Exodul date introductive: Titlul: Titlul ebraic al cărții înseamnă „și acestea sunt numele”

Mielul (de gen masculin) de un an de zile, cerut ca substitut pentru întâiul născut al casei, trebuia să fie fără cusur (Lev.22:18-25). Noul Testament surprinde această temă și o aplică la Isus, „mielul lui Dumnezeu” (1 Petru 1:19).

12:6

Seara. Momentul ce marchează începutul unei zile în tradiția biblică. În timpul nopții primei sărbători a Paștelui s-a marcat și începutul unei noi ere în istoria Israelui.

12:8-11

Instrucțiunile legate de consumarea mielului, includ pregătirea cărnii precum și modul în care trebuia să fie servită masa. Ambele elemente sunt cruciale în comunicarea și amintintirea momentului întemeierii Israelului când Domnul a scos pe poporul Său din Egipt.

12:13

Sânge. În ritualul israelit, sângele avea adesea rol de curățare. Aici funcționează ca o aducere aminte a substitutului care a murit în locul întîilor născuți, un principiu prezent în moartea lui Isus (Evrei 9:22). Trecerea divină peste israeliți nu se bazată pe eforturile omenești, ci mai degrabă pe protecția activă a lui Dumnezeu și pe harul Său (Ex.12:23,27). Sângele uns pe ușiorii ușii necesită credință în protecția divină.

12:14-20

Aceste versete conțin mai multe instrucțiuni concentrându-se pe durata ritualului și legătura cu a șaptea zi a Sărbătorii Azimilor.

12:15

Aluatul. Pâinea fără aluat era mâncarea pentru călătorie și va fi hrana exodului. Pâinea dospită avea un gust mai bun și era pâinea normală în Egipt. Stabilirea importanței de a consuma pâine nedospită la sărbători, mai târziu va aminti israeliților de dramaticele evenimente ale exodului.

Va fi nimicit e o expresie care apare în mod regulat în Pentateuc, în mod special în legătură cu legile importante. O altă posibilă traducere e „să fie nimicit”, sugerând mai degrabă inevitabilitatea rezultatului acțiunii decât ideea că era responsbilitatea comunității de a executa sentința vinovatului. A fi nimicit înseamnă astfel să fi separate de Dumnezeul legământului și de comunitatea Sa, aceasta sugerând efecte veșnice. Cele mai multe încălcări ale legii din care rezultă această pedeapsă drastică implică neascultarea conștientă a legii divine (30:32-38; 31:14; Gen.17:14; etc.). Num.15:30-31 descrie această atitudine deosebit de bine.

12:21-27

Comunicarea poruncii divine bătrânilor poporului. În unele cazuri (ca de exemplu cu isopul care trebuie folosit pentru a mânjii sângele pe ușiori) sunt adăugate informații adiționale.

12:27

S-a plecat… s-a închinat. Din nou acțiunea lui Dumnezeu cheamă la închinare. Vezi nota de la 4:31.

12:28

Descrie într-o manieră extrem de scurtă împlinirea completă a instrucțiunilor divine de către israeliți.

12:31-32

Porunci îndemnând la o plecare grăbită.

12:37

Ramses. Vezi nota de la 1:11.

Șase sute de mii bărbați. Vezi introducerea, „Numerele în Pentateuc.”

12:38

Oameni de tot felul. Vezi nota de la 9:20.

12:40

Patru sute treizeci de ani. Gen.15:13 s-a referit la un cifră rotundă de 400 ani (compară cu Fapte 7:6).

12:43-50

Prescrieri adiționale (și mai generale) care reglementează toate sărbătorile pascale (și nu doar plecare istorică din Egipt).

13:1-2

Răscumpărarea întâilor născuți ai oamenilor și animalelor e un element cheie a sărbătorilor de paște și o amintire a harului răscumpărător al lui Dumnezeu (vers.11-16). Uneori în zilele noastre această lege e folosită pentru dedicarea copiilor lui Dumnezeu. Oricum, trebuie notat că legea biblică se referă doar la întâi născuți și că de asemenea conține o opțiune de restituire (cel puțin în majoritatea cazurilor). Scopul ei era de săpa adânc în mințile israeliților importantul concept al proprietății lui Dumnezeu. Israel (ca întâi născut, 4:22-23) aparține lui Dumnezeu datorită harului Său salvator.

