul Stratfor („CIA-ul din umbră“) sau chiar fostul director al CIA, Michael Hayden. Totodată, Anssi a încheiat parteneriate „cu organizaţii similare din SUA, Israel, Anglia, Elveţia, Franţa“.
$
City-ul londonez pare a fi unul din cei mai importanţi patroni ai grupului New Strategy Center, deoarece în fruntea echipei lui de „experţi“ stă „senior bankerul londonez“ Mihai Buia, iar în fruntea „consiliului ştiinţific“ al NSC, alături de Lazăr Comănescu şi Teodor Meleşcanu, îl aflăm pe alt „londonez“ legat de oculta serviciilor secrete occidentale, evreul Sergiu Celac, cel care a şi reactivat în 1990, la Externe, „gaşca spionilor“ duplicitari de la New York. Celac a mai fost, în perioada decembrie 1990-1996, şi ambasador al României în Marea Britanie, unde a devenit legătura uneia din cele mai misterioase şi virulente societăţi secrete, considerată un fel de braţ armat al Grupului Bilderberg şi al Comisiei Trilaterale, numită „Le Cercle“, formată din foşti membri ai serviciilor secrete occidentale şi care acţionează pentru subordonarea serviciilor secrete naţionale din statele ţintă. Atunci a fost aranjată întrunirea Le Cercle de la Bucureşti, din 1995, la care a participat şi secretarul de stat al ministerului român al Apărării, Ioan Mircea Paşcu, un recrut al CIA, cum am văzut că este considerat1.
La rândul lui, expertul „senior banker“ al NSC Mihai Buia are „puternice legături cu lumea corporaţiilor din Europa“, începându-şi cariera la banca americană transnaţională Citibank (în care este prezent şi marele capital evreiesc al Salmon Brothers), după care a ajuns responsabil pentru Europa centrală şi de est al Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare, făcând parte din Romanian Business Club din Londra, grup elitist din City format din români care activau pe piaţa londoneză ca bancheri, avocaţi sau consultanţi, ce voia să formeze „o forţă extrem de puternică care la momentul potrivit să vină în ţară“, sprijiniţi, la un moment dat, de Mircea Geoană (Aspen Institute), şi să preia puterea („RBC, clubul românilor de la Londra care vor prelua puterea în România“, cum titra Ziarul Financiar). Din clubul londonez mai face parte şi magnatul Bogdan Drăgoi (al cărui tată, generalul Dan Drăgoi, a fost ridicat de generalul conspirator Athanasie Stănculescu, după „revoluţia“ din 1989, în funcţia de secretar de stat în ministerul de Economiei şi Industrie, poziţie din care s-a lansat - prin fantomatica firmă Sidex International Ltd - ca reprezentant al grupului britanic Balli asupra mega-combinatului siderurgic Sidex de la Galaţi, devalizat astfel şi preluat), dar şi ministrul Economiei din guvernul Grindeanu, instalat în ianuarie 2017, Alexandru Petrescu, este membru al Romanian Business Club-UK, după ce a fost licenţiat de University of Wales şi a deţinut mai multe funcţii în sistemul financiar-bancar londonez. O parte dintre membrii grupului au revenit în ţară fie desfăşurând afaceri proprii, fie preluând funcţii în cadrul unor bănci sau firme străine.
Acelaşi „expert“ al sereisto-atlantistului New Strategy Center, Mihai Buia, este cel care, când lucra, în 2004, la filiala română a germanei HVB Bank, a coordonat împrumutul sindicalizat, în valoare de 105 milioane de dolari SUA, acordat evreilor ruso-americano-israelieni de la Alro Slatina şi principalului său nou acţionar, Marco Industries (a afaceristului marca Mossad, Marc Rich).
