Eugen cizek istoria literaturii latine

Curentele literare

Care sunt însă curentele literare ale vremii, opţiunile stilistice privilegiate? Ele corespund aproape perfect orientărilor estetice valorizate de artele plastice. Stilul nou dispare complet, iar aticismul arhaizant pare să-şi fi epuizat de

696
CURENTELE LITERARE

asemenea resursele de expansiune, de altfel limitate la o scurtă perioadă istorică, la o vogă sau o modă trecătoare. în schimb, poezia profană a secolului al lll-lea, cel puţin până la mijlocul veacului respectiv, continuă să se dezvolte sub incidenţa parametrilor neoterismului, aliatul sau omologul manierismului frontonian pe planul lirismului. Poeţii primei părţi a secolului al lll-lea se străduiesc să perfecţioneze procedeele de versificaţie, să militeze pentru lirica scurtă, deşi acordă deosebită atenţie imitării lui Vergiliu şi recuperării anumitor valenţe clasice. Ei pregătesc statuarea unui nou clasicism.

Căci clasicismului artelor plastice şi arhitecturii domniei lui Constantin îi corespunde afirmarea, în literatură, a celui de-al treilea clasicism. Acest al treilea clasicism începe să prindă contur încă din secolul al lll-lea d.C, mai exact încă din vremea domniei lui Gallienus. Renaşterea constan-tino-theodosiană este eminamente clasicizantă. Pregătită încă din secolul al lll-lea d.C, mişcarea clasicizantă domină programatic, cu autoritate doctă, atât literatura păgână, cât şi cea creştină. Referinţele la modelele clasice, reminiscenţele voite din operele marilor autori ai secolului I î.e.n. abundă în operele diverşilor autori, îndeosebi aie poeţilor. Discursul scriitorilor ajunge să fie mai fidel clasicismului vremurilor „de aur" decât cel cândva asumat de exponenţii celui de-al doilea clasicism. Pentru că acest al treilea clasicism se deosebeşte simţitor de cel de-al doilea clasicism, epuizat încă în secolul al ll-lea d.C. Tocmai prin fidelitatea accentuată faţă de primul clasicism, prin fervoarea arătată tiparelor vergiliano-ciceroniene, prin respingerea oricărei valorizări a experienţelor stilului nou - cu excepţia lui Claudian -, prin implantarea unui umanism didascalic, acuzat în chip manifest. Efortul de a promova clasicismul se înfăptuieşte în strânsă conexiune cu ataşamentul faţă de tradiţiile greco-romane în general, cu extinderea moştenirii culturale la cel ce fusese „celălalt", adică la Barbar, chiar cu năzuinţa unor intelectuali şi clarissimi de a salva Imperiul şi de a-l prezerva pentru eternitate. Nu numai poeţii, ci şi unii prozatori creştini sau păgâni, precum Symmachus, Macrobius şi alţii, sprijină cu entuziasm cel de-al treilea clasicism. Cei mai mulţi istoriografi asumă o scriitură proprie, greu de încadrat într-o opţiune estetică mai generală. O asemenea scriitură era marcată mai degrabă de autonomia stilistică tradiţională a istoriografiei romane. Discursul istoriografie al lui Amian apare ca ilustrativ pentru particularizarea opţiunilor istoricilor tardivi. Oricum, toţi autorii ultimului clasicism antic lasă moştenire culturii medievale o retorică îndelung decantată, pe care o impregnau vestigii ciceroniene. Cu toate acestea, o asemenea retorică se adapta întrucâtva gustului publicului şi se învedera unitară în diversitatea ei, datorită capacităţii şcolii romane, îndeosebi creştine, de a salvgarda coerenţa limbii şi civilizaţiei latine²⁷. Sistemul axiologic bazat pe respect şi pe sfinţirea forţelor transcendente, a ierarhiilor în general, se împlineşte cu succes în expresia literară a clasicizanţilor renaşterii constantino-theodosiene.

