Eugen cizek istoria literaturii latine

1

■

PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d.C.

Viaţa şi opera Iui Velfeius Paterculus

Marcus (dar acest prenume nu este sigur) Velleius Paterculus s-a născut probabil în 20-l9 Î.C., într-o familie campaniană, care intrase în ordinul ecvestru, după ce slujise Roma totdeauna cu fidelitate. Iar tatăl lui Velleius servise ca ofiţer superior în rândurile armatei lui August. Astfel, Velleius aparţinea acelei părţi din elitele municipale ale Italiei ce sprijinea activ Principatul, datorită căruia a putut pătrunde în rândurile senatului.

Velleius Paterculus însuşi realizase o carieră militară strălucită, în subordinea lui Publius Vinicius (tatăl celui căruia îi va dedica opera) şi lui Tiberiu, viitorul împărat, în Pannonia şi în Germania. El devine quaestor şi apoi praetor, accedând în acest mod în rândurile senatorilor. Face parte din anturajul lui Seian, puternicul prefect al pretorienilor, sub Tiberiu. îi pierdem urma după 31 d.C, căci a pierit probabil împreună cu Seian, după căderea acestuia în dizgraţie.

Dintre scrierile lui Velleius Paterculus ni s-a păstrat o epitomă, un rezumat de istorie a Romei, dedicat lui Marcus Vinicius, consul în 30 d.C, şi publicat, după o redactare rapidă, chiar în anul mandatului consular al protectorului autorului. Această epitomă purta titlul de „Două cărţi ale lui Velleius Paterculus adrsate lui Marcus Vinicius", Vellei Paterculi adMarcum Vinicium libri duo. în chip nejustificat s-a statuat ulterior, în mod convenţional, un alt titlu, cel de „Istorie romană". De fapt, Velleius aduce o inovaţie fundamentală în structura epitomei jucând rolul de al doilea inuentor al compendiului istoric. într-adevăr, dacă începând cu rezumatele istorice ale lui Brutus, din secolul I Î.C., epitomă nu constituia decât o abreviere a unei opere istoriografice anterioare, de dimensiuni mai întinse, Velleius epitomează, rezumă, nu o anumită lucrare istoriografică, ci istoria însăşi a Romei şi altor popoare. Astfel încât alături de o epitomă „tehnică", datorată lui Brutus şi urmaşilor acestuia, prin Velleius se dezvoltă un fel de „digest" antic.

în cartea întâi, din care s-au pierdut prooemiul, adică prefaţa, şi alte secţiuni, autorul „galopează" în optsprezece capitole prin istoria romană şi universală, până în 146 Î.C., data căderii Cartaginei, considerată de Velleius, precum şi de Salustiu, ca un moment de cotitură fundamentală. Cartea a doua, mult mai amplă (131 de capitole), în cadrul unei viziuni dezechilibrate asupra evenimentelor istorice, în favoarea unor fapte mai recente, figurează contingenţele istorice între 146 Î.C. şi data consulatului asumat de Marcus Vinicius. Ca izvoare, Velleius a utilizat operele istorice ale lui Cato cel Bătrân, Atticus, Cornelius, Nepos, Salustiu, ca şi tratatele de filosofie şi retorică ale lui Cicero⁹.

De fapt, Velleius Paterculus structurează istoricul Romei ca un episod al istoriei universale. în primele capitole ale cărţii întâi, epitomatorul articulează sincronisme, urmăreşte mai multe tipuri de civilizaţie, italică, germanică, punică. El asumă teoria celor patru imperii, care au deţinut succesiv conducerea lumii: asirian, med, persan, macedonean. După aceasta, puterea universală a fost preluată de romani (1, 6, 6). Pentru că istoria Romei nu constituie, în concepţia lui Velleius Paterculus, o secţiune oarecare a diacroniei, ci episodul cel mai important al istoriei universale. Sensibil mai romanocentrist decât Trogus Pompeius, epitomatorul crede în misiunea providenţialistă a Romei. De unde şi

438

VIAŢA Şl OPERA LUI VELLEIUS PATERCULUS

preponderenţa, dobândită în opera sa, de politica externă romană şi de aspectele militare faţă de politica internă a cetăţii de pe malurile Tibrului. Patriotismul roman velleian este însă îndeobşte convertit în patriotism italic. Astfel, istoricul consideră cauza aliaţilor, socii, care luptaseră pentru egalitatea dintre Roma şi restul Italiei, ca „foarte dreaptă", iustissima (2, 15, 1).