13:3-10

Fixează prăznuirea Sărbătorii Azimilor în conștiința comună.

13:3

Aduceți-vă aminte. Această formă a cuvântului apare doar de două ori în Exodul, aici și în porunca Sabatului (20:8), și în ambele cazuri marchează un eveniment cheie pentru omenire (creația) și Israel (exodul).

13:9,16

Evreii ortodocși iau această poruncă în mod literal și leagă filacterii (sau fâșii de piele), conținând texte din Scriptură, pe brațul lor drept și pe frunte. Figura de stil accentuează practica de „a face” și „gândirea” despre sărbătoare a viitoarelor generații, amintindu-și de salvarea lui Dumnezeu a poporului Său. Apocalipsa 14:9 aplică același dublu semn de identificare (mână și frunte) ca parte a activităților de contrafacere a puterii din timpul sfârșitului, care se opune poporului lui Dumnezeu.

13:17

Dumnezeu (și nu Moise) e Cel care nu duce pe Israel pe calea drumului direct, de coastă, dintre Egipt și Canaan, cel mai probabil datorită puternicilor mișcări militare aflate pe această rută. Drumul prin pustie e mult mai lung dar mai puțin călătorit.

13:18

Marea Roșie. Evreii citesc de fapt „Marea de stuf.” În regiunea dintre Egipt și Sinai era un lanț de lacuri amare. Mai spre nord, era Lacul Timsah, Lacul Balah și Lacul Mensaleh. Locația exactă a corpului de apă nu e clară.

13:19

Luarea oaselor lui Iosif e o împlinire a unei făgăduințe timpurii (Gen.50:25). Îngroparea lor în pământul Canaanului va marca sfârșitul perioadei de colonizare (Iosua 24:32).

13:20-22

Prezența lui Dumnezeu e vizibil ilustrată de stâlpul de nor din timpul zilei și de cel de foc, noaptea. Aceasta este o importantă temă teologică (vezi Introducerea, „Conținut și teme”), legată strâns de istoria tabernacolului.

14:1-4

O reflectare a planului de mântuire, trecerea prin Marea Roșie nu e un gând venit prea târziu în minte ci e inițiat de Dumnezeu.

14:4

Scopul acestui eveniment este să descopere pe Dumnezeu egiptenilor și întregii lumi cunoscute, care va auzi de înfrângerea armatei egiptene. Împlinirea acestui scop începe cu recunoașterea lui Israel din v.31.

14:5

Nu e doar decizia arbitrară a lui faraon. El are tot sprijinul armatei sale care de asemenea dorește să se răzbune. Raportul că ei Israeliții au fugit contrastează cu descrierea din v.8 a modului în care Israeliții au plecat.

14:10-11

Prima reacție (de a fi înspăimântați) e naturală; a doua (de se plânge) stabilește un model pentru crizele viitoare (15:24; 16:2; 17:3).

14:13

Nu vă temeți. Cele mai multe mesaje divine încep cu această încurajare (Gen.15:1; Iosua 1:9; Ier.1:8).

A sta pe loc nu înseamnă inactivitate ci un calm liniștit.

Veți vedea. Verbul „a vedea” apare de trei ori. Dumnezeu vrea ca israeliții să înceapă să vadă lumea prin ochii credinței.

14:19-31

Îngerul Domnului, norul și Însuși Dumnezeu sunt folosiți interschimbabil în această secțiune. Vezi nota de la Gen.16:8-14; 22:11-14.

14:21-22

Imaginea folosită aici și amplificată în cap.15 e aceea a creației. Dumnezeu recrează un popor. Ca și Duhul Domnului ce se mișca de-asupra apelor (Gen.1:2), Moise ține toiagul său de-asupra mării. Apoi Dumnezeu separă apele la creațiune (Gen.1:7) așa cum El separă marea, făcând de asemenea să apară uscatul (Gen.1:9).

14:24-25

Straja dimineții ar fi intervalul dintre 2 a.m și 6 a.m. Cel mai de bun preț al armatei egiptene, carele lor, devine cea mai mare piedică pentru ei când intră în luptă cu Dumnezeul Cel Viu. Chiar și egiptenii trebuie să-L recunoască pe Dumnezeu.

