Privind legăturile sale, colonelul SIE Dan Victor Bălăesh este asociat în firma R&R Construction cu Gheorghe Talpeş, fratele lui Ioan Talpeş, fost director al SIE în perioada 1992-1997. Are un cabinet de avocatură situat central, în Piaţa Rosetti, specializat în „jurisdicţii offshore, în investment bank, în management şi drept comercial“.
În septembrie 2007, col. Bălăesh intermedia o întâlnire în salonul de pe puntea iahtului lui Ronny Bruckner ancorat în portul de lux din Monte Carlo, la care participau magnatul evreu, Dan Bălăesh, Haim Tzutziashvili şi afaceristul român Cristian Burci. Bruckner şi Burci negociau la un pahar de whisky un tun imobiliar de 130 de milioane de euro, respectiv cumpărarea de la statul român (AVAS) a fabricii bucureştene de pompe Aversa SA, ce avea un patrimoniu imobiliar de 10 hectare de teren, situat în zona Obor şi evaluat la aproximativ 130 milioane de euro.
Bruckner vrea să ridice turnuri zgârie-nori aici, aşa cum are şi la Varşovia, în timp ce Burci vrea un complex de magazine şi locuinţe pentru clasa medie. Bruckner are însă în acelaşi timp în vedere şi terenul de la Răzoare al firmei lui Videanu, care în ultimele zile de mandat ca primar general al Bucureştiului şi-a aprobat PUZ-ul construirii unor blocuri turn pe terenurile deţinute de firma sa Titan Mar.
Celălalt partener israelian al col. Bălăesh, Haim Tzutziashvili, achiziţionează încontinuu proprietăţi româneşti, cum ar fi cele patru imobile de lux situate pe strada Molière (zona Primăverii) de la Nicolae Bogdan Buzăianu, mogulul energiei luate ieftin de la stat.
¥
Aminteam despre faptul că în acelaşi timp în care colonelul O. Andronic acţiona în cadrul SRI ca principal consilier-coordonator, din anul 1990, tot aici activa şi colonelul Constantin Cetinoiu, care provenea tot de la DIE, unde fusese coleg cu Stelian Octavian Andronic.
Deşi în cadrul SRI, colonelul Cetinoiu activa în „apărare şi protecţie“ (Diviziunea E), el opera ca ofiţer deplin conspirat, sub paravanul unor societăţi comerciale, punând la punct tranzacţii cu cereale în Israel, vânzând petrol şi chiar şi armament. În 1996 el iese în rezervă din SRI, cel puţin oficial, şi se dedică poziţiei de om de afaceri.
Din această poziţie, el îi aştepta la Bucureşti în anul 2007 pe ofiţerii israelieni Shabtai Shavit şi Gabriel Peretz, pe care îi conducea la sediul firmei MB Telecom-Ltd. din Otopeni („integrator de sisteme de securitate a frontierelor, a traficului rutier, maritim şi aerian“), furnizor de echipamente pentru Serviciul Român de Informaţii, Ministerul de Interne şi Ministerul Transporturilor. Shabtai Shavit a fost directorul general al Mossad-ului în perioada 1989-1996, iar Gaby Peretz era subalternul său.
Explicaţia acestor deplasări în România este faptul că „programul românesc de securizare a graniţelor de la marginea UE“ este „vizat“ de către compania israeliană Anthena GS3, punându-se chiar problema asocierii celor două firme (într-un joint-venture româno-israelian negociat de colonelul Cetinoiu). Compania israeliană a apărut pe scenă atunci când, în 1996, retras de la conducerea Mossad-ului, Shabtai Shavit şi-a oferit „expertiza“ guvernului israelian, intrând în afacerile cu sisteme de securitate prin „compania sa“, Athena GS3 Security Implementations Ltd din Tel Aviv, care a negociat mai târziu cu ministerul de Interne român vânzarea de „amprentoare şi filtre electronice de trecere a frontierei“.
Dar nu doar sistemele de securitate îi interesează pe aceşti israelieni în România, ci şi traficul de armament, motiv pentru care în anul 2007, Gabriel Peretz se întâlnea cu Aurel Cazacu, şeful companiei naţionale Romarm. Prin colonelul Cetinoiu, ei au cumpărat armament şi de la latifundiarul George Becali, după ce în 2004 generalul Decebal Ilina (secretar de stat pentru Industria de Apărare) îi confirmă acestuia din urmă la telefon că îl cunoaşte pe col. Cetinoiu.
Astfel, corporaţia Israel Military Industries a cumpărat peste patru milioane de cartuşe de 9 mm (muniţie de infanterie) de la Uzina Mecanică de Armament Drăgăşani a lui Gigi Becali. IMI este compania armatei israeliane, Tzahal-ul.
Despre cât de bine se simt ofiţerii israelieni în România, ne lămureşte o declaraţie a colonelului Cetinoiu: „Am mers două zile cu Shabtai şi Gaby prin ţară. I-am dus şi la mine, la Breaza, la vilă. O seară întreagă, la cârciumă, lăutarii le-au cântat d’alea grele, evreieşti... S-au simţit bine“.1
Să recapitulăm: anul plecării din SRI al colonelului Cetinoiu este acelaşi cu al plecării din fruntea Mossad-ului a lui Shavit Shabtai, 1996, iar apoi îi regăsim în importante afaceri privind „securizarea“ statului român. Trebuie să mai adăugăm şi că Shabtai lucra în Mossad din anul 1964, deci el şi colonelul Andronic împărţeau acelaşi câmp de bătaie, când ofiţerul DIE conducea agentura românească din Israel, iar Andronic spune că rămăsese prieten cu ofiţerii Mossad care îl filau, relaţie pe care a folosit-o din 1990, atunci când din poziţia deţinută la SRI a iniţiat o colaborare cu aceştia, care între timp ajunseseră pe poziţii înalte (Shavit Shabtai devenise director general al Mossad-ului din anul 1989).
Alt prieten israelian al colonelului Cetinoiu, pe care l-ar fi cunoscut după 1990, când activa în SRI ca „ofiţer deplin conspirat“, este Michael Sherman, agent special în trupele de comando ale Mossad. Prin Sherman, ofiţerul român a intrat şi în cercul lui Ruven Moshe Dalal, intermediar israelian de petrol, fost analist al Tzahal-ului.
Dar ofiţerii evrei din conducerea Tzahal-ului sunt extrem de prezenţi în România, în fruntea unor afaceri de mare amploare, imobiliare chiar. Acesta este şi cazul generalului în rezervă Amnon Lipkin-Shahak, fost şef al Statului Major al armatei israeliene în perioada 1995-1998, după care parlamentar şi ministru, iar în prezent preşedinte al firmelor israeliene Tahal şi Kardan (firme ce beneficiază de contracte de ordinul sutelor de milioane de dolari cu statul român).
Din anul 2001, generalul Lipkin-Shahak ocupă funcţia de preşedintele al RSLB Partners1, ce îl are în frunte pe israelianul Tal Silberstein, o companie de lobby americano-israeliană apărută oficial pe piaţa românească la 1 ianuarie 2006, pentru ca în scurt timp să devină una din firmele grupului de lobby al Partidului Naţional Liberal şi al premierului român Călin Popescu Tăriceanu, în 2009 fiind şi consilierii de campanie electorală prezidenţială ai lui Traian Băsescu.
Afacerile conduse în România de Lipkin-Shahak, ex-şef al Tzahal-ului israelian, prin Tahal Group (cel mai mare grup israelian specializat în proiecte de infrastructură) sunt în special axate pe proiectele de alimentare cu apă în localităţile româneşti, plătite de stat, în timp ce al doilea mare concern al firmei mamă israeliană Kardan (holding activ în piaţa investiţiilor financiare din Europa centrală şi de est), Globe Trade Center, este unul dintre cei mai mari jucători de pe piaţa imobiliară românească.
Al treilea concern al holdingului Kardan, controlat deci tot de către generalul evreu Lipkin-Shahak, este fondul de investiţii TBIH Financial Services Group, care a început să preia din 1999 firma de asigurări din România Omniasig SA (la care sunt asigurate Armata Română, Ministerul de Interne român, Ministerul Economiei, Romatsa, Autoritatea Aeronautică Română, companiile de zbor Tarom şi Romavia, Aeroportul din Otopeni, Loteria Română Transelectrica, RATB Bucuresti ş.a.)1.