Totuşi, sfidarea expresionistă tinde să se accentueze şi să concureze uneori

697

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE III-VI D.C.

cel de-al treilea clasicism. Literatura creştină a secolului al lll-lea, inclusiv poezia lui Commodianus, discursul avântat al exponenţilor noii religii vehiculează structuri ale unei limbi populare şi accente expresioniste. Iar proza lui Amian este impregnată de expresionism. Chiar în ultimele două secole ale Imperiului, când atâţia scriitori creştini vehiculau opţiuni stilistice clasicizante, se constituie o adevărată „exprimare vulgară", sermo uulgaris, literară, datorită traducerilor Bibliei. însă retorii creştini promovează o rafinată „exprimare de şcoală", sermo scholasticus, care, în secolul al Vl-lea d.C, va implica performanţe verbale clasicizante foarte artificioase. Esenţial este însă faptul că opţiunea creştină determină salvarea tezaurului culturii antice²⁸.

BIBLIOGRAFIE: Peter BROWN, Genese de l'antiquitâ tardive, trad. franceză de Aline ROUSSELLE, Paris, 1983; Andre CHASTAGNOL, Le Bas-Empire, Paris, 1969; L'evolution politique, sociale et economique du monde romain de Diocletien a Julien. La mise en place du râgime du Bas-Empire (284-363), ed. a 2-a, Paris, 1985; Michel CHRISTOL, Essai sur l'evolution des carrieres senatoriales dans la 2-e moitie du lll-e siecle ap. J.C., Paris, 1986; Eugen CIZEK, „Sinteza daco-romană", Romano-Dacica I. Izvoarele antice ale istoriei României, ed. a 2-a, Bucureşti, 1982; „L'image de l'autre et Ies mentalites romaines", Latomus, 48, 1989, pp. 360-371; Istoria literaturii latine (117 e.n.-sec.VI e.n.), voi. IV, Bucureşti, 1986, pp. 5-51; La Dacia pre-romana e romana. I rapporti con l'lmpero (Roma, 18-l9 novembre 1980), lucrare colectivă, Roma, 1982; Marcel LE GLAY, La religion romaine, Paris, 1971, pp. 84-l01; Ramsay MAC MULLEN, Les rapports entre Ies classes sociales dans l'Empire Romain (50 avânt J.C-284 apres J.C.), trad. franceză de Alain TACHET, Paris, 1986; Henri-lrenee MARROU, Decadence romaine ou antiquite tardive? lll-e-VI-e siecle. Paris, 1977; Fergus MILLAR, The Emperor in the Roman World (31 B.C.-A.D.337), London, 1977; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 757-763; 799-818; Paul PETIT, Histoire generale de l'Empire Romain, Paris, 1974, pp. 325-745; Roger REMONDON, La crise de l'Empire Romain. De Marc Aurele â Anastase, Paris, 1970; Rome et nous. Manuel d'initiation â la litterature et a la civilisation latines, Paris, 1977, pp. 29l-296; M. ROSTOVZEV, Storia economica e sociale dell'lmpero Romano, trad. italiană, Firenze, 1933, pp. 483-619; V. TRAN TAM TINH, Le culte d'lsis â Pompei, Paris, 1964; Robert-Alain TURCAN, Mithra et le mithriacisme, Paris, 1981; Les cultes orientaux dans le monde romain, Paris, 1989.

698


NOTE

1. Vezi pentru această criză, în ultimă instanţă, Roger REMONDON, La crise de I'E ipire romain.

De Marc Aurele â Anastase, Paris, 1970, pp. 97-l15; Henri-lrenee MARROU, Dâcac. nce romaine ou antiquitâ tardive? lll-e-VI-e siecle, Paris, 1977, pp. 121 -l25 (care subliniază i în secolele III-V d.C, cu prilejul fiecărui moment dificil înfruntat de Imperiu, romanii credeau se produce sfârşitul lumii); Andrp CHASTAGNOL, L'evolution politique, sociale et economique du monde rcmain de Diocletien a Julien. La mise en place du râgime du Bas-Empire (284-313), ed. a 2-a, Pc.ris, 1985, pp. 37-90; Michel CHRISTOL, Essai sur l'evolution des carrieres senatoriales dans la 2-e moitie du lll-e siecle ap. J.C., Paris, 1986, p. 35; Eugen CIZEK, „Introducere", Istoria literaturii latine (117 e n-sec. VI e.n.), voi. IV, Bucureşti, 1986, pp. 5-7. Dacă unii gânditori şi savanţi au exagerat amplitudinea crizelor care au afectat Imperiul, aşa-zisa lui decadenţă, alţii, în dorinţa de a valoriza potentele lui autentice, care se menţin şi în ultimele secole ale existenţei Romei antice, au ajuns să nege practic că s-ar fi produs crize, inclusiv în secoiul al lll-lea d.C. Vezi, pentru această opţiune absurdă, Peter BROWN, Genese de l'antiquite tardive, ad. franceză de Aline ROUSSELLE, Paris, 1983, pp. 2-20; 27; 32 etc. Acest ultim savant nu admite, pentru sfârşitul Imperiului, decât o redistribuire şi o nouă orchestra;e a componentelor ai vechi ale lumii Mediteranei.