14:26-28

Notează de-creația care are ecou în haosul din Gen.1:2. Uscatul dispare pe măsură ce apele se întorc la locul lor înnecând pe egipteni.

14:30-31

Dumnezeu alege să întărească poziția de conducere a lui Moise, lucrând prin el și nu acționând singur. Acestea sunt versete cheie. Doar aici poporul în sfârșit părăsește influența egipteană și devin liberi. Ei sunt martori la dramatica lor eliberare inițiată și dusă la îndeplinire de Dumnezeu.

15:1-18

Acest cântec servește ca o legătură între experiența exodului și călătoria prin pustie. E unul dintre cele mai vechi exemple de poezie ebraică și poate fi împărțită în trei secțiuni (vers.1b-6, 7-11,12-17). Fiecare strofă conține versuri care mărturisesc eliberarea Domnului (vers.1b-3,7-8,12-13), apoi versuri narative și comparare (vers.4-5,9-10,14-16a). Închinarea și slujirea stau în centrul experienței exodului.

15:1b-6

Prima strofă: mărturia eliberării Domnului.

15:12

I-a înghițit pământul. Poate fi folosit într-un sens poetic în sensul că apele a acoperit armata făcând-o să dispară vederii. Ca parte a celei de-a treia strofe, se poate însă să indice și către moartea celor care se vor opune copiilor lui Israel în călătoria lor spre Canaan.

15:20-21

Cântecul Mariei slujește ca un cor sau ca referen care era repetat între strofe.

15:20

Maria e sora lui Moise și una dintre cele patru femei care poartă titlul de proorociță în Vechiul Testament. Celelalte sunt Debora (Jud.4:4), Hulda (2 Împ.22:14) și Noadia (Neemia 6:14).

15:25

Încercare. Termenul ebraic poate de asemenea însemna „a instruit”, „a antrenat”. Vezi nota de la Gen.22:1.

15:25b-26

Dumnezeu stabilește principii călăuzitoare a relației dintre El și Israel. Sănătatea reprezintă o preocupare importantă în legile Pentateucului. La granița Canaanului e repetată o făgăduință similară (Deut.32:1-43).

16:5

Textul indică către importanța și sacralitatea zilei a șaptea, Sabatul, înainte de Sinai (vezi nota de la Gen.2:2-3).

16:6

Israel trebuie să învețe cine este Dumnezeul care i-a scos din Egipt. În cea mai mare pare parte a călătoriei prezența și/sau intențiile lui Dumnezeu sunt supuse comentariilor din partea isrealiților.

16:7

Ce suntem noi? O încercare de a îndrepta poporul către adevăratul lider și autoritate. Din nou conducerea Domnului e în joc.

16:9

Aceasta ar putea suna ca o chemare la judecată sau pedeapsă, totuși Dumnezeu e răbdător folosind cârtirea ca pe o invitație la o relație bazată pe legământ.

16:10

Domnul leagă experiența Mării Roșii de noua experiență a pâinii din cer. Gloria lui Dumnezeu e descoperită nu numai în nor ci și în mâncarea pe care poporul o va consuma.

16:13

Textul menționează doar în scurt prepelițele și apoi se concentrează în principal pe pâine, care marchează întreaga prezență divină în întreaga experiență a pustiei. Această temă e preluată de Isus în Noul Testament (Ioan 6:30-58).

16:16

Un omer. Cam 2 litri.

16:22-30

Sabatul e punctul culminant al istoriei manei. Ei sunt învățați să se încreadă în Dumnezeu în ziua de odihnă în ceea ce privește nevoile lor zilnice de natură fizică și emoțională. Dumnezeu cere o încredere explicită.

Mai multe despre Sabat ca zi de odihnă vezi Ex.20:8-11.

16:27-28

Există aici dovezi că israeliții aveau o înțelegere a detaliilor Celor Zece Porunci, și în mod particular a Sabatului, înainte ca aceste porunci să fie date formal la Muntele Sinai.

Pentru mai multe despre Lege, vezi Ex.20:1-17.

16:31

Vezi Numeri 11:6-8 și Ps.78:24-25 pentru alte descrieri ale minunii manei.

16:33-36

Notează importanța experienței manei în formarea conceptului despre Dumnezeu a lui Israel. Mana trebuia ținută înaintea Domnului în tabernacol ca o vie amintire a conducerii divine din trecut.

