O parte importantă din structura instituţională a celui de-al treilea pilon o reprezintă Comitetul K4, alcătuit din înalţi funcţionari din statele membre.
K4 seamănă foarte mult, din punct de vedere al compunerii şi funcţiilor, cu Comitetul Politic din cadrul PCE, respectiv PESC.
Acest comitet trebuie să îndeplinească sarcini de coordonare, care pregătesc activităţile Consiliului şi, fie la cererea Consiliului, fie de la sine putere, să elaboreze luări de poziţii.
Deciziile se iau aproape în totalitate prin unanimitate de voturi. Parlamentul European este informat de către prezidiu şi Comisie despre stadiul lucrărilor şi poate formula recomandări către Consiliu.
Deficientele structurii instituţionale
neclarităţile şi suprapunerile care vizau distribuţia competenţelor între pilonul CE şi pilonul 3 au îngreunat şi încetinit enorm de mult procesele decizionale.
deficiente şi din aplicarea principiului unanimităţii.
În primul rând, acesta a împiedicat obţinerea unor rezultate concrete în forma unor noi norme legale. În plus — iar acest lucru a apărut foarte clar mai ales în cazul deciziilor din domeniul legilor privind străinii — a împiedicat armonizarea reală a legilor naţionale.
Tratatul de la Amsterdam
Elementul principal este aici faptul că părţi importante care până atunci făcuseră parte din al treilea pilon — mai concret: politica azilului, prevederile privind trecerea peste graniţele exterioare, politica imigraţiei şi politica faţă de cetăţenii statelor din lumea a treia, precum şi cooperarea juridică pe probleme de drept civil şi penal — au fost trecute în dreptul comunitar, mai precis în cadrul capitolului nou introdus în Tratatul CE, Capitolul IV [Vize, azil, imigraţie şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor], care cuprinde Articolele 61 - 69.
Tratatul de la Amsterdam
Restul domeniilor din pilonul 3 sunt cuprinse în noul Capitol mai restrâns „Dispoziţii privind cooperarea poliţienească şi juridică pe probleme penale“
În plus, printr-un protocol, aşa numitul acquis Schengen este inclus, datorită eliminării graniţelor interne, în cadrul UE.
Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa
, intrat în vigoare în anul 2003, prevede ca statele UE să poată decide, în anumite probleme privind libera circulaţie, aplicând principiul votului majoritar şi cu participarea Parlamentului European.
Tratatul vizează aşadar un nou pas clar în direcţia supranaţionalizării, făcând-o însă să depindă de consensul obţinut în prealabil de statele membre în ceea ce priveşte domeniile imigraţie şi azil.
Tratatul constituţional ar fi adus cu sine şi mai mai mult progres pe calea de "mai multă Europă" în politica afacerilor interne şi a justiţiei, din păcate, după rezultatele negative obţinute la referendurile din Franţa şi Olanda, tot ce ne rămâne este să mai aşteptăm.
Analiza dezvoltării instituţionale a JAI
Tratatul de la Maastricht a reuşit să aducă domeniile justiţie şi afaceri interne sub umbrela celui de-al treilea pilon;
reglementările s-au dovedit însă a fi insuficiente
o „situaţie amestecată de variabile“, aşa cum s-a mai întâmplat deseori: pe de o parte există factori, care urgentează dezvoltarea în direcţia comunizării; această comunizare însă nu este posibilă într-o măsură suficientă pe planul statelor naţionale, din cauza factorilor determinanţi care acţionează exact în direcţia contrară.
Deosebiri faţă de PESC/PESA
Deosebirea principală constă în faptul că, după doar câţiva ani, s-a putut ajunge, în Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa, la corecturi extensive în ceea ce privea modul de organizare a cooperării.
Aceste corecturi pot fi ele însele considerate a fi fost mici puncte de cotitură; ele lasă să se întrevadă - deşi destul de neclar - o tendinţă în direcţia supranaţionalizării, lucru pe care îl putem constata şi în multe alte domenii din cadrul pilonului UE, vezi de ex. politica mediului sau politica monetară.
Cauzele acestor deosebiri: presiunea problemelor şi cooperare sporită
Deosebiri faţă de PESC/PESA
Din punctul nostru de vedere, au existat două elemente care au jucat un rol decisiv:
în primul rând, presiunea problemelor crescută enorm după referendurile de la Maastricht şi prin piaţa internă, precum şi în urma încetării conflictului dintre est şi vest, precum şi a implicaţiilor privind migraţia şi securitatea internă;
în al doilea rând, faptul că odată cu Danemarca şi Marea Britanie, apar ţări care nu sunt implicate sau nu sunt decât parţial implicate - ţări care în trecut au împiedicat, din pricina poziţiilor adoptate faţă de principiul suveranităţii naţionale şi a organizării UE atingerea consensului în cele mai diverse domenii.
Extinderea UE
extinderile succesive au însoţit permanent istoria CEE, CE şi UE, marcând permanent dezvoltarea, structura instituţională, modul de cooperare, dar şi politicile acestora.