Totodată, Velleius asumă o abordare antropocentristă a istoriei. Nu numai că Velleius acordă, în epitoma sa, un spaţiu larg personalităţilor care au animat istoria, aspectului biografic. Ceea ce constituia, desigur, un semn al epocii. Dar istoricul, deşi se referă frecvent la „destin", fatum sau fortuna (2, 75; 79; 110; 116 etc), consideră că acţiunea sorţii nu se exercită decât prin medierea demersului uman. Rivalitatea dintre Roma şi Cartagina este reprezentată ca efectul voinţei fiecărei dintre aceste două mari puteri de a-şi impune dominaţia (1,12; 2,1 şi 4). Cu toate că beneficiază, în concepţia lui Velleius, de o anumită autonomie, soarta cetăţilor se schimbă în funcţie de moravuri, de starea morală, care, la rândul lor, determină structurilejsolitice. Progresul tehnic poate fi adesea anihilat de o acută decadenţă morală. Insă evoluţia istorică atinge culmile când se realizează o conjuncţie fericită între virtute, uirtus, şi soartă, fortuna. Care ar fi totuşi etapa istorică a înfăptuirii unei asemenea împletiri? Desigur, vremea Principatului, a lui August şi mai cu seamă a lui Tiberiu (2, 97, 4; 121, 1).

Căci Velleius Paterculus se manifestă ca un partizan sincer al Principatului. El nu este numai un „curtean propagandist", cum s-a afirmat¹⁰, ci un convins susţinător al regimului monarhic recent instaurat. Astfel, istoricul aderă la politica de restaurare a vechilor moravuri şi de schiţare a idealului mental de cetăţean activ şi încrezător în destinul Romei şi al Principatului. Ceea ce nu exclude adularea, uneori aproape delirantă, a lui Tiberiu, proclamat „cel mai bun principe", optimus princeps (2, 126, 5 şi, în general, 2, 94-l26) şi a lui Seian, „ajutorul", adiutor, al acestui împărat, înzestrat cu multiple calităţi (2, 127, 3-4). De altfel, Velleius crede sincer în capacităţile politice ale lui Seian, pe când elogiul .pamenilor noi", homines npui, cărora aparţinea istoricul, succede glorificării prefectului pretorienilor, ca piesă esenţială a opţiunilor politice promovate de grupurile politice ale noilor forţe, ataşate Principatului¹¹.

îndeobşte discursul istoric al lui Velleius constituie un izvor de importanţă primordială pentru cunoaşterea începuturilor Principatului. El ne oferă o imagine total diferitş de cea structurată de fervenţii libertăţii asupra domniilor lui August şi Tiberiu. In acelaşi timp, el dă seama de etapele „cuceririi romane". în pofida patriotismului său roman, Velleius se străduieşte uneori să înţeleagă motivaţiile vrăjmaşilor Romei.

Digresiunile lui Velleius şi implicaţiile lor

Deosebit de relevante sunt digresiunile, excursus, ale lui Velleius Paterculus, care privesc cultura şi literatura (1, 5 şi 7; 16-l8; 2, 9; 36; 66). Militar şi funcţionar al Imperiului, Velleius atestă interes şi respect faţă de cultură. într-un fel, el dă seama de eforturile împăraţilor şi susţinătorilor lor de a transforma literatura într-un eficace instrument propagandistic. Oricum, Velleius este primul istoric roman, dintre cei ale căror opere ni s-au conservat, ce include în discursul său tratarea problemelor literaturii.

439

PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d.C.