17:2

A căutat ceartă. Acest termen se poate referi și la un process civil (Gen.26:20-22; Deut.19:17). Poporul pune serios sub semnul întrebării puterea și prezența lui Dumnezeu.

17:5

Criza va sublinia autoritatea lui Moise și a bătrânilor sub conducerea lui Dumnezeu. Principala funcție a bătrânilor era nu de a acționa independent ci de a sluji ca martori.

Toiagul e simbolul însărcinării lui Moise. Toiagul nu va fi folosit pentru a schimba apa în sânge, ci pentru a scoate apă din stâncă.

17:6

Literar, expresia ebraică spune „uită-te la Mine, stând în picioare”, subliniind prezența lui Dumnezeu. Fără prezența Sa, nu e nici o minune.

17:7

Poporul încearcă să-L manipuleze pe Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să le ofere ce-și doresc ei și când își doresc, altfel ei amenință că-L schimbă cu alți zei. Strategii similare sunt folosite în cap.32 și mult mai târziu de însuși Satana împotriva lui Isus (Luca 4:1-13).

17:9

Prima mențiune a lui Iosua, mai târziu fiind amintit printre cele douăsprezece iscoade și apoi ca și urmaș al lui Moise. Confruntarea cu amaleciții oferă instruire și „vizibilitate” pentru Iosua.

17:10

Hur e fiul lui Caleb (1 Cron.2:19) și conducătorul seminției lui Iuda. Mai târziu îl va asista pe Aaron (Ex.24:14).

17:14

Prima data când scrisul e folosit ca un mijloc de aducere aminte. Păstrând evenimentul viu, va fi de două ori sigur, prin textul scris și prin spunerea lui Iosua, care va păstra tradiția orală (vorbită) generației viitoare.

17:15

Acesta e primul altar construit de Moise. Construirea altarului consolidează relația din cadrul legământului dintre patriarhi și Dumnezeu (Gen.12:7; 13:18; 26:25; 35:1) și de asemenea servește ca martor pentru națiunile vecine.

18:1

Acest capitol oferă o cheie pentru înțelegerea relațiilor israeliților și ne-israeliților cu Dumnezeu și oglindește idealul lui Dumnezeu pentru aceste relații.

Madian e un urmaș al lui Avraam și Chetura, nevasta lui Avraam după moartea Sarei (Gen.25:1,4).

18:2-4

Numele fiilor lui Moise (2:22) consolidează experiența lui Israel. Ei sunt o continuă amintire a statutului lor de străini (22:21; 23:9) și a eliberării lor din Egipt. (20:2).

18:9-11

Auzind experința lui Israel, Ietro (vezi nota de la 2:18), un ne-israelit, e condus la o mai bună înțelegere a lui Dumnezeu.

A cunoaște implică mai mult decât conștiența faptelor și implică intimitate și angajament (1:8). Prin relația Sa cu Israel, Dumnezeu a dorit să atragă întreaga lume la Sine. Această concentrare pe misiune va deveni o temă importantă în restul Vechiului Testament și în Noul Testament.

18:12

Expresia finală a credinței implică jertfă și o masă comună. Din nou Aaron și bătrânii reprezintă comunitatea.

18:13-26

Această secțiune este încărcată cu terminologie legală și stabilește baza pentru legile de mai târziu care vor urma. Israel e învățat să fie condus de lege și nu prin forța celui mai puternic.

18:17-18

Legea lui Dumnezeu trebuie să fie însoțită de un bun sistem administrativ.

18:19-22

Ietro propune patru nivele administrative. Cu această propunere, Moise va fi avocatul în fața lui Dumnezeu (vezi de asemenea capitolele 32-34), își va asuma un rol general de învățare a celorlalți, va fi stabilit un sistem al unei curți de apel și în final, Moise va servi ca și curte supremă de justiție în cazul situațiilor dificile (18:26).

18:23

Notează că procedura administrativă și legile nu-și au sursa în comunitatea israelită. Ietro, ca și un străin, e folosit de Dumnezeu să le introducă.

19:1-8

Trei luni după plecarea lor din Egipt, Israel e pregătit să se închine Domnului și să audă legea care guvernează legământul. Instrucțiunile divine date prin Moise se concentrează pe sfințirea poporului în pregătirile pentru angajamentul formal al legământului.

