Eugen cizek istoria literaturii latine

Opera
Facilitatea extravagantă i-a îngăduit lui Apuleius să scrie numeroase lucrări şi în toate genurile, atât în limba latină, cât şi în greceşte. Succesele literare de public au încununat reuşitele din alte domenii (Fior., 9, 27).

Cele mai multe scrieri apuleiene s-au pierdut. Printre ele se numărau poeme de iubire şi imnuri, discursuri, o epitomă istorică şi un tratat despre stat (de republica), culegeri alcătuite în greceşte de anecdote erotice, un al doilea roman şi mai multe lucrări de ştiinţele naturale, de matematică şi de medicină. Căci Apuleius a studiat cu asiduitate şi a experimentat atât medicina, cât şi fizica, astronomia şi matematica (Apoi., 15; 36, 6; Fior., 18, 37). Din vasta şi iscoditoarea creaţie a acestui poligraf, ni s-au conservat în primul rând mai multe discursuri. Dintre acestea se detaşează pledoaria rostită cu prilejul procesului de la Sabratha, adică Apologia sau „Despre magie", De magia. Dar şi „Floridele", Florida, adică „excerpte" sau „buchete de flori". Acest titlu traduce de fapt cuvântul grec Anthologia şi reprezintă o culegere de cuvântări, considerate de autor ca mai reuşite. Lui Apuleius i se atribuie şi o serie de tratate filosofice, care cuprinde: „Despre Platon şi învăţătura lui", De Platone et eius dogmate, în două cărţi, „Despre zeul lui Socrate", De deo Socratis, şi „Despre lume", De mundo. în sfârşit, Apuleius a scris, ca principală operă, un roman intitulat „Metamorfozele", Metamorphoses. Nu vom urma însă ordinea cronologică - de altfel relativă şi supusă unor aprige controverse - şi vom analiza operele apuleiene după criteriul importanţei lor.

Floridele şi operele filosofice

Floridele constituie aşadar o culegere a celor mai frumoase discursuri de aparat, rostite de Apuleius la Cartagina, de altfel calificată de el drept „această cetate foarte sfântă" (Fior, 1). Această antologie nu poate fi datată cu certitudine, însă constituie, probabil, ultima operă a lui Apuleius. Pledează în favoarea acestei datări aluziile autorului la împăraţii Lucius Verus şi Marcus Aurelius. Pe de o parte, Floridele reliefează starea de exaltare vanitoasă, la care fusese condus Apuleius de succesele înregistrate la Cartagina. Pe de alta, Floridele ilustrează faptul că el îşi rostea cuvântările la teatru (Fior., 5), unde cu puţin timp înainte actorii dăduseră reprezentaţiile lor.

Dispunem de douăzeci şi trei de Floride, toate scurte şi abundente în idei, curiozităţi erudite, credinţe misteriofilosofice şi mai ales în performanţe declamatorii, destul de puţin consistente. Abundă problemele de etică, de istorie naturală, de gramatică şi de arheologie. Digresiunile şi anecdotele impregnează întreg textul acestor foarte scurte discursuri. După ce se referă la simţul vederii, Apuleius descrie acvila care priveşte soarele (Fior., 2). Sunt consemnate unele anecdote istorice, precum cele referitoare la Pitagora (Fior., 15) şi la Thales (Fior., 18); nu lipsesc fabulele, ca şi complimentele adresate magistraţilor Cartaginei.

653

APULEIUS

Apuleius profesează platonismul, însă stăruie asupra originilor lui pitagoriciene. Aceste conferinţe mondene nu puteau înfăţişa sistematic opţiuni filosofice, dar scoteau în relief tendinţele spre îmbibarea platonismului de un anumit misticism orientalizant. De altfel, Apuleius se referă cu respect la India şi la miracolele realizate de fachirii ei (Fior., 6). Predomină, mai ales, virtuozitatea stilistică. Apuleius se comportă ca un pianist pentru care contează mai cu seamă caracterul acrobatic şi strălucitor al bucăţilor compuse ori interpretate de el. Abundă frazele foarte lungi, cizelate cu grijă şi melodios, înflorat structurate, unde se impun consonanţele iscusite, jocurile de cuvinte, situate la limita calamburului, subtilităţile stilistice şi formulele frapante. Exegeza modernă a desluşit în aceste construcţii savante ale scriiturii amprenta manierismului frontonian şi ale căutărilor artificioase pe care le practica a doua sofistică elenică⁵.

Tratatele filosofice evidenţiază clar cum interpreta Apuleius moştenirea platoniciană. Nu-I interesa atât dialectica Academiei, cât aspectul mistic al gândirii lui Platon, ale cărei mituri imagistice explicau matricea cosmosului. De aceea, s-a considerat că Aputeius s-a manifestat ca un exponent al aşa-numitului platonism mediu. Revelator este tratatul despre zeul, de fapt despre „demonul", daimon în greceşte, al lui Socrate. Demonii ar fi nişte fiinţe intermediare între zeitatea supremă şi oameni, nemuritori dar sensibili la suferinţele umane. Ei ar fi ocrotitori, îngeri păzitori ai oamenilor, pe care i-ar incita să-şi amelioreze moralitatea. Apuleius aspiră deci spre demonologie şi conferă discursului său filosofic inflexiuni isiace, accente tributare interpretării misterice a lumii, într-un stil destul de sofisticat şi de înclinat spre virtuozităţi formale⁶. Apuleius anunţă transformarea învăţăturii Academiei în neoplatonism.

