Evaluarea Psihologica Psihodiagnoza Personalitatii
Yüklə 449 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- PARTEA I-a – Aspecte generale privind masurarea personalitatii
- PARTEA a II-a – Aspecte generale privind constructia testelor de personalitate
- Partea a III-a – Principale chestionare de personalitate
- Conditii prealabile : Discipline obligatorii
- PARTEA I-a Aspecte generale privind masurarea personalitatii 1. Termeni cheie 1.1. Psihodiagnoza personalităţii
- 1.2. Teorie a personalităţii
- 1.6. Calităţi psihometrice ale testelor
- 2. Instrumente şi metode utilizate pentru evaluarea psihologică a personalităţii
- 3. Tipuri de teste de personalitate
- 4. Domenii, scopuri şi cerinte privind utilizarea testelor de personalitate 4.1. Domeniul clinic
- 4.2. Domeniul organizaţional
- 4.3. Domeniul educaţional
- 4.5. Evaluarea corelativă a perechilor sau grupurilor de subiecţi
- 4.7. Responsabilitati etice, profesionale si legale privind utilizarea testelor de personalitate 4.7.1. Licentierea
- 4.7.2. Responsabilitati etice
- 6. Modalităţi de concepere a personalităţii abordabile prin chestionare 6.1. Modelarea personalităţii ca un sistem de dimensiuni sau trăsături
- 6.2. Structuri cognitiv-preferenţiale de personalitate
- 6.3. Teoriile cognitiviste: constructele personale şi stilurile apreciative
|
Facultatea de Sociologie Psihologie Evaluare psihologica (Psihodiagnoza Personalitatii) Note de curs Lect. Univ. Dr. Catalin NEDELCEA 2007 CUPRINS
Conditii prealabile: Discipline obligatorii Bazele teoretice ale evaluarii psihometrice Psihologia personalităţii
Statistică psihologică Psihopatologie şi psihiatrie Psihodiagnoza inteligenţei şi aptitudinilor PARTEA I-a Aspecte generale privind masurarea personalitatii 1. Termeni cheie 1.1. Psihodiagnoza personalităţii Deşi termenul de psihodiagnoza personalităţii este pe larg acceptat şi utilizat în comunitatea psihologilor, sub raport conceptual şi de conţinut nu reprezintă termenul cel mai adecvat. În primul rând, diagnoza personalităţii nu se defineşte ca tip de demers specific, diferit de alte ramuri ale psihodiagnosticului, ci mai degrabă prin domeniul sau obiectul investigaţiei – personalitatea umana. Când vorbim despre psihodiagnoza personalităţii avem în vedere utilizarea instrumentelor psihodiagnostice în scopul investigării, evaluării sau predicţiei în ceea ce priveşte unele structuri sau trăsături ale personalităţii sau a unor activităţi umane specifice condiţionate de aceste trăsături sau structuri. În cel de-al doilea rând, termenul nu precizează tipul de metodologie utilizată în scop diagnostic, respectiv dacă este o diagnoză proiectivă sau psihometrică. Probabil termenul cel mai adecvat pentru domeniul de conţinut abordat în acest curs este acela de evaluare psihometrică a personalităţii. 1.2. Teorie a personalităţii Pentru a putea utiliza un test, este necesară cunoaşterea teoriei personalităţii care stă la baza sa. Sunt constructori de teste care preferă să măsoare dimensiuni ale personalităţii consacrate în psihologie, precum cele teoretizate de Jung în MBTI sau SLIP (SLTDI) şi constructori care preferă să ajungă prin studiu sistematic la modele ale personalităţii, cum este cazul majorităţii constructorilor consacraţi de teste. În testele de personalitate, laturile acesteia se regăsesc în scalele testelor şi sunt de regulă denumite trăsături, dimensiuni sau constructe. 1.3. Măsurare Cel mai simplu, în domeniul personalităţii măsurare înseamnă a da o valoare numerică unui aspect psihic. Măsurarea se poate face pe mai multe tipuri de scală: nominală, ordinală, de interval şi de raport. De interes pentru psihodiagnoza de personalitate sunt măsurările pe scale de interval şi de raport, deşi există excepţii de la această regulă, în relaţie cu constructul măsurat. De exemplu, inventarele tipologice de tip MBTI, stabilind apartenenţa individului la o structură tipologică prestabilită, realizează de fapt o măsurare pe scală nominală. Important de notat că toate testele psihometrice de personalitate se bazează pe autoevaluări sau heteroevaluări conştiente, aspectele inconştiente ale psihismului rămânând neexplorate. Apoi, aceste evaluări pot fi viciate de faptul că sunt bazate pe opinii ale subiectului, presupoziţia că aceste opinii sunt evaluări valide fiind cumva implicită. In sfarsit, evaluăriile pot fi influenţate de capacitatea şi dorinţa de autodezvăluire a subiectului. 