Despre proprietarii israelieni ai firmei Kardan, condusă de generalul Lipkin-Shahak, magnaţii israelieni Yosef Grunfeld, Avner Rechner şi Eytan Rechter, se spune că „au legături cu ofiţeri de informaţii israelieni şi interese colaterale în comunicaţii şi piaţa diamantelor“ (referire la serviciile de informaţii Mossad şi Aman - Ev. Zilei din 1.06.2007).
Proprietăţile din România ale transfugului israelian Sorin Beraru au fost la rândul lor preluate de către grupul Kardan, în cadrul unei operaţiuni secrete, ceea ce indică o protecţie a acestuia sau a imensei lui averi imobiliare româneşti, din partea armatei şi serviciilor israeliene.
Astfel, cheia stă în off-shore-ul din Antilele Olandeze, Heratico N.V., înfiinţat de Beraru pe 6 decembrie 2000, cu care controla, în România, indirect, proprietăţi de zeci de milioane de euro dobândite ilegal de la statul român, printr-o serie de privatizări frauduloase. Off-shore-ul a fost preluat, însă, ulterior, de grupul israelian Kardan, adică de oamenii serviciilor secrete şi ai armatei israeliene.
Transferul a fost descoperit de către ziariştii români de investigaţii, care s-au interesat la cartierul general al Kardan din Olanda, Amsterdam2. Aici, la nr. 18 de pe strada Prins Hendriklaan, printre numeroasele companii subsidiare ale Kardan cu afaceri în România, este înregistrată şi firma Heratico B.V., controlată la rândul ei de Heratico N.V.-ul din Antile.
Astfel, Heratico B.V.-ul, deţinut de Kardan în Amsterdam, deţine la Bucureşti Stomobi SA (fosta fabrică de stofe pentru mobilă, pe terenurile căreia a apărut un mall de 1,2 ha, Home Design Mall), ca şi fosta Filatură Românească de Bumbac, numită acum Santer System SA (centrul comercial din strada Morarilor). Prin Stomobi, israelienii de la Kardan deţin şi alte complexuri imobiliare din „imperiul Beraru“ ridicate pe ruinele întreprinderilor de stat devalizate de acesta, precum Fabrica de Chibrituri, Grupul Industrial Titan, Diham din Bucureşti, filatura de bumbac Criortex din Oradea etc.
Relaţiile acestor ofiţeri-oameni de afaceri israelieni cu industria militară română a fost favorizată în ultima vreme, aşa cum s-a mai arătat, de către Aurel Cazacu, şeful Direcţiei Generale Industria de Apărare din Ministerul Economiei şi Finanţelor şi al companiei naţionale Romarm.
Cum s-a văzut 4 pagini mai sus, israelienii sprijiniţi în România de către colonelul (r) DIE-SRI C-tin Cetinoiu s-au întâlnit în anul 2007 cu directorul Cazacu, interesaţi fiind de traficul de armament. Dar acesta s-a întâlnit şi cu israelianul Menahem Markovits, reprezentant al companiei. Rafael (ce produce în Israel „sisteme de apărare de înaltă tehnologie şi furnizează vehicule aeriene fără pilot, rachete, detectoare şi echipamente de colectare şi procesare a informaţiilor“), care l-a sunat la telefon când Cazacu se afla la Paris, în iunie 2006. Markovits vrea să obţină contracte de zeci de milioane de euro de retehnologizare şi modernizare a armamentului din stocurile Armatei Române şi din liniile de fabricaţie ale Romarm, fără însă ca, în baza off-set-ului, Israelul să cheltuie o sumă egală în favoarea României. Rafael a vândut deja României rachete antitanc Spike la preţuri supraevaluate.
Un raport al Direcţiei de Supraveghere Militară (contraspionajul militar) relata astfel despre acest episod:
„Menahem Markovits, reprezentantul firmei israeliene Rafael în România, acţionează la nivelul factorilor decidenţi din Ministerul Apărării (M.Ap) şi Ministerul Economiei şi Comerţului pentru iniţierea unor noi programe de modernizare a tehnicii din dotarea M.Ap.
Cazacu Aurel, care se afla la Expoziţia Internaţională de Tehnică Militară de la Paris, a fost contactat de Menahem Markovits (suspectat de apartenenţă la serviciile de informaţii israeliene) pentru a avea o întâlnire… Markovits i-a cerut lui Cazacu consultanţă pentru Rafael în negocierea contractelor de offset..., deoarece condiţiile impuse de partea română sunt foarte restrictive şi nu oferă avantaje firmelor israeliene… [Firmele israeliene care] au încheiat contracte de export în România sunt obligate să semneze contractele de off-set cu Agenţia de Compensare, iar unele contracte conţin clauze ce nu sunt agreate de reprezentanţii firmelor israeliene…
[Supravegherea operativă a lui Aurel Cazacu dezvăluie o reţea formată din înalţi ofiţeri de spionaj români, trecuţi în rezervă. În ecuaţie apare şi generalul (r) Constantin Rotaru - fost director adjunct al SIE…]
Cazacu Aurel:
- a discutat cu comerciantul israelian Israel Herer (fost ofiţer în trupele de comando ale Mossad) / managerul firmei Nacris despre stadiul operaţiunilor de export armament în Ciad şi Senegal.
- a fost apelat de generalul Rotaru/0747.xxx.xxx - post telefonic utilizat de sc Romaqua Group srl (la sediul acestei firme Aurel Cazacu a avut mai multe întâlniri cu Menahem Markovits, reprezentantul companiei israeliene Rafael în România), care i-a solicitat informaţii… Cei doi au stabilit să aibă o întâlnire ulterioară.
- l-a susţinut pe Menahem Markovits / reprezentantul firmei israeliene Rafael în România în vederea prezentării unor proiecte ale acestei firme unor specialişti ai Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerul Agriculturii. Menahem Markovits l-a rugat pe Cazacu Aurel să asigure participarea la această activitate a directorului general al C.N. Romarm - Pavel Mîţiu;
- în 28.06.2006 i-a facilitat lui Menahem Markovits (suspect de apartenenţă la serviciile de informaţii israeliene Rafael în România o întâlnire cu ministrul Codruţ Sereş. La activitatea respectivă a participat şi ataşatul militar israelian în România - colonelul Daniel Davidi.“
(Gen. C-tin Rotaru, care, cf. Raportului DSM, i l-a recomandat directorului Aurel Cazacu pe israelianul Markovits, a fost ofiţer DIE între 1986-1989 şi director-adjunct al ICE Dunărea, una din principalele firme ale Securităţii ce derulau operaţiunile de Aport Valutar Special. Între 1999-2005 gen. Rotaru revine în SIE ca director adjunct. În administrarea Romaqua Group, stă alături de alţi foşti ofiţeri din spionajul românesc, precum gen. Emilian Ivan, fost ofiţer DIE, apoi, după 1990, la SIE, sau generalul (r) SIE Ioan Păun.)
Magnat arab, dar agent Mossad: marele Taher
Vom vedea ceva mai jos, în subcapitolul Afacerile familiei Băsescu cu libanezii Mossad-ului, încă un exemplu din cazurile de aşa-zişi afacerişti arabi din România aflaţi în solda serviciului israelian, dar cel mai „gras“ dintre aceste cazuri este miliardarul Fathi Taher.
Este binecunoscut de aproape orice ofiţer de la contrainformaţiile din SRI faptul că Taher este omul Mossad-ului, dar el a fost deconspirat public de generalul în rezervă din SRI Aurel Rogojan, în lucrarea sa Fereastra Serviciilor Secrete, unde l-a numit „Abu Aman“ (pentru a-i proteja viaţa, zicea generalul), dar toată lumea a înţeles despre cine este vorba1.