Apologia

Apologia, discursul de apărare al lui Apuleius cu prilejul procesului de la Sabratha, reliefează o scriitură mai puţin specifică strategiei literare privilegiate de autorul său în alte opere. Este însă foarte posibil ca Apuleius să fi remaniat şi modificat, în vederea publicării, textul pledoariei efectiv pronunţate cu prilejul procesului. Astfel, nu ştim dacă tonul glumeţ, ironia acidă, dezinvoltura elegantă, care caracterizează timbrul discursului, corespund liniei de apărare, adoptate la proces, sau dacă au fost introduse de Apuleius cu prilejul restructurării textului în vederea editării lui. Această restructurare şi publicare au putut surveni în iarna anilor 158-l59⁷.

în forma sa publicată, Apologia cuprinde 103 capitole, îndeobşte de dimensiuni reduse. Exordiul, care încorporează primele 3 capitole, denunţă manevrele sordide ale lui Sicinius Aemilianus, unchiul lui Pontianus, manevre dirijate împotriva lui Apuleius cu sprijinul celorlalte

654

APOLOGIA

rude ale Pudentillei. De asemenea, Apuleius elogiază pe Claudius Maximus, proconsulul Africii, în faţa căruia se desfăşura procesul, şi subliniază că, de fapt, cauza sa este cea a filosofiei în general: „căci susţin nu apărarea mea, ci chiar cea a filosofiei" (Apoi, 3). în continuare, Apuleius respinge acuzaţiile secundare care i se aduceau, implicând frumuseţea şi „sărăcia" sa, talentul în alcătuirea de versuri, interesul pentru peşti etc. (Apoi., 4-24). Apoi, în restul discursului, Apuleius respinge acuzaţia principală, adică aceea de practici magice". Nu este nevoie de practici magice pentru a cunoaşte lumea şi vieţuitoarele ei, inclusiv peştii. Insistă asupra problemei căsătoriei şi arată că nu este necesar nici un act magic pentru a determina o femeie de 40 de ani să se mărite cu un bărbat mai tânăr decât ea! Concluziile discursului (Apoi, 102-l03) resping concentrat şi viguros învinuirile pe care i le aducea Aemilianus.

Apuleius se apără energic şi reliefează că nu a dorit nici un fel de avere. PudentiHa este stăpână pe avuţia sa. Excelent psiholog, Apuleius cunoaşte reacţiile femeilor mature, care, chiar dacă iubesc pasionat, vor să pară constrânse la aceasta. Principala probă a acuzării era o scrisoare, intenţionat trunchiată, a Pudentillei către Pontianus. Autorul ia apărarea propriei filosofii, adică a doctrinei platoniciene. Subliniază, însă, filiaţiile acesteia cu unele culte orientale şi se laudă că s-a iniţiat în numeroase rituri sacre. Din nou platonismul emerge ca o misteriofilosofie. Totodată, Apuleius evocă şi anumite realităţi ale Africii romane. Aici existau moşii întinse şi bogate, cum era cea a Pudentillei, care poseda 400 de sclavi. .Zestrea" primită de fiii Pudentillei - şi care nu reprezenta decât o parte modestă a averii ei - se ridica la 300.000 de sesterţi, adică aproape la nivelul censului ecvestru (Apoi, 93)! Asemenea averi generau competiţii şi conflicte violente de familie, căci totul se concentrează, în Apologia, în jurul succesiunii Pudentillei. De fapt, Apuleius oferă o documentare foarte complexă asupra vieţii din provincie. El relevă lipsa de cultură şi pretenţiile vanitoase ale provincialilor, în termeni care amintesc de Satyricon-u\ lui Petroniu. Din punct de vedere politic, relevantă apare consemnarea relaţiilor dintre guvernatorii de provincie şi notabilităţile locale.

Planul discursului respectă structura clasică a pledoariei romane. Argumentarea se realizează clar, parcă într-o voită gradaţie ascendentă. Totuşi, Apuleius pare adesea mai preocupat de efectul tiradelor şi segmentelor abordate decât de valenţele ansamblului. El recurge frecvent la digresiuni erudite. Pentru că inamicii săi îi acuzau că e un „filosof frumos", el ripostează trecând în revistă filosofii frumoşi, Pitagora, Zenon din VeJia {Apoi., 4). Incriminarea relativă la versurile sale erotice îi prilejuieşte o digresiune asupra poeziei lirice fomane, a exponenţilor ei şi a femeilor cântate de aceştia (Apoi., 10-.12). Iar acuzaţia privind peştii declanşează consideraţii docte asupra medicinei {Apoi., 30-33). Deoarece Aemilianus îl acuzase că scrisese versuri despre prafuJ de spălat dinţii, dentifricium, Apuleius profită ca să alcătuiască o foarte amuzantă digresiune despre dinţi şi gură (Apoi., 6-8). în sfârşit, observaţia că el ar fi fost sărac prilejuieşte o tiradă, pe ton foarte paseist, despre condiţia modestă şi parcimonia vechilor romani şi greci (Apoi., 18). Apuleius, ca într-o conferinţă personală şi literară, citează versuri ale sale şi fragmente din lucrări în proză, pe care le alcătuise, discută cu judecătorul, polemizează alegru cu Aemilianus, căruia i se adresează direct, apelează la antiteze, exclamaţii şi îndeosebi la

După ce arată că „abordez însăşi acuzaţia de magie", face etimologia termenului de magia, care ar proveni din limba perşilor, unde magus înseamnă „sacerdot", sacerdos. Totuşi, a fi sacerdot şi a cunoaşte riturile şi ceremonialul nu echivalează cu o crimă (Apoi., 25).