1.4. Psihometrie Cel mai simplu, psihometrie înseamnă a aprecia anumite caracteristici ale unui individ, având ca unitate de măsură media populaţiei din care face parte. Psihometria este ramura din psihologie care se ocupă cu acest tip de masurare. Stabilirea unităţii de măsură (norma) este muncă pură de cercetare, în care instrumentul este experimentat, urmărind a se stabili calităţile sale psihometrice şi etalonat cu ajutorul unui eşantion normativ. Un test psihometric este asadar acela care realizeaza raportarea individului investigat la un sistem normativ, respectiv scorurile de referinta ale populatiei din care acesta face parte. 1.5. Normă – etalon Existenta unui sistem de norme, respectiv a unui etalon relevant, reprezinta o conditie fundamentala pentru utilizarea unui test psihologic. Realizarea unui etalon presupune investigarea populatiei pentru care este construit testul, bazata pe utilizarea unui esantion reprezentativ. Scorurile obtinute sunt procesate statistic si structurate intr-un sistem de norme – valori la care sunt raportate scorurile brute ale subiectilor examinati si prin intermediul carora aceste scoruri brute capata semnificatie psihologica. Din acest punct de vedere, este improprie utilizarea unui test psihologic pentru care nu exista studii de etalonare pe populatia in care este utilizat. Normele pentru diferite caracteristici investigate cu ajutorul testelor pot sa difere semnificativ de la o cultura la alta, motiv pentru care este obligatorie realizarea unor studii de estimare a calitatilor psihometrice si de etalonare pentru orice test tradus dintr-o alta limba. 1.6. Calităţi psihometrice ale testelor Calitatile psihometrice sunt cele care definesc valoarea testelor ca instrumente de masura, respectiv capacitatea acestora de a surprinde in mod real, acurat si sistematic realitatea psihologica pe care isi propun s-o masoare. Principalele calitati psihometrice ale testelor sunt validitatea – respectiv capacitatea testului de a masura ceea ce isi propune sa masoare, fidelitatea – capacitatea testului de a oferi masuri consistente si stabile si discriminarea – capacitatea de a diferentia intre indivizi in raport cu constructele evaluate. Este contraindicata utilizarea testelor care nu prezinta calitati psihometrice acceptabile sau teste despre care nu sunt cunoscute valorile acestor indici. 2. Instrumente şi metode utilizate pentru evaluarea psihologică a personalităţii Există mai multe categorii de astfel de instrumente şi metode utilizate în domeniul psihodiagnozei personalităţii: a. Instrumente psihometrice: chestionarele, inventarele şi testele care măsoară diferite aspecte sau trăsături ale personalităţii sau încearcă surprinderea unei imagini generale de ansamblu asupra acesteia, pornind de la o concepţie teoretică de lucru. Esenţiale pentru aceste instrumente sunt două problematici: cea a măsurării în psihologie şi cea a relaţiei dintre test şi viziunea teoretică asupra personalităţii. Această categorie constituie domeniul principal al cursului. b. Teste proiective. Acestea constituie un domeniu distinct în evaluarea psihologică şi fac obiectul unui curs separat. c. Probe calitative, de tipul testelor situaţionale sau utilizarea unor metode şi tehnici precum observaţia sau interviul clinic. Aceste metode şi tehnici sunt abordate în contextul altor discipline, cum ar fi metodologia cercetării, psihodiagnosticul clinic şi chiar psihologia organizaţională.