Iată cum relata generalul (r) Rogojan, ascensiunea din anii ’90 a „celui mai bogat afacerist arab din România“, cum i se mai spune lui Taher: „Printre agenţii serviciilor străine care au parvenit sub protecţia oferită de politicieni i [români] pe care i-au corupt, sub control extern, se numără şi unul dintre cei mai valoroşi informatori ai Mossad-ului în lumea arabă... De origine iordaniană, cu studiile făcute în Egipt, ...s-a înrolat în reţeaua de susţinere financiară a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, unde s-a ocupat cu traficul de armament ca sursă de finanţare a «cauzei palestiniene». ...Serviciile secrete britanice au documentat activităţile clandestine ale lui «Abu Aman» privind vânzarea de arme Irakului (supus în acea perioadă embargoului internaţional) şi i-au propus să-l exonereze de răspundere penală în schimbul înregimentării ca informator. După ce l-au «descărcat de informaţii», serviciile britanice i-au negociat predarea la Mossad, aflat în permanentă căutare de agenţi cu posibilităţi în staff-ul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.). La Mossad se spunea într-o vreme că «Abu Aman» era «cea mai bună sursă în lumea arabă».
După 1989, şi-a văzut visul cu ochii. Înarmat cu o strategie bine adaptată la realităţile româneşti, a fost dirijat să iniţieze mari operaţiuni de corupţie şi punere în dependenţă a unor politicieni din întreg spectrul politic ca bază a dezvoltării afacerilor... Cu o carte de vizită aparent onorabilă, «Abu Aman» s-a înfruptat din tortul marilor privatizări «pe un leu», a încercat devalizarea unui club de fotbal [Rapid], a tras tunuri şi ţepe pe unde a putut, nu şi-a onorat angajamentele faţă de statul român... dar continuă să prospere. Politicienii corupţi stau şi ei bine mersi în fişierele serviciilor străine unde «Abu Aman» i-a descărcat de povara trădării.
Noii mahări ai puterii, aflaţi în contradicţie cu logica oricărui sistem de valori, au crezut că, dacă cor cumpăra favorurile mărunţilor agenţi ai unor puteri străine, unii chiar trepăduşi de joasă speţă, vor intra şi în graţiile acelor puteri. Contraspionajul naţional, depopulat de profesionişti, grav destructurat şi amputat de competenţe, aproape fără excepţie, a fost lipsit de capacitatea sau de îngăduinţa de a avertiza asupra mandatării strategice pe care unele servicii străine le-au dat-o agenţilor lor aflaţi de foarte mult timp în România, iniţial ca studenţi ori azilanţi politici de profesie.“
Într-adevăr, anii ’70-’80 ai secolului trecut au adus în România un flux important de arabi din diferite ţări ale Orientului Apropiat, sub diferite motive. Studenţi, oameni de afaceri, ofiţeri care se instruiau în secret în armata română, diplomaţi, ziarişti, toţi agreaţi de regimul ceauşist. Când a venit în România, pe la începutul anilor ’70, „cetăţean iordanian de origine palestiniană“, dar cu familia mutată, la un moment dat, în Kuweit (când a trecut în tabăra britanico-israeliană, se pare) Fathi Taher avea în jur de 20-22 de ani.
El apărea ca angajat la firma lui Ghanim Al Qutub, cetăţean palestinian stabilit în Emiratele Arabe Unite, firmă care îşi avea sediul la Hotelul Bucureşti, într-un apartament înţesat cu tehnică de ascultare de către Securitate, care a stabilit că Taher ar putea fi atras la colaborare, căci s-a documentat că Taher trimitea sume de bani către organizaţia lui Arafat, O.E.P., iar Ceauşescu avea bune relaţii cu aceasta. Aşa că Taher a fost contactat de ofiţeri de la U.M.0330, care răspundeau de comerţul exterior şi protocol, aceştia predându-i marfă textilă de 400.000 de dolari (o cifră însemnată la vremea respectivă), pe care el a dus-o în diferite ţări arabe şi a vândut-o, după care a dispărut. A fost dat în urmărire de Securitate, dar a reuşit să fugă în Grecia, în 1988, şi s-a întors după revoluţie, la începutul lui 1991, pozând în victimă a „organelor represive comuniste“. În definitiv era căsătorit cu o româncă, Doina.
Chiar dacă dl. general Rogojan nu precizează data exactă a recrutării lui Taher de către britanici şi Mossad, acest fapt era consumat deja în 1991, la întoarcerea sa în România. Familia sa se afla atunci, de ani buni, la adăpost în Kuweit, un stat arab filo-occidental, controlat de SUA. Poate şi de aceea, poate şi pentru că a deschis, la Bucureşti, Şcoala Româno-Americană, dar şi din alte motive, s-a acreditat ideea că, în afară de israelieni, Taher mai raporta (raportează, încă !?) şi la CIA şi la SRI.
Principalul lui colaborator în România, din 1991, a fost politicianul Viorel Hrebenciuc, urmat de mulţi alţii, în timp, până la Bogdan Olteanu (un evreu cu rude în Israel), care l-a susţinut pe Taher, prin 2008, când Olteanu era preşedintele Camerei Deputaţilor, pentru ca afaceristul să pună mâna pe Electroputere Craiova. Dar unul din promotorii lui de calibru a fost ex-ministrul Turismului, Dan Matei Agathon, şi el evreu cu rude în Israel.
Vom vedea mai jos cum a fost Taher unul dintre combinatorii din umbră dintre statul român, un grup evreiesc şi trustul Strabag.
Evrei mai mici şi mahări din oculta Wall Street (via Wilbur
Ross, secretar SUA al Comerţului în cabinetul Donald Trump)
în spatele preluării ONT Carpaţi şi a Marriott-ului
În anul 1998, ONT a fost privatizată pe mai nimic de către guvernarea cederisto-ţărănistă, proprietari devenind nişte misterioşi acţionari („proprietarii discreţi“ i-a numit presa neaflând nimic despre aceştia), ascunşi în spatele off-shore-ului cipriot New Marathon Tours, ce a plătit statului român 3,5 milioane de dolari, o sumă infimă faţă de patrimoniul Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi“).
Înfiinţată obscur în timpul căderii comunismului în Europa de Est, în 1989, sediul principal de operaţiunii al acestei firme, New Marathon, era însă într-un port din Liban, Kaslik, unde activitatea ei şi-a luat avânt în 1996, controlând afaceri din Cipru, Liban, România şi Egipt. Toate indiciile conduc la concluzia că New Marathon era o firmă secretă evreiască, sub acoperire, ce acţiona în zona limitrofă Israelului. Principala lor activitate consta în vânzarea de bilete de avion şi rezervări hoteliere. Curând, datorită prezenţei pe mai multe pieţe turistice, valoarea activelor uşor obţinute ale New Marathon a depăşit 140 milioane dolari.
Ca o dovadă că această firmă a acţionat într-o zonă de interes a Israelului, vine şi faptul că ea s-a implicat şi în tutelarea şi vânzarea biletelor de avion pentru micro compania aeriană Zagrosjet, ce îşi are sediu la Erbil, capitala kurzilor (Kurdistan Regional Government), căci Israelul a dezvoltat încă din anii ’60 legăturile militare, de spionaj şi de afaceri cu reprezentanţii kurzilor, văzând în minoritatea kurdă un tampon împotriva populaţiilor arabo-musulmane (adversare ambelor tabere, chipurile) din zonă, chiar şi împotriva Turciei, la o adică.
Iar pe când se privatiza ONT-ul, ex-directorul ONT Carpaţi, româno-israelianul Marcel Bădescu, tocmai era pe cai mari în România („repatriat“ din Israel), cum am arătat în capitolul Ofiţerii israelieni demarează afacerile româneşti (paginile 24-25). Şi New Marathon şi Bădescu se ocupau intensiv de traficul de bilete de avion pentru turişti, motiv pentru care prima agenţie acreditată IATA (International Air Transport Association) în România a fost Nova Travel, condusă de el, tot el folosindu-şi influenţa pentru emiterea hotărârii de guvern prin care s-a înfiinţat biroul IATA românesc.
Peste 9 ani s-a văzut că din spatele New Marathon s-a ivit o suveică a băncii private Bank of Cyprus, firma Gosman Properties Ltd, companie cu nume evreiesc (numele ortografiat Gosman fiind folosit de evreii de limbă idiş - evrei „ruşi“, de regulă -, iar ortografiat Gossmann, de către germani).
Astfel, prin Gosman Properties, ONT-ul românesc a ajuns să fie deţinut majoritar de Bank of Cyprus, deţinută la rândul ei, ca acţionar principal, de un oligarh evreu rus, Viktor Vekselberg (Victor Vexelberg), prin trustul „conglomerat“ Renova Group, al cărui proprietar şi preşedintele este. Acest Vexelberg a devenit un superbogat al Rusiei sub regimul lui Boris Elţin, când un împuternicit al acestuia (Vladimir Potanin, asociat direct în afaceri cu sforarul mondial George Soros) a creat, împreună şi cu Marc Rich, supra clasa de oligarhi ruşi, majoritatea etnici evrei, de fapt, precum Boris Abramovici Berezovski (principalul adversar mondial al preşedintelui rus Putin, mai târziu), Roman Abramovici, Mihail Fridman, Mihail Hodorkovski, Vladimir Gusinski, Leonid Nevzlin, Victor Vexelberg, Oleg Deripaska, Arkadi Gaidamak, Vitali Malkin, Evghenii Swidler (Eugene Shvidler) şi mulţi alţii. Unirea acestora şi dirijarea lor a venit din partea marii finanţe evreieşti, precum familia Rothschild, cum arăta în martie 2007 International Herald Tribune, în articolul The man who may become the next Baron Rothschild, referitor la faptul că Nathaniel Rothschild, fiul lui Jacob Rothschild, „a deţinut un rol crucial“ în fuziunea companiilor mai multor oligarhi evrei din Rusia, inclusiv cu capitalul occidental (a se vedea capitolele Rothschild, Sörös şi Rusia Comp şi Gheşeft-uri Rothschild româneşti, studiile noastre din lucrarea Familia Rorhschild. De la Marea Finanţă la crearea Israelului - Rothschildzii şi era globalizării - Editura Carpathia Rex).
Fuziunea cea mai mare, realizată sub bagheta Rothschild, a reunit în octombrie 2006 industria mondială a aluminiului, alăturând Glencore, firma deţinută de Marc Rich prin evrei americani, britanici şi ruşi, Rusal, deţinută de Oleg Deripaska, şi Sual, deţinută de Victor Vexelberg.
Prin Renova Group, Vexelberg s-a mai unit şi cu firma altor oligarhi evrei „ruşi“, Mihail Fridman şi Leonard Blavatnik, ca şi cu British Petroleum, rezultând gigantul petrolier numit TNK-BP, ce exploatează zăcămintele petroliere în Rusia şi Ucraina. Blavatnik este un evreu din Odessa care s-a îmbogăţit după urma căderi comunismului în Rusia, ajungând să locuiască preponderent la Londra şi fiind cotat ca cel mai bogat „englez“, cu o avere la vedere estimată între 13 şi 17 miliarde de lire sterline.
În ceea ce priveşte Bank of Cyprus, deţinătoarea ONT în România, la aceasta Vexelberg i-a numit preşedinte pe Josef Ackermann şi vice-preşedinte pe Wilbur Ross. Fost şef al Deutsche Bank, Ackerman este un bine cunoscut vechi membru al conducerii Grupului Bilderberg (unde activează în echipa germană alături de Otto Schily, fost ministru de Interne german şi fervent susţinător al lui Klaus Iohannis). El mai este şi un vechi membru al influentei organizaţii financiare Group of Thirty (G30), din jurul Washington-ului, grup financiar condus de Jacob Aharon Frenkel, un israelian fost preşedinte al mega-băncii JPMorgan Chase International, care a mai servit şi ca guvernator al Bank of Israel până în 2000 sau ca vicepreşedinte al Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), ca director al Fondului Monetar Internaţional, şef al Council on Foreign Relations (CFR-ul mondialist) şi mondialista Trilateral Commission.
Miliardarul american Wilbur Ross, vice-preşedintele Bank of Cyprus, este un fost administrator al unui fond de investiţii privat din cadrul trustului Rothschild, dar şi proprietarul unor fonduri de investiţii proprii şi al altor companii, totodată lider (sau „Grand Swipe“) al lojei fraternale a magnaţilor de pe Wall Street, Kappa Beta Phi. Această „lojă“ (un fel de centrală de capitule masonice), îşi începe întrunirile anuale de noi iniţieri (primiri în ocultă), în care toţi bărbaţii poartă costume şi papioane negre, printr-o cuvântare de tipul societăţilor secrete, susţinută de însuşi Ross: „Bună seara, Înălţat Consiliul Superior, fost Mare Pungaş, Mari Pungaşi în aşteptare, colegi de pe Wall Street Kappas, Kappas din capitulele Spring Street şi Montgomery Street, ca şi simpli neofiţi!“ Englezescul Swipe (din componenţa gradului de Grand Swipe) are mai multe înţelesuri. În afară de troliu, el mai înseamnă şi beţivan, şut, pungaş sau hoţ, iar Ross a deţinut până recent funcţia de „Grand Swipe“, respectiv Mare Pungaş, al ordinului finanţiştilor de pe Wall Street.
Înfiinţat în 1929, ordinul speculatorilor financiari şi al bancherilor de pe Wall Street, Kappa Beta Phi, se vrea iniţiatic, căci se autonumeşte capitul, termen folosit şi de masoni, dar al cărui sens originar este locul unde se ţineau adunările iniţiaţilor religioşi (călugări, devoţi). Scopul lor este acela de a „menţine viu spiritul vremurilor bune ale anilor 1928-1929“ (când marea criză economică era pe punctul de a izbucni în SUA).
Emblema lor constă dintr-un scut postat peste o cheie (simbol al acordării accesului la secrete breslei) ce conţine cinci stele în cinci colţuri (simbol tradiţional masonic), o mână ce ridică degetul arătător (simbolizând iniţiativa, voinţa, ordinele impuse şi ameninţarea), ca şi o halbă de bere şi un pahar de şampanie, a căror semnificaţie nu este neapărat una frivolă (ci cu sensuri transmise oral), deşi motto-ul latin al organizaţiei, „Dum vivamus edimus et biberimus“, înseamnă: Cât trăim, mâncăm şi bem! Istoric, membrii ei au fost directori de top de la diverse firme de pe Wall Street, precum şefi ai giganţilor bancari Citigroup, Goldman Sachs, Merrill Lynch, şefii bursei newyorkeze sau a mari firme de brokeraj, precum Wachtell Lipton Rosen & Katz, dar şi oficiali care ar trebui să supravegheze sau controleze activitatea celorlalţi, precum Mary Shapiro de la Securities and Exchange Commission, Diana Taylor de la New York State Superintendent of Banks, Robert Rubin, fost secretar al trezoreriei SUA (fost şi copreşedinte la Goldman Sachs), sau chiar şi fostul primar al New York-ului, Michael Bloomberg1.
Aceasta este lumea şi organizaţia lui Wilbur Ross, şeful executiv al Bank of Cypus, banca ruso-israeliano-britanicului Victor Vexelberg. Din 1960 BofC şi-a deschis o subsidiară la Londra, care, mai târziu, în 2004, a devenit o bancă reglementată după legea britanică, Bank of Cyprus London Ltd sau „Bank of Cyprus UK“, ai cărei „clienţi de business“ puteau accesa şi serviciile de ramură ale HSBC (cea mai mare bancă din Europa în ceea ce priveşte capitalizarea şi cea mai profitabilă bancă din lume, cu un venit net de cca 20 miliarde USD anual), datorită „bunelor relaţii“ ale acesteia din urmă şi banca cipriotă. De fapt, HSBC este practic condusă de familia evreiască Rothschild, cea care în anii ’90 i-a organizat pe oligarhii evrei ruşi, propulsându-l şi pe Vexelberg.
După ce acesta, Victor Vexelberg, împreună cu alţi evrei şi investitori, au devenit acţionarii principali ai Bank of Cyprus, banca şi-a deschis în 1998 birouri la New York, la Moscova şi la... Bucureşti. Era acelaşi an al privatizării Oficiului Naţional de Turism „Carpaţi“ (ONT) în favoarea off-shore-ului cipriot New Marathon Tours, cel cu acţionari secreţi israelieni. Bank of Cyprus a creditat activitatea acestora, de fapt a ONT-ului, pe care New Marathon l-a înglodat în datorii. L-a stors! A făcut, de exemplu, plăţi dubioase către un alt off-shore cipriot cu acţionariat secret, Nidokan Ltd, dar nu şi-a plătit datoriile către stat.
În România, „cipriota“ Nidokan deţine Emico Serv SRL, care, la rândul ei, avea mai multe restaurante sau terase pe litoral, la Mamaia mai ales, şi îşi derula activitatea în spaţii primite de la statul român (de la regia protocolului de stat, mai precis, respectiv RA-APPS), pentru care nu a plătit chiria, însă, aproape niciodată. În 2016, guvernul român încerca încă să obţină datoria de peste 3 milioane de euro de la aceştia, o sumă mai mică decât cea cu care statul vânduse întreg ONT-ul. Iar Emico-Nidokan, deşi funcţiona tot pe bulevardul Magheru, într-un spaţiu al ONT, tot ONT-ul, odată privatizat, îl umplea de plăţi, banii plecând rapid din ţară.
Evreii de la New Marathon, deciseseră în decembrie 2006, ca acţionari majoritari ai ONT, luarea unui împrumut de la Bank of Cyprus „în valoare de 8,5 milioane euro, pentru restituirea împrumuturilor bancare şi plata unor datorii“ ale ONT, făcute de ei la rupere. Dar au garantat/gajat cu hotelul New Montana din Sinaia (ce avea un profit de 1 milion de euro pe an), cu drepturilor de încasare decurse din litigiile dintre ONT Carpaţi (ca reclamant) şi asiguratorul Astra, Banca Comercială Română şi AVAS (agenţia proprietăţilor statului), ca şi cu veniturile pe care ONT le avea de încasat de la compania hotelieră Grand, proprietara hotelului Marriott din Bucureşti, în cuantum de 26 milioane de euro plus dobânda aferentă, plus gajarea acţiunilor deţinute la Grand (30% din capitalul social) şi chiar gajarea ONT-ului însuşi (acţiunile deţinute de New Marathon, 73% din capitalul social).
Creditul acesta venea cu pregătirea intrării băncii cu spate evreiesc pe piaţa românească. Astfel că, în iunie 2007, Bank of Cyprus a deschis prima sucursală bancară în România (prin transformarea biroului deschis în 1998, odată cu privatizarea ONT) şi, totodată, a preluat („cumpărat“) ONT-ul, pe care il serviseră evreii mai mici de la New Marathon.
Cireaşa de pe tort a ONT-ului era, însă, marele hotel bucureştean Marriott. În 1996, celebrul trust austriac Strabag (Bau Holding Strabag AG) voise să aibă un hotel de cinci stele în Bucureşti şi s-a combinat pentru structura neterminată de hotel aparţinând ONT Carpaţi, care atunci era încă al statului român. După „negocieri“ s-a stabilit ca austriecii să deţină 55% din acţiunile hotelului finalizat la cheie, iar restul să aparţină ONT.
Christian Ebner de la Strabag povestea că Fathi Taher (agentul britanic şi israelian) „a devenit imediat acţionar al hotelului“, căci „pe domnul Taher îl cunoşteam dinainte de a construi hotelul, el era expertul nostru local, deoarece toate companiile străine care doresc să investească într-o ţară străină au nevoie de un contact local“. Împărţirea hotelului Marriott era la deschiderea lui în funcţie de mărimea prădătorilor: austriaca Strabag 51%, ONT Carpaţi (controlată indirect de Bank of Cyprus) 30%, firmele lui Taher 19%. Într-un interviu dat în ProSport (Spovedania lui Taher), acesta spunea „Am cumpărat hotelul Marriott de la Dan Matei Agathon cu 28 de milioane de dolari, pe vremea când era doar un schelet!“. El nu vorbea de cât a dat el ONT-ului tutelat de ministrul Turismului de până în 1997, Matei Aghaton (evreu clandestin cu rude în Israel, rude cu care s-a judecat pe retrocedările din România)1, ci despre investiţia primă a Stragab, după care a urmat privatizarea ONT-ului în favoarea evreilor, iar el s-a ales cu felia lui şi cu o poziţie de dirijor al afacerii, instalându-şi bârlogul central în hotelul Marriott, de unde a început să tragă alte sfori, până când cei doi granzi, Strabag şi Bank of Cyprus, nu l-au mai considerat necesar, au făcut o majorare de capital singuri, în 2011, şi l-au redus pe Taher la 0,02%.
România nu a fost singura perdantă de pe urma practicilor Bank of Cyprus, care finalmente a falimentat Oficiul Naţional de Turism în 2012-2013, pentru o datorie de numai 5 milioane de euro, scoţându-i hotelurile, terenurile şi sediile de agenţii la vânzare, active în valoare totală de 545 milioane de euro. Profit uriaş, la rupere! Numai pe cei 35 % din hotelul Marriott, bancherii „ciprioţi“ au primit de la Strabag 95 de milioane euro, deşi se plângeau că sunt tot pe pierdere.1
Când se desfăşura afacerea de „faliment“-destructurare a ONT, numită codificat „Firul Ariadnei“, finanţistul ocultei de Wall Street, miliardarul Wilbur Ross, deţinea deja, împreună cu alţi investitori nord-americani, imediat după criza cipriotă din 2013, peste 18% din acţiunile Bank of Cyprus, nemaifiind un simplu angajat al lui Victor Vexelberg.
Alţi perdanţi de pe urma încrederii acordate Bank of Cyprus au fost şi deponenţii unor sume mai mari de 100.000 de euro, care şi-au pierdut depunerile în 2013, mai ales ruşii îndemnaţi de oligarhii lor. Decizia, luată de miniştrii de finanţe din UE, le-a fost impusă deponenţilor în scopul de a ajuta acţiunea Fondului Monetar Internaţional de „salvare a băncii şi a zonei euro“. 47,5% din deponenţii Bank of Cyprus erau neasiguraţi de bancă pentru depuneri de peste 100.000 de euro şi au contribuit forţat la plata împrumutului de la FMI pentru recapitalizarea băncii.
Israelul şi Mafia nu-şi dezmint interesul
Oameni de paie ai investitorilor secreţi.
Informaţii certe, apărute şi în presa de investigaţii, demonstrează o tactică consacrată a implementărilor economice în România, mai cu seamă în Transilvania. Această tactică constă în mascarea adevăraţilor artizani şi proprietari ai afacerii sub identitatea unor cetăţeni români, aleşi aparent la întâmplare, ceea ce uneori este adevărat.
Astfel, de exemplu, în timp ce unul dintre şefii mafiei ruseşti, evreul Moghilevitci, intermedia afacerile marelui concern rus Gazprom printr-o firmă în care introducea ca acţionari trei oameni de paie din Cluj, israelianul Bernard Schreier (Schraer), stabilit în Ungaria, a preluat Sovata folosindu-se de un mai tânăr maghiar de cetăţenie română, catalogat de media maghiară ca „stăpânul Transilvaniei“.
Stăpânul Transilvaniei cu spate israelian.
„Ungaria a început reocuparea economică a Ardealului“! era titlul unei documentar maghiar despre miliardarul harghitean Kurko Janos1, difuzat în 2004 de emisiunea lui Frei Tamas de la postul de televiziune ungar TV2.
Titlul documentarului maghiar, ce şi-a propus să dezvăluie „faţa nevăzută a Ardealului“, este şi nu este corect în acelaşi timp, căci, deşi este adevărat că mare parte a Transilvaniei a fost cumpărată de capitalul maghiar, cu concursul secret al serviciilor secrete ale Ungariei (în care un rol îl joacă şi fostul ambasador maghiar la Bucureşti. Erno Rudas) nu se arată că în spatele capitalului maghiar stă cel israelian, dirijat de Bernard Schreier, patronul Danubius Hotels Group, fapt imediat demonstrabil2.
Iată datele documentarului maghiar. Unul dintre actorii principali ai filmului, etnicul maghiar de cetăţenie română Janos Gyorgy Kurko, un „mecanic de anvelope“, este descoperit că, aproape peste noapte, a devenit miliardarul Transilvaniei, câştigând în 10 ani 7 miliarde de forintzi. Este prezentat contrastul izbitor între sărăcia maghiarilor din Ardeal („mai săraci decât săracii din Ungaria“) şi bogăţia câtorva maghiari („mai bogaţi decât bogaţii Ungariei“), printre aceştia din urmă fiind amintit şi liderul UDMR Attila Verestoy, alături de anveloparul miliardar Kurko.
