Eugen cizek istoria literaturii latine


XXIV. POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN



Yüklə 2,43 Mb.
səhifə11/54
tarix27.10.2017
ölçüsü2,43 Mb.
#16666
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   54

XXIV. POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN

Viaţa tui Persius

iteratura de inspiraţie stoică a secolului I d.C. n-a fost reprezentată numai de prozatori ca Seneca. Au ilustrat-o şi poeţi, înzestraţi cu un real talent şi destul de diferiţi între ei, cum au fost Persius şi Lucan.

Viaţa lui Aulus Persius Flaccus ne este relativ bine cunoscută, datorită lui Valerius Probus, care a alcătuit o biografie a acestui poet. Persius s-a născut la 4 decembrie 34 d.C, în vechiul oraş etrusc Volaterrae, într-o importantă şi înstărită familie de cavaleri, care avea legături de rudenie şi de prietenie cu marile familii romane, îndeosebi cu cea a Arriei, soţia celebrului senator stoic Paetus Thrasea. Rămas orfan de tată la vârsta de şase ani, Persius a fost adus la Roma, când avea doisprezece ani. în Capitală, Persius şi-a făcut studiile în preajma unor profesori celebri, printre care se numărau Remmius Palaemon şi Annaeus Cornutus. El a frecventat până la moarte cenaclul lui Cornutus, dar a aderat si la cercul cultural-politic al lui Thrasea. S-a împrietenit cu Caesius Bassus şi Lucan, însă a manifestat rezerve faţă de Seneca. După o foarte scurtă tinereţe, trăită sobru, în congruenţă cu cele mai austere norme stoice, s-a stins din viaţă la 24 noiembrie 62 d.C, răpus de o maladie gastro-intestinală.

Opera lui Persius

In momentul morţii, Persius nu publicase nimic, deşi scrisese încă din copilărie. Cornutus şi Caesius Bassus, după ce au eliminat lucrări mai puţin importante, ca o tragedie praetextă, un panegiric al primei Arria, soacra lui Thrasea, şi o naraţie de călătorie, au remaniat şi publicat, sub domnia lui Nero, şase satire şi paisprezece choliambi, care ni s-au păstrat.

Ca şi alţi satirişti, Persius a conferit satirei întâi un caracter programatic, adică eminamente literar. Discursul poetului asumă tiparul unui dialog desfăşurat între autor şi un interlocutor imaginar, un obiector, care atrage atenţia că nimeni nu-l va citi pe Persius. Mai violent decât în celelalte satire, Persius ripostează persiflând mania versificării, în general educaţia şi gustul literar al
POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN

epocii. în numele vechii austerităţi romane, Persius reprobă stilul savant şi înflorat. Choliambii implicau, de asemenea, polemică literară şi militau pentru arta viguroasă a lui Persius.

Celelalte satire supun deriziunii anumite defecte umane şi dezvoltă o severă predicaţie morală. Astfel, satira a doua îmbracă tiparul unei epistule trimise lui Macrinus, prieten al poetului, reputat pentru onestitatea şi puritatea lui. Persius reprobă ipocrizia, superstiţiile, falsa credinţă a celor ce solicită zeilor împlinirea unor dorinţe mârşave. S-a susţinut, de altfel, că Persius ar fi scris satira a doua înainte de a fi redactat prima sa satiră. Satira a treia încorporează un dialog imaginar între două personaje, greu de determinat. Este vorba oare de o discuţie între doi elevi, un profesor şi discipolul său, Persius însuşi, în postură de pedagog stoic, şi un prieten al lui cam leneş? Oricum, unul dintre personaje îl mustră pe celălalt pentru că nu studiază. Mai ales, Persius pledează pentru însuşirea filosofiei şi combaterea pasiunilor. Satira a patra cuprinde un dialog fictiv între Socrate şi Alcibiade. Socrate reproşează lui Alcibiade că se ocupă de problemele Cetăţii, fără a avea maturitatea indispensabilă. Poetul pledează pentru principiul socratic, „cunoaşte-te pe tine însuţi". De altfel se pare că în secolul I d.C. Socrate şi dialogi socratici erau foarte populari în mediile intelectuale stoice. Satira a cincea include o scrisoare adresată lui Cornutus, ale cărui calităţi pedagogice sunt vibrant celebrate. însă tema principală a poemului rezidă în revelarea teoriei stoice a libertăţii. Statutul civil nu contează, căci numai libertatea interioară are importanţă. Nu lipsesc nici anumite accente de critică literară. Satira a şasea încorporează o epistulă trimisă lui Caesius Bassus, al cărui talent este elogiat. Persius stăruie însă asupra problemei utilizării raţionale a averii, a bunurilor materiale. El condamnă atât avariţia, cât şi risipa. Sfârşitul brusc al acestei satire pare să ateste că textul ei n-a fost publicat integral de prietenii lui Persius.