a. Una dintre acestea a fost formulată la punctul anterior. b. O tipologie rezultă din strategia folosită în costrucţia testelor (pt. cele psihometrice). Conform celor trei tipuri de strategii de construcţie, rezultă 3 tipuri de teste: empirice, factoriale sau rezultate prin metoda raţională. c. După criteriul sănătăţii psihice, întâlnim teste clinice şi teste destinate evaluării normalităţii. d. După criteriul vârstei subiecţilor cărora se adresează putem distinge între teste pentru adulţi şi teste pentru adolescenţi. Nu există teste de personalitate pentru copii, deşi există posibilitatea ca unele teste de personalitate să fie aplicate copiilor pentru o anumită vârstă. Majoritatea testelor de personalitate sunt aplicabile începând cu vârsta de 13-14 ani. e. Considerând persoana care face evaluarea întâlnim teste bazate pe autoevaluare (de tipul chestionarelor sau inventarelor) şi teste de heteroevaluare (liste de adjective sau scale clinice). f. După tipul de răspuns solicitat de la subiect la itemi, întâlnim teste cu răspuns dihotomic, trihotomic, pe scală Likert, cu alegere forţată (ipsative) sau de tip Q-sort. g. După modalitatea de administrare, desprindem între teste cu administrare exclusiv individuală şi teste care pot fi administrate colectiv. h. Teste pe computer şi teste creion – hârtie. În utilizarea testelor în formă computeriată se impune reevaluarea calităţilor psihometrice ale acestora, în special a fidelităţii. Înmulte cazuri programele de computer sunt utilizate pentru calcularea scorurilor subiecţilor şi trasarea profilelor. i. După variabila investigată întâlnim teste unidimensionale sau parţiale, care măsoară o singură trăsătură de personalitate şi teste care urmăresc evaluarea întregii personalităţi, o imagine de ansamblu. j. Introducând o variabilă contextuală, deprindem între două categorii de teste: care evaluează subiectul independent de contextul particular în care se află sau în care se face evaluarea şi teste care evaluează subiectul în interacţiune cu situaţia. Această a doua categorie o întâlnim în special în domeniul organizaţional sau educaţional. 4. Domenii, scopuri şi cerinte privind utilizarea testelor de personalitate 4.1. Domeniul clinic Există câteva scopuri specifice privind utilizarea testelor de personalitate în domeniul clinic şi psihoterapie. Acestea sunt în mod evident interdependente şi decurg într-o anumită măsură unul din altul, motiv pentru care nu insistăm asupra acestei idei. a. În primul rând putem vorbi despre un scop diagnostic, în sensul de contribuţie la diagnosticul psihiatric sau de evidenţiere şi explicare a unor mecanisme cauzale implicate în geneza unei tulburări psihice. Este vorba, de exemplu, despre evidenţierea nivelului nevrotismului unui subiect care solicită asistenţă de specialitate pentru acuze de tip anxios sau depresiv sau despre utilizarea rezultatelor la un test clinic tip MMPI pentru a evidenţia tipul e tulburare prezentată de un pacient (cu ajutorul scalelor clinice ale testului). Ideea de bază este aceea de a stabili un diagnostic, de a cunoaşte, de a putea oferi o explicaţie pentru unele fapte plasate la nivelul biografiei obiective a clienţilor. b. În cela de-al doilea rând putem aduce în discuţie un scop de tip predictiv sau prognostic. În cadrul acestei abordări problematica este aceea de a anticipa evoluţia viitoare a subiectului, eventual înscris într-un program terapeutic sau profilactic. O altă finalitate de tip predictiv vizează evidenţierea resurselor personale pe care se poate baza intervenţia de tip recuperativ. În acest caz, datele recoltate prin aplicarea testelor vor constitui un punct de pornire important privind structurarea unor obiective sau programe de intervenţie sau de orientare preferenţială a acestor programe. c. Validarea unor intervenţii de tip recuperativ sau corectiv constituie cel de-al treilea scop posibil privind utilizarea testelor psihologice în domeniul clinic. Avem în vedere nu numai testele de personalitate, ci şi testele destinate investigări funcţiilor psihice, a capacităţii intelectuale sau a potenţialului aptitudinal, precum şi unele instrumente construite special pentru practica clinică, destinate a evalua fie complianţa subiectului, fie evoluţia dispoziţiei acestuia (scale clinice). Maniera de utilizare specifică în acest context este cea test – retest, accentul căzând asupra analizei comparative a celor două seturi de scoruri. De exemplu, evoluţia rezultatelor la un test de inteligenţă poate evidenţia recuperarea sau depăşirea unei depresii (care atrage un anumit nivel de bradipsihie tradus în performanţe scăzute la test în fază iniţială) sau un anumit nivel de retard sau deficit intelectual (în cazul menţinerii unor scoruri scăzute după remiterea unui episod psihotic). Un alt exemplu poate viza modul în care evoluează scalele clinice MMPI în urma tratamentului medicamentos sau în urma psihoterapiei sau modul în care se modifică în urma psihoterapiei scorurile la factorul Nevrotism şi faţetele acestuia din NEO PI R. În acest mod sunt date o măsură şi o valoare obiectivă rezultatelor unei intervenţii specifice. 4.2. Domeniul organizaţional Foarte inalt specifice domeniului organizaţional sunt două tipuri de demersuri, care au scopuri specifice şi diferenţiate: selecţia şi evaluarea de personal. a. În selecţia de personal accentul cade asupra validităţii predictive a setului (bateriei) de instrumente utilizate, deci a problematicii corelaţiei între predictori (rezultatele la teste) şi criteriu (eficienţa subiectului în rolul profesional, rezultatele în locul de muncă vizat). De amintit că în mod uzual în selecţia de personal se utilizează baterii mai largi, care cuprind şi alte tipuri de probe decât cele de personalitate, precum şi faptul că, în funcţie de profesia sau postul avut în vedere pentru selecţie, instrumentele utilizate vor fi diferenţiate. Revenind la problematica corelaţiei predictor – criteriu şi a alegerii instrumentelor pentru selecţie, amintim că există 4 situaţii posibile, psihologul diagnostician urmărind una anume dintre acestea. Prima situaţie vizează o corelaţie nulă (rezultate slabe la teste şi rezultate profesionale slabe), în care instrumentul respectiv nu are valoare predictivă, deci nu poate fi utilizat pentru selecţie (nu este relevant). Următoarele două situaţii vizează corelaţia negativă (rezultate bune la teste şi rezultate profesionale slabe sau rezultate slabe la teste şi rezultate profesionale bune) şi conduc către cele două tipuri de eroare posibile a fi comise de psiholog. Şi într-un caz şi în celălalt dintre ultimele două problema este aceea a alegerii greşite a instrumentelor pentru selecţie, ele neavând valoare predictivă. În sfârşit situaţia vizată de psiholog în selecţie este aceea a corelaţiei pozitive şi înalte între predictor şi criteriu (rezultate înalte şi la probele administrate şi în activitatea profesională), ceea ce indică o valoare predictivă ridicată a instrumentului şi posibilitatea utilizării acestuia în selecţie. De-a lungul timpului, în selecţia de personal au fost construite mai multe soluţii pentru atingerea acestui tip de corelaţie, începând cu construirea profesiogramelor (psiho-profesiograme), a profilelor ocupaţionale şi mergând către utilizarea grupurilor de experţi sau a evaluării bazate pe interacţiunea individ – situaţie profesională. Fiecare dintre strategiile sau soluţiile enumerate presupune parcurgerea anumitor paşi şi demersuri specifice. b. Evaluarea personalului aduce în atenţia psihologului provocarea de a da o măsură obiectivă evoluţiei în timp a subiectului angajat în carieră, a modului în care acesta face faţă în condiţiile solicitărilor postului, a progreselor realizate, a achiziţiilor în urma unor programe de perfecţionare sau training etc. Evaluarea personalului pote fi extrem de utila si dintr-o perspectiva manageriala, oferind managerilor posibilitatea de a-si adapta si ajusta interactiunile cu fiecare subordonat, in functie de dominantele structurii personalitatii acestora. Numai o parte a instrumentelor existente pot fi utilizate în acest scop, cum ar fi spre exemplu un test de rezistenţă la frustrare sau stres în condiţiile unui job foarte solicitant sau reaplicarea unui test de personalitate construit prin strategia empirică pentru a ilustra modul în care personalitatea subiectuluieste influenţată de parcurgerea unui traseu profesional anume. O situaţie aparte o constituie acele profesii sau posturi care necesită o avizare iniţială, eventual periodică, în care