Documentarul maghiar prezintă şi situaţia investiţiilor ungare în Ardeal, conchizând: „Nici nu ne-am dat seama, pentru că aceasta nu este pe prima pagină a ziarelor, dar frumos, pe tăcute, Ungaria a început reocuparea Ardealului din punct de vedere economic“. Este subliniată şi legătura lui Kurko la vârful clasei politice a etnicilor maghiari înrolaţi în UDMR, având chiar relaţii de afaceri cu Ferenczy Karoly, cumnatul lui Verestoy Atilla.
Janos Kurko, un maghiar de 36 de ani astăzi, a lucrat în tinereţe într-un atelier service Dacia din Miercurea Ciuc iar apoi la Budapesta, „ca anvelopar“. După stagiul din Ungaria, în 1995 se întoarce în Transilvania şi îşi deschide două benzinării la marginea oraşului Miercurea Ciuc, una la ieşirea din oraş, respectiv în Gheorgheni, alta tot la ieşirea din oraş, spre Topliţa, pe care le vinde mai apoi sucursalei Peco Harghita în 1996 pentru 3,6 miliarde lei vechi, înşelând şi statul român la plata impozitului pe profit (la un preţ simbolic îşi vinde mai întâi sieşi ca persoană fizică benzinăriile din firmă, ca active ale acesteia, apoi le vinde în nume personal către Peco Harghita).
În cadrul documentarului televiziunii maghiare TV2, după ce se prezintă o lungă panoramare a culmilor înzăpezite ale munţilor Ciucului, reporterul ungur îl întreabă pe miliardar de ce şi-a cumpărat în întregime aceşti munţi. „Pentru că ceva mai frumos de atât nu există!“, a răspuns Kurko. La început a cumpărat o fabrică de tractoare românească, un centru comercial, un hotel etc., spune comentatorul, la care Kurko adaugă: „Am cumpărat o întreprindere pentru o sumă în care doar parcul auto costa aproximativ cât întreprinderea cu totul!“, pentru a arăta în ce fel s-a privatizat averea statului român1.
Kurko a mai luat de la statul român „afacerea Bradul“, cum îi zice el (SC Bradul SA din Miercurea Ciuc, ce deţinea hotelurile Harghita, Bradul şi Târnava). El a făcut parte din consiliul de administraţie al societăţii Bradul, ca reprezentant al SIF Transilvania, ocazie cu care a vândut cele trei hoteluri în condiţii dubioase (la preţuri minime, fără licitaţie), pentru care SIF Transilvania s-a declarat prejudiciată. În timp ce hotelul Bradul şi l-a vândut sieşi (societăţii sale Fenyo Srl), Kurko a „vândut“ Hotelul Harghita guvernului maghiar care l-a pus la dispoziţia „Fundaţiei Sapientia“, iar Hotelul Târnava l-a dat firmei unui co-etnic, Attila Denes.
Privatizarea staţiunii Sovata (Complexul hotelier Sovata, SC Balneoclimaterica SA) spune tot! Deşi a fost făcută la vedere de către „anveloparul“ Kurko ca reprezentant administrator al unei firme ungureşti, în spatele schemei a stat ascuns un puternic grup israelian instalat la Budapesta, ceea ce spune mult despre adevăratul rol al acestui maghiar în Transilvania. Privatizarea a declanşat un scandal în 2001, pornit de la faptul că activele scoase la privatizare fuseseră mult subevaluate şi vândute ulterior la preţuri derizorii. Pe de altă parte, firma „câştigătoare“ a licitaţiei, Salina Invest, fusese înfiinţată la o săptămână după publicarea anunţului privatizării Sovatei. Acţionarii de la Salina Invest erau lanţul hotelier „maghiar“ Danubius Hotels Group (cu 56,4%), deţinut de bătrânul israelian Bernard Schreier, şi fondul ungar de investiţii Corvinus International Management (43,5%)1.
Israelianul Motti Zisser (care are Hotelul Bucureşti sau Radisson), partener de afaceri cu Schreier, voia şi el să deschidă la Miercurea Ciuc primul mall din secuime, prin firma sa Plaza Centers, pe terenul de 3,4 ha al fostei fabrici de tractoare cumpărate de Kurko de la statul român.
Mafia „rusă“… este evreiască!
Este un fapt stabilit, deşi menţinut în discreţie, că majoritatea liderilor mafiei ruse sunt etnici evrei (excepţiile fiind rare), aceştia având cele mai bune legături în lume, ceea ce explică şi de ce numele lor aparţin de multe ori atât mafiei „ruse“, cât şi mafiei israeliene2. Şeful lor neîncoronat era Mark Rich (ortografiat şi Marc Rich). Iată câteva din aceste nume:
Evsei Agron, mafiot originar din Leningrad, este primul naş istoric al mafiei ruse din Brookliyn şi Manhattan (locuind aici, în cartierul evreiesc). Venit în 1975 la New York (în acel an, 5250 de evrei sovietici s-au „refugiat politic“ în SUA, printre care şi Agron, care a ascuns însă americanilor că era de fapt un criminal ce ispăşise 7 ani de puşcărie, pentru omucidere). A fost asasinat în mai 1985, dar ancheta, desfăşurată până în Israel nu a dus la descoperirea asasinului.
Yehezkel Aslan, considerat drept unul dintre cei unsprezece şefi mafioţi din Israel, a fost ucis la Tel-Aviv în februarie 1993.
Moshe Ben Ari, comerciant israelian originar din Haifa, stabilit la Berlin şi fabricant de băuturi spirtoase pe care le exportă în Rusia. Prieten cu Rachmiel Brandwain.
Levy Ben-David, asasinul comerciantului de diamante Yosef Ya’acobi, în mai 1992, la Anvers. Arestat în septembrie în Netanya.
Monya Elson, zis Kişinevski, şef mafiot „moldovean“ stabilit în Statele Unite, conduce «Brigada lui Monya» care operează în Brighton Beach. Urmărit pentru tentative de omor repetate împotriva rivalului său Boris Nayfeld, este arestat în martie 1995 în Italia.
Şabtai Kalmanovici, fost agent dublu pentru Israel şi Rusia. Stabilit pentru o vreme în Sierra Leone, unde se afişează în dese rânduri cu diverse figuri criminale ruse: Nayfeld, Balagula...
David Kaplan, israelian născut la Vilnius, cunoscut ca apropiat al «Brigăzii din Vilnius», devenit suspect după asasinarea lui Vitas Lingys.
Michael Kaplan, tatăl lui David Kaplan şi asociat al lui Rachmiel Brandwain, reprezintă interesele M&S în statele baltice.
Iacob Korakin, israelian religios, organizator al traficului de cocaină între Columbia şi Europa prin Sankt Petersburg şi Anvers. Este organizatorul prezumtiv al transportului de 1092 kg. de cocaină capturat la Vyborg în februarie 1993.
Ben Zion Malamud, „comerciant“ original din Onsk stabilit la Berlin. Partener de afaceri cu electronice al lui Rachmiel Brandwain.
Anton Malevski, şeful clanului mafiot moscovit Ismailovo, locuieşte la Tel-Aviv şi va fi desemnat de Rachmiel Brandwain pentru a recupera magazinele M&S căzute în ghearele lui Kvantrişvili.
David Podlog zis „Dima“, partener new-yorkez al lui Boris Nayfeld în traficul de heroină, însărcinat cu preluarea stupefiantelor în SUA.
Yuval Shemesh, israelian, traficant de cocaină între Columbia şi Europa. Devine informator al justiţiei israeliene în scopul lichidării reţelelor „ruseşti“ ce acţionează în Israel.
Yakov Tilipman, partener „rus“ al mafiotului italian Riccardo Fanchini, conduce societatea moscovită Beniteks. Arestat în Brooklyn în 1987 pentru jaf, inculpat în 1990 pentru escrocherie cu diamante, este suspectat de spălare de bani.
