Explicarea Sfintei Liturghii (I)

Ectenia precum si rugaciunea punerii înainte reprezinta o plinire a ritualurilor Intrarii mari prin care ne pregatim pentru aducerea sfintei jertfe. Formula introductiva ne atrage atentia asupra acestui lucru si, de asemenea, ne îndeamna sa ridicam rugaciunea la desavârsire.

Pentru Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, Domnului sa ne rugam.

Poporul din biserica este îndemnat sa se asocieze rugaciunii punerii înainte rostita de catre protos în altar prin cererea ca Cinstitele Daruri care au fost puse înaintea Domnului pe Sfânta Masa sa fie primite de Acesta. Iar primirea lor înseamna salasluirea Sfântului Duh, în urma invocarii Lui în timpul anaforalei, peste clerici, peste daruri si peste tot poporul, prefacând darurile si adunarea în Trupul lui Hristos.

Pentru Sfânta Biserica aceasta si pentru cei ce cu credinta, cu evlavie si cu frica lui Dumnezeu intra într-însa, Domnului sa ne rugam.

Pentru ca sa fim izbaviti noi de tot necazul, mânia, primejdia si nevoia, Domnului sa ne rugam.

Apara, mântuieste, miluieste si ne pazeste pre noi, Dumnezeule, cu Harul Tau.

Prin aceste trei cereri preluate din ectenia mare rugaciunea pentru primirea Cinstitelor Daruri continua în mod firesc cu rugaciunea pentru poporul care este adunat în biserica, pentru cei care „cu credinta, cu evlavie si cu frica lui Dumnezeu” au venit sa primeasca Duhul Sfânt si sa se uneasca cu Hristos aducând sfânta jertfa. Cunoscând dragostea nemarginita a lui Dumnezeu, ne încredintam purtarii Lui de grija pentru a fi izbaviti de toata rautatea.

Ziua toata desavârsita, sfânta, în pace si fara de pacat, la Domnul sa cerem.

Într-unul din ultimele sale cuvinte (2) adresate obstii mânastirii Sfântul Ioan Botezatorul din Essex, Anglia, Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, sintetiza experienta sa duhovniceasca si întreaga traditie filocalica aratând ca scopul vietii noastre este de a cauta caile care duc la cunoasterea existentiala a Dumnezeului personal facând experienta vietii în El. Depasind logica noastra, în Hristos întelegem ca Dumnezeu ne-a creat spre a deveni posesorii vietii Lui vesnice, fara de început, spre a deveni asemenea Lui pâna la identitate, nu dupa fiinta ci în har, într-o comuniune deplina cu El. Acest program al teologiei celei mai înalte îl putem pune în practica începând chiar de astazi, facând ca în fiecare zi preocuparea noastra sa fie a nu pacatui. Nefacând pacatul ne curatim mintea, inima si întreaga noastra fiinta de întunericul pacatului, devenind în stare sa simtim nemijlocit ce anume vine de la Dumnezeu. Punând zilnic în rugaciune preocuparea noastra de a nu mai pacatui, gasim calea cea adevarata care ne duce la cunoasterea existentiala a lui Dumnezeu.

Biserica, prin slujbele sale, exprima acest adevar atât de simplu si, în acelasi timp, atât de profund si anume ca calea spre cunoasterea lui Dumnezeu consta în staruinta zilnica de a nu pacatui, rânduind sa ne rugam în fiecare zi pentru aceasta.

Rugaciunea

„Învredniceste-ne Doamne în ziua (seara, noaptea) aceasta fara de pacat sa ne pazim noi”

este un exemplu în acest sens. Ectenia cererilor exprima acelasi lucru: rugaciunea ca ziua întreaga sa o petrecem fara de pacat, în pace, facând astfel din ea o zi sfânta, desavârsita. E în acelasi timp o atentionare asupra zilei de acum, acel astazi în care se lucreaza mântuirea si asupra caruia Hristos ne îndeamna sa ne concentram toata atentia: „ajunge zilei rautatea ei” (Matei 6, 24). Este binecunoscuta viclenia diavolului care ne amageste sa amânam mereu („mâine nu astazi”) momentul pocaintei. De aceea Biserica, ne îndeamna ca ziua de astazi, sa-I cerem Lui Dumnezeu si sa ne straduim noi însine, a o face sfânta, desavârsita, fara de pacat.

Înger de pace, credincios îndreptator, pazitor sufletelor si trupurilor noastre, la Domnul sa cerem.

Sfântul Ioan Gura de Aur arata în omiliile sale (3) ca acest înger de pace pe care îl cerem este chiar îngerul pazitor care ne însoteste pretutindeni. Mântuitorul însusi ne încredinteaza de existenta îngerului pazitor: „Vedeti sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mici, ca zic voua: Ca îngerii lor, în ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 18, 10).

Îngerul pazitor este un ajutor de nadejde pe care Domnul ni-l da în straduinta noastra de a nu pacatui. Ne rugam ca îngerul pazitor sa ne fie „credincios îndreptator” adica sa fie întotdeauna cu noi îndreptându-ne pe calea cea strâmta care duce în Împaratia lui Dumnezeu. Ne rugam sa ne fie pazitor atât sufletului cât si trupului, pazindu-ne de pacatele care ne duc la pierzare dar si de tot raul care se poate abate asupra noastra. Si ne rugam ca îngerul nostru pazitor sa fie un înger al pacii, un înger care sa aduca pacea în sufletul si în jurul nostru eliberându-ne de razboiul si tulburarea pe care o aduce diavolul.

Mila si iertare de pacatele si de gresealele noastre, la Domnul sa cerem.

În nazuinta noastra de a nu pacatui, de a face din fiecare zi o zi fara de pacat sub ocrotirea îngerului pazitor, ne gasim pe noi însine pacatosi având nevoie de mila lui Dumnezeu. Îndraznim sa-i cerem iertarea pacatelor stiind iubirea Lui nemasurata fata de oameni.

Cele bune si de folos sufletelor noastre si pace lumii, la Domnul sa cerem.

Cerem pace lumii pentru ca „pacea este mama tuturor lucrurilor bune, fundamentul bucuriei” (4) si ne încredintam iubirii lui Dumnezeu, rugându-L sa rânduiasca El cele bune si de folos sufletului, adica cele ce sunt spre mântuire.

Cealalta vreme a vietii noastre în pace si întru pocainta a savârsi, la Domnul sa cerem.

Ne rugam ca „cealalta vreme a vietii noastre” sa o petrecem în pocainta care aduce pacea în suflet. Aceasta petrecere întru pocainta a vietii nu este o perspectiva sumbra ci, din contra, îmbucuratoare daca avem o întelegere justa a pocaintei. Dupa cum arata parintele Rafail Noica pocainta nu trebuie înteleasa la nivel moralist, ca o „miorlaiala pentru boroboatele savârsite”. Pocainta este dinamica catre vesnicie, „zvâcul launtric al unui suflet care întrezareste ceva din realitatile duhovnicesti si tânjeste dupa ele” exprimat de luminânda Saptamânii Mari: „Camara Ta Mântuitorule o vad împodobita si îmbracaminte nu am ca sa intru întru dânsa…”. (5)

Pocainta începe cu viziunea pacatului. Potrivit parintilor Bisericii a-ti recunoaste pacatul este un mare dar al cