Eugen cizek istoria literaturii latine

Educaţia, cultura şi literatura

învăţământul şi cultura se dezvoltă spectaculos în întreg Imperiul. Vespasian creează chiar un învăţământ superior de stat, în care angajează pe Quintilian, retribuit cu un salariu anual de 100.000 de sesterţi, sumă imensă pentru epoca respectivă. De asemenea, Vespasian înfiinţează şi o catedră de retorică elenică de stat. Hadrian construieşte la Roma un Athenaeum, pus la dispoziţia retorilor şi intelectualilor vremii. Marcus Aurelius creează la Atena o catedră de retorică şi patru catedre de stat, rezervate celor patru şcoli filosofice importante, care aparţineau Academiei, Liceului peripatetician, epicureismului şi stoicismului. S-a dezvoltat obiceiul recitaţiilor de opere literare din toate genurile şi speciile. Auzind din palatul său aplauzele care salutau recitaţiile istoricului Servilius Nonianus, împăratul Claudiu a alergat să asiste şi el la lectura respectivă (PLIN., Ep., 1, 13, 3). în secolul al ll-lea, aceste recitaţii erau foarte frecvente. Necesitatea de a captiva urechile auditoriului şi de a obţine aplauze a înrâurit substanţial stilul operelor literare, care erau recitate. Filosofia şi retorica sfârşesc prin a se reconcilia în scrieri greceşti, ca acelea ale lui Favorinus şi Aelius Aristide, care promovează un ideal umanist complex. Se generalizează un tip unitar de învăţământ, bazat pe bilingvismul şi biculturalismul greco-latin, pe un ideal existenţial, care imita modul de viaţă al Capitalei. De altfel operele literare, din aceste două secole, comportă, pe lângă „semnele poetice", expresia texturilor intime, „semne contextuale", în funcţie de cultura şi de „Weltanschauung" ale scriitorului, formate într-un anumit mediu¹⁹, de mentalitatea şi de condiţiile istorice ale timpului, marcate nu numai de propensiunea pentru retorică şi de reflecţia filosofică, dar şi de absolutismul imperial.

Condiţia omului, raporturile sale cu structurile politice şi morale nu mai pot fi dezbătute în for, din pricina opreliştilor statuate de absolutism. Asemenea dezbateri s-au mutat în câmpul controverselor teoretice şi în cel al literaturii. Relaxarea şi complicarea moravurilor au generat adesea reacţii, încât moralizarea s-a transformat în ax tematic al majorităţii operelor literare ale vremii. Dar antilogia „buni/răi", boni/mali, a dobândit conotaţii politice evidente, la Tacit şi la numeroşi alţi scriitori. Nu se putea discuta deschis despre politica împăraţilor pe tron, însă, cum am arătat, se delibera asupra monarhului ideal, asupra statului desăvârşit, în cadrul opoziţiei dintre „rege" şi „tiran". De altfel chiar şi principii, aproape toţi oameni înzestraţi cu o cultură remarcabilă, participă la viaţa intelectuală. Ei au continuat eforturile întreprinse de August şi de sfetnicii lui de a converti literatura într-un instrument de propagandă. De multe ori aceste strădanii n-au dat rezultatele scontate. Puţini scriitori au asumat o atitudine „cezariană", încât numai Nero, la începutul domniei, şi anumiţi Antonini, mai ales Traian şi Antoninus Pius, au obţinut sprijinul majorităţii literaţilor epocilor respective.

406

EDUCAŢIA, CULTURA Şl LITERATURA

Discuţiile în jurul operelor literare, inclusiv în jurul conotaţiilor lor politice, s-au desfăşurat mai ales în reuniuni private, la curte şi în mediile senatoriale, unde se dezbătea „la ospeţe şi în cercuri", in conuiuiis et circulis (TAC, Ann., 3, 54, 1). Am semnalat deja proliferarea masivă a cercurilor cultural-politice. Ele se manifestă mai ales în momentele de scădere a tensiunii dintre împărat şi forţele senatoriale, dar acţionează intens sub lulio-Claudieni, Tiberiu, Claudiu si Nero (când se dezvoltă cercurile fiicelor lui Germanicus, Annaeilor, Calpurniilor, lui Thrasea, lui Nero însuşi), sub Flavieni (când se detaşează circuli ai Helvidiilor), sub Traian şi Hadrian (care beneficiază de expansiunea cercurilor conduse de Pliniu cel Tânăr, lunius Mauricus, Avidius Nigrinus, Hadrian însuşi), sub ultimii Antonini (când se dezvoltă cercul condus de Fronto).