Mesajul

Cea mai importantă contribuţie a lui Persius rezidă în transformarea saturei în satiră. Desigur, poetul dispunea de precedente, îndeosebi în saturele lui Lucilius. Dar el stabileşte definitiv sfera de motive, tematica fundamentală a speciei satirice, care din amalgam de elemente diverse, implicând o conversaţie amuzantă între personaje, devine reprobarea sarcastică şi, totodată severă, aproape tragică, a unor defecte morale. Tânărul poet se situează departe de bonomia lui Horaţiu.

Nu cumva mânia lui Persius este livrescă, chiar artificială, inspirată nu din observarea realităţii ambiante, ci de marile teme stoice? Nu este Persius un doctrinar, aşa cum s-a susţinut? Fără îndoială, Persius citise mult; cunoştea opera lui Crisip, pe care o poseda, şi cea a lui Lucilius (PROB., Vita Pers., 7 şi 10). El a vehiculat marile teme ale stoicismului, când a satirizat destabilizarea moravurilor austere, sclavia faţă de pasiuni, mai cumplită, după părerea poetului, decât cea social-juridică, prostia, neruşinarea, ipocrizia şi lipsa de pietate, lăcomia, vanitatea. Sau când a pledat pentru libertatea interioară, pentru autocunoaştere şi pentru autonomia morală a fiinţei omeneşti. Totuşi, pornind de la optica cercului cultural-politic al lui Thrasea, ca şi de la cel al lui Cornutus, mai rar frecventat de el1, Persius realizează un „blam al secolului", conuicium saeculi, foarte corosiv, chiar dacă asumă mai multe „măşti", personae, în funcţie de subiectele abordate şi de felurite proceduri retorice. Observă realitatea ambiantă, supune deriziunii, dar şi mâniei incriminatorii, defectele contemporanilor. Moralizarea se împleteşte, în toate satirele, cu reprobarea intensivă, aspră şi sinceră, întoarsă spre observaţia concretă, căci e întemeiată pe experienţa personală, îndeosebi în satira a patra2. Persius se manifestă ca un militant al stoicismului, însă etica Porticului este demonstrată mai ales pentru a blama pe cei ce nu-i respectă preceptele. Tradiţia diatribei stoice şi implicaţiile retoricii au determinat exagerarea

476

MESAJUL


reacţiei critice a poetului, care are totuşi o bază foarte reală, deloc livrescă. De altfel Persius satirizează nu numai vicii, ci şi vicioşi.

Persius blamează liberţii insolenţi şi parveniţi (Sat., 5, w. 76-81), arivismul unor omologi ai lui Trimalchio (Sat. 5, w. 134-l36; 177-l79; 180-l88), plebea măruntă, sedusă de adulaţie şi diverse favoruri, precum şi orgolioşii aristocraţi de viţă (Sat, 2, w. 5 şi 9-l4; 3, 73-76). El se adresează în felu! următor, cu ironie mânioasă şi dispreţ, unui aristocrat, care-şi umflă plămânii şi se laudă cu arborele lui genealogic: „sau, poate, te socoteşti un om de seamă,// Că pe tulpina etruscă eşti al o mie-lea vlăstar?// Că porţi trabee şi, călare, saluţi pe-un censor, văr primar?// Arunci cu praf în ochii lumii, dar eu năravul ţi-l ştiu bine;// Să-ntreci pe Natta-n desfrânare stricatule, nu ţi-e ruşine?" (Sat, 3, w 27-31, trad. de Tudor Măinescu şi Alexandru Hodos). Totodată poetul reproba nemilos chiar sacerdoţii romani corupţi (Sat, 2, w. 68-70). S-ar spune că Persius nu cruţă nici o categorie socială sau morală. Centurionii, subofiţerii armatei romane, sunt „neam de ţapi" (Sat, 3, v. 77). Satiristul îi dispreţuieşte, însă şi centurionii vădesc dispreţ faţă de filosofii cu faţa paHdă şi chipul trudit; nu înţeleg frumosul, sunt inculţi, confundă stoicismul cu epicureismul şi se mândresc cu muşchii lor, în prezenţa filosofiei (Sat, 3, w. 77-87; 5,189-l91). Este relevant faptul că satira a cihcea se încheie tocmai prin invectivarea sarcastică a centurionilor.

De altminteri, satiristul regretă că nu poate utiliza invective mai concrete: „dacă ar fi îngăduit să vorbesc", si fas dicere, exclamă poetul chiar în primele versuri ale satirei întâi (Sat, 1 , v. 8). Deşi nu practică în principal satirizarea politică, Persius strecoară în versurile saie câteva accente de blam împotriva lui Nero. Sub impactul rezervei, chiar opoziţiei morale, vădite de cercul lui Thrasea faţă de regimul neronian, ca şi al austerităţii sale incondiţionale, organic potrivnice discursului mental a! împăratului şi modului de viaţă preconizat de el, Persius isumă cu prudenţă nemulţumirea critică faţă de personalitatea şi guvernarea ultimului iulio Claudian. Reprobarea snobismului monden viza indirect viaţa inimitabilă preconizată de Nero şi de adepţii !ui. De altfel Persius imploră de la iupiter pedepsirea tiranilor, care şi-au abandonat virtutea {Sat, 3, w. 35-38). Iar când Socrite lui Persius îndeamnă, în satira a patra, pe Alcibiade să scruteze atent responsabilităţile politice, înainte de a le asuma, Persius are în vedere contemporani ai săi, poate chiar pe Nero. Câteodată aluzia critică la personalitatea împăratului era atât de transparentă, încât Cornutus şi Caesius Bassus au trebuit să modifice textul lui Persius, înainte de publicare (PROB., Vita Pers., 10). Astfei, „regele Midas are urechiuşe de măgar" a devenit „cine nu are urechiuşe de măgar?" {Sat, 1, v. 121). Totodată recent s-au identificat în acest vers şi în cele suOsecvenîe aluzii critice Sa Abrasax, zeu solar orfico-pitagorician, pe care î! adora Nero3. Aşadar, chiar dacă satira lui Persius nu este în principal politică, aceste aluzii relevă că el înţelege să aplice la realităţile contemporane lui marile teme ale predicaţiei stoice.

în choliambi, satiristuî contestă orice legătură cu poezia elenică tradiţională, cea a Parnasului şi a Heliconului (ChoL, w. l-6), ca să se proclame un „pe jumătate ţăran', semipaganus {ChoL, v. 6). Persius semnalizează astfel romanitatea profundă a artei sale, relaţia cu modelele italice arhaice, „ţărăneşti", repulsia faţă de poezia erudită, doctă, ca şi dorinţa sa de a expiora direct realitatea referenţiaiă a epocii. Persius se pronunţă şi în alte versuri pentru un

---------------------------_____------__---------------__------__—,-----______ 477 _------------___

POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN

discurs poetic energic, apropiat de sermo cotidianus, limbajul cotidian al romanilor şi subordonat adresei satirice şi moralizatoare (Sat, 5, w. 14-l6). El îi admiră pe anumiţi scriitori arhaîci, ca Lucilius. Unii cercetători au detectat în satirele lui Persius accente polemice îndreptate împotriva lui Properţiu şi Ennius, ori chiar împotriva lui Vergiliu, Horaţiu şi Ovidiu. Oricum, poetul se pronunţă împotriva stilului nou, ca şi împotriva clasicismului elenizant şi barochizant, practicat la curtea imperială. Abuzul de mitologie, utilizarea eposului şi tragediei îl contrariază profund {Sat, 1, w. 13-l06). Mai ales Persius detestă callimahismul roman şi epigonii acestuia. De asemenea el pare a fi blamat exerciţiile artificiale, care erau practicate în şcolile retorilor, în pofida propriei sale formaţii retorice4.

Desigur corectarea moravurilor constituie etimonul, forţa motrice a mesajului emis de Persius. Cu puternică ardoare juvenilă poetul se converteşte în militant al stoicismului. Totuşi doctrina Porticului este conexată reacţiei aprige faţă de cusururile unor contemporani.