2. Pentru ideea continuităţii desfăşurate sub egida schimbării, vezi H !. MARROU op. cit., pp.

2l-41; 62-65; 71; 124. Aceiaşi autor semnalează că n-a existat o conştientiza - a „căderii" Imperiului roman în 476 d.C, dată foarte convenţională: ibid., pp. 120; 135.

3. Pentru făurirea sintezei daco-romane, vezi,printre foarte numeroasele lucrări consacrate acestui

subiect, Eugen CIZEK, Epoca lui Traian. împrejurări istorice şi probleme ideologice, Bucureşti, 1980, pp. 303-325; „Sinteza daco-roi n-mă", Romano-Dadca I. Izvoarele antice ale istoriei României, ed. a 2-a, Bucureşti, 1992, pp. 11 ,• ; „introducere", Istoria literaturii latine, IV, pp. 7-8; Ion losif RUSSU, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981, pp. 14l-201; Giancarlo SUSINI, „Processi di alfabetizzazione e di acculturazione in periodo romano, La Dacia pre-romana e romana. I rapporti con l'lmpero (Roma, 18-l9 novembre 1980), Roma, 1982, pp. 7-l9; Rosario SORACI, „Regime del suolo e rapporti di lavoro nella Dacia romana", ibid., pp. 65-97; lancu FISCHER, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, 1985, pp. 13-46. H. I. MARROU, op. cit, p. 159 evidenţiază că, pe tot teritoriul Imperiului, creştinismul a favorizat desăvârşirea romanizării.

4. Pentru această criză economică, vezi R. REMONDON, op.cit, pp. 85-89; Paul PETIT, Histoire

generale de l'Empire Romain, Paris, 1974, pp. 314-390; A. CHASTAGNOL, op. cit, pp. 5l-65. Pentru importanţa economică a utilizării morii cu apă, vezi H.l. MARROU, op. cit, pp. 117-l19.

5. Cum au subliniat Santo MAZZARINO, Aspetti sociali del quarto secoio, Roma, 1952, pp. 114-l65;

Andre CHASTAGNOL, Le Bas-Empire, Paris, 1969, pp. 62-65; L'evolution politique, sociale et economique, pp. 346-364 (pentru evoluţia situaţiei monetare în general).

6. Pentru Roma şi Constantinopol în secolul al IV-lea d.C, vezi A. CHASTAGNOL, L'evolution

699

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE III-VI D.C.

politique, sociale et âconomique, pp. 322-344; dar şi Le Bas-Empire, pp 73-74. Pentru situaţia centrelor urbane în general, vezi P. BROWN, op. cit., pp. 24; 68-69; 101.

7. Cum subliniază Ramsey MAC MULLEN, Les rapporîs enire Ies classes sociaies dans l'Emphe

Romain (50 avânt J.C.-284 aprăs J.C.), trad. franceză de Alain TACHET, Paris, 1986, pp. 2? 23-29-31; 35-42; 45-57; 60.

8. Pentru ruralizare în general, vezi P. PETIT, op. cit, pp. 320-321; R. MAC MULLEN, op cil, pp

50-51; pentru solidarizarea rusticităţii, vezi Santo MAZZARiNO, // pensiero storico dassico, Baci, 1966, vol.ll, partea a 2-a, pp. 258-260.

9. Pentru decurioni şi curiali, vezi P. BROWN, op. dl, pp. 77-l13; A. CHASTAGNOL, L'âvolution

politique, sociale et âconomique, pp. 278-302; E. CIZEK, „Introducere", Istoria literaturii latina, IV. pp. 14-l6; R. MAC MULLEN, op. cil, p. 129. Pentru menţinerea prosperităţii relative în Orient, vezi R. REMONDON, op. cil, pp. 279-280; 293-312. în ce priveşte implicaţiile răscoalei bagauziior, vezi H. I. MARROU, op. cil, pp. 138-l40; 173; W6.