Velleius se referă atât la literatura greacă, cât şi la cea romană. îl admiră pe Homer, drept cel mai valoros poet antic (1, 5, 1), însă enunţă şi observaţii pertinente asupra altor autori greci, precum Hesiod (1, 7), Platon, Aristotel (1, 16, 3-5 etc). Dar judecăţile sale subtile asupra literaturii nu se mărginesc numai la spaţiul elenic. Velleius reia necrologia relativă la Cicero, considerat ca victimă a lui Marcus Antonius, emblematică nu pentru Republică, ci pentru concordia civică şi cultura umanistică (2, 66, 3-5). Pertinente se dovedesc a fi şi aprecierile velleiene asupra poeţilor latini: Vergiliu este prezentat ca .principe al poemelor", princeps carminum, iar Catul este sincer admirat de istoric (2, 36, 2-3). Totuşi, Velleius se referă şi la alţi autori, arhaici sau mai recenţi: Salustiu şi Titus Livius sunt socotiţi egali ca valoare (2, 36, 3). însă Velleius preferă contemporanii săi şi se pronunţă clar asupra cuplului imitaţie-emulaţie, mult discutat în secolul I d.C. El consideră că un „gen", genus, ajuns la apogeu este condamnat la un declin ireversibil. Soluţia rezidă în trecerea la alt gen, în abandonarea imitaţiei şi în practicarea emulaţiei (1,17, 3-4). Rezultă, prin urmare, limpede că Velleius înţelege prin „gen" un anumit stil şi că el se pronunţă pentru practicarea stilului nou. El zăboveşte asupra „genurilor", în pofida modului său concentrat de a-şi structura discursul istoriografie.

Totuşi, uneori, în discursul velleian, „gen" desemnează şi o specie literară. Evoluţia fiecărei specii se desfăşoară sub semnul unei trihotomii biologice, care implică tinereţe, maturitate şi bătrâneţe. Fiecare genus ar constitui o structură închisă, bine delimitată, care şi-ar atinge culmea dezvoltării într-o perioadă scurtă de timp şi într-un spaţiu geografic strict limitat. Ca, de pildă, tragedia greacă, înfloritoare doar la Atena şi în vremea lui Eshil, Sofocle şi Euripide (1, 16, 3). Similar s-ar fi dezvoltat comedia, filosofia, chiar istoriografia, după părerea istoricului. Trihotomia biologică acţiona însă şi în cazul cetăţilor: al Cartaginei, însă şi al Romei. După părerea noastră, Velleius concepea istoria Romei în funcţie de două genuri diferite, cel al Republicii şi cel al Imperiului. Republica romană ar fi evoluat de la tinereţe, încheiată în secolul al lll-lea î.C, spre maturitate, până la căderea Cartaginei, şi spre bătrâneţe, consecutivă celui de-al treilea război punic. Ideile salustiene şi polibiene despre dezvoltarea cetăţilor interferează cu doctrina stoică relativă la palingeneza fenomenelor, îndeosebi profesată de Posidonius, în constituirea acestei optici velleiene. Oricum, în interpretarea velleiană a evoluţiei cetăţilor pot fi detectate şi anumite accente neopitagoreice, pendinte de teoria dezvoltării ciclice a vieţii politice. Decadenţa moravurilor deţine un loc important în viziunea lui Velleius asupra evoluţiei structurilor politice. în orice caz, Velleius pare a ezita între identificarea decadenţei şi cea a progresului în reconstituirea istoriei, pe care o propune. Imperiul este reprezentat de Velleius ca un genus diferit, care se supune unor tipare specifice. Dacă adesea Velleius aplică istoriei Republicii o abordare tradiţionalistă, altfel sunt judecate fenomenele petrecute sub Imperiu. Pe când Pompei, ca şi exponenţii optimaţilor în general sunt elogiaţi de Velleius, Brutus şi Cassius nu apar ca ultimii dintre romani, ci sunt blamaţi pentru asasinarea lui Caesar (2, 72,1). însă mai semnificativă emerge aprecierea velleiană asupra evoluţiei biologice a Principatului. Mişcarea istoriei romane s-ar opri în vremea lui Tiberiu; datorită virtuţilor împăratului, apogeul Imperiului ar deveni permanent. Istoria nu se va mai înnoi¹².