Structura Satirelor

Orientarea spre referent, vocaţia de „reportaj" moralizator-satiric al satirelor lui Persius nu exclud configurarea unui univers imaginar, dezvoltarea unui discurs poetic, întemeiat pe o poezie bizară, alambicată, însă de considerabilă densitate emoţională. Realităţile şi reacţia faţă de ele se convertesc într-o imagistică stranie şi într-un limbaj polisemie, apte să transmită o vibrantă trăire artistică. Mijloacele alegoriei şi metaforismului asigură satirelor lui Persius numeroase dimensiuni poetice.

Persius este cel mai obscur, cel mai ermetic poet latin. Totuşi încifrarea discursului său poetic traduce năzuinţa spre o expresivitate aproape dureroasă, spre ceea ce Ezra Pound denumea dansul intelectului printre cuvinte, Jogopoieia". îl obsedau pe Persius paradoxurile, iar aspiraţia, trudnic schiţată, de a ilustra contrastul între aparenţa exterioară şi realitatea esenţială conduce la deşirante efecte de ruptură. Sfidarea stoică elaborată de Persius se conjugă cu absorbirea moralităţii Porticului într-un stil şi o imagistică insolite, chiar unice, care vor inspira poeţi ca Donne, Dryden, Pope. Sau, altfel spus, Persius îşi propune să redea conţinuturi energice, viguroase şi o combustie interioară puternică prin utilizarea unor formule compoziţionale şi stilistice inedite. Sensibil înrâurit de retorică, Persius transformă anumite expuneri ale sale în declamaţii versificate pe ton preceptistico-filosofic. Totuşi uneori poetul se eliberează de constrângerile schemelor retorice şi se exprimă cu o directeţe stupefiantă, ca atunci când manifestă gratitudine faţă de Annaeus Cornutus (Sat, 5, w. 2l-44)5.

Am observat mai sus că unele satire se prezintă ca epistule fictive, iar altele ca dialoguri purtate cu un interlocutor, mai ales imaginar. însă totdeauna Persius are în vedere o dezbatere, o polemică stridentă, un dialog purtat cu celălalt, cu



478

STRUCTURA SATIRELOR



receptorul situat în postura interlocutorului. El exploatează în acest scop experienţa acumulată de diatriba cinico-stoică şi, mai ales, modelul oferit de satura tradiţională. S-au stabilit, de altfel, analogii între pasaje din saturele horaţiene şi versuri din satirele lui Persius. Iar admiraţia faţă de Lucilius, cum am văzut, este clamată de Persius însuşi. Se ajunge astfel la o macrosintaxă a textului foarte laxă, intenţional dezordonată şi chiar dezlânată. Abundă exclamaţiile şi interogaţiile retorice, monologurile interioare, apostrofele subite, racursiurile pregnante. Poetul recurge la numeroase întreruperi, la pauze, la divagaţii, la schimbări neaşteptate de subiect, la tranziţii şi rupturi derutante, la „flash"-uri brutale, stupefiante. Ca şi la aluzii obscure, la enigme voite, la descripţii şi alegorii, la tirade declamatorii. Se reproduc, astfel, mişcările confuze ale unei conversaţii disolute. în satira a treia, noi nu înţelegem bine când se termină expunerea conlocutorului „bun", elev sau profesor, iar în satira a cincea se trece brusc de la scrisoarea către Comutus {Sat, 5, w. l-51), la deliberarea pe tema libertăţii {Sat, 5, w. 73-790). Concretul şi abstractul îşi schimbă dezinvolt locurile, iar concizia si densitatea sunt căutate cu febrilitate. Simţul deosebit al dramei, pe care îl atestă poetul, a fost pus în relaţie cu tiparele mimului şi ale saturei dramatice iniţiale. Ritmul alert al conversaţiei, intercalarea replicilor diverselor personaje sunt foarte relevante. Imagistica este adesea deosebit de plastică şi concretă, încât Persius evocă, foarte vizualizant, poetul la modă, straşnic pomădat, în veşmânt alb, cu un rubin în deget şi rostogolind ochi de muribund în faţa auditorului lui. La un nivel mai profund al universului imaginar al lui Persius, se configurează, totuşi, o veritabilă unitate artistică6.