10. Pentru situaţia sclavilor, a plebei urbane şi rurale, a ierarhizării sociaie riguroase, vezi R. REMONDON, op. cit, pp. 147-l48; 178-l82; 300-310; Eugen CiZEK, „Societatea, cultura şi literatura în secolele li-VI e.n.", Istoria literaturii 'aţine. Imperiul, partea a 2-a, Bucureşti, 1976, pp. 7-l0; „Introducere", Istoria literaturii latine, IV, pp. 16-l7; H.!. MARROl! op. ai'., pp. 117-l13; A. CHASTAGNOL, L'âvolution politique, sociale et âconomique, pp. 304-322.

11. în privinţa evoluţiei ordinului ecvestru şi a reformei întreprinse de Constantin, vezi A. CHASTAGNOL, ie Bas-Empire, pp. 55-56; L'âvolution poiitique, sociale et âconomique, pp 72-73; 206-211; R. REMONDON, cp. cil, pp. 143-l44; 162-l64; E. CÎZcK, „Introducere'. Istoria literaturii latine, IV, pp. 17-l9. Pentru consecinţele reformei clarissimatului, vezi şi M. T. VV. ARNHEIM, The Senatorial Aristocracy in the Later Roman Empire, Oxford 1972, pp. 49-73.

12. Pentru edictuî lui Gallienus şi consecinţete lui, vez' în uitimă hstanţă R. REMO\'CON, op cit., pp. 101; 146; 162-l63- A. CHASTAGNOL, L'âvolutiop politique, sociale et âconcnique, pp. 68-75; M. CHRISTOL, op.cil, pp. 36-40; 43-54.

13. Pentru statutul socia! ai senatorilor în secolela al IV-lea şt aî V-lea, vezi R. RÎÎMONDON, op. Cil, pp. 100-l01; 143; 184; 245; 315-316; P. PETIT, op. Cil, pp. 687-tCS; A. CHASTAGNOL, L'âvolution politique, sociale et âconomique, pp. 265-278; E. CIZEK, „Introducere", 'storia literaturii latine, IV, pp. 20-21. Spre sfârşitul secolului al IV-lea d.C, se psodf" confruntaţi aprige între senatori şi împăraţi. Un barbar, francul Bappo, este desemnat prefect a. Rome; Dar, între 376 şi 379 d.C, Graţian practică o politică tolerantă faţă de senatul din Roma.

14. Pentru galeria acestor împăraţi din secolels III-IV d.C, vezi R. REMONDON, op. cit, pp. 271 -238, P. PETIT, op. cit., pp. 325-389; 445-490; 527-653; A. CHASTW3NOL, Levoiution poiitique, sociale et âconomique, pp. 9l-l57.

15. Pentru statutul de intermediar al împăratului între divinităţi şi oameni, ca şi pentru mutaţiile survenite în „formula" sau în titulatura imperială, vezi L. WARREN BONFANTE, „Enpercr, God and Man in the Fourth Century', La Parola del Passato, 19, 1964, pp. 408-4-lS; Francois BURDEAU, L'empereur d'apres iespanâgyriqus latins, Paris, 1964, pp. 10-24; H. I. MARROU, op. cit, pp. 25-27 (care observa că Imperiul devine o monarhie orientală); A CHASTAGNOL, L'âvolution politique, sociaie et âconomique, pp. 96-97; 167-l70. împăraţii' este sr.iflşmântat în purpură şi poartă pe cap diadema regilor e'en'stici, numită a-um corona. F! nu mai şşcJe pa taburetul magistraţilor republicani, ci pe un tron: vezi P. PETIT, op. dt., p. 655; A. CHAS1AGNOL, L'âvolution politique, spciafe ei âconom'que, pp. 170-l74.

16. Pentru structurile administrative ale Dominaîjîui, vezi L€on HOMO, Les fnstkutlons polklques romaines de la Cită â 1'âtat, ed. a 2-a, Parfe, 1970, pţ- 314-405; Jean ROUGE, Les tnstltl tons rcmaines de !a Rome royale â la Rcme chrâtienne.. Pas, 1969, pp. ⁴C5-l £7; A. CHASTAGNOL, Le Bas-Empire, pp. 14-43: L'âvclution politique, sociale et âconcrrique, pp. 159-263; R. REMONDON, op. di., pp. 133-l43; P. PETIT, cp. dl, pp 355-701, P. BROWN, op. cit., pp. 6-l2; 33; 89; 121 {care şuftfirfeză făptui că edificiul pcl'îicfs social a! Dominatului comportă structură piramidală).