Mai mult, tot la Londra s-a desfăşurat şi cea mai importantă întrunire a New Strategy Center, la sfârşitul lui ianuarie 2017, „sub oblăduirea ambasadorului României în UK, Dan Mihalache, fostul şef al Cancelariei prezidenţiale a lui Klaus Iohannis“, la care au fost însă prezenţi şi Iulian Fota, şeful Colegiului de Informaţii al SRI, Sergiu Celac şi Dan Dungaciu, membri ai NSC. Şi acest Dan Dungaciu face parte din tagma de guru români geo-politico-militari umflaţi precum cu pompa cu bani străini (Ong-ul său personal pro-atlantist, Fundaţia Universitară a Mării Negre, se află practic în solda unui Ong internaţional, Anna Lindh Foundation, iar el personal a fost, printre altele, bursier al şcolii lui George Soros, Central European University din Budapesta, ca şi al unor „instituţii“ americane, precum Triangle Research Centre din North Carolina, un fel de centrală „ştiinţifică“ şi de cercetare high-tech a peste 100 de mari companii americane, în frunte cu IBM, Cisco Systems, General Electric ş.a., având şi 16 universităţi).
Niţu, fostul şef al analizei SRI, şi-a ales cu grijă şi numele oenge-ului, căci îi plac acronimele cu alte sensuri (şi iniţialele altor organizaţii ale sale dau cuvinte precum Asia, Caiet etc.), ceea ce denotă şi lipsa de seriozitate şi de substanţă (dacă nu chiar puerilismul) celor care se ocupă de siguranţa României. Nu numai că, demonstrativ, a ales un nume în limba ocupanţilor ideologici şi militaro-economici ai ţării sale (ceea ce denotă şi lipsă de verticalitate), dar a făcut ca iniţialele grupului să fie NSC, ceea ce aduce în mintea oricărui cunoscător al lumii serviciilor secrete, iniţialele National Security Council de la Casa Albă, forul responsabil de „securitatea naţională“ a SUA, pentru care CIA este o simplă subordonată, NSC-ul american fiind cel care îi aprobă acesteia asasinatele în interes de stat.
Un partener semnificativ al NSC este „Institutul pentru Studierea Holocaustului din România - Elie Wiesel“, motiv pentru care din „consiliul ştiinţific“ al grupului mai face parte un binecunoscut evreu (în afară de Celac), holocaustologul Radu Ioanid, cu rezidenţă preponderentă în SUA, alături de Vlad Nistor, care, ca istoric şi geo-politician de ocazie, este obsedat de importanţa Israelului şi de „curtoazia“ ce trebuie arătată acestuia (emisiunile sale de acum câţiva ani de la Realitatea Tv erau dedicate, exclusiv aproape, personalităţilor israeliene din România) sau de Mihaela Nicola, fiica unui fost securist şi „coordonatoare a acoperiţilor SRI din presă“, fiind şi cosmetizatoarea imaginii publice a SRI (ocupându-se, adică, prin firma sa The Group, în secret, de „rebranduirea Serviciului Român de Informaţii“).
Având în vedere această adunare, se poate înţelege şi obiectivul declarat al NSC-ului de sereisto-externişti de „combatere a extremismului“, respectiv de combatere a naţionalismului, când nu e anti-rusesc. Când guvernul PSD abia se instalase în ianuarie 2017, iar manifestaţiile anti-guvernamentale erau în floare în Piaţa Victoriei, demarate sub îndrumarea lui Iohannis, Niţu, şeful grupului cotrocenisto-sereisto-atlantist New Strategy Center, s-a manifestat direct ca susţinător al manifestaţiilor în numeroase postări publice pe FB, anunţând că va participa şi personal la ele. Şi Alina Mungiu Pippidi, experimentată în activitatea de „societate civilă“ a ong-urilor internaţionale, spusese că mobilizarea la mitinguri depăşeşte capacitatea ong-urilor obişnuite şi că este mâna serviciilor secrete, arătând spre acoliţii SRI-ului, ong-uri militare camuflate „sub acoperire“ civilă.