Scriitura lui Persius
Polisemia domină cu autoritate scriitura lui Persius. Satiristul jonglează cu valorile semantice ale cuvintelor, cu unele conotaţii surprinzătoare, adesea inedite, cu sinonimia expresivă. Şocul şi sfidarea sunt căutate şi la nivelul scriiturii, microsintaxei discursului. Metaforismul straniu si limbajul sincer şi crud, care îşi subordonează retorica, dacă o consideră necesară, se împletesc în efortul de a obliga realitatea să se dezvăluie cu toate înfăţişările ei. Acelaşi metaforism realizează, de fapt, unitatea profundă a satirelor lui Persius. Poetul însuşi îşi caracterizează stilul într-un vers programatic, unde îşi atribuie practicarea vorbirii solemne, ca şi capacitatea de a realiza asocierea energică a imaginilor: „urmezi vorbele togei, priceput la împletirea aprigă", uerba togae sequeris iunctura callidus acri {Sat, 5, vv. 14). Aceste „împletiri" sau asocieri imagistice, eventual metafore, iuncturae, conferă culoarea bizară, scrutarea ardentă a posibilităţilor semantice ale limbii, apropierile uluitoare ale anumitor obiecte, imagini şi gânduri, în principiu îndepărtate unele de altele şi chiar discordante. Alegoria şi metaforele sunt

479 -


POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN

utilizate ca elemente esenţiale ale discursului poetic pe care îl practică Persius. Jocul acut al imaginilor predomină în satire, însă şi în choliambi. Sunt deosebit de insolite metafore ca os populi meruisse, „a-şi câştiga gura poporului", de fapt popularitatea (Sat, 1, v. 42) sau intus palleat, „să pălească înăuntru", adică să arate prin paloare o tulburare sufletească (Sat, 3, v. 42). De asemenea s-a subliniat ciudata îngemănare care apare atunci când poetul declară că nu s-a adăpat la „izvorul mârţoagei", literalmente „mârţogesc" sau „cabalin", fonte... caballino (Chol., v. 1). într-adevăr, „izvorul" face aluzie la tradiţia poetică a inspirării din sursa Hipocrene, de pe Helicon, la care se adapă poeţii. Dar epitetul ce alude la „mârţoagă" transformă calul înaripat al muzelor, Pegas, care dintr-o lovitură de copită făcuse să ţâşnească tocmai sursa Hipocrene, într-un animal de cea mai proastă calitate, caracterizat printr-un cuvânt de obârşie rustică şi vulgară7. Poetul nu se teme niciodată de termenii vulgari, cruzi, chiar triviali sau obsceni. Proliferează combinaţiile de cuvinte, din care se nasc înţelesuri noi, diverse metasemene, ca metonimiile şi comparaţiile, feluritele perifraze. Fără tranziţie şi spre a-şi incita şi şoca cititorul, Persius trece de la stilul înalt, de la vorbirea solemnă a dreptului şi religiei de pildă (Sat, 2, w. 68-70), la exprimarea colocvială, la ceea ce se numea sermo pedester sau cotidianus. De aceea, dacă emerg arhaisme, lexicale şi gramaticale, întâlnim de asemenea nu numai vocabule vulgare, ci şi numeroase diminutive. Apar şi sensuri noi: excutere primeşte ca şi la Seneca înţelesul de „a examina" sau „a percheziţiona" (Sat, 4, w. 24 şi 30). S-a arătat că Persius tratează instituţiile lingvistice cu o libertate care îi permite caracterizarea lumii cu ajutorul unor chei filosofice.

Sintaxa gramaticală se dovedeşte a fi complicată, tensionată, căci o stăpâneşte năzuinţa spre concizie brutală şi alambicată, spre cele mai stridente torsiuni, identic se prezintă metrica. Hexametrii, în care sunt scrise satirele, traduc evitarea intenţionată a uniformităţii şi eleganţei. Elev al lui Palaemon şi Cornutus, poetul se apropie de practicile stilului nou, dar nu aderă deloc la programele neoasianiştilor din noua mişcare literară. în general, satiricii romani vor refuza opţiunile pentru curentele literare ale epocii lor şi vor prefera autonomia stilistică. Totuşi, scriitura lui Persius comportă numeroase mărci ale unui expresionism câteodată barochizant8.

Concluzii şi receptarea lui Persius

Consistenţa imagisticii, ardenta mişcărilor emoţionale lăuntrice, sinceritatea poetului au impresionat totdeauna. Antichitatea şi evul mediu l-au preţuit în mod deosebit, iar limbajul abstrus a început să stingherească pe cititori mai târziu, începând din secolul al XVI-lea. Totuşi nu numai poeţii englezi, ci şi Boileau şi Alphonse Daudet s-au inspirat din satirele lui Persius. Ediţii, traduceri, studii de specialitate au proliferat în diverse ţări, în secolele al XlX-lea şi al XX-lea.