APULEIUS

interogaţii retorice. Totuşi, de regulă, nu se indignează şi nu utilizează patosul şi marile mişcări declamatorii. Privilegiază umorul zeflemitor, verva sarcastică ori ironia subtilă, desfăşurate împotriva unor ignoranţi. Surâde mereu şi îşi ridiculizează adversarii, deşi practică şi un verbiaj strălucitor şi melodios, în pofida gravităţii problemelor tratate⁸. Totuşi, astfel îşi spune cuvântul înrâurirea exercitată de către şcoala sofiştilor. Piruetele retorice frivole şi tiradele sofisticate traduc deprinderile manierismului frontonian, însă scriitura Apologiei se învederează a fi mai „rodiană" decât cele utilizate în alte opere apuleiene. Chiar dacă privilegiază perioade de respiraţie mai scurtă decât ceie utilizate de clasici, Apuleius utilizează cadenţe ciceroniene. Vocabularul se prezintă totuşi ca variat. Alternează tonul şi lexicul solemn şi un limbaj suculent, unde nu lipsesc diminutivele de sorginte populară - ca în „tinerei", adulescentuli, „bătrâioară", uetula, „mărişoară", ampliuscula - termenii cruzi, vulgari - ca „destrăbălat", ganeo - chiar triviali. Totuşi, în general Apologia tinde să se apropie de modelele clasice, de inflexiunile clasicizanţilor. Apologia constituie una dintre ultimele mari testimonii de artă oratorică.

Metamorfozele

Apuleius pare să fi alcătuit două romane. Astfel, el a scris Hermagoras, roman în mai multe cărţi, din care s-au păstrat cinci fragmente şi o referinţă a gramaticului Priscianus. Acest roman a avut, probabil, o coloratură filosofică, legată poate de ermetismul epocii.

Capodopera apuleiană a fost însă romanul intitulat Metamorfozele. De fapt, în manuscrise, titlul s-a pierdut, însă mărturii latine tardive, furnizate de Lactanţiu şi de Augustin, menţionează „unsprezece cărţi de metamorfoze", Metamorphoseon libri undecim. Numai Fulgentius consemna ca titlu şi „Măgarul de aur", Asinus aureus (Serm. antiq., 562-565). Dar Fulgentius înregistra doar subiectul romanului, cel mult un subtitlu, căci „de aur" ar putea conota năzdrăvănia, culoarea şi inocenţa asinului⁹. încât autenticul titlu al romanului nu poate fi decât Metamorfoze. Unii cercetători au presupus că Metamorfozele ar fi fost redactate când Apuleius era tânăr. însă, deoarece Metamorfozele n-au fost consemnate în Apologia şi, aşadar, n-au fost exploatate de adversarii lui Apuleius cu prilejui procesului de la Sabratha, ele trebuie să fi fost alcătuite la sfârşitul vieţii autorului lor, eventual într-o lungă perioadă de timp¹⁰. Metamorfozele comportă unsprezece cărţi.

Romanul desfăşoară itinerarul fantastic al unui tânăr numit Lucius. Acesta ajunge în Thessalia, regiune reputată pentru legendele ei fantastice şi vrăjitorii. Am văzut că şi Lucan situase scene de vrăjitorie în Thessalia. In oraşul Hypata, Lucius este găzduit de un prieten al familiei, Milo, a cărui soţie, Pamphila, era vrăjitoare. Intr-o seară, întorcându-se ameţit de vin de la Byrrhena, rudă a mamei sale, Lucius află trei matahale care încercau să spargă uşa casei lui Milo.

656

METAMORFOZELE

înfuriat, Lucius le străpunge cu sabia. Arestat pentru omucidere a doua zi, Lucius constată, în hohotele de râs ale locuitorilor Hypatei, că cele trei victime ale sale erau... nişte burdufuri, pe care le spintecase. „Procesul" intentat lui Lucius fusese de fapt o petrecere orânduită în cinstea zeului râsului. Ajutat de frumoasa slujnică a Pamphilei, tânăra Photis, Lucius urmăreşte actele magice ale gazdei sale. Se unge cu o alifie pentru a deveni pasăre, ca Pamphila, dar Photis greşeşte leacul magic şi Lucius este transformat în măgar. Se realizează astfel o adevărată regresiune a lui Lucius în animalitate. El îşi păstrează totuşi mintea şi sensibilitatea de om. în aceeaşi noapte, este furat de nişte hoţi, care îl duc într-o peşteră, unde se afla o tânără fată, Charite. Sclava tâlharilor o consolează, povestindu-i mirobolantul basm al lui Amor şi al Psychei. Tânăra Psyche se îndrăgostise de Amor, a cărui soţie devine, după mai multe peripeţii şi în pofida obstrucţiei Venerei, mama zeului.

Charite şi asinul sunt curând eliberaţi de Tlepolemus, logodnicul fetei. După moartea tragică a tinerilor săi stăpâni, asinul Lucius încape succesiv înjmâinile unui sacerdot al Cybelei, care rătăcea din loc în loc cu banda lui, unui morar, unui grădinar, unui soldat, unui cofetar şi unui bucătar. Acesta din urmă vrea să înveselească populaţia Corintului, de fapt oraşul natal al lui Lucius, obligând măgarul să se unească în public cu o criminală, condamnată la moarte. Zeiţa Isis îi apare asinului în vis şi îi promite eliberarea de condiţia animală înjositoare. într-adevăr, în plină desfăşurare a sărbătorii isiace de la 5 martie, Lucius mănâncă „antidotul" împotriva alifiei, care îi fusese fatală, adică o coroană de trandafiri, purtată de marele sacerdot al zeiţei. Lucius redobândeşte aspectul şi condiţia de om şi se iniţiază de mai multe ori în misterele zeităţilor Isis şi Osiris. Ajuns la Roma, devine sacerdot isiac şi avocat pledant în for, pentru a apăra dreptatea.