Pe lângă factorii estetici interni, orizontul de aşteptare, gustul publicului şi preocupările pentru implicaţiile etico-politice au contribuit la evoluţia genurilor şi speciilor literare. Se realizează, de altfel, o unificare a gustului publicului, întemeiată pe omogenizarea educaţiei şi a modului de viaţă. O bogată şi variată literatură satirică şi parasatirică se înscrie în cea mai mare parte din secvenţa istorică la care ne referim. Pe lângă satira propriu-zisă, care, datorită lui Persius şi luvenal, se transformă definitiv din satura în satiră şi devine reprobarea severă a moravurilor, cum va fi totdeauna de acum înainte, se dezvoltă şi alte specii literare cu un conţinut parţial similar. La ce ne referim? La satira menippee, la epigramă, care asumă cu prioritate o adresă satirică, şi la fabulă, specie nouă în literatura latină, ce îngăduia travestirea blamării moravurilor. Literatura cu mesaj satiric se afirmă drept cea mai deschisă poezie spre .praxis" şi echivalează întrucâtva cu reportajul modern. Teatrul roman comportă o evoluţie interesantă. Comedia de sorginte literară dispare aproape complet. în schimb se dezvoltă mimul şi atellana, devenite specii foarte literare, şi mai ales pantomima, al cărei text nu constituie decât un libret. Foarte viguros se afirmă tragedia, ca principala specie a teatrului roman. Conotaţiile politice se manifestă abundent în tragediile secolului I d.C, în care sunt reprobaţi anumiţi împăraţi. Atreu este structurat în tragedii ca modelul monarhului tiranic. Multe tragedii sunt convertite în exerciţii retorice, destinate recitării publice. Totuşi altele sunt scrise în vederea punerii în scenă²⁰. Poezia lirică intimistă numără numeroşi exponenţi, ale căror opere s-au pierdut în marea lor majoritate; dar, din elementele la dispoziţia noastră, deducem că avea o valoare modestă. Pe când eposul evoluează de la poemul mitologic la cel istorico-cetăţenesc, de vocaţie modernizantă, cum este Pharsalia lui Lucan, spre a se întoarce ulterior la tiparele homerico-vergiliene.

însă literatura acestor prime două secole d.C. este dominată cu autoritate de proză. Este revelator faptul că poetul cel mai valoros din vremea Imperiului roman a fost luvenal, adică un satiric, deci un autor de poezie relativ apropiată de substanţa prozei. Pe de altă parte, graniţele cândva consacrate de estetica clasică între proză şi poezie sunt dezarticulate. Pe urmele experienţei lui Titus Livius, în proză pătrund tipare şi cuvinte sau conotaţii poetice, pe când în poezie

407

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d.C.

emerg vocabule prozaice ori provenite din sfera lexicului colocvial. Un nou limbaj, adesea mixt, tinde să se impună atât în proză, cât şi în poezie. Pe de altă parte, apare acum romanul latin, categoric superior ca valoare omologului său grec şi înzestrat cu o structură şi un mesaj mult mai complexe. Petroniu şi Apuleius introduc în proza latină ficţiunea pură, deoarece narează aventurile unor personaje care nu sunt nici eroi de legendă şi nici personaje istorice autentice. în timp ce istoriografia, ca federaţie de specii literare, comportă o expansiune notabilă. Deşi s-au păstrat puţine opere istorice din epoca respectivă, secolul I d.C. constituie aproape vârful dezvoltării istoriografiei latine. Istoriografia devine a doua practică literară a romanilor, însă mai coerentă decât cea dintâi, adică retorica, la care ne vom referi mai jos. Din foarte variatele şi numeroasele scrieri istoriografice, s-au păstrat doar puţine fragmente, cu excepţia textelor mai întinse, pe care le-au alcătuit Velleius Paterculus, Valerius Maximus şi Curtius Rufus. Dar în realitate au fost ilustrate cu strălucire aproape toate speciile istoriografice, analele, historia în înţeles restrâns, epitoma, monografia, memoriile, biografiile, întreaga această proliferare de discursuri istorice a pregătit şi prilejuit, până la un anumit punct, excepţionala manifestare a celui mai strălucit istoric şi scriitor roman, adică a lui Tacit, cel pe care, cu diferite prilejuri şi având în vedere mai ales valoarea operei lui, l-am calificat ca Homerul prozei antice. Totodată, contemporanul mai tânăr al lui Tacit, adică Suetoniu, restructurează profund tiparele biografiei. în sfârşit, o altă trăsătură definitorie a literaturii secolelor l-ll d.C. rezidă în accentuarea puternică a unui orizont de aşteptare favorabil prozei şi poeziei de erudiţie sau didascalice. Dar celelalte genuri şi specii literare? Multe dintre ele înfloresc, de asemenea, în chip vizibil. Am semnalat mai sus dezvoltarea literaturii şi preocupările filosofice.

Ritmul dezvoltării literaturii n-a fost, desigur, egal, uniform în aceste două prime secole d.C, deşi, în ansamblul ei, secvenţa istorică respectivă este foarte rodnică pe planul creaţiei literare. Oricum, cele două momente de vârf ale activităţii literare, epocile lui Nero şi Traian, sunt tot atât de importante din punct de vedere literar, pe plan valoric, ca şi pe alte planuri, ca „secolul" lui August, momentul Caesar, ca să nu ne mai referim la vârsta de aur a comediei latine. Pe de altă parte, experienţa lui Lucan, crearea satirei şi a romanului reflectă tendinţa de a abandona limbajul miturilor şi simbolurilor, în favoarea celui al semnelor şi al antimitului. Este relevant faptul că emerg concomitent pictura murală neclasică, romanul lui Petroniu, Pharsalia lui Lucan, teatrul neclasic al lui Seneca, proza filosofică a aceluiaşi autor, numeroase satire şi parasatire.

Acţionează la nivelul acestei concomitente triumful antimitului, care nu poate fi explicat doar prin afirmarea pregnantă a stilului nou, la care ne vom referi mai jos, dat fiind că unele opere antimitice relevă mărci ale altor curente literare.

408

NOUA RETORICĂ Şl CURENTELE LITERARE

încât progresul antimitului, de altfel pe urmele lui Ovidiu, constituie unul dintre cele mai semnificative fenomene estetice ale secolului I d.C. Iar reacţia clasicizantă, care se produce la sfârşitul veacului respectiv şi în cel următor, nu restabileşte decât formal preeminenţa mitului şi simbolurilor, transformate acum în simple decoruri ale discursului literar.

Noua retorică şi curentele literare

„Procesele" literar-culturale cele mai revelatoare ale Imperiului timpuriu sunt expansiunea retoricii, a noii retorici şi a stilului nou, ca şi a reacţiei faţă de acestea. „împodobirea", ornatus, se află pe primul plan al eforturilor literaţilor de toate vocaţiile. Se accentuează simţitor transferul elocinţei din For în şcolile retorilor. Subzistă procese şi avocaţi buni, însă ei nu mai pot pleda de regulă în litigii politice. Dacă elocinţa pierde virtuţile sale „utilitare", ea îşi sporeşte valenţele culturale. Ea traduce o vie curiozitate în legătură cu virtualităţile limbajului. S-a remarcat o întoarcere la surse, reflectată de emergenţa celei de-a doua sofistici. Ca şi Gorgias sau discipolii acestuia cândva, creatorii caută acum să cizeleze cuvintele. Desigur, retorica nu se limita la ornarea cuvintelor, la sonorizarea lor spre a se obţine efecte mirobolante cu prilejul recitaţiilor, al controverselor şi al suasorilor. Se concepeau cuvintele ca integrate sistemului discursiv şi concomitent se investiga evoluţia structurilor literare, dinamismul lor intern, încât se manifesta un „structuralism istoric avânt la lettre"²¹.

Arta declamaţiei se rafina progresiv: dincolo de simpla ornare a discursului, retorii caută retroscena psihologică, fermenţii ascunşi sub aparenţe. Tendinţele moralizatoare ale declamaţiilor asigurau contactul fertil cu satira şi cu meditaţia filosofică. însă raporturile dintre retorică şi restul culturii sunt plurivalente. Prin recitaţii şi stilul lor specific, prin elevii lor, ajunşi scriitori reputaţi, profesorii de retorică îşi subordonează întreaga literatură. S-a reliefat că retorica devine patrimoniu expresiv comun, Jangue", în sensul saussurian al termenului, din care fiecare autor selecta ceea ce îi convenea, utiliza o „parole" individuală²².

în relaţie cu noua retorică, decantată în şcolile declamatorilor, emerge în literatură un stil nou care începe să se afirme sub Tiberiu, dar devine predominant la mijlocul secolului I d.C. Acest stil nou îşi află legitimarea teoretică în asianismul moderat, pe care l-a ilustrat în greceşte Tratatul despre sublim, compus de un autor anonim, în secolul I d.C. Se conferă o interpretare specifică esteticii aristoteliciene şi se profesează un neoasianism, fundat pe utilizarea măreţiei în expresie, a culorii şi a patosului. Adepţii neoasianişti ai stilului nou resping totuşi perioadele ample, înflorate, ale asianismului din veacul anterior şi privilegiază scriitura paratactică, limbajul tensionat, lapidar. Care sunt totuşi mărcile cele mai

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE Ml d.C.

relevante ale stilului nou? „Concizia", breuitas, „vigoarea", uigor, „culoarea poetică" a lexicului, color poeticus, şi „varietatea", uarietas. încât lexicul stilului nou se remarcă prin abundenţa termenilor figuraţi, prin utilizarea vocabulelor noi şi a cuvintelor abstracte, prin întrebuinţarea perifrazei în locul lexemului concret, prin privilegierea metalimbajelor, vocabularului special, chiar tehnic şi prin recursul la exprimarea colocvială, chiar dialectală. în discursul neoasianiştilor proliferează verbele, ca mai adecvate sugerării dinamicii sentimentelor, şi scade utilizarea adjectivelor. Normele sintaxei clasice sunt neglijate, se asumă anomalismul şi se refuză analogismul. Prevalează tonul sentenţios, căci se impun „sentenţa", sententia, fraza scurtă, apoftegmatică, bazată adesea pe un paradox aparent, pe culoarea violentă, pe metaforizarea scriiturii, pe polisemie şi pe ambivalenţa unor semnificaţii. Sentenţa devine nucleul esenţial al enunţului, atât în proză, cât şi în poezie. De altfel, toţi autorii Imperiului timpuriu utilizează frecvent sentenţe, indiferent de opţiunile lor estetice.

Pe de altă parte, autorii stilului nou, deşi cultivă fantasticul, asumă ostentativ antimitul, la care recurg şi alţi scriitori, introspectează eul, observă acut condiţia umană şi nu se mărginesc să înnoiască elocinţa. Stilul nou impunea, aşadar, o ruptură, o poetică fundată pe inovare, pe invenţie creatoare, pe ingenium, pe zelos, şi nu pe imitaţie (mai ales a marilor modele), adică pe mfmesis. în ultimă instanţă, ei aparţin unui romantism ante litteram şi caută febril „noutatea", nouitas²³. în timpul domniei împăraţilor Claudiu şi Nero, se afirmă, sub egida acestui stil, o „nouă mişcare literară", ilustrată de Seneca, Lucan, Cornutus, Remmius Palaemon şi de alţii. Totuşi, stilul nou nu trebuie echivalat cu orientarea estetică generală a secolului I d.C., pe care o reprezenta numai într-o formă acuzată, oarecum exagerată.

Dar care sunt celelalte curente literare ale Imperiului timpuriu? Deşi ajuns minoritar la mijlocul secolului I, clasicismul nu a dispărut niciodată. O adevărată răsturnare a raporturilor de forţe s-a produs sub Flavieni, când Quintilian şi-a început campania împotriva stilului nou şi pentru corectarea în sens clasicizant a noii retorici. A luat astfel naştere un al doilea clasicism. Adepţii acestui curent admirau marile modele, însă le imitau doar parţial, deoarece proconizau o frază mai scurtă, diferită de perioada ciceroniană şi chiar de cea liviană, făceau concesii stilului nou în materie de vocabular şi nu refuzau patosul, tensiunea ideatică. Ei s-au manifestat nu numai în proză, ci şi în poezie, unde emerge un epos care refuză inovaţiile lui Lucan şi se întoarce la tiparele homerico-vergiliene. Cel de-al doilea clasicism domină cu autoritate în epoca lui Traian, când estetica clasicizantă prevalează şi în artele plastice, cum am arătat. Stilul nou nu dispare însă complet şi chiar mai târziu el este ilustrat de Florus şi Iustin. Pe de altă parte, sub Hadrian şi urmaşii lui, se produce un fenomen literar surprinzător. Avem în vedere preeminenţa temporară a unui aticism devenit arhaizant, deoarece în căutarea purismului, aticiştii urcaseră în timp, până la tiparele arhaice şi se uniseră cu arhaizanţii, aniiquarii. Aticismul arhaizant se manifestase în secolul