Dar grupul NSC avea şi alte revendicări de obţinut de la guvern decât cele declarate, „ale mulţimii“. El voia să impună „programele majore de înzestrare ale Armatei României“, la nivelul pretenţiilor Big-Brother-ului american. Şi până la urmă, şi la presiunile SUA, a marcat. Iar serbarea reuşitei a fost marcată printr-o conferinţă publică a New Strategy Center, la 1 martie 2017, la Cercul Militar, împreună cu ministrul Apărării Gabriel Leş şi cu generalul Nicolae Ciucă, şeful armatei. „De la 11,022 miliarde lei - zicea Niţu jovial atunci -, reprezentând 1,35% din PIB, aşa cum arăta finanţarea pentru MApN în varianta de buget din 23 ianuarie, alocarea bugetară a crescut în câteva zile la suma de 16,322 miliarde lei. Aceasta reprezintă angajamentul de 2% asumat de România ca stat membru Nato.“1
Adică încă un miliard de euro să scoată guvernul român, în plus, nu contează de unde, pentru viitorul război cu Rusia aflat pe agenda USA-Stratfor, think-tank-ul corporatisto-CIA, pentru a cumpăra softuri, blindate, sistem de rachete sol-aer cu bătaie mare, elicoptere, corvetele multifuncţionale (din lista „neguvernamentalului“ Niţu), iar la aceste dotări participă întotdeauna în cazul României, cel puţin cu tehnologie, şi Israelul.
Iar participarea Israelului s-a văzut şi din întâlnirea organizată în 30 martie 2017 de Camera de Comerţ a României, unde consilier personal al şefului Camerei devenise în 2017 chiar ex-ministrul de Externe Lazăr Comănescu, în timp ce funcţiona şi la grupul New Strategy Center.
Dar, înainte de această întrunire a Camerei de Comerţ cu aşa-zisul Consiliul de Afaceri Americano-Român (AmRo), format din mari companii americane interesate de profit de pe urma românilor, preşedintele Klaus Iohannis a admis funcţionarea în România a serviciului secret străin Acci Bucharest Detachment (BuDet), Detaşamentul de contrainformaţii Nato.
AmRo este, de fapt, o subsidiară a firmei de lobby Williams & Jensen de la Washington. Aceasta este cea care i-a şi organizat lui Klaus Iohannis parte din programul de la New York, din septembrie 2015, după ce a participat la deschiderea unui summit ONU, precum întâlnirea preşedintelui român - „American Romanian Investors Dialogue“ - cu marile companii americane interesate de afaceri în „securitatea energetică“ a României şi IT, exact cum avea să facă lobby la Bucureşti şi Ong-ul SRI-ist al lui Niţu, New Strategy Center. De atunci, ministrul de Externe Lazăr Comănescu avea să îl primească periodic la Bucureşti pe Eric Stewart ca emisar al companiilor americane, fapt ce avea să îl facă apoi, din 2017, şi ministrul de Externe al guvernării PSD, Teodor Meleşcanu.
Evenimentul de vârf al lobby-ştilor americani de la W&S avea să fie cel organizat de Lazăr Comănescu la finele lui martie 2017 la Bucureşti la Camera de Comerţ, după ce, cu două zile înainte, Eric Stewart, ca şef al AmRo, se întâlnise, la guvern şi cu ministrul Meleşcanu şi cu Al. Petrescu, ministrul Economiei, cel care este coleg cu „expertul“ New Strategy Center Mihai Buia în clubul londonez din City, Romanian Business Club.
Firmele americane de producţie militară prezente sau reprezentate de AmRo la întâlnirile de la Bucureşti în prima parte a lui 2017, deci dornice de contracte, erau Bell Helicopters, General Dynamics, Oshkosh Defense, Lockheed Martin, Raytheon, Textron şi Boeing (urmate de firme petroliere, de softuri, farmaceutice şi alimentaţie, sau de fonduri de investiţii precum Warburg Pincus). Dar Lazăr Comănescu adusese la întâlnirea de la Camera de Comerţ şi firme zise „româneşti“ ca să colaboreze cu cele americane în aceste „investiţii“. Iar între aceste firme „româneşti“ se aflau strecurate israeliana Elbit Systems, adânc înfiptă în modernizările şi dotările militare din România, sau Dentons, o firmă de avocatură multinaţională cu bazele în SUA şi Anglia, fondată de către liderul democrat Steven Grossman de la banca evreiescă americană Goldman Sachs, fost preşedinte şi al American Israel Public Affairs Committee (Aipac).