17. în ce priveşte conservarea unor coordona'-a a!e vechiului firiivars menta! Wszi H. I. f iARRO).'.

700

J

NOTE

op. cit, pp. 28-41; 58. Pentru transformarea discursului mental, a „stilului de viaţă", vezi P. BROWN, op. cit, pp. 19-l11; 178-l82 (care însă susţine în zadar că n-ar fi existat alienare în secolele III-VI e.n.).

18. Pentru mentalităţile Imperiului târziu şi mai ales pentru atitudinea faţă de Barbari, vezi Eugen CI2EK, „L'image de l'autre et Ies mentalites romaines du l-er au IV-e siecle de notre ere", Latomus, 48, 1989, pp. 360-371, îndeosebi 369-371. Anterior, îndeosebi pentru relaţiile militare şi economice între Imperiu şi Barbari, vezi R. REMONDON, op. cit, pp. 170-l73; 282-287.

19. Pentru politica „filobarbară" a lui Theodosius, vezi P. PETIT, op. cit, pp. 652-653 (inclusiv bibliografia citată acolo); pentru cauzele căderii Imperiului roman, vezi R. REMONDON, op. cit, pp. 320-324; H. I. MARROU, op. cit, pp. 137-l46; Eugen CIZEK, „Despre diacronie, sincronie şi dialectica schimbării", Revista de Filosofie, 27,1980, pp. 423-427 (mai ales 425); „Introducere", Istoria literaturii latine, IV, pp. 30-32. Vezi şi Horia C.MATEI, O istorie a Romei antice, Bucureşti, 1979, pp. 207-221.

20. Pentru cultele necreştine şi aşa-numitul neopăgânism, vezi Marcel LE GLAY, La religion romaine, Paris, 1971, pp. 93-l01; H.l. MARROU, op. cit, pp. 22-23; 42-51; 67-l01; Robert-Alain TURCAN, Mithra et le mithriacisme, Paris, 1981, pp. 17-l21; Les cultes orientaux dans le monde romain, Paris, 1989, pp. 28-33; 120-l27; 234-241; Marie-Laure FREYBURGER-GALLAND-Gerard FREYBURGER-Jean Christian TAUTIL, Sectes religieuses en Grece et a Rome dans l'Antiquitâ pai'enne, Paris, 1986, pp. 24l-330; Ramsay MAC MULLEN, Lepaganisme dans l'Empire Romain, trad. franceză de Alain SPIQUEL-Aline ROUSSELLE, Paris, 1986, pp. 124-l52; 188-206.

21. Pentru evoluţia şi importanţa creştinismului, vezi H. I. MARROU, op. cit, pp. 60-72; 85-90; 112-l17; P. BROWN, op. cit, pp. 15-38; 114-l95; E.CIZEK, „Introducere", Istoria literaturii latine, IV, pp. 36-37.

22. în ce priveşte dezvoltarea artelor plastice şi a arhitecturii târzii, vezi A. CHASTAGNOl Le Bas-Empire, pp. 74-76; H. I. MARROU, op. cit, pp. 23; 53-59; 86; 163; Jean-Pierre NERAUDAU, „L'art romain", Rome et nous. Manuel d'initiation â la littârature et â la civilisation latines, Paris, 1977, pp. 29l-295; Ion BARNEA-Octavian ILIESCU, Constantin cel Mare, Bucureşti, 1982, pp. 74-88; E. CIZEK, „Introducere", Istoria literaturii latine, IV, pp. 38-39.

23. Cum a evidenţiat M. ROSTOVZEV, op. cit, p. 493.

24. Astfel, caietele cusute îngăduiau realizarea unor ediţii compacte de texte. în aceeaşi vreme, se impune un veşmânt aproape modern. Tunica, formată din bucăţi de stofă ataşate printr-o fibulă, este înlocuită de o cămaşă sau de o tunică cusută şi potrivită pe corp, adică de ceea ce definea latina vulgară prin termenul de camisia, deci practic „cămaşă". Pentru toate acestea, vezi H. I. MARROU, op. cit, pp. 13-l4; 18-20.