410

NOUA RETORICĂ Şl CURENTELE LITERARE

I d.C, ca un curent conservator, obsedat de un analogism sever, dar numărase puţini adepţi, exclusiv printre gramatici, cum a fost Valerius Probus. în secolul al ll-lea d.C, el a fost însă favorizat de uzura clasicismului şi stilului nou, istovite de lungi controverse estetice, însă şi de aticismul grec, care triumfa atunci în literatura elenică. De asemenea, căutarea stăruitoare a modelelor şi reminiscenţelor literare conducea ineluctabil pe filologi dincolo de Cicero şi Vergiliu, până la Cato cel Bătrân şi Ennius. în ultimă instanţă, aticismul arhaizant evoluează şi îşi apropie unele mărci ale clasicismului şi chiar ale stilului nou. Astfel el devine o orientare stilistică formalistă şi manieristă. Fronto a conferit acestui manierism trăsăturile lui definitorii: arhaism, purism, preţiozitate laborioasă, cultul preclasicilor şi al formei în general. în acest fel, aticismul arhaizant a fost practicat îndeosebi de teoreticieni, ca Aulus Gellius. însă şi Apuleius i-a rămas îndatorat: de altfel tendinţele expresioniste ale romanului latin se conciliau lesne cu aticismul frontonian, căci nu trebuie uitat că autorii arhaici fuseseră expresionişti. Pe de altă parte, cei numiţi poeţi „noi" sau „tineri", poetae nouelli, după formula lui Terentianus Maurus, restaurează neoterismul, ca pandantul aticismului arhaizant al prozatorilor, cum fusese el şi pe timpul Republicii. Expresionismul se menţine, mai degrabă ca o stare difuză, decât ca un curent stilistic, în satiră şi în parasatiră, în speţă în epigrama cu un conţinut satiric, ca şi în literatura comică a Imperiului timpuriu sau chiar în eposul lui Lucan. Iar Petroniu este un autor expresionist prin excelenţă, în vreme ce Apuleius, cum am arătat, contractează o datorie importantă faţă de expresionism. De altminteri nu toţi scriitorii aderau la curentele literare mai sus-menţionate. Opţiunile scriitorilor romani nu erau îndeobşte programatice şi moralmente obligatorii, ca acelea ale autorilor moderni. Geniul lui Tacit a depăşit curentele stilistice şi a înfăptuit o sinteză artistică fascinantă, în general istoriografia îşi conservă autonomia stilistică.

Am reliefat mai sus că literatura Imperiului timpuriu nu ilustrează o vârstă „de argint" şi, cu atât mai puţin, o „decadenţă". Ideea acestei „decadenţe" este de fapt foarte veche. Dacă anumiţi exponenţi ai stilului nou au considerat epoca lor ca una dintre cele mai strălucite etape ale literaturii latine şi au afirmat că operele lor rivalizau cu cele ale lui Vergiliu şi Homer, adversarii lor au susţinut că literele romane ar fi intrat în declin. îi determinau să adopte un asemenea punct de vedere dificultăţile întâmpinate de unele specii literare, ca eposul şi oratoria tradiţională, eclipsa temporară a clasicismului, intensificarea moralizării. Asemenea idei au fost asumate şi de anumiţi conoscători si chiar specialişti în literatură latină, din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea şi din primele decenii ale veacului nostru. Ei plăteau astfel un greu tribut idealurilor clasicizante şi normelor estetice, pe care le extrăgeau din operele lui Cicero, Caesar şi Horaţiu²⁴. Desigur, poezia nu atinge o valoare comparabilă celei scrise în „secolul" lui August, dar proza vehiculează o varietate şi anumite talente superioare celei din vremea lui Cicero şi Titus Livius. Reamintim că în această secvenţă istorică trăieşte şi scrie cel mai valoros prozator şi scriitor roman, adică Tacit. De asemenea, cum poate

-411 -
SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d.C.

fi etichetată ca decadentă o perioadă istorică în care creează cel mai talentat romancier al antichităţii - Petroniu - şi cel mai fecund exponent al gândirii filosofice latine - Seneca? în paralelă se afirma, de altfel energic, şi literatura greacă a Imperiului. De aceea, ni se pare foarte înţeleaptă următoarea reflecţie a lui Seneca: „stilul nu are o normă fixă: îl schimbă modul de viaţă al Cetăţii, care niciodată n-a rămas în aceeaşi formă multă vreme". (Ep., 114, 13). într-adevăr, literatura latină a evoluat şi nicidecum n-a decăzut.

