UE şi de statele ei membre + anumite aspecte fundamentale privind organizarea relaţiilor dintre ţările europene după conflictul est-vest, de stabilizarea ordinii interne a statelor din centrul şi estul Europei (TECE) etc.
Tratatele
Tratatele de la Roma: in Preambul se vorbeşte despre voinţa clară de a crea premisele necesare unei uniuni cât mai strânse a popoarelor europene. Celelalte popoare din Europa sunt chemate să adere la ideile descrise în Preambul. In Articolul 237, a fost reglementată procedura privind aderarea noilor membri. Conform acesteia, orice stat european are dreptul să ceară statutul de membru. Consiliul, căruia i se adresează această cerere, decide mai apoi cu unanimitate de voturi, după ce a primit în prealabil avizul Comisiei. Condiţiile de aderare sunte reglementate printr-un acord semnat între statele membre şi statul care doreşte să se integreze. Acest acord trebuie ratificat de toate statele membre, conform prevederilor constituţionale.
De la AUE: PE trebuie să îşi dea acordul Aceste prime prevederi s-au schimbat însă încă de la prima mare revizuire a Tratatului, Actul Unic European (AUE), în perioada următoare urmând a fi necesar şi acordul Parlamentului European.
Dezvoltarea, după Maastricht Această reglementare a fost preluată şi înTratatul de la Maastricht, mai concret în Articolul O al Tratatului UE, care a înlocuit Articolul 237 din Tratatul CE.
Ea a rămas valabilă şi după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam — de data aceasta, în cadrul Articolului 49 din Tratatul UE. Nenumăratele reglementări noi din Tratatul de la Nisa, şi mai ales cele din aşa numitul „Protocol privind extinderea UE“, stipulează în primul rând felul în care urmează a fi alcătuite organele UE, indicând, în plus, şi majorităţile necesare într-o Uniune cu 25, respectiv 27 de membri.Prevederile din Tratate pe scurtÎn schema de mai jos vă sunt prezentate reglementările prevăzute de Tratate în ceea ce priveşte extinderea UE:
Tensiune: extindere - aprofundare
Extinderea Comunităţii în perioada dintre CEE şi AUE a decurs în trei etape.
extinderea spre nord, cu includerea Danemarcei, Irlandei şi a Marii Britanii (1973)
extinderea spre sud (I), cu includerea Greciei (1981)
extinderea spre sud (II), cu includerea Spaniei şi Portugaliei (1986)
In august 1961 UK a solicitat statutul de membru al CEE, impreuna cu Danemarca si Irlanda si in 1962 Norvegia
In august 1961 UK a solicitat statutul de membru al CEE, impreuna cu Danemarca si Irlanda si in 1962 Norvegia
Danemarca producea de 3 ori mai multe produse agricole decat avea nevoie + necesitatea stimularii dezvoltarii industriale daneze economic
Danemarca producea de 3 ori mai multe produse agricole decat avea nevoie + necesitatea stimularii dezvoltarii industriale daneze economic
Irlanda dorea continuarea politicii de dezvoltare industriala si desprinderea de influenta UK
Politica franco-germana a lui Charles de Gaulle
Politica franco-germana a lui Charles de Gaulle
CEE fondat in jurul axei franco-germane
UK posibil rival la influenta franceza
Cresterea influentei SUA in Europa
Respingerea cererii UK, DK si IR
UK aplica din nou in 1967 de Gaulle respinge din nou solicitarea
UK aplica din nou in 1967 de Gaulle respinge din nou solicitarea
UK aplica a treia oara in 1969, si dupa demisia lui de Gaulle, este acceptata impreuna cu DK , IR si NO.
O comunitate în creştere - primul val de extindere
Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1973, numărul statelor membre ajungând, astfel, la nouă.
NO referendum public din septembrie 1973
Interesele sectoriale ale Franţei
politica agrară
Franţa nu putea împiedica pe termen lung extinderea.
La summitul de la Haga din anul 1969, succesorul lui de Gaulles, Georges Pompidou şi-a dat acordul pentru reluarea negocierilor.
În cadrul "soluţiei la pachet", Franţa a primit permisiunea celorlalte ţări, de a finaliza şi dezvolta proiectul Politicii Agrare Comune.
Este însă clar faptul că, odată cu UK şi DK, au aderat două ţări care dădeau cu totul alte sensuri rolului jucat de Comunitate.
Este însă clar faptul că, odată cu UK şi DK, au aderat două ţări care dădeau cu totul alte sensuri rolului jucat de Comunitate.
Pentru amândouă, CE era în primul rând o comunitate economică, de pe urma căreia sperau să poată profita.
Pentru nici una dintre cele două ţări nu se punea problema suplimentării măsurilor de limitare a suveranităţii naţionale.
În ambele ţări, până şi statutul de membru al CE constituia un motiv de diviziune a opiniei publice.