19:5-6

Neam sfânt. Apare des în legătură cu sfințenia (Deut.7:6; 14:2; 26:18-19). Notează că această declarație apare înainte de darea oficială a legii.

Tot pământul este al Meu. Declarația exclusivă a lui Dumnezeu de stăpânire nu lasă nici un spațiu pentru alți zei (politeism).

Împărăție de preoți. Israel trebuie să fie sfânt și condus de misiune (31:13; Is.61:4-7; 62:10-12). În Noul Testament, Petru aplică conceptual la biserica creștină (1 Petru 2:5-9). Toți credincioșii sunt mediatori ai dragostei lui Dumnezeu și cunoașterii Sale, lumii care-i înconjoară.

19:5-8

Ascultarea e răspunsul pe care Dumnezeu îl așteaptă de la poporul Său în cadrul legământului.

Despre ascultarea de Legea lui Dumnezeu vezi Ex.24:3-8; Deut.28:29; Ioan 14:15; 1 Ioan 2:3-6; 5:2-3. Vezi de asemenea nota de la Lev.26:44.

19:10-15

Pregătirile pentru apariția Domnului implică pregătire exteriorară ritualică care reflectă convingerea interioară. Notează importanța spațiului sacru, care mai târziu devine și mai semnificativ în proiectul tabernacolului/templului. Datorită prezenței lui Dumnezeu un munte poate deveni sfânt (vers.12-13).

19:16-19

Semne ale teofaniei (sau apariției) lui Dumnezeu include tunete, fulgere, cutremur,fum și sunete de trâmbiță (1 Împ.19:11-13; Iov 38:1; 40:6; Is.29:6) și comunică tuturor simțurilor.

19:20-25

Încă odată Moise Îl întâlnește pe Dumnezeu pe munte. Din nou, Domnul subliniează sfințenia prezenței Sale printr-un avertisment care de asemenea e aplicabil preoților încă nehirotoniți (Ex.29; Lev.8).

20:1-17

O importantă introducere (vers.1-2) e urmată de zece „vorbe” (sau porunci; 34:28; Deut.4:14; 10:4; vezi de asemenea și Deut.5:1-21).

Despre existența Legii înainte de Sinai vezi Gen.26:5; Ex.16:27-28.

Despre Lege ca revelație a caracterului lui Dumnezeu vezi Ps.19:7-11.

Pentru evaluarea Legii de către Isus, vezi Mat.5:17-19.

Pentru evaluarea Legii de către Pavel, vezi Rom.7:12,14.

Despre Lege în cadrul noului Legământ, vezi Evr.8:8-10.

Pentru implicațiile Legii din ultimile zile, vezi Apoc.12:17; 14:12.

20:2

Eu sunt Domnul. Identificarea Domnului ca eliberator din sclavie nu trebuie niciodată să fie separată de Cele Zece Porunci (6:2-8). Evreii consideră acest verset parte a primei porunci. Ascultarea de porunci e bazată pe experiența eliberarea milostivă a lui Dumnezeu pe care primele 19 capitole din Exodul o explică. Vechiul Testament ca și Noul Testament subliniază harului lui Dumnezeu ca bază pentru ascultare (vezi Efes.2:8-10).

20:3

Să nu ai alți dumnezei. Prima poruncă cere ca doar Domnului să te închini. Această închinare e bazată pe elibrarea Sa și pe puterea demonstrată asupra zeilor egipteni. Pentru Israel, și în mod special pentru Isus, această poruncă (și celelalte de asemenea) e legată de dragoste (vezi Deut.6:1-5 și Mat.22:36-38).

20:4-6

În vreme ce prima poruncă clarifică cui să ne închinăm, a doua limitează cum-ul închinării. Idolatria e interzisă. Unii creștini și musulmani definesc idolatria ca fiind atât reprezentările bidimensioanale cât și cele tridimensionale, excluzând astfel imaginile religioase ca și statuile. Cei mai mulți creștini văd idoli doar în reproducerile tridimensionale care sunt intenționate ca obiecte de închinare. Oricum ar fi, idolatria nu e limitată la imagini ci e orice realitate care substituie controlul lui Dumnezeu în viața cuiva cu altceva.