BIBLIOGRAFIE: Eugen CIZEK, L'epoque de Neron etses controverses ideologiques, Leiden, 1971; Epoca lui Traian. împrejurări istorice şi probleme ideologice, Bucureşti, 1980; Neron, Paris, 1982, 1986, 1992; Andre CHASTAGNOL, Le sânat romain â l'epoque imperiale, Paris, 1992; Jean-Michel CROISILLE, Poesie et art figure de Neron aux Flaviens. Recherches sur l'iconographie et la correspondance des arts â l'epoque imperiale, 3 tomuri, Bruxelles, 1982; Fabio CUPAIUOLO, Itinerario della poesia latina nel I secolo dell'lmpero, retipărire, Napoli, 1978; Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 5-38; Istoria literaturii latine (117 d.C. - sec. VI d.C), IV, Bucureşti, 1986, pp. 5-51; Joel LE GALL - Marcel LE GLAY, L'Empire Romain, voi. I. Le Haut - Empire de la bataille d'Actium (31 av. J.C) â l'assassinat de Severe Alexandre (235 ap. J.C), Paris, 1987; Francois JACQUES - John SCHEID, Rome et l'integration de l'Empire, 44 av. J.C - 260 ap. J.C, voi. I, Les structures de l'empire romain. Paris, 1990; Anton D. LEEMAN, Orationis Ratio. Teoria e pratica stilistica degli oratori, storici e filosofi latini, trad. italiană de Gian Carlo GIARDINA -Rita CUCCIOLI MELLONI, Bologna, 1974, pp. 33l-524; Marcel LE GLAY, La religion romaine, Paris, 1971, pp. 58-83; Alain MICHEL, La philosophie politique a Rome d'Auguste â Marc Aurele, Paris, 1969; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 52l-534; 649-659; 757-763; Paul PETIT, Histoire genârale de l'Empire Romain, Paris, 1974, pp. 15-293; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 433-450; Rome et nous. Manuel d'initiation â la litterature et â la civilisation latines, Paris, 1977, pp. 227-228; 281 -291; M. ROSTOVZEV, Storia economica e sociale dell' Impero Romana, Firenze, 1933, pp. 85-415; John Patrick SULLIVAN, Literature and Politics in the Age of Nero, Ithaca - London, 1985.

412

NOTE

1. Pentru opoziţia între secolul I d.C, de vocaţie renascentistă, şi veacul următor, de tip clasic, vezi

Eugen CIZEK, Neron. Paris, 1982, p. 15; Marcel LE GLAY, Rome. Grandeur et declin de la Republique, Paris, 1990, pp. 366-367; 38l-382 consideră secolul I î.C. ca un veac af Renaşterii.

2. Chester G. STARR, Civilisation and the Caesares, London - New York, 1965, p. 255 susţine că,

după moartea lui Traian, a urmat un .platou,, şi o decadenţă mascată a civilizaţiei şi culturii romane. Acceptăm imaginea platoului, dar nu şi a unui declin general, chiar ascuns: vezi Eugen CIZEK, Epoca lui Traian. împrejurări istorice şi probleme ideologice. Bucureşti, 1980, p. 483. Pentru mărcile fundamentale ale acestor două secole, vezi şi Id., Introducere, în Istoria literaturii latine (14-l17d.C), Bucureşti, 1982, pp. 5-6; Pierre GRIMAI, Tacite, Paris, 1990, passim consideră ca renascentist şi „secolul" lui Traian. Desigur, unele fenomene renascentiste se prelungesc şi sub Traian, secvanţă istorică de tranziţie spre stabilitatea subsecventă şi foarte clasică.

3. Vezi în această privinţă M. ROSTOVZEV, Storia economica e sociale dell'lmpero Romano, Rrenze,

1933, pp. 104-l16; dar şi Paul PETIT, Histoire generale de l'Empire Romain, Paris, 1974, pp. 140-l41, pentru dezvoltarea agriculturii şi producţiei manufacturiere în aceste două secole; vezi şi Francois JACQUES - John SCHEIO, Rome et l'integration de l'Empire (44 av. J.C. - 260 ap. J.C.), voi I. Les structures de l'Empire Romain, Paris, 1990, pp. 38l-395.