440
STILUL LUI VELLEIUS

Stilul lui Velleius

Am semnalat mai sus opţiunea teoretică a istoricului în sprijinul stilului nou, care tocmai emergea şi, totodată, admirarea lui Salustiu, de altfel proclamat emul al lui Tucidide (2, 36, 2). Conjugarea salustianismului şi a stilului nou determină gustul lui Velleius pentru condensarea faptelor şi pentru fraza scurtă, abruptă, animată de reflecţii moralizatoare. Discursul velleian privilegiază racursiul pregnant, însă nu recuză total fraza amplă, care să contrasteze cu cea condensată. De asemenea, Velleius Paterculus recurge uneori la anecdote savuroase; el utilizează investigaţia psihologică şi configurează excelente portrete ale personajelor, pe care le menţionează. Concomitent, Velleius privilegiază imagistica policromă şi parataxa expresivă.

Velleius Paterculus plăteşte un important şi uneori greu tribut retoricii. El caută cu febrilitate tiradele şi antitezele, prosopopeele şi apostrofele, hiperbolele, interogaţiile şi exclamaţiile retorice. Discursul velleian asupra performanţelor militare ale lui Tiberiu echivalează cu o lungă suită de strigăte de entuziasm, de exclamaţii (2,129). Totuşi, retorica velleiană nu apare totdeauna ca extrinsecă. Expitomatorul se străduieşte să expună clar faptele şi ideile. S-a remarcat, de altfel, preferinţa sa pentru formulele stereotipizate de legătură între fraze şi idei, care sunt convertite în clişee caracteristice¹³.

Velleius Paterculus aşteaptă încă traducătorul român al întregii sale opere. Publicul larg ar trebui să poată consulta, chiar în versiune românească, mărturia însemnată a acestui istoric. Conferă o valoare deosebită testimoniului velleian unele informaţii istorice, ca şi viziunea originală asupra „genurilor" şi evoluţiei fenomenelor. Din păcate, nu se poate aprecia la acelaşi nivel discursul istoriografie al lui Valerius Maximus.

Valerius Maximus
Datele privitoare la viata lui Valerius Maximus sunt foarte sărace. Se pare că s-a născut într-o familie modestă pe la 27 Î.C. De asemenea, a fost protejat de anumiţi senatori care susţineau incondiţional pe August şi pe Tiberiu. Şi-a publicat opera, începută anterior, după moartea lui Seian, probabil In 32 d.C.

Această operă constituie o monografie istorică de tip specific, deoarece se situează la limitele extreme ale speciei literare respective şi chiar ale istoriografiei, în general. Valerius Maximus nu este decât pe jumătate istoric, deşi practică tehnica monografică a selecţiei faptelor. Scrierea sa, intitulată „Cărţi de fapte şi vorbe memorabile", Factorum etdictorum memorabilium libri, constituie în fond mai ales o enciclopedie de fapte atractive şi instructive, învestite cu un caracter istoric, în prezent, materia acestui catalog de.„exemple", exempla, celebre, este grupată în nouă cărţi şi în 95 de rubrici, în interiorul cărora pildelor romane le succed altele, culese din viaţa popoarelor străine, tocmai pentru a evidenţia superioritatea celor dintâi. Rubricile sunt intitulate după o formă de viată socială sau după o virtute. Lipsesc criteriile riguroase şi ierarhizările, iar Valerius Maximus se referă dezordonat la religie, auspicii, visuri, căsătorie, disciplină militară etc.

441

PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d.C.