Izvoare şi modele

Literatura narativă, aşa cum am arătat în alt capitol, beneficia de o destul de solidă tradiţie. Apuieius însuşi semnalizează cititorilor o parte dintre modelele sale, într-o declaraţie programatică enunţată ca prefaţă a romanului: „voi încerca să vă povestesc aici, adunate la un loc, variate fabule în genul milezian şi să încânt urechile voastre binevoitoare cu un murmur plăcut. Dacă nu vă plictiseşte să vă aruncaţi ochii pe acest papirus egiptean, scris cu vârful ascuţit al unei trestii de pe malurile Nilului, veţi vedea cu uimire făpturi omeneşti schimbându-şi figura şi forma şi apoi, printr-o metamorfoză inversă, revenind la starea lor de mai înainte" {Met, 1,1, trad.de I. Teodorescu). Pe bună dreptate, această prefaţă a fost considerată enigmatică, chiar dacă ar fi echivalat cu un dialog surâzător şi maliţios între romancier şi cititor. într-adevăr, ce vrea să spună aluzia la murmurul plăcut? Dar cea la papirusul egiptean?¹¹. De fapt s-a propus o soluţie, pe care însă o vom evoca mai jos. Oricum, Apuieius subliniază vocaţia romanescă a discursului său, când se referă la dorinţa comună tuturor romancierilor antici de a-şi desfăta cititorii cu o naraţie seducătoare. Metamorfoza este înfăţişată ca esenţa romanului, în vreme ce semnificaţia iniţiatică a naraţiei este rapid semnalizată. Trestia egipteană cu vârful ascuţit, printre altele, alude la preocupările de umorist ale romancierului. Totodată, Apuieius pune în evidenţă foarte clar relaţiile romanului cu nuvelistica cândva creată la Milet şi chiar cu inserarea unor „fabule" de inspiraţie mileziană în structura-cadru a operei sale.

657

APULEIUS

Pe când aluzia la metamorfoze trimite la principalul arhetip al romanului, adică la Metamorfozele lui Loukios sau Lucius din Patrai.

într-adevăr, intriga de bază nu a fost inventată de Apuleius. Ea a fost făurită de acest Lucius din Patrai, în limba greacă. Romanul lui Lucius nu ni s-a păstrat, dar eruditul bizantin Photios îl citise. Oricum, Metamorfozele lui Lucius din Patrai trebuie să fi comportat dimensiuni mai modeste decât cele ale lui Apuleius. Nu considerăm că trebuie pusă la îndoială existenţa acestui Lucius din Patrai. în schimb, ni s-a păstrat micul roman al lui Pseudo-Lucian intitulat Lucius sau măgarul. însă naraţia lui Pseudo-Lucian, ce, la rândul său, prelucrase textul lui Lucius din Patrai, din care reţinuse aproximativ jumătate, comportă o factură categoric burlescă şi foarte laică: asinul îşi redobândeşte condiţia umană, după ce consumase incidental câţiva trandafiri. De aceea, se poate afirma că Apuleius a amplificat şi transformat profund intriga moştenită de la Pseudo-Lucian şi Lucius din Patrai, pe care trebuie să-l fi citit cu atenţie. Este imposibil ca Pseudo-Lucian să fi scris mai târziu decât Apuleius. Nu numai că Apuleius a încadrat în această intrigă nuvele mileziene, mult mai numeroase decât cele la care recursese Petroniu, ca şi basmul despre Amor şi Psyche, însă el a modificat atmosfera generală a discursului relativ la tribulaţiile asinului. Căci Apuleius a augmentat şi potenţat elementele de violenţă şi sadism, şi-a crispat personajele şi a dramatizat multe dintre episoadele intrigii, încât a făurit un roman „negru". De asemenea, Apuleius a introdus valenţe retorice. Mai ales el a conferit intrigii o lectură originală, când i-a adăugat cartea a unsprezecea şi în general coloratura isiac-platoniciană. Nu este imposibil ca intriga Metamorfozelor să fi reflectat un vechi mit egiptean, a cărui semnificaţie religioasă să fi fost uitată de Lucius din Patrai şi mai cu seamă de Pseudo-Lucian, dar recuperată de Apuleius, care o înţelesese datorită iniţierii lui în cultul isiac.

Oricum, Metamorfozele s-au metamorfozat şi ele, transformându-se dintr-o naraţie comică într-un roman iniţiatic şi într-o fabulă moralizatoare. însuşi Apuleius atrage atenţia asupra caracterului iniţiatic şi egiptean al romanului său în prefaţa mai sus menţionată. Cercetătorul italian Piero Scazzoso consideră că această prefaţă comportă două niveluri de lectură. Obscuritatea enunţului din prefaţă s-ar datora utilizării unei scriituri esoterice, în virtutea căreia formulele apuleiene ar încorpora două sensuri: unul aparent banal şi altul ascuns, destinat iniţiaţilor. Aceştia din urmă ar fi invitaţi să înţeleagă caracterul iniţiatic al Metamorfozelor, de interpretat în cadrul religiei egiptene, cunoscute de Apuleius la Atena, Corint, Sparta şi în lumea romană. Şi alţi cercetători au relevat că, în prologul romanului, Apuleius maschează caracterul de opus theologicum, pe care îl asumă Metamorfozele. Sau, altfel spus, romancierul ar releva că a compus un discurs grav şi mistic, sub aparenţele unui roman burlesc, chiar licenţios. Cercetătorul suedez Tomas Hăgg a observat că Apuleius era mult mai legat de tradiţia elenică decât Petroniu. Chiar intriga romanului este mai ales de sorginte greacă. Tipul uman, îndeosebi feminin, al unor personaje descinde câteodată din romanul sentimental grec¹², în orice caz, este foarte limpede că romanul lui Apuleius include două planuri structurale fundamentale.