criteriile de evaluare sunt clar stabilite şi normate, psihologul stabilind în urma aplicării testelor un calificativ de tipul apt – inapt. În cel mai înalt mod specifică evaluării de personal este necesitatea ca psihologul să identifice acele criterii relevante şi să construiască modalităţi şi instrumente de evaluare specifice realităţii organizaţiei în care activează. Diversitatea pe acest plan este foarte mare, ceea ce impune un demers de cercetare şi resurse de tip creativ ale psihologului, acesta având sarcina de a adapta şi construi instrumente şi modalităţi de evaluare care să-i permită atingerea scopurilor specifice din organizaţie. Un caz aparte al evaluarii de personal este acela in care scorurile la testele psihometrice sunt utilizate pentru proiectarea sau echilibrarea echipelor de lucru. In aceasta situatie evaluarea vizeaza fie echilibrarea structurii echipelor din punct de vedere a prezentei anumitor caracteristici psihologice, fie structurarea unor echipe care prezinta o distributie anume a unui set de trasaturi. 4.3. Domeniul educaţional Domeniul educaţional poate fi plasat din persectiva evaluării psihologice la intersecţia dintre cel clinic şi cel organizaţional, pe de o parte datorită demersurilor vizând consilierea psihologică iar pe de altă parte datorită celor vizând orientarea profedsională sau a carierei, ca tipuri de demersuri definitorii pentru activitatea psihologului diagnostician în domeniul educaţional. Dacă din perspectiva orientării carierei activitatea psihologului se apropie mai degrabă de specificul selecţiei, din perspectiva consilierii şcolare se apropie mai degrabă de domeniul clinic. Există însă o serie de aspecte specifice. În orientarea vocaţională accentul cade asupra corelaţiei dintre potenţialul aptitudinal sau de personalitate şi structurile motivaţionale ale subiectului (interese, aspiraţii etc), pe de o parte iar pe de altă parte asupra corelaţiei dintre structurile motivaţionale ale subiectului şi realitatea pieţei forţei de muncă (oferte şi posibilităţi). În ceea ce priveşte consilierea, amintim în primul rând faptul că aceasta este plasată în domeniul normalităţii psihice, cazurile de tulburări intrând în sfera psihologului clinician. Scopurile consilierului vizează ca prin instrumentele diagnostice utilizate să faciliteze o mai bună autocunoaştere a subiectului, precum şi o adaptare mai eficientă a acestuia la cerinţele şi condiţiile mediului şi procesului educaţional. În ceea ce priveşte testele de personalitate, apare restricţia legată de vârsta subiecţilor cuprinşi în procesul educativ. 4.4. Domeniul judiciar Este un domeniu oarecum particular, în care activitatea psihologului diagnostician poate căpăta valenţe care o apropie mai degrabă de un demers de cercetare sau mai degrabă de unul de investigaţie clinică. 4.5. Evaluarea corelativă a perechilor sau grupurilor de subiecţi Aceste situaţii sunt cumva de tip particular şi se pot plasa practic în oricare dintre domeniile aplicative menţionate la punctele anterioare. Este cazul de exemplu al evaluării cuplurilor în situaţii de consiliere sau psihoterapie sau cazul evaluării echipelor de lucru în domeniul organizaţional, indiferent dacă în componenţa acestora intră 2 sau mai multe persoane. Particular şi specific pentru acest tip de abordare este faptul că analiza nu este focalizată asupra scorurilor individuale, ci mai degrabă asupra modului în care scorurile la teste obţinute de persoane diferite corelează între ele şi se manifestă la nivel comportamental. Scopul unor astfel de evaluări poate fi acela de a explica unele fenomene disfuncţionale, de a face predicţii sau de a contura direcţii de interveţie. 4.6. Cercetarea Cercetarea psihologică este un demers ce poate fi plasat în contextul oricăruia dintre domeniile enumerate mai sus sau poate avea un caracter independent relativ la un domeniu anume, în cercetarea fundamentală sau atunci când psihologul activează în cadrul unui institut de cercetare. Problematica specifică a utilizării testelor de personalitate în cercetare priveşte selectarea unor instrumente adecvate obiectivelor cercetării (situaţie în care alegerea instrumentelor poate deveni o sursă de eroare), precum şi cea a construcţiei unor instrumente de natură a răspunde obiectivelor cercetării. O situaţie particulară este aceea în care cercetarea are drept scop construirea şi standardizarea unui instrument psihodiagnostic sau importul acestuia dintr-oaltă cultură (traducerea, adaptarea şi standardizarea acestuia). Multe teste psihometrice, in special cele cu numar redus de itemi, sunt preferate de catre cercetatori, oferind scoruri care permit analize statistice multiple şi variate. În plus, oferă un plus de obiectivitate a evaluării fata de situatiile experimentale clasice. 