Care sunt însă obiectivele fundamentale urmărite de Valerius Maximus? Scriitorul însuşi le defineşte în prefaţa discursului său enciclopedico-istoric: alcă­tuirea unei culegeri de fapte şi anecdote celebre, domestice, adică romane, şi „externe", în privinţa instituţiilor, moravurilor şi virtuţilor, situate sub egida împăratului Tiberiu (praef., 1). De fapt, Valerius Maximus urmăreşte ilustrarea istorică a eticii romane oficiale. El se pune în slujba restaurării metavalorilor de .pietate", pietas, şi de „lealitate", fides, a exaltării ostenelii, parcimoniei şi austerităţii vechilor romani. Valerius Maximus exprimă dispreţ faţă de morala atenienilor şi altor greci (2, 6). Ideile politice ale lui Valerius Maximus coincid în mare măsură cu cele ale lui Velleius Paterculus. El sprijină Principatul, exaltă pe Caesar, August şi Tiberiu (prefeţele cărţilor: 1, 6, 13; 7, l-2; 6, 2, 11 etc), reprobă pe Brutus pentru „ticăloşia" uciderii lui Caesar (1, 5, 7), valorizează disciplina militară, însă nu-l elogiază pe Seian, recent lichidat, ci îl anatemizează pe un ton violent (9, 11, 4).

Valerius Maximus nu este însă nici pe departe înzestrat cu discernământul istoric adesea vizibil la Velleius Paterculus. Nu sesizează înţelesurile mai profunde ale instituţiilor şi moravurilor, pentru că acordă prioritate absolută aspectului senzaţional, curiozităţii bizare şi unei moralizări aferente, care rămâne însă de regulă extrinsecă. Retorica stilului nou devine, în discursul lui Valerius Maximus, sufocantă, utilizată până la saturaţie, în măsură mult mai amplă decât în epitoma velleiană. Acumulează masiv efectele patetice şi emfatice, personificările, antitezele, interogaţiile retorice. Valerius Maximus apostrofează pe toată lumea: generali şi ofiţeri, obiectele materiale şi focul, chiar manii, zeii morţilor celebri. Sentenţele abundă pretutindeni. Valerius Maximus oferă, de fapt, un exemplu grăitor al exagerărilor şi al prostului gust la care puteau ajunge exponenţii netalentaţi ai stilului nou. Totuşi, materialul utilizat de el a circulat intens în antichitate şi ulterior. Elemente din culegerile rezumative, întocmite pe baza operei lui Valerius Maximus, s-au infiltrat în scrieri de amplă circulaţie populară şi de vocaţie moralizatoare, care s-au impus în diverse culturi postantice¹⁴.

Curtius Rufus

Nu dispunem de nici un fel de date privitoare la viaţa acestui istoriograf. De aceea, Ouintus Curtius Rufus a fost „plimbat" de cercetători prin toate secolele Imperiului. Se pare însă că acest scriitor poate fi identificat în retorul cu acelaşi nume, pe care îl menţionează Suetoniu (De gram., 33). Curtius Rufus a scris „Zece cărţi despre faptele lui Alexandru Macedon", De rebus gestis Alexandri Macedonis libri decern, în vremea împăratului Claudiu. Exegeţii moderni s-au înverşunat asupra unui pasaj din această operă, care menţionează un împărat strălucitor ca un nou astru: el ar fi dat lumină unei lumi copleşite de întuneric, într-o noapte ce ar fi putut să fie ultima pentru Imperiu (10, 9,3-4)*. Dar acest salvator a fost probabil Claudiu, venit la putere după noaptea din 24-25 ianuarie 41 d.C, când fusese asasinat Caligula¹⁵.

Discursul acestui autor constituie o foarte amplă biografie, în parte tributară structurilor monografiei istoriografice şi altor specii istorice. Din acest bios, adică „viaţă" de tip elenistic, nu

în text apar cuvintele „a redat lumină lumii, care se întuneca", lucem caliganti reddidit mundo. Verbul caligare, „a se întuneca", a fost apropiat de numele împăratului Gaius - Caligula.

. 442

CURTIUS RUFUS

ni s-au conservat primele două cărţi, deşi lacune apar şi în cărţile următoare. în forma actuală, biografia lui Curtius Rufus narează viaţa lui Alexandru între 333 î.C, după lupta de la Granic, şi moartea marelui erou, care a fost urmată de împărţirea imperiului macedonean, între generalii acestuia. Biograful s-a documentat destul de amplu: dintre numeroasele lucrări consacrate lui Alexandru cel Mare, Curtius Rufus a a utilizat mai ales mărturiile oferite de Clitarh, cunoscut direct sau indirect, prin intermediul lui Diodor, Ptolemeu, generalul cuceritorului, şi Timagene (8, 15; 9, 5, 21). A acceptat, fără spirit critic, informaţiile izvoarelor, cum precizează el însuşi: „eu mai mult transcriu decât cred, fiindcă nu pot afirma lucruri de care mă îndoiesc, nici nu pot să omit ceea ce am aflat" (9, 1, 34).