4. Vezi mai ales Joe! LE GALL - Marcel LE GLAY, L'Empire Romain, voi. i, Le Haut - Empire de la

bataiUe d'Actmm (31 av. J.C.) â l'assassinat de Săvere Alexandre (235 ap. J.C), Paris, 1987, pp. 235-249; PETIT, cp. cit, pp. 144-l49 semnalează creşterea producţiei de articole de metal şi lemn şi a stofelor în Gallii, a industriei alimentare, a metatelor şi a ceremicii în Hispania; vezi şi J. LE GAIL - M. LE GLAY, op. cit, pp. 279-281; 288-292; F. JACQUES - J. SCHEiD, op. cit, pp. 384; 390-392; Evan W. HALEY, Migration and Economy in Roman Imperial Spain, Barcelona, 1991, passim.

5. Pentru anti-cluitas şi schimbarea mentalităţilor, vezi Eugen CtZEK, Universul mental al romanilor,

în RevLta de Filosofie, 34,1987, pp. 532-539, mai ales pp. 537-538; LVnivers mental des Romains, în Revue des Etudes Sud-Est Europeennes, 26, 1988, pp. 215-227, mai ales p. 226; anterior şi Introducere, în Istoria literaturii latine, p. 9 Pentru problemele demografiei şi ale organizării oraşelor Imperiului vezi J. LE GALL - M. LE GLAY, op. cit, pp. 243-244; 249-255, F." JACQUES - J. SCHEID, op. cit, pp. 209-230; 294-30Î.

S. Pentru sodalităţi şi colegii, vezi F.M. DE ROBERT'S, // fenomeno associativo nel mondo romano, dai collegi della Repubblica alle corporazioni dei Basso Impero, Napoli, 1955; Ramsey MAC MULLEN, Les rapports entre les classes sociales dans l'Bmpire Romain (50 av. J. C - 284 ap. J.C), trad. franceză de Atain TACHET, Paris, 1986, pp. 24-26; 67-69; 71 -84; 116-l26; 137; 153-l54, F. JACQUES - J. SCHEID, op. cit, pp. 333-336. Observăm că, sub Imperiu, au apărut în oraşe chiar colegii ale imigranţiior, ale ceior care aparţinuseră la origine aitor populaţii şi cetăţi. Astfel, în Dacia s-au constituit colegii aie unor imigranţi orientali, colonizaţi în această provincie (C'L, 3, 860; 870; 1394).

7. Pantiu amănunte, vezi M. ROSTOVZEV, op.cit, p. 483; Jean ROUGE, Les institutions romaines de la Rome royale â la Rome chretienne, Paris, 1969, pp. 185-l86; J. LE GALL - M. LE GLAY, op. cit, pp. 244; 254-255, F. JACQUES - J. SCHEÎD, op. di, pp. 368-375. în privinţa condiţiei sclavilor, vezi

413

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d.C.

R. MAC MULLEN, op. cit, p. 88; acelaşi autor se ocupă de opoziţia honestiores/humiliores la pp. 105-l07.

8. Z. YAVETZ, Plebs and Princeps, Oxford, 1969, pp. 103-l40, mai ales pp. 135-l36 (pentru consideraţiile

privind plebea ca o categorie socială privilegiată); J. GERARD, Juvenal et la realite contemporaine, Paris, 1976, pp. 165-205 (pentru relaţiile clientelare). în ce priveşte activităţile productive ale plebeilor săraci, vezi J. LE GALL - M. LE GLAY, op. cit, p. 244. F. JACQUES - J. SCHEID, op. cit, p. 291 relevă că în Roma antică n-au existat clase sociale, ci numai ordine şi „stări".

9. Pentru ordinul decurional sub Imperiu, vezi R. MAC MULLEN, op. cit, pp. 86-87; 104-l05; 109; 129.

în ce priveşte everghetismul, philotimia, „modelul parităţii", în domeniul raporturilor cu oraşele, competitivitatea, care afecta binefacerile, vezi Peter BROWN, Genese de l'antiquite tardive, trad. franceză de Aline ROUSSELLE, Paris, 1983, pp. 75-95.

10. în ce priveşte structurarea definitivă a ordinului senatorial, vezi D. MAC ALINDON, Entry to the Senate in the Early Empire, în Journal of Roman Studies, 47, 1957, pp. 191 -l95; Segalene DEMOUGIN, Uterque ordo. Les rapports entre l'ordre senatorial et l'ordre âquestre sous Ies Juiio-Claudiens, în Atti del Colloquio Internazionale AIEGL su Epigrafia e Ordine Senatorio, Roma, 14-20 maggio 1981, 2 voi., Roma, 1982, pp. 73-l04, mai ales pp. 79-86; Andre CHASTAGNOL, La naissance de l'_vordo senatorius", în Des ordres â Rome, sub direcţia lui Claude NICOLET, Paris, 1985, pp. 175-l98, mai ales pp. 178-l80; 190; R. MAC MULLEN, op. cit, pp. 99; 169; p. 52; J. LE GALL - M. LE GLAY, op. cit, pp. 612-614; F. JACQUES - J. SCHEID, op. cit, pp. 303-305.