658

BIVALENTA STRUCTURALĂ A METAMORFOZELOR
Bivalenta structurală a Metamorfozelor
Enunţarea fundamentală, cea a aventurilor prin care trece Lucius, este frecvent întreruptă _ue povestiri anexe, de anecdote, de fapt de nuvele inserate în naraţia-cadru, potrivit unei tehnici utilizate de poeţii epici, îndeosebi de Statius, în Tebaida. Ca şi în intriga principală, din textura lor emerge un amalgam de erotism, sexualitate şi magie, violenţă, grotesc şi chiar macabru, care contrastează în chip revelator cu finalul luminos al Metamorfozelor. Anumiţi cercetători au numărat 18 nuvele mileziene încadrate în naraţia principală¹³. Unele dintre ele, ca nuvela fierarului înşelat de nevastă (Met, 9, 5-7) sunt manifest mileziene*. De altfel, în ciuda autonomiei lor, nuvelele mileziene îndeplinesc, faţă de intriga principală, o funcţie coordonatoare şi comentatoare. De asemenea, Apuleius a inserat, în povestea despre Amor şi Psyche, elemente de basm popular, iar, în alte pasaje, tipare datorate povestirilor din Africa de Nord şi din Egipt. Unele secvenţe din Metamorfoze conţin referinţe la anumite rituri sau chiar mituri egiptene. însă toate aceste împrumuturi din diverse modele au fost organic asimilate unei enunţări romaneşti strălucite, care se constituie sub impactul bivalentei structurale, practic traduse într-o tramă de roman de aventuri, bogată în detalii realiste, cu toate că impregnată de un evident simbolism misteriofilosofic.

într-adevăr, structura generativă a discursului apuieian rezidă într-o dezbatere isiacă şi platoniciană asupra condiţiei umane, în căutarea unui stil de viaţă adecvat comandamentelor statornicite de zeiţa egipteană. Opţiunea filosofică nu mai aderă strâns, ca în Satyricon, la aventurile străbătute de personajele romanului. Aceste aventuri sunt semnalizate de însuşi Apuleius drept un caz-limită, drept încercări emoţionante, pe care le înzestrează cu funcţiile iniţierii mistice. Marele sacerdot isiac se adresează lui Lucius în felul următor, spre sfârşitul romanului: „după atât de multe şi felurite încercări, după atâtea lovituri grele ale Soartei, după toate îngrozitoarele furtuni, care te-au aruncat încoace şi încolo, în sfârşit, Lucius, ai ajuns în portul odihnei şi la altarul îndurării. Nici naşterea ta, nici înalta-ţi poziţie socială, nici chiar această învăţătură prin care te distingi, nu ţi-au fost de nici un folos, căci, pornind pe drumul alunecos al unei tinereţi înflăcărate şi aruncându-te în plăceri nedemne de un om liber, ai plătit scump o curiozitate fatală. Dar, în sfârşit, oarba soartă, urmărindu-te cu cele mai groaznice primejdii, te-a condus, fără să vrea şi prin chiar excesul răutăţii sale, la această sfântă fericire" (Met, 11, 16, trad. de I.Teodorescu). Aceste rânduri reliefează nu numai caracterul iniţiatic al

în această nuvelă, un fierar este pe punctul să-şi surprindă soţia cu un iubit al ei. Acesta din urmă se prezintă ca un cumpărător al unui butoi, pe care fierarul voia să-l vândă. Apoi, în vreme ce fierarul se vâră în butoi şi îl repară cu multă trudă, la cererea pretinsului cumpărător, cei doi iubiţi se îndrăgesc în voie. Ei se prefac că-i arată din exterior soţului înşelat cum să meşterească butoiul.

659

APULEIUS

Metamorfozelor, atrăgând atenţia asupra încercărilor, probelor suportate de Lucius, ci şi vocaţia redemptorie a romanului. Aproape simetric, la începutul discursului său, Lucius însuşi pusese în lumină bivalenta structurală şi intenţională a romanului, după ce narase aventurile lui Socrates şi Aristomenes; el deschisese calea oricărei interpretări mistice, când recuzase scepticismul unui alt drumeţ şi declarase: „eu cred că nimic nu este imposibil în lumea asta şi că totul se întâmplă aşa cum a hotărât destinul: fiindcă şi mie, şi ţie, şi tuturor oamenilor ni se întâmplă multe lucruri ciudate şi aproape nefireşti, pe care, dacă le-am povesti unui ignorant, acela nu le-ar crede" (Met, 1, 20, trad. de I. Teodorescu).

Astfel, semnificaţia amuzantă, frivolă şi captivantă a tribulaţiilor înfruntate de personajele Metamorfozelor se subordonează celei transcendente. Călătoria lui Lucius asumă o semnificaţie iniţiatică şi depăşeşte limitele cotidianului, întrucât se îndreaptă spre transcendenţă. Trandafirul devine obiectul unei căutări anxioase. Lucius dobândeşte în final liniştea şi pacea, triumfând asupra destinului său (Met, 11, 2 şi 15) şi din antierou devine erou, care renaşte nu numai pe plan concret, scăpând de condiţia subumană a măgarului, ci şi pe plan spiritual (Met, 11, 16). Este adevărat că probele iniţiatice, la care fusese supus, demonstrează natura viguroasă, de „demon", daimon, a lui Lucius. Afinităţile cu preocupările demonologice, ilustrate de tratatele filosofice apuleiene, se impun parcă de la sine. Totodată, se evidenţiază astfel şi platonismul fundamental al opţiunii ideologice a romancierului. De altfel gustul lui pentru simbol (în literatura universală, trandafirul a primit adesea valori simbolice), pentru alegorii şi transfigurări, antinomiile aparent - esenţial, vizibil - ascuns, pot fi conexate platonismului. Doctrinele pitagoreică şi chiar platoniciană considerau că sufletul, pentru a se purifica, trebuie să treacă prin corpul anumitor animale. Desigur, platonismul mediu al lui Apuleius se diferenţiază clar de optica asumată de alţi adepţi ai Academiei, precum Carneade şi chiar Favorinus, contemporan cu romancierul. în fond, acest platonism se înrudea cu cel preconizat, în primele decenii ale secolului al ll-lea d.C, de către scriitorul grec Plutarh din Cheroneea. Lucius, naratorul romanului, afirmă, la începutul Metamorfozelor, că se înrudea, prin mama sa, cu Plutarh (Met, 1, 2).

Platonismul apuleian a fost aşadar un platonism mediu, de fapt mistic şi isiac. Dacă împăratul Iulian va deveni, două secole mai târziu, marele platonician mitraic al Romei, Apuleius s-a înfăţişat ca un remarcabil platonician isiac. Deşi, fireşte, împletirea strânsă între platonismul mediu şi isianism în Metamorfoze nu presupune coincidenţa lor. Zeiţa, care îl salvează pe Lucius, este concepută de romancier ca o divinitate supremă, multiplicată într-o pluralitate de expresii. Ea este tipul uniform al zeilor şi zeiţelor, echivalentă cu Cybele, Minerva, Ceres, lunona, Diana, Proserpina, Hecate, Venus, Bellona (Met, 11, 5). O adevărată aretalogie isiacă se înfiripă în Metamorfoze. Fervoarea isiacă îl determină pe romancier să evidenţieze că Isis dobândeşte prioritate absolută
660

BIVALENTA STRUCTURALĂ A METAMORFOZELOR

fa{ă de orice altă divinitate. în rugăciunea care succede iniţierii sale, Lucius afirmă categoric superioritatea zeităţii egiptene asupra zeilor tradiţionali din Olimp şi din infern: „Zeii din Olimp te cinstesc, iar cei din Infern te respectă; tu dai universului mişcarea sa de rotaţie, soarelui lumina sa, tu cârmuieşti lumea şi calci în picioare Tartarul" (Met, 11, 25, trad. de I. Teodorescu). Accentele mistico-isiace rezultă foarte explicit din cartea a unsprezecea, calificată drept „cartea lui Isis". Dar ele nu se limitează la sfârşitul romanului. Cititorul este adesea avertizat că etimonul romanului implică adeziunea la isianism. O nuvelă din cartea a doua pune în relief faptele sacerdotului egiptean Zatchlas şi ale zeiţei pe care o slujea, adică tocmai Isis. în perspectiva isiaco-egipteană, măgarul era închipuit ca un simbol al răului moral şi al păcatului. Forţa răului, zeul Seth-Thyphon - fratele perfid şi nemernic al lui Osiris, soţul Isidei - se încarna, potrivit miturilor egiptene, într-un măgar. Şi, de fapt, tocmai într-un măgar roşcat. Epitetul de aureus, „de aur", consemnat de subtitlul romanului, conotează, între altele, şi degradarea lui Lucius, obligat să asume chipul lui Seth. Metamorfoza în asin este o transpunere romanescă a unui rit iniţiatic, în cursul căruia se simula o astfel de transformare. Oricum, aureus este un epitet ambiguu, căci ilustrează atât aspiraţiile forţelor regresive spre condiţia animală, cât şi năzuinţă spre lumină şi spre cunoaşterea desăvârşită. La sfârşitul cărţii întâi, îl vedem pe Lucius întâlnind, după ce cumpărase peşti la piaţă, un prieten care era magistrat municipal în Hypata. Dar când află preţul plătit de Lucius pe nişte peşti de calitate inferioară, acest magistrat ordonă ca peştii să fie aruncaţi şi călcaţi în picioare (Met, 1, 24-25). însă, în mitologia egipteană, Osiris fusese sfârtecat în bucăţi de către Seth şi aruncat în mare, unde peştii îl devoraseră parţial. încât, în ritualul isiac, această fărădelege era pedepsită prin călcarea peştilor în picioare. De aceea, scena petrecută la piaţă constituie o transpunere a acestui rit. Obligaţia secretului în jurul ritualurilor isiace l-a determinat pe romancier să nu facă explicit aluzie la acest obicei religios egiptean, pe care însă iniţiaţii în isianism îl puteau recunoaşte lesne. în sfârşit, nu întâmplător Metamorfozele conţin unsprezece cărţi. Sub incidenţa filosofiei neopitagoriciene, în teologia egipteană se formase o aritmetică mistică, potrivit căreia numărul unsprezece era simbolul geniului rebel, adică al lui Seth-Thyphon. Astfel, Apuleius atrăgea atenţia iniţiaţilor asupra destinului atribuit lui Lucius, sub egida provizorie a geniului egiptean răzvrătit. De altfel iniţierea în isianism se realiza în a unsprezecea zi, după zece zile de pregătiri intense. Dar şi Metamorfozele comportă zece cărţi, care pregătesc încununarea aventurilor romaneşti în cartea a unsprezecea. De aceea întregul roman asumă o semnificaţie isiacă profundă, care se cerea decriptată. De altminteri, Apuleius intervine direct în roman pentru a sublinia că adeziunea la platonismul isiac îi aparţine lui, scriitorului, şi nu personajului său principal. El destramă ţesătura realizată prin naraţia la persoana întâi când, după ce la începutul Metamorfozelor, Lucius se prezentase ca un tânăr