25. Pentru dezvoltarea învăţământului în secolele IV-VI e.n., vezi Henri-lrenee MARROU, Histoire de l'ăducation dans l'antiquitâ, ed. nouă. Paris, 1965, pp. 439-471; A. CHASTAGNOL, Le Bas-Empire, pp. 76-78; E. CIZEK, „Introducere", Istoria literaturii latine, IV, pp. 4l-42. Pentru creativitate, vezi P. BROWN, op. cit, pp. 6; 20.

26. Cum subliniază S. MAZZARINO, II pensiero storico, II, 2, pp. 112-l27; 135; 392-394, n.505. Pentru istoriografia Imperiului târziu, vezi şi Eugen CIZEK, „Quelques remarques sur Phistoriographie romaine du Bas-Empire", Actes du Vll-e Congres de la FIEC, Budapest, 1983, voi. II, pp. 193-l95; „Les genres de l'historiographie latine", Faventia, 7, 1985, pp. 15-33. în ce priveşte concepţia providenţialistă a istoriei, vezi şi H. I. MARROU, Dâcadence, pp. 73-83.

27. Cum reliefa Jean BAYET, Literatura latină, trad. românească de Gabriela CREŢIA, Bucureşti, 1972, pp. 662-663. Ca şi în trecut, îndeosebi poezia, proza oratorică şi teoretică erau sensibile la influenţa marilor curente estetice, deoarece opţiunile stilistice continuau să nu fie obligatorii, în ciuda presiunii constrângătoare pe care o exercita cel de-al treilea clasicism. Pentru opţiunile stilistice ale Imperiului târziu, vezi şi E. CIZEK, „Introducere", Istoria literaturii latine, IV, pp. 45-48. Unele remarci interesante în această privinţă apar şi la H. I. MARROU, Dâcadence, pp. 23-25; 84.

28. Cum subliniază H.l. MARROU, Dâcadence, pp. 144-l48; 16l-l70.

701

XXXIV. POEZIA SECOLULUI

;

AL III-LEA D.C.

	9

Peruigilium Veneris

X T eghea sfântă a zeiţei Venus", Peruigilium Veneris, este un relativ mic § § w P^oem straniu, impregnat de o aromă fermecătoare, care constituie *™ una dintre cele mai interesante creaţii ale poeziei latine, un imn de o gracilitate desăvârşită.

Nu cunoaştem cu certitudine nici numele autorului acestui poem şi nici data când a fost alcătuit. Cercetătorii moderni l-au „plimbat", în orice caz, între secolul I şi al V-lea d.C. Unii l-au atribuit chiar lui Apuleius sau... lui Seneca. îndeosebi Peruigilium Veneris a fost atribuit lui Florus şi secolului al ll-lea ori unui poet anonim, eventual o femeie din a doua jumătate a secolului at !V-lea d.C. Noi considerăm, pe urmele lui Ettore Paratore, că acest imn, zămislit pentru a fi cântat de un cor de fecioare, datează de la începutul secolului al lll-lea d.C, deci din vremea Severilor, şi că este opera unui poet sicilian anonim¹.

Peruigilium Veneris comportă numai 93 de septenari trohaici cataiectici, care figurează ajunul unei sărbători de primăvară organizată în Sicilia în cinstea zeiţei Venus, figura centrală a imnului. Autorul acestui poem evită însă o schemă liturgică strict articulată şi începe prin a descrie chiar sosirea anotimpului iubirii şi al florilor (vv. l-4). La ceremonia hărăzită Venerei participă nimfele, Amor, Ceres şi Bacchus, Urmează elogiul Venerei, ca divinitate cosmogonică (w. 53 88) şi un epilog liric (vv. 89-93). Atotputernicia zeiţei Venus, divinitate a nunţilor şi a naşterii, este exaltată în termeni care amintesc de prologul marelui poem al lui Lucreţiu, binecunoscut de neoterici şi de urmaşii lor. Venus domină florile, comandă nimfele, dar şi popoarele. Scenariul propus de autor se desfăşoară în Sicilia, la poalele muntelui Aetna.