Victor Zilber zis „Vova“, mafiot de origine ucraineană stabilit în Brooklyn din 1979. Protector al localului Rasputin (un fel de sediu central al mafiei ruse în SUA) şi traficant de produse petroliere, pune la cale la începutul anului 1992 incendierea societăţilor paravan ale FBI şi IRS (Fiscul), care filau activitatea mafiei ruse.
Lev Chernoi şi Michael Chernoi (fraţi) sunt nume cu greutatea măsurată în miliarde de dolari. Ei şi-au construit un regat al aluminiului şi nu numai, în spaţiul fost sovietic, cu mijloace specifice procesului privatizării din Rusia: zeci de asasinate (directori de bănci, copiii managerilor unor companii concurente, preşedinţi de firme), şantaj, mită, spălare de bani. Ei înşişi sau companii pe care le administrează au fost în cercetarea poliţiei în Elveţia, SUA, Marea Britanie, Israel... Chernoy se simte în siguranţă doar în Ucraina şi în Israel (de unde nu sunt expulzaţi, având şi cetăţenia israeliană) şi au totală interdicţie de a mai călca în Bulgaria, unde sunt responsabili de organizarea structurilor mafiote şi a atentatelor de stradă. Ei sunt asociaţi pentru mai multe privatizări din România, avocatul fraţilor ucraineano-israelieni Chernoi, T.K. Batkov, participând personal la încheierea actelor cu Marian Iancu pentru preluarea rafinăriei Rafo-Oneşti, unde finalmente Mikhail Cernoy l-a folosit ca paravan pe Iakob Goldovsky, care s-a împrietenit cu Traian Băsescu şi l-a finanţat la prezidenţialele din 2009 şi campaniile PDL (v. cap. „O perdea de ceaţă în jurul adevăraţilor proprietari“ şi „Băsescu şi PDL finanţaţi de evreii de la Rafo“).
Văzând această listă sumară, nu mai poate uimi declaraţia unui oficial din Departamentul de Stat al SUA, Jonathan Winer: „Nu există nici un personaj important al crimei organizate ruseşti urmărit de noi care să nu aibă asupra sa un paşaport israelian“. Winer mai adăuga cifra de şaptezeci şi cinci de astfel de mafioţi „ruşi“, printre care Moghilevitci, Lucianski, Rabinovici şi Kobzon.
„Filiera Simeon Mogilevitci (Mogilevitch, Moghilevici) trece printr-un bloc din Cluj“, arăta presa din anul 2003. Dar cine este Mogilevitci şi ce afaceri învârte el, ne lămureşte numai literatura de specialitate:
Semion Mogilevitci, alias Seva, este de origine evreiască iar grupul (sau filiera) sa „ucraineană“ îşi desfăşoară activitatea în Israel, Cehia, Ungaria, Austria şi Statele Unite. Este considerat „liderul incontestabil al mafiei ruse“. Cea mai mare parte a profiturilor ilicite ale grupului sunt recoltate de la Budapesta şi sunt spălate în Cehia. Mogilevitci stă în spatele pieţei negre din fostele republici sovietice, folosind Cehia ca ţară de tranzit pentru destinaţii de preferinţă occidentale. Grupul lui se ocupă cu traficul de armament - în special arme de mare calibru - cu prostituţia, stupefiantele, pietrele preţioase, spălarea banilor şi materialele radioactive. Membrii săi se declară proprietari a numeroase societăţi comerciale, restaurante şi proiecte imobiliare. Însă scopul real al multor interese comerciale pe care le manifestă este spălarea banilor murdari (Alain Lallemand, Organizaţia - Organizaţiile criminale ruse conduse de etnici evrei cuceresc lumea, Editura Aurelia 1997.)
„Gorilele“ din Cehia ale clanului sunt antrenate de veterani ruşi ai războiului din Afghanistan. În lumea interlopă pragheză sunt vestite nu numai pentru excelenta lor condiţie fizică, ci şi pentru brutalitate. „Gorilele“ participă uneori, în nume propriu, la traficul cu arme de calibru mic şi la operaţiuni de şantaj. Societatea paravan a lui „Seva“ încheie tranzacţii comerciale cu „Divizia Vest“ a fostei armate sovietice şi dispune de o sucursală în Statele Unite.
„Filiera Mogilevitci“ a ajuns însă să implice şi trei clujeni într-o afacere transnaţională cu o miză de sute de milioane de dolari, făcându-i acţionarii de formă ai unei firme din Ungaria (controlată din umbră de crima organizată rusă), ce a pus mâna pe parte din transportul de gaze al Gazprom spre Europa. Gazprom este - potrivit prestigioasei firme de analiză economică Hoover’s - cea mai mare companie rusească din toate domeniile şi una dintre cele mai mari firme pe plan mondial. Practic, Gazprom deţine un sfert din rezervele de gaze naturale ale Pământului şi livrează gaze naturale către 25 de ţări europene, între şi România, căreia îi livrează o treime din necesarul său de gaz.
Astfel, pe 6 decembrie 2002, se înfiinţa în Ungaria compania comercială Eural TG. Firma lua naştere cu un capital social de 12.000 de dolari şi avea un număr de patru asociaţi, între care trei cetăţeni români. Eural TG a devenit însă interesantă pe piaţa internaţională din momentul când, imediat după înfiinţare, semnează un contract care îi aduce un profit anual de până la un miliard de dolari. Eural TG devenise în decembrie 2002 firma care intermedia vânzările de gaze ale Gazprom pe ruta Turkmenistan - Ucraina. Contractul semnat între Gazprom şi minuscula „firmă din Ungaria“ în care asociaţi sunt trei cetăţeni români şi unul israelian, i-a luat prin surprindere pe toţi investitorii internaţionali din domeniul energetic. Întrebări referitoare la Eural TG şi la misterioşii asociaţi din ai firmei au început să curgă1.
Investigaţiile - scria presa - „au condus la aflarea identităţii celor trei cetăţeni români implicaţi în mega-afacerea Gazprom - Eural TG, dar şi mai important la descoperirea unei laturi foarte ascunse a acestei afaceri, în spatele căreia se profilează una dintre cele mai importante grupări de crimă organizată din lume - organizaţia Mogilevitci“.
În scurt timp, s-a dovedit că cei trei români sunt nişte amărâţi (deşi dată fiind dimensiunea afacerii Eural TG - Gazprom, ei ar fi trebuit să ocupe unul dintre primele locuri în topul celor mai bogaţi oameni din România şi din estul Europei) cărora un avocat le-a dat să semneze nişte acte pentru a fi acţionari într-o firmă ungurească, pentru care, la schimb, primesc un milion de lei vechi lunar, care „sper să mă ajute să plătesc nota de telefon“, zicea pensionara Louise Lukacs2.
Baza grupului e la Tel Aviv.
Cheia firmei „ungureşti“ este cetăţeanul israelian Gordon Zeev, şi nu cei trei români, care nu trebuie să ştie nimic despre companie şi anvergura afacerilor ei, deoarece ei au doar rolul de faţadă în afacere.
Potrivit mediilor de informaţii ucrainene, la adresa lui Gordon Zeev din Tel Aviv funcţionează firma Highrock Properties Ltd, în care sunt asociaţi Dimitry Firtash şi Igor Fisherman. Compania Highrock are investiţii atât în Ucraina, cât şi în Moldova, investiţiile fiind strâns legate de activităţile firmei Gazprom în aceste ţări. Igor Fisherman este un personaj bine cunoscut în lumea crimei organizate, fiind descris drept un membru de bază al grupării Mogilevitci. În lucrarea Mafia Roşie, cum a invadat mafia rusească America, pe baza unor documente ale FBI, jurnalistul american Robert Friedman îl prezintă pe Igor Fisherman drept: „Coordonator al activităţilor criminale ale grupului Mogilevitci în Ucraina, Rusia, Statele Unite, Marea Britanie, Republica Cehă şi Ungaria“. Aceleaşi documente menţionează că liderul grupării Mogilevitci, Semion Mogilevitci, este „cel mai puternic mafiot din lume“1. Conform unui raport secret al serviciilor de spionaj israeliene, Mogilevitci a construit o organizaţie criminală suprastructurată pe modelul „clasic“ al mafiei americane, în care legăturile de sânge unesc figurile centrale: etnici evrei, mulţi dintre cei trei sute de membri care formează nucleul organizaţiei sunt rude de sânge, prin alianţă sau amantele acestora.