"

661

APULEIUS

negustor grec, nedibaci în mânuirea limbii latine, în finalul romanului, adică în secvenţele cele mai mistico-isiace, să se proclame originar din Madaura şi avocat experimentat (Met., 11, 27 şi 30 faţă de 1, 1). Totuşi, cine altul decât însuşi Apuleius putea fi omul din Madaura, Madaurensisl Joel Thomas arată că Lucius este supus unei dezintegrări teribile, dar preliminare reconstrucţiei | lui ontologice. Desigur, adăugăm noi, în postura lui Apuleius însuşi¹⁴.

Similar se poate decodifica şi sensul alegoric încorporat de basmul aventurilor | pe care le întâmpină Amor şi Psyche. Situat chiar în centrul romanului, acestbasm constituie un fel de „digest" al semnificaţiilor Metamorfozelor. El condensează mesajul romancierului, sensurile lui misteriofilosofice, iniţiatice şi redemptorii. Chiar numele protagoniştilor acestui veritabil mit sunt foarte relevante. Psyche, adică Sufletul (în limba greacă), caută insistent Amor, adică Iubirea, dobândită numai după numeroase tribulaţii, încercări şi iniţieri. Este vorba de o adevărată „odisee" a sufletului omenesc, care implică în mod cert o grilă de lectură platoniciană şi isiacă. Psyche simbolizează deci sufletul omenesc, despărţit prin încarnare, după opinia platonicienilor, de lumea esenţelor, pe care simţea nevoia de a o regăsi. Teoria platoniciană a dragostei, ascensiunea sufletului până la apoteză pot fi lesne desluşite în acest basm mitic.

Reflecţiile lui Platon asupra sufletului se regăsesc în textura acestui basm, unde interferează motivele povestirii populare (fiica de rege şi surorile rele, îndrăgostitul care dispare când i se descoperă adevărata formă etc), scenele burleşti din romanul comic şi tiparele romaneşti sentimentale (separarea iubiţilor, frumuseţea excepţională a Psychei, ce aminteşte de cea a eroinelor alcătuite de romancierii greci, fidelitatea acestui personaj faţă de partener). S-a arătat că basmul lui Apuleius constituie o proiecţie mitică a aventurilor lui Lucius. între cărţile hărăzite basmului şi cartea finală a Metamorfozelor există o manifestă înrudire pe plan semantic. Pe de altă parte, încercările şi muncile prestabilite care îi sunt impuse Psychei sunt analoage iniţierilor redemptorii ale isiacilor. Venus îi spune limpede tinerei fete că aceasta, o servitoare slută, îşi dobândeşte iubiţii numai datorită hărniciei şi că o va pune la încercare, ca să vadă ce poate efectiv săvârşi (Met, 6, 10). Şi, ca şi Lucius, Psyche nu poate triumfa decât cu sprijinul unei intervenţii supranaturale. Pentru că, în definitiv, Psyche nu este decât un alt Lucius, mai delicat şi mai mitic. Numai la capătul unui lung parcurs, Psyche, ca şi Lucius, se eliberează de o condiţie ancilară şi înjositoare, ca să triumfe definitiv. „Odiseea" Psychei condensează „odiseea" lui Lucius. Metamorfozele, iniţierile o apropie pe Psyche de Lucius. Ambii îşi manifestă natura viguroasă de „demon", daimon, cu prilejul încercărilor suferite. Dacă Isis îi promite lui Lucius fericirea constantă (Met., 11,6), lupiter o declarase pe Psyche, căsătorită cu Amor, nemuritoare (Met, 6, 22), după ce îi întinsese o cupă cu ambrozie. Ambele personaje, Psyche şi Lucius, au lansat o sfidare zeilor, când au atestat o curiozitate devorantă, impioasă. însă, pe parcursul

662

BIVALENTA STRUCTURALĂ A METAMORFOZELOR

dificil al probelor la care au fost supuşi, această curiozitate a devenit tenacitate purificatoare, iluminată de revelaţia adevărului, de apetenţa cunoaşterii esenţelor şi a experimentului exhaustiv. Cei doi „demoni" se înrudesc aşadar pe multiple planuri. S-a atras atenţia asupra similitudinii evidente între rugăciunea adresată de asin Lunii, numită de el Proserpina triformă, şi demersul pe care îl întreprinde Psyche pe lângă aceeaşi divinitate¹⁵. Deosebit de semnificativ ni se pare însă următorul fenomen: în vreme ce Petroniu şi romancierii greci abandonau aproape programatic limbajul miturilor şi simbolurilor în favoarea celui al semnelor, Apuleius, pornind tot de la textura semnelor, de la nivelul cotidianului, recuperează mitul şi alegoria. Astfel, Apuleius operează o inovaţie absolută în istoria romanului, prefigurând experienţe foarte moderne.