20:6

Al miilea neam. De asemenea tradus „mii de neamuri” (vezi Deut.7:9). Contrastul este între durata relativ scurtă a rezultatului nelegiuirii (trei până la patru generații) și foarte lunga durată (al miilea neam) a bunăvoinței lui Dumnezeu față de cei care-L iubesc.

20:7

Această a treia poruncă se referă la mai mult decât ușuratica sau mânioasa folosire a Numelui lui Dumnezeu – de vreme ce nici un israelit nu s-ar fi gândit să facă asta. Se referă în primul rând la folosirea Numelui lui Dumnezeu pentru a susține afirmații false (vezi Lev.19:12 și Mat.5:33-37).

20:8-11

Adu-ți aminte. Cuvântul implică că această a patra poruncă, Sabatul, era deja cunoscută. Israeliții s-ar gândi la originile sale din Gen.2:2-3 și la menționarea sa precedentă în Exodul (16:5,22-30). Porunca să-ți amintești Sabatul e explicată cu referire la creațiunea Genesei (vers.11); prin urmare vers.9-10 sunt capabile să identifice Sabatul cu a șaptea zi. Aluzii legând creația și Sabatul pot fi găsite atât în Genesa (2:2) cât și în Apocalipsa (14:7,12), cuprinzând astfel întreaga istorie biblică. Cei mai mulți creștini acceptă Cele Zece Porunci ca fiind obligatorii, dar în mod ciudat unii ignoră sau alterează această poruncă. Deoarece acest pasaj leagă semnificația Sabatului de creație și Deut.5:14-15 o leagă de exodul elibearator al lui Dumnezeu, Sabatul devine semn al legământului lui Dumnezeu (Ex.31:12-17).

Despre ținerea Saabtului vezi Is.58:13-14, Mat.12:12.

Despre timpul începerii și sfârșitul Sabatului, vezi Lev.23:32; Marcu 1:32.

Despre încercarea de a schimba Sabatul vezi Dan.7:25.

Pentru relația lui Isus cu Sabatul, vezi Marcu 2:28; Luca 4:16.

Pentru relația apostolilor cu Sabatul, vezi Luca 23:54,56; Fapte 13:42; 17:2.

20:12

Această a cincea poruncă, ca și a șaptea, recunoaște importanța familiei.

20:13

Să nu ucizi. În engleză „murder” e o mai corectă traducere decât tradiționalul „kill”. Aceasta din urmă poate fi înțeles greșit în felul hindus/budist de a nu ucide animale.

20:14

Să nu preacurvești. Ruperea legământului de căsătorie condamnată de această a șaptea poruncă, e des folosită în Scriptură ca o analogie pentru ruperea de către Israel a legământului cu Dumnezeu. Vezi de exemplu Osea 3:1.

20:16

Să nu mărturisești strâmb. Miezul acestei a noua porunci are legătură cu judecățile. Mărturia mincinoasă poate în mod necinstit să condamne pe nevinovat, sau să spele vina.

20:17

Să nu poftești. Această a zecea poruncă e unică în sensul că în mod specific are de-aface cu o atitudine interioară mai degrabă decât cu un act exterior. Compară cu Predica de Muntele Fericirilor, care de asemenea accentuează atitudinea (Mat.5:21-37).

20:18-21

Această scurtă secțiune narativă ilustrează importanta funcție de mediere a lui Moise.

20:22-26

Diferite tipuri de altare sunt cunoscute din descoperirile arheologice. Altarele au jucat un rol cheie în serviciul jertfelor și construirea lor a fost guvernată de legi specifice.

21:1-11

Legile, deși asemănătoare cu alte legi antice, sunt totuși unice în combinația lor de legi religioase, etice și sociale care sunt plasate într-o narațiune. Eliberarea de sclavie e o temă a cărții Exodul. Văzută în acest context în care sclavia era o normă socială, Dumnezeu a reglementat-o ca să ofere protecție și eventual libertate sclavilor.

21:2-6

Aceste legi stabilesc principiile eliberării din cel de-al șaptelea an al bărbaților evrei sclavi din cauza datoriilor. Orice persoană care nu putea plăti o datorie, o putea face totuși fie prin faptul că devenea sclav fie prin oferirea unui membru al familiei care să-i plătească datoria. Legile îl protejează să nu devină un sclav permanent. Gaura din ureche era un simbolic act legal.

21:4

În anumite cazuri și femeia era eliberată (Deut.15:12-18).

21:6