Mogilevitci ar fi făcut primele milioane de pe urma migraţiei conaţionalilor săi evrei. La mijlocul anilor ’80, când, în grabă, mii de evrei emigrau din spaţiul sovietic spre Israel şi SUA, Mogilevitci cumpăra ieftin bunurile emigranţilor pe care trebuia apoi să le valorifice profitabil pe piaţă şi să trimită un rest de bani, după ce-şi oprea un bun profit.
După ce organizează cea mai puternică structură mafiotă, evreul de 150 de kg. Mogilevitci, se retrage la începutul anilor ’90 din Moscova, pentru a nu fi prezent la războaiele de stradă dintre bandele rivale, ce făceau ravagii în capitala rusă. Împreună cu soldaţii săi cei mai credincioşi se stabileşte în Israel, unde au primit cu toţii cetăţenie. În Israel el nu a făcut valuri, preferând să cultive situaţia de a se mişca fără restricţii şi să se poată odihni liniştit şi refugia în vremuri grele, spunând că se simte în siguranţă pe pământul israelian. A reuşit, astfel, să-şi creeze un „cap de pod“ în Israel, profitând de cetăţenia israeliană şi de statutul de evreu, care îi permite să călătorească liber aici şi de aici.
În 1991, Mogilevitci s-a căsătorit cu Katalin Papp, o cetăţeană maghiară, fapt ce i-a permis să locuiască legal la Budapesta, unde a început să pună bazele imperiului său criminal mondial, dar îşi petrece o mare parte din timp zburând între Moscova şi Tel Aviv în avionul personal.
Mogilevitci a fost arestat şi închis în ianuarie 2008 în Rusia, fiind acuzat de fraudă, spălare şi extorcare de bani. A scăpat repede şi acest fapt nu a oprit afacerea instalată la Cluj, unde Mogilevitci i-a transmis ştafeta de câţiva ani unui apropiat de al său, tot evreu. Astfel, în iulie 2007, oligarhul Dimitri Firtash, supranumit „ţarul energiei“ din Ucraina, înfiinţa la Cluj firma Emfesz România SRL, cu scopul declarat de a importa în România energie electrică din Ucraina. Acelaşi Dimitri Firtash a preluat în 2003 prin firma RosUkrEnergo afacerea de miliarde a Eural TG, firma din Cluj ce furnizează gazul rusesc (de la Gazprom), controlată de S. Mogilevitci. Legăturile lui Firtash cu Mogilevitci au fost relatate de presa rusă, ucraineană şi română, care a constatat că cele două firme de la Cluj au acelaşi sediu, asocierea celor doi în firma Highrock, ca şi faptul că evreul Igor Fisherman, „locotenentul“ lui Mogilevitci, avea înregistrat Rover-ul cu care umbla la adresa societăţii lui Firtash din Moscova, pe strada Novy Arbat nr. 14.
Grupării evreului Mogilevitci, ca şi a lui Marc Rich, e asociat şi bulgarul implicat în privatizările sistemului energetic din România ultimilor ani, Stamen Stantchev1, arestat şi apoi eliberat în 2006 împreună cu evreul rus Benyatov Don (a se vedea capitolul despre Mihai Răzvan Ungureanu ca premier).
Dintre toate ţările în care „mafia rusă“ şi-a impus prezenţa, nici una n-a fost mai compromisă ca Israelul, căci, cum am mai arătat „Nu există nici un personaj important al crimei organizate ruseşti urmărit de noi, care să nu aibă asupra sa un paşaport israelian“, afirma Jonathan Winer de la Departamentul de Stat al SUA. Dincolo de imunitatea oferită, Israelul este atractiv şi pentru că este „ideal pentru spălarea de bani“, explica şi un general evreu, căci, conform legislaţiei israeliene, băncile pot accepta depuneri de bani fără să pună nici o întrebare. Este menţionat cazul unui fost ministru „ucrainean“ care a introdus în Israel 300 de milioane de dolari de provenienţă ilicită, în mai multe valize, depunându-i apoi într-o bancă.
„Oligarhii“ de la Răsărit, în România.
Media a observat de câţiva ani că firme din fostul spaţiu sovietic, suspectate de legături cu mafia rusă, au preluat de la statul român mai multe afaceri, aşa cum sunt întreprinderile metalurgice din Slatina şi Oradea, dar este vorba şi despre derularea mai multor afaceri cu petrol şi gaze. (Firma Derutra Romania Srl din Slatina este o prelungire a firmei Derutra GmbH, înfiinţată în anii ’20 de ruşi şi folosită ca structură a spionajului sovietic şi în timpul războiului al doilea mondial.)
„Rusia este astăzi o perfect definită mafiocraţie - scria Evenimentul Zilei -. Mafia roşie, cu complicitatea vechilor structuri ale KGB şi GRU, dar şi a multor politicieni de la Kremlin, a creat reţele de crimă organizată care au depăşit de mult frontierele Rusiei, împânzind lumea. Tăvălugul rusesc, perceput în sensul de penetrare economică, nu a ocolit nici România. Mai mult, în spatele acestor firme se profilează umbra celor mai periculoase grupări de crimă organizată din lume şi un plan minuţios pregătit în vederea expansiunii ruseşti către Vest.“
În ultimii ani în România a acţionat din umbră grupul rusesc MDM (Mezhregionalny Delovoi Mir), al cărui nume a fost des menţionat într-un uriaş scandal privind spălarea, între 1996 şi 1999, a peste 7 miliarde de dolari aparţinând mafiei ruse, prin intermediul Bank of New York. În acest scandal au fost implicate nume mari precum cel lui Aleksandr Mamut, preşedintele MDM sau cel al evreului rus Semion Mogilevitchi, personajul caracterizat de FBI drept „cel mai periculos mafiot din lume“. Scandalul a afectat serios grupul MDM care, potrivit Russian Business Monitor, mai este încă privit de vestici ca „sacul cu bani al gangsterilor“.
Andrei Melnichenko este cel care controlează în prezent grupul MDM, grup din care fac parte bănci, companii producătoare de ţevi, cărbuni şi combinate chimice. Grupul a mai fost implicat în numeroase alte scandaluri, între care şi un proces (dosarul Nordex) în care grupului şi asociaţilor săi li s-au cerut 3 miliarde de dolari despăgubiri la Curtea Southern District of New York, având ca reclamanţi un grup de oameni de afaceri ruşi, iar ca pârâţi pe MDM, pe Oleg Deripaska, şeful companiei Russky Alyuminiy şi alţii. Aceştia din urmă sunt acuzaţi de crime la comandă, dare de mită, fraudă şi spălare de bani pentru a pune mâna pe toate fabricile sau întreprinderile din industria metalurgică.
În România, MDM a luat indirect fabrica metalurgică de la Slatina, Artrom SA (ce fabrică tuburi şi ţevi de oţel), printr-o altă firmă rusească, Derutra, considerată şi „rezervaţie de ex-KGB-işti“. În iunie 2001, analizând activitatea lui Richard Sorge şi a altor spioni, publicaţia germană Der Spiegel menţiona firma Derutra ca fiind „o structură a spionajului extern sovietic“.
Der Spiegel mai crede că vechile structuri ale serviciilor secrete externe sovietice au scăpat de sub controlul statal şi, folosind infrastructura creată în perioada războiului rece, şi-au creat noi reţele, asociindu-se cu grupări de crimă organizată şi corupând politicieni la nivel înalt.
Iată cum, în oraşul Slatina, pe strada Drăgăneşti nr. 93, la etajul 1 al birourilor fabricii de ţevi de oţel Artrom SA, funcţiona firma denumită Derutra Romania Srl, în care apar ca asociaţi rusul Vasily Makarov şi o firmă din Köln-Germania, denumită Sinara Handel. Aceasta este fosta Derutra GmbH a spionajului sovietic, iar Viktor Makarov este fost ataşat comercial al Uniunii Sovietice la Ambasada de la Berlin, în Germania de Est, în anii 60-70.
Dostları ilə paylaş: |