Biografia alcătuită de Curtius Rufus constituie una dintre Alexăndriile culte cele mai importante ale antichităţii, chiar dacă atestă naivităţi supărătoare. Alegerea subiectului se reliefează ca semnificativă, deoarece împăraţii secolului I d.C. se reclamau adesea de la Alexandru, pe care adversarii consolidării absolutismului îl reprobau cu asprime. într-adevăr, discursul biografic al lui Curtius Rufus evidenţiază o orientare în acelaşi timp cezariană (favorabilă potenţării absolutismului, după model greco-oriental), moralizatoare şi retorică. De altfel, chiar înaintea aluziei la Claudiu, biograful notează că dezmembrarea imperiului macedonean s-a produs sub impactul divizării puterii supreme, care nu se poate împărţi între mai mulţi", insociabile est (10, 9).

Performanţele lui Alexandru sunt înfăţişate în optica creată de orizontul de aşteptare al secolului I d.C. Curtius Rufus celebrează virtuţile eroului, adesea supranaturale, situate într-o zarişte romanescă, curajul, tenacitatea, vitejia personajului. Totuşi, Curtius Rufus îi recunoaşte şi anumite defecte - impulsivitate, abuz de putere - şi comentează dispreţuitor căsătoria lui Alexandru cu Roxana, o asiatică (8, 4, 24-26). Totuşi, un adevărat preroman, în sens structural, se constituie în jurul gestei lui Alexandru. «Proliferează bătăliile şi faptele de arme glorioase şi totodată cavalereşti, conspiraţiile spectaculoase, episoadele dramatice. Intr-adevăr, Curtius Rufus atestă un anumit simţ al punerii în scenă, o anumită capacitate de a analiza psihologia personajelor sale, mai cu seamă un talent pictural notabil, tradus în descrierile unor meleaguri exotice, în figurarea tărâmurilor fabuloase. Biograful descrie râuri, munţi, animale, miracole de toate felurile. Curtius Rufus înfăţişează sciţii, dar şi Mesopotamia (5, 1), Persia (5, 4), mai ales India şi moravurile ei (8, 9-l4). Din asemenea descripţii, Curtius Rufus extrage concluzii moralizatoare. Astfel subliniază că în India viciile abundă, însă că trăieşte aici şi o sectă de înţelepţi. Se referă desigur la gymnosofişti şi exclamă retoric: „Cine ar crede că între aceste cusururi se îngrijeşte cineva de înţelepciune?" (8, 9). Pentru Curtius Rufus, istoria constituie nu numai ilustraţia eroilor excepţionali, ci şi un document moral şi etnografic, impregnat de retorică.

De altfel, amplificaţia retorică nu se reduce la comentariile pregnante ale biografului. în stil direct, personajele, îndeosebi comandanţii militari, rostesc lungi cuvântări fastidioase, în faţa soldaţilor sau solilor trimişi de alte popoare. Totodată, Curtius Rufus îşi presară propriul discurs cu anecdote pitoreşti, încărcate

PROZA DE ERUDIŢIE Şl ISTORIOGRAFIA SECOLULUI I d.C.