Desigur, ca şi în Satyricon - ba chiar în modalităţi considerabil mai manifeste - eroii apuleieni caută un cod de viaţă. Căci, spre deosebire de romanele greceşti, Metamorfozele constituie un roman al căutării, un „roman recherche". Dar, altfel decât personajele lui Petroniu, „demonii" platonicieni din Metamorfoze, adică Lucius şi Psyche, depăşesc realitatea ambiantă şi se autodepăşesc. în pofida fascinaţiei încercate de Apuleius faţă de teurgiile orientale, faţă de misticismul egiptean, în pofida vanităţii şi arivismului care l-au caracterizat ca om, el predică o morală a efortului propriu şi a purităţii etice. „Demonii" săi şi cei ce ar urma să-i imite ajung „deopotrivă cu zeii"¹⁶, ridicându-se deasupra implorării umile a binefacerilor divinităţilor, chiar dacă acestea îi sprijiniseră în cursul penibilului lor itinerar spiritual.

Fireşte, însă, că eroii apuleieni sunt personaje romaneşti. S-a arătat că ei aparţin şi unei umanităţi „medii", întrucât tind concomitent spre o condiţie regresivă şi spre sublimare, spre deriziune şi spre sublim. Aceste personaje sunt fiinţe, care evoluează într-un peisaj problematizat, bântuit de o criză a valorilor, transgresată în Metamorfoze, datorită mitului şi misteriofilosofiei. Mult timp, „demonii" Lucius şi Psyche sunt marginalizaţi într-un univers ostil lor, adevărată vale a lacrimilor. Lucius, evidenţiază cercetătorul francez Joel Thomas, începe prin a căuta soluţia facilităţii, calea cea mai scurtă care să-l scutească de peripeţii prea lungi. Dar el este „vampirizat" într-un univers paralel, populat de forţe necunoscute lui¹⁷. Oricum, ca şi Petroniu, autorul Metamorfozelor realizează o anchetă asupra condiţiei umane, ispitit de pasiunea unor aventuri, care nu sunt totdeauna spirituale.

Căci primul nivel de lectură oferit de Metamorfoze se realizează între limitele narării unor aventuri care implică un plan „realist", o structură simplă, am spune de suprafaţă. Am arătat că acest plan „realist" sau „expresionist" se detaşează de cel misteriofilosofic. Altfel decât în Satyricon, se creează o tensiune între structura de factură pitorească, de obedienţă mileziană, a aventurilor narate, şi infrastructura misteriofilosofică¹⁸. Desigur, însă, că aventurile cu valoare iniţiatică, desfăşurate pe firul romanului, sunt foarte importante, căci altfel sensul ocult al discursului apuleian nu ar afla materia în

663

APULEIUS

care să se încarneze. De altfel aceste peripeţii au loc într-un context istoric bine conturat.

Aventurile picareşti prin care trec Lucius şi alte personaje ale Metamorfozelor, inclusiv Psyche, implică anumite „realii", anumite realităţi foarte palpabile ale secolului al ll-iea d.C*. Itinerarul lui Lucius străbate Grecia pitorească a acestui veac şi Apuleius atestă o bună cunoaştere a Thessaliei timpului. îndeobşte ficţiunea Metamorfozelor comportă o documentaţie interesantă asupra întregii societăţi a secolului al ll-lea d.C. într-o suită de scenarii, Lucius intră în contact cu oameni din toate categoriile sociale, bogaţi şi săraci, magistraţi şi negustori, ţărani şi escroci, bandiţi şi vagabonzi. Emerg aspecte ale vieţii economice, coordonatele micului comerţ (Met, 1, 5), procesele inflaţioniste (Met., 1, 24-25; 11, 28). Timbrul satiric însoţeşte adesea consemnarea realităţilor vremii. El este potenţat în ultimele cărţi ale romanului, când itinerarul iniţiatic al lui Lucius se precipită spre final. Fără a consemna peisajul social cu minuţia cândva atestată de Petroniu, fără a realiza o adevărată frescă a moravurilor, autorul Metamorfozelor reprobă diverse aspecte ale injustiţiilor timpului. Comportarea sacerdoţilor rătăcitori ai zeiţei Atargatis provoacă indignarea măgarului, care încearcă zadarnic să stârnească mânia populaţiei, strigând „cetăţeni", quirites (Met., 8, 29). Nu lipsesc nici săgeţile satirice îndreptate împotriva creştinismului (Met, 9,14). Prin intermediul personajului narator, Apuleius pare a vădi compasiune faţă de viaţa înspăimântătoare hărăzită sclavilor care lucrau în mori (Met, 9, 12), după ce figurase pedeapsa cumplită aplicată unui sclav de către stăpânul lui: condamnatul este legat de un smochin uscat şi uns cu miere, astfel încât furnicile să-l devoreze lent (Met, 8, 22).

Violenţa, cruzimea rafinată ori brutală se impun deci adesea în această „vale a plângerilor", parcursă de măgarul Lucius. Desigur, ele sunt necesare evidenţierii caracterului redemptoriu şi iniţiatic al itinerarului atribuit lui Lucius, însă implică fenomene foarte concrete ale desfăşurărilor din acest roman¹⁹. Nu este mai puţin adevărat că Apuleius pare a încerca o fascinaţie faţă de viciu, pe care îl condamnă cu asprime din punct de vedere teoretic, deşi îl practicase foarte probabil şi el, cum am semnalat mai sus. în acest mod, Apuleius schiţează o adevărată ţară a romanului, analoagă, într-un anumit sens, ţării comediei sau ţării eposului.