Imnul încorporează o trăire imanentistă a lumii, o laicizare savuroasă a miturilor, o asumare plenară, am spune senzuală, a bucuriilor şi tribulaţiilor umane. S-a arătat că poetul nu face decât să intre în misterul sacru². El enunţă un apel universal la dragoste, învestită cu un caracter cosmic. Deşi continuă mesajul cândva emis de Lucreţiu şi de Vergiliu, nu credem că discursul liric ar asuma un epicureism întârziat. Acest discurs elaborează mai ales un hedonism numai parţial sublimat. Primăvara înglobează o întreită geneză: a

. 702 ------

PERUIGILIUM VENERIS

cosmosului (v. 2), a zeiţei (vv. 9-l1) şi a timpului, a anului (v. 60). încât, chiar dacă autorul imnului nu era ostil religiei, credea el cu adevărat în existenţa zeiţei Venus? Pentru el, Venera simboliza, într-o ipostază carnală, natura şi forţa iubirii. Nu lipsesc conotaţiile politice, deoarece poetul anonim evocă rolul Venerei în istoria Romei, sosirea lui Enea în Laţiu şi căsătoria lui cu Lavinia, alte episoade mitistorice şi descendenţa luliilor (vv. 69-75). Motivul primăverii este cuplat cu cel al florilor, al unui peisaj vegetal, dominat de elogiul trandafirului, scăldat de picăturile de rouă (vv. 13-26). Recurenţa obsedantă a lexemelor, care desemnează florile sau rozele, invocă, desigur, magia seducătoare a naturii luminoase, a forţei cuceritoare a primăverii şi a dragostei.

Lirismul variat, totodată pasionat, carnal şi elevat, scaldă întregul discurs al poetului, însă se manifestă foarte pregnant în finalul confesiv al imnului, străbătut de o delicată melancolie. în contrast cu frumosul cântec al greierului şi al păsărilor poetul tace. Când va veni şi primăvara lui? Şi-a pierdut muza tăcând şi nici Febus-Apollo nu-l mai priveşte (vv. 89-91). Textura savantă, referinţele docte la legende, aparatul literar erudit, care se îndatorează tradiţiei literare greco-romane, nu stinghereşte, ci subliniază, prin contrast, gingăşia suavă, directeţea lirică foarte proaspătă, emoţia vibrată, însă totuşi subordonată economiei de mijloace stilistice. Poetul afectează un ton popular şi, precum într-un cânt destinat să fie utilizat de oamenii cei mai modeşti, îşi împarte imnul în strofe, separate de un refren, care revine la intervale neregulate: „să iubească mâine cel ce niciodată n-a iubit şi cel ce a iubit să iubească mâine", cras amet qui numquam amauit, quique amauit cras amet. Astfel, poetul spera probabil să-şi depăşească propriile tribulaţii sentimentale şi să iubească din nou. Fraza discursului liric curge fluent, iar lexicul se învederează a fi necăutat, simplu, relativ clasic, cu toate că nu lipsesc unele eienisme, vocabule postdasice şi elemente ale limbajului familiar. Autorul anonim recurge cu virtuozitate la procedee stilistice, cum ar fi repetiţia, anafora şi aliteraţia. Versul practicat de poet, de străveche origine populară, contribuie la făurirea atmosferei de simplitate şi graţie lirică directă, de muzicalitate câteodată alegră, însă uneori solemnă.

Acest „unicat al poeziei latine", cum a fost definit³, constituie nu numai cel mai reuşit poem al secolului al lll-lea d.C, ci şi una dintre mostrele cele mai emoţionante ale lirismului roman. Astfel, acest poem demonstrează că recesiunea literaturii latine, în secvenţa istorică respectivă, n-a putut fi foarte profundă. Peruigilium Veneris aparţine, desigur, neoterismului Imperiului, neocailimahismului roman, prin îmbinarea între arta savantă şi exploatarea filoanelor populare. Totodată, acest încântător poem anunţă trecerea de la neoterism la cel de-al treilea clasicism, la revalorizarea moştenirii nu numai a lui Catul şi Lucreţiu, ci şi a lui Vergiliu şi Tibul. Totuşi Peruigilium Veneris prefigurează şi poezia medievală.

703
POEZIA SECOLULUI AL III-LEA D.C.

Erasmus şi Chateaubriand au preţuit arta delicatului poem despre veghea Venerei. Peruigilium Veneris a beneficiat de numeroase investigaţii, ediţii şi traduceri în mai multe limbi. Traian Diaconescu l-a tradus în româneşte într-o tălmăcire, care a apărut în Opinia studenţească şi în 1975.

-