de conotaţii senzaţionale ori măcar bizare. Precum cele referitoare la nodul gordian (3, 1, 14 şi urm.), visul lui Darius (3, 3, 2 şi urm.) etc. De altminteri se schiţează în Faptele lui Alexandru Macedon o adevărată saga a lui Darius, încheiată prin moartea tragică a ultimului rege medo-persan. Iar, în anumite cazuri, anecdota dobândeşte cadenţele basmului, ca atunci când autorul evocă virtuţile mirifice ale calului Bucefal (6, 5). Curtius Rufus recurge, aşadar, la strategia stilului nou şi a noii retorici spre a-şi emoţiona şi impulsiona cititorii. Totuşi el exagerează, supralicitează, când vehiculează toate „floricelele", flosculi, ale retoricii. Abundă, până la saturarea lectorului, sentenţele, care traduc intervenţiile directe ale biografului, apostrofele, antitezele, hiperbolele, exclamaţiile şi interogaţiile retorice. Lexicul şi fraza sunt marcate de tendinţele epocii imperiale. Curtius Rufus nu refuză totuşi consecvent structurile clasice. Pe urmele lui Titus Livius, el recurge adesea ia termeni şi conotaţii poetice. Fiindcă, deşi tributar mai cu seamă stilului nou, el nu este un salustian, ca Velleius Paterculus, ci un livian.

Dar ce judecată de valoare generală putem enunţa asupra straniei biografii scrise de Curtius Rufus? Jean Bayet considera că eforturile biografului au fost încununate de o reuşită incontestabilă, în ciuda indulgenţei supărătoare atestate faţă de retorică¹⁶. Şi, am adăuga noi, de asemenea, faţă de platitudinile unui adevărat „stil biografic", care prinsese contur în literatura latină, pe urmele lui Cornelius Nepos. Oricum, nu poate fi considerat, credem noi, ca un mare talent, însă câteodată discursul lui Curtius Rufus nu este lipsit de farmec.

Receptarea lui Curtius Rufus

în evul mediu, Alexandria lui Curtius Rufus s-a bucurat de o popularitate remarcabilă şi a inspirat pe autorii care s-au îndeletnicit cu istoria lui Alexandru cel Mare. în ţara noastră, încă în secolul al XVI-lea circula o Alexandrie populară, alcătuită după o versiune sârbească. Miron Costin şi Dimitrie Cantemir au consultat şi citat opera lui Curtius Rufus, din care cel dintâi a şi tradus unele pasaje. în secolul al XlX-lea, unul dintre ultimii cronicari, Nicolae Stoica din Haţeg, a tradus în româneşte biografia lui Curtius Rufus, sub titlul de Viaţa lui Alexandru cel Mare. Ulterior, tălmăcirile anumitor fragmente au fost incluse în diverse antologii de literatură latină, pe care le-au alcătuit G. Popa Lisseanu, Radu Albala, Nicolae Lascu, I. Teodorescu şi alţii. O traducere integrală, datorată lui Constantin Gerota şi revăzută de Paul H. Popescu-Gălăşanu, a apărut la Bucureşti, în 1970.

Este incontestabil că biografia lui Curtius Rufus reprezintă una dintre piesele cele mai relevante ale voluminosului dosar literar consacrat marelui războinic şi om de stat macedonean. Toţi cei ce se interesează de acest dosar trebuie s-o cunoască.

444

RECEPTAREA LUI CURTIUS RUFUS

BIBLIOGRAFIE: Eugen CIZEK, Istoria literaturii latine. Imperiul, Bucureşti, 1975,1, pp. 5l-91; S. DOSSON, Etudes sur Quinte-Curce, sa vie, son oeuvre, Paris, 1887; Joseph HELLEGOUARC'H, Introducere la Velleius Paterculus, Histoire romaine, 2 voi., Paris, 1980; Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 59-99; 119-l58; 33l-335; 347-368; 499-504; Italo LÂNA, Velteio Patercolo o della propaganda, Torino, 1952; Anton D. LEEMAN, Orationis Ratio. Teoria e pratica stilistica degli oratori, storici e filosofi latini, trad. italiană de Gian Carlo GIAROINA - Rita CUCCiOLI MELLONI, Bologna, 1974, pp. 322-354; Rene MARTIN - Jacques GAILLARD, Les genres litteraires a Home, 2 voi., Paris, 1981,1, pp. 128-l29; 176-l81; 188-l90; 192-l94; Francisco de OLIVEIRA, Ideias morais e politicas em Plinio-o-Antigo, Coimbra, 1986; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 540-552; 667-668; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 464-487; H.N. WETHERED, The Mind of the Ancient World. A Consideration of Pliny's Natural History, London, 1937.

445

.t 5r»r