Iar Lazăr Comănescu nu numai că a fost din 2017 plasat strategic de sistem la Camera de Comerţ, dar el funcţiona, neoficial, încă, ca un ministru de Externe (al lui Iohannis), în afară de Meleşcanu. Astfel, în 21 aprilie 2017, când preşedintele Comisiei de Afaceri Externe a Parlamentului de la Budapesta venise două zile la Bucureşti, el s-a întâlnit atât cu Alexandru Micula, secretar de stat la Externe, dar, concomitent, şi cu Comănescu, deşi nu mai era ministru, plus cu directorul Şcolii SRI, Iulian Fota, Lazăr Comănescu şi Fota fiind, cum am văzut, colegi şi la New Strategy Center, grup despre care şi presa constatase că „SRI controlează relaţiile externe şi marile proiecte interne ale României printr-un ONG“.
Dacă, pe când era ministru la Externe, secretarul de stat preferat al lui Lazăr Comănescu era Alexandru Micula, cel readus sub ministeriatul lui Meleşcanu la Externe este „CIA-istul“ George Ciamba, care a mai fost secretar de stat şi la anterioara guvernare PSD. S-a ajuns la un record de secretari de stat la Externe (cu subsecretari cu tot), de fapt, fiind păstraţi de Meleşcanu şi cei ai lui Comănescu, dar Ciamba era un atlantist mai virulent decât toţi colegii săi luaţi laolaltă. În 1992, el urmase cursurile Programului de Economie şi Relaţii Internaţionale al Hoover Institution - Universitatea Stanford, un fel de centru de spălare şi rescriere a creierelor, dezvoltat în colaborare cu CIA („instituţia“ fiind un think-tank republican conservator, asociat englezului Tavistock Institute, super think-tank asociat la rândul lui altor super think-tank-uri globaliste, precum Committee of 300).
Apoi, în 1997, Ciamba a urmat, tot în SUA, alt program de îndoctrinare, „International Visitors Program - Foreign Policy“, la United States Information Agency (Usia), unde se retrag ca profesori foşti şefi din CIA. Usia a fost iniţial creată pentru combaterea influenţei sovietice la nivel global şi pentru „promovarea valorilor americane“. Bine instruit, Ciamba a devenit apoi membru în Grupul de Iniţiativă România-SUA, creat de think-tank-ul Center for Strategic & International. „Diplomat de carieră“, el ar fi fost susţinut în trecut de Mircea Geoană (Aspen Institute), un curtenitor al organizaţiilor mondiale evreieşti, în mandatul de ministru de Externe al lui M. Geoană (2002-2004), Ciamba fiind numit prima dată secretar de stat.
U.S.-Romania Initiative Group (Grupul de Iniţiativă România-SUA) este în prezent condus de „Center for European Policy Analysis“ (Cepa), un „ong“ finanţat de guvernul american, prin U.S. Department of Defense şi, în mare măsură, de aceleaşi mari companii de armament americane (Bell Elicopter, Lockheed, Martin Raytheon) care fac parte din AmRo, cel prezent la consfătuiri cu Lazăr Comănescu la Camera de Comerţ, la Externe, cu Meleşcanu, şi la Economie, cu „bancherul londonez“ Petrescu.
Şefa U.S.-Romania Initiative Group, Corina Rebegea, care funcţionează şi ca expert sau ca membră în „advisory council“ al Cepa, apărea şi ca membră Aspen Institute, filiala România, condusă de Mircea Geoană. Şi Iulian Fota, membru şi în sereistul New Strategy Center, apare în acest advisory council al Cepa, în vârful căruia tronează nume grele, precum ale evreicelor Madeleine K. Albright (fostă secretar de stat, eminenţă cenuşie a politicii Externe a SUA) şi Anne Applebaum, sau al ideologului-activist de marcă al noii ordini mondiale Zbigniew Brzezinski, membru în consiliul director al Clubului de la Roma, dar şi în conducerea Council on Foreign Relations, Grupul Bilderberg şi, mai apoi, în Comisia Trilaterală (fondată din 1972 cu banii Rockefellerilor, având ca pretins declic motivaţional apariţia lucrării comandate de către Clubul de la Roma lui Zbigniew Brzezinschi, Between Two Ages: America’s Role in the Technotronic Era, ce pleda pentru necesitatea unui „nou sistem“, a unei „Noi Ordini Mondiale“1.
Acest Center for European Policy Analysis şi-a completat numele, la un moment dat, devenind Cepa StratCom, demonstrându-şi astfel afilierea la NATO Strategic Communications Centre of Excellence (StratCom), iar experta lor pentru România, C. Rebegea, se vădeşte a fi un fel de mercenară a oengeurilor internaţionale euro-atlantiste, căci a devenit şi angajată a fundaţiei politice germane Konrad Adenauer (una din cele ce au luptat ca Iohannis să fie preşedinte al României) în timp ce întocmeşte rapoarte Cepa în care pretinde că Rusia încurajează corupţia în Europa, inclusiv în România (deşi în marile dosare de corupţie - Eads, Microsoft - corupătorii sunt din Occident sau evrei), iar „lideri precum doamna Kovesi... trebuie să primească în continuare un sprijin susţinut“ din partea SUA“.
Dotări militare americane sau europene? Aceasta e întrebarea! Căci cele româneşti sunt aproape excluse, deşi adesea tot muncitorii românii de la Romaero, Aerostar sau de la I.A.R. Ghimbav sunt adevăraţii producători, ca „subcontractori“. Cea mai mare problemă a dotărilor militare în Romania este nu suma cheltuită, ci lobby-ul străin şi lipsa licitaţiilor reale, ca şi presiunea de a cumpăra de la anumiţi favoriţi ai „aliaţilor strategici“.
Sub guvernul lui Iohannis, guvernul Cioloş, s-au angajat cheltuieli militare numai către Olanda şi Germania, în noiembrie 2016, 4 corvete de 1,6 miliarde euro de la Damen-Olanda, şi 800 de transportoare blindate de la RheinMettak-Germania (făcute, în mare parte, de uzina de la Moreni). În 2017 trebuia să vină rândul americanilor, la finele lunii aprilie din an, într-o dezbatere publică cu reprezentanţii Bruxellesului care organizează şedinţele Eurosfat, Mircea Geoană, ca reprezentant al Aspen Institute, la dezbaterea „Apărarea la Est - Cum poate contribui România la Strategia Europeană de Apărare?“, susţinea că, deşi România aspiră la zona monedei euro, iar între „nucleul dur“ al Uniunii Europene şi SUA există contradicţii privind politica militară a Occidentului, noi trebuie să ţinem cont de „legăturile transatlantice extrem de solide“ cu SUA, cu care avem „un parteneriat strategic..., o alianţă reală pe apărare şi securitate“ (M. Geoană).
Şi abia când vorbim de tehnica militară americană, atunci este şi tehnologia israeliană mai combatibilă (înzestrarea armatei Israelului fiind preponderent americană, deşi are şi submarine germane, de exemplu), participând adesea la „modernizarea“ sau echiparea aparatelor americane în România (elicopterele de la Bell Helicopter, avioanele F16 etc.) Israelul a primit din partea SUA avioane militare F-16, F-15, C-130, F-22 Raptor şi F-35, cel mai performant, folosit aproape exclusiv de americani, Pentagonul făcând însă presiuni asupra producătorului Lockheed Martin până când acesta a permis israelienilor să instaleze pe avioane propriul sistem de război electronic. Totodată, ajutorul militar american către Israel (tehnică militară gratuită) este aproape, cât un buget pentru armată al României, anual, de circa 3 miliarde de dolari, plus că, tot din favoarea SUA, Israelul reuşeşte să se mai lipească şi de contracte în ţările unde SUA vinde armament, precum în România (căreia i se cere să cheltuie tot mai mult).
Guvernul PSD vrea „
Dostları ilə paylaş: |