4.7. Responsabilitati etice, profesionale si legale privind utilizarea testelor de personalitate 4.7.1. Licentierea Majoritatea testelor psihologice intra sub incidenta legii care reglementeaza dreptul de proprietate intelectuala, precum si sub incidenta legilor civile, facand obiectul unor tranzactii comerciale. De regula, utilizarea testelor psihologice necesita obtinerea unei licente de utilizare de catre psiholog. Din punct de vedere legal si profesional, este interzisa utilizarea unui test fara licenta de utilizare, daca regimul juridic al acestuia solicita licentierea. Inainte de utilizarea unui test, recomandam informarea cu privire la regimul juridic si comercial al acestuia. In principiu, licentierea acopera doua categorii de aspecte. In primul rand ea garanteaza si reglementeaza legalitatea utilizarii si respectarea dreptului de proprietate asupra probei. In cel de-al doilea rand, obtinerea licentei garanteaza un nivel minim de pregatire si cunostinte, necesare pentru utilizarea probei respective. 4.7.2. Responsabilitati etice Facand obiectul activitatii psihologilor, utilizarea testelor psihologice trebuie sa respecte principalele principii si domenii ale eticii profesionale. Din acest punct de vedere sunt 3 aspecte fundamentale care trebuie sa intre in atentia utilizatorului de teste: 1. Protectia subiectului va fi avuta in vedere in special atunci cand rezultatele la teste sunt folosite pentru a lua decizii in legatura cu subiectul, asa cum este cazul situatiilor de selectie si evaluare profesionala, in unele cazuri clinice sau acolo unde exista responsabilitati de ordin judiciar pentru subiectul evaluat. Protectia si preocuparea pentru bunastarea subiectului trebuie de asemenea avuta in vedere atunci cand subiectului ii sunt comunicate rezultatele evaluarii, in sensul ca aceasta sa nu dauneze imaginii de sine a subiectului. 2. Dreptul la informare al subiectilor va fi respectat atat in faza de pregatire a evaluarii, cat si in ceea ce priveste comunicarea rezultatelor. Subiectul va trebui informat cu privire la scopurile si continutul evaluarii, modul de garantare a confidentialitatii datelor, precum si la consecintele pe care le poate avea evaluarea, de exemplu pentru cariera acestuia. Ca principiu, este necesara obtinerea consimtamantului informat al subiectului pentru parcurgerea evaluarii. 3. Relatia cu tertii reprezinta probabil domeniul cel mai dificil de abordat din perspectiva etica de catre utilizatorii de teste si care poate genera cele mai multe dileme etice. Psihologul va trebui sa aiba intotdeauna in vedere faptul ca principala responsabilitate din perspectiva etica vizeaza subiectul evaluat si in niciun caz un tert, chiar daca acesta este un parinte, o organizatie angajatoare sau o institutie a statului. Aceasta decurge din principiul amintit la punctul 1, respectiv din natura umanista si liberala a profesiei de psiholog. De exemplu, este interzis ca psihologul sa accepte examinarea psihologica pentru concedierea unor angajati sau orice forma de discriminare a subiectilor de catre un tert avand ca baza rezultatele la teste. Toate aceste aspecte vor trebui avute in vedere si specificate in etapa negocierii contractului cu tertii. 5. Limite şi dificultăţi intrinseci măsurării personalităţii prin chestionare