480

CONCLUZII Şl RECEPTAREA LUI PERSIUS


în ţara noastră, Petre Staţi a tradus unele pasaje din opera lui Persius, iar Tudor Măinescu şi Alexandru Hodos au alcătuit tălmăcirea integrală a satirelor; n-au lăsat la o parte decât choliambii.

Persius este prin urmare un poet autentic, de remarcabilă densitate şi tensiune emoţională. De altfel el nu a fost întotdeauna dur şi a ştiut să ateste uneori bunătate, duioşie, milă, chiar blândeţe, sau cum spune Jean Bayet „entuziasmul lui, sinceritatea lui militantă îl captează cu totul pe cititor"9.



Viaţa lui Lucan

Un alt poet stoic, deşi mai puţin ortodox, a fost Lucan. De altfel, în ciuda prieteniei care îi lega pe cei doi poeţi stoici, nu a survenit între ei o autentică interdiscursivitate.

Viaţa lui Marcus Annaeus Lucanus ne este bine cunoscută datorită numeroaselor date furnizate de diverşi autori antici, ca şi de trei biografii, redactate în antichitate, respectiv de Vacca, probabil în secolul I d.C, de Suetoniu şi de un imitator tardiv al acestuia. Toate mărturiile antice sunt impregnate de puternicele pasiuni suscitate de memoria Annaeilor în general, precum şi de legenda lui Lucan în special. Unii antici l-au reprobat cu vigoare, în vreme ce alţii l-au exaltat, în biografia lui Vacca apare una dintre cele mai relevante mărci hagiografice: ca şi în cazul lui Hesiod, albinele se aşază pe buzele pruncului Lucan, încă din leagăn, ca să-i scoată dulceaţa spiritului şi să prevestească talentul lui strălucit (VACCA, Vita Lucan., 6)10. Lucan s-a născut la 3 noiembrie 39 d.C, la Corduba, ca şi unchiul său Seneca. Tatăl poetului, Marcus Annaeus Mela, cavaler şi om bogat, era fratele filosofului scriitor şi fiul lui Seneca Retorul. Mama lui Lucan, Acilia, era fiica oratorului Acilius Lucanus, de la care provine cognomen-u\ poetului. Cu câţiva ani înainte de moarte, poetul s-a căsătorit cu Polla Argentaria, de care l-a legat o afecţiune puternică. Lucan a fost adus la Roma, când avea nouă luni; însă copilăria i-a fost marcată de discordia dintre cei doi părinţi ai săi. A primit o educaţie aleasă, în preajma strălucitorului său unchi, încât copilăria şi adolescenţa sa s-au dezvoltat sub semnul unui complex al lui Oedip inversat. începând din 55 d.C, Lucan a fost instruit de Cornutus. Prin 58 d.C, tânărul Marcus se află la Atena, ca să-şi desăvârşească educaţia; dar Nero, care îi fusese condiscipol, l-a rechemat la Roma, pentru a-l transforma într-unui dintre cei mai importanţi poeţi ai curţii imperiale. De altfel poetul începe o carieră senatorială şi devine quaestor. El se manifestă ca un exponent foarte caracteristic al societăţii neroniene. Curând însă poetul intră în conflict cu împăratul însuşi. Relaţiile dintre Nero şi Lucan se rup brusc în 63 sau 64 d.C. Pe lângă rivalitatea literară şi invidia încercată de Nero faţă de fostul său coleg, exagerate de altminteri de izvoarele antice, au pricinuit acest conflict îndeosebi grave divergenţe estetice şi politice11. După 61 d.C, Nero se îndepărtase atât de neoasianismul Annaeilor, cât şi de optica lor politică. Oricum, împăratul a interzis Iui Lucan să continue recitările publice ale Pharsaliei, care avuseseră anterior mare succes. Dezamăgit, poetul a aderat la conspiraţia lui Piso, descoperită în 65 d.C. Izvoarele literare ostile lui Lucan afirmă că poetul şi-ar fi denunţat mama în timpul interogatoriului, afirmând că-i fusese complice, deşi era inocentă (TAC, Ann., 15, 56, 4; SUET., Vita Luc, 8). Acest denunţ nu apare însă consemnat în nici un fel de izvoarele favorabile poetului. De fapt, credem că Lucan trebuie să fi revenit iute
481

POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN

asupra incriminării Aciliei, care, oricum, nici n-a fost interogată şi arestată. Lucan a fost obligat să-şi taie venele şi a murit în vârstă de douăzeci şi şase de ani, recitând versuri, în care descrisese moartea unui soldat (TAC, Ann., 15, 70, 1, care se referă probabil la Phars., 3, w. 637-646). Multă vreme, Polla Argentaria a întreţinut un adevărat cult al memoriei soţului său.