11. Cum a arătat încă Jerome CARCOPINO, Passion et politique chez les Cesars, Paris, 1968, pp. 143-222 (capitolul Le batard d'Hadrien et l'hâredite dynastique chez les Antonins); şi J. LE GALL - M. LE GLAY, op. cit, pp. 437-440; 463-464; 483-488. Pentru teoria adopţiunii, vezi P. GRIMAL, Tacite, p. 92. Pe de altă parte, s-a arătat că Nerva a fost divinizat pentru a conferi legitimitate sacră fiului lui adoptiv, adică Traian: ibid., p. 91.

12. De aceea un istoriograf târziu, imitator şi epitomator al lui Aurelius Victor, a afirmat că, până la Constantin, nimeni n-a modelat atât de substanţial viaţa publică şi administraţia statală ca Hadrian (PS - AUR. VICT., Epit, 14, 11). Pentru viaţa politică internă, ideologia şi orientarea împăraţilor, vezi Eugen CIZEK, Epoca lui Traian, passim; Introducere, în Istoria literaturii latine, pp. 14-20; Introducere în Istoria literaturii latine (117d.C. - sec. VI d.C), voi. IV, Bucureşti, 1986, pp. 22-27; dar şi J. GERARD, op. cit, pp. 302-315; J. LE GALL - M. LE GLAY, op. cit, pp. 13l-523. Tiberiu era un auster, destul de superstiţios, cum arată Maurizio BETTINI, „Tiberio e le imagini proibite", Studi di Filologia Classica în Onore di Giusto Monaco, Palermo, 1991, III, pp. 1067-l069.

13. „Ziua imperiului", dies imperii, adică aceea a proclamării militare a împăratului, asumă o importanţă decisivă în aniversările oficiale şi oficioase, pe când „ziua principatului", dies principatus, cea a învestiturii senatoriale, dacă nu coincidea cu prima, era îndeobşte neglijată. Francesco DE MARTINO, Storia della costituzione romana, IV, 1, Napoli, 1962, p. 340 observă că Vespasian îşi calcula domnia de la 1 iulie 69, când fusese proclamat ca împărat de legiuni, şi nu de la 22 decembrie din acelaşi an, data învestiturii senatoriale; vezi şi E. CIZEK, Introducere, în Istoria literaturii latine, p. 19. Cum arată P. GRIMAL, Tacite, p. 90, totuşi Nerva a fost întâi proclamat princeps, înainte de a deveni imperator. Adoptarea lui Traian în 97 d.C. a ţinut seama de popularitatea printre soldaţi a acestui senator, militar cu vechi state de serviciu. Acest act a contribuit în mare măsură la evitarea reiterării evenimentelor destabilizatoare din 68-69 d.C. Pentru armata romană, vezi şi J. LE GALL - M. LE GLAY, op. cit, pp. 26l-262; F. JACQUES - J. SCHEID, op. cit, pp. 129-l59.

14. Pentru evoluţia atitudinii faţă de „celălalt", vezi Eugen CIZEK, Mentalităţile romane şi reprezentarea străinului (I), în Viaţa Românească, 83, 1988, 6, pp. 32-36 şi J. LE GALL - M. LE GLAY, op. cit, pp. 262-263.

15. Pentru proiectul neronian şi eşecul lui, vezi E. CIZEK, Neron, passim, dar şi YVES PERRIN, Le carnaval, la fete et la communication. La fete neronienne, în Actes des Premieres Rencontres Internationales de Nice, 8 au 10 marş 1984, Nice, 1985, pp. 97-l09; Jean-Louis VOISIN, Exoriente sole (Suetone, Ner. 6). DAlexandrie â la Domus Aurea, în L'Urbs. Espace urbain et histoire (l-er siecle av. I.C. - lll-e siecle ap. J.C.) în Actes Colloque du International Organise par le Centre National de la Recherche Scientifique et de l'Ecole Frangaise de Rome (Rome, 8-l2 mai 1925), pp. 509-543. Pentru mutaţiile suferite de atitudinea faţă de provinciali. Vezi J. LE GALL - M. LE

414