a. limite care ţin de capacitatea de operaţionalizare a dimensiunilor (constructelor) de măsurat (de fapt de limitele acestei capacităţi) b. care ţin de capacitatea de exprimare (în itemii chestionarului) a conţinuturilor dimensiunii c. care ţin de posibilitatea de control a transmiterii şi mai ales a receptării cortecte a probei d. care ţin de intenţionalitatea şi starea internă a rspondentului. Intervenţia acestor variabile poate conduce către erori în evaluare (surse de eroare). Soluţii conturate pentru depăşirea acestor limite: a. reconsiderarea în timp a modului de construire a itemilor b. utilizarea procedurilor statistice pentru a elimina sursele de distorsionare sau pentru a construi modele de control a corelării informaţiilor c. construirea de noi taxonomii asupra personalităţii. Apare de asemenea întrebarea legitimă dacă chestionarul ca instrument, a cărui standardizare ne împinge spre inferenţe tipologice cu nivel mediu de generalitate, este capabil să surprindă şi unicitatea, forma vie a psihismului care se manifestă în realitate (clasica problema a abordării nomotetice sau idiografice). Alte probleme legate de evaluarea personalităţii prin chestionare: a. probleme legate de vizibilitatea (transperenţa itemilor) b. care ţin de schimbarea sau constanţa comportamentului individual c. care ţin de specificitatea răspunsului la item (ceea ce atrage dificultăţi în gruparea itemilor în categorii) d. care ţin de determinaarea unor criterii externe de validare e. care ţin de interpretarea datelor: o interpretare factuală, literală (apropiată de situaţia interviului) sau una psihologică – diagnostică (bazată pe validarea chestionarului) f. probleme care ţin de ambiguitatea răspunsurilor la itemi (ceea ce semnifică existenţa unor posibilităţi largi de interpretare a fiecărui răspuns) sau specificitatea foarte mare a itemilor (ceea ce scade gama de posibilităţi de interpretare).
a. Reliefarea (prin teste adecvate) a acestor trăsături ne dă posibiitatea de a infera asupra subiectului şi mai ales asupra comportamentului, gândirii, simţirii concrete a acestuiea şi b. Putem vorbi despre trăsătură ca prorpietate a unui individ ce justifică plasarea sa de-a lungul unei dimensiuni a psihismului (bipolaritatea factorială),. Trăsătura devenind astfel o explicaţie posibilă asupra comportamentului persoanei.
De bază în această abordare sunt teoriile asupra tipurilor, dintre care una fundamentală este cea jungiană. Aceasta din urmă se particularizează cumva prin faptul că a condus la viziuni care îmbină, sintetizează această tendinţă cu cea diferenţiatoare. În psihologia personalităţii au fost construite numeroase tipologii, pornind de la presupunerea că există patternuri coerente de comportamment sau stiluri consistennte de acţiune suficient de bine definite pentru a permite o taxonomie a persoanei de-a lungul acestor tipuri. Până în anii 80, în diagnoza personalităţii s-a manifestat tendinţa de aplicare în diagnoză a tipologiilor temperamentale sau de orientare a valorilor. Actualmente se manifestă o tendinţă de a integra o viziune tipologică cu perspectiva diferenţială.
Într-o variantă clasică, abordarea cognitivă cercetează şi ierarhizează structurile mentale în funcţie de relaţia lor directă cu adaptarea organismului la realitate. O perspectivă cognitivistă mai nouă depăşeşte această viziune, aducând în sfera preocupărilor şi ceea ce este distorsionat, iraţional, anormal etc şi de aici apare perspectiva unor structuri care pot explica singularul, excentricitatea, chiar boala, înţelese ca alternative cu valoare de supravieţuire în circumstanţe iraţionale. Un model de bază pentru această abordare este modelul constructelor personale al lui Kelly iar un altul este cel privind stilurile cognitive (dependent de câmp vs independent, internalizant vs externalizant, impulsiv vs reflexiv, evolutiv vs reductiv). La acestea se adaugă alternanţa între stiluri (mobilitate vs fixitate), varierea între stiluri în funcţie de situaţie. În România au existat cercetări ale lui Marcus, Catina şi Minulescu cu privire la unele stiluri apreciative cu rol prognostic pentru orientarea vocaţională. Cercetările lui Marcus privind empatia au relavat importanţa criteriului afectiv în apreciere, prin utilizarea prevalentă a propriei experienţe afective: stil analogic, empatic, reflexiv, detaşat etc. Ideea de bază a noii abordări cognitive este aceea de a include în evaluare şi modelare atât mecanismele cognitive (de procresare logică), cât şi a celor inconştiente de natură afectivă. De amintit că această orientare nu a generat niciun instrument complex acreditat şi utilizat pe plan internaţional. Yüklə 449 Kb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||