Opera

Lucan a fost un adevărat copil-minune, un poet de o precocitate excepţională, care ajunsese foarte cunoscut când nu avea decât şaisprezece ani. Cu o singură excepţie notabilă, operele lui Lucan s-au pierdut. Dispunem însă de lista lucrărilor pierdute şi de unele fragmente care provin din ele.


în această listă figurează în primul rând un poem epic, consacrat războiului troian şi intitulat Iliacon, pe care Lucan l-ar fi alcătuit fie încă în copilărie, prin 53-54, fie în 59-60 d.C. Se pare că Lucan cânta în acest poem moartea lui Hector şi răscumpărarea leşului viteazului erou troian de către Priam. Fragmentele conservate amintesc de timbrul marelui poem al lui Lucreţiu şi evocă incendiul universal, provocat de carul lui Phaeton.

Dintre celelalte opere pierdute, care comportă declamaţii, epigrame, o tragedie, epistule etc, am detaşa Catachtonion, poem consacrat coborârii în Infern a lui Orfeu şi descrierii meleagurilor subpământene, şi mai ales „Laudele lui Nero", Laudes Neronis, poem encomiastic, care elogia meritele împăratului. Lucan l-a prezentat în 60 d.C, cu prilejul jocurilor cvincvenale şi a obţinut astfel premiul de poezie, decernat atunci*.

Totuşi, ni s-a conservat opera fundamentală a lui Lucan, cunoscută mai ales sub numele de Pharsalia şi consacrată războiului civil între Caesar şi Pompei, din secolul I Î.C. Vacca numeşte acest poem epic Pharsalia, dar şi „Războiul civil", Bellum ciuile, ca de altfel şi cele mai vechi manuscrise ale textului. Lucan însuşi se referă la „Pharsaliile noastre", Pharsalia nostra {Phars., 9, v. 985), iar investigaţii mai recente pledează cu fervoare pentru opinia că titlul autentic al poemului ar fi fost Pharsalia2. Epopeea înglobează zece cărţi sau cânturi şi este neterminată, întrucât Lucan a proiectat-o în douăsprezece cărţi, dacă nu în patrusprezece ori şaisprezece. S-a semnalat, „umflarea", amplificarea progresivă a discursului epic, dat fiind că, în general, ultimele cărţi comportă mai multe versuri decât primele. Lucan urmărea, probabil, să-şi încheie epopeea cu evenimentele petrecute la 15 martie 44 î.C.

Cartea întâi anunţă subiectul, adică războiul civil şi invocă pe Nero, intens elogiat (vv. 8-66). în continuare, sunt prezentate cauzele războiului civil: gelozia destinului, dar şi două pasiuni devorante, aviditatea de putere, tradusă prin ambiţia triumvirilor, şi dorinţa de bogăţii, corelată

* Celelalte lucrări ar fi: Orpheus (poem liric), „Despre incendierea Romei", De incendio urbis (declamajie în proză), poate reprobatoare la adresa lui Nero, .Discurs către Polla", Allocutio adPollam, Saturnalia (poem satiric), Siluae (zece cărţi de improvizaţii poetice), Medea (tragedie neterminată), Salticae fabulae (paisprezece librete pentru pantomime, abordând motive mitologice), Epigrammata (culegere de epigrame), Epistulae ex Campania (culegere de scrisori), un discurs împotriva unui tribun al plebei, care-şi ucisese soţia, şi un pamflet contra lui Nero. Predominau aşadar exerciţiile poetice liminare, de inspiraţie mitologică şi elenizantă, înrâurite de tradiţia vergiliană, de fapt pe gustul lui Nero. Factura lor se deosebea fundamental de cea privilegiată în
Pharsalia.

482


Yüklə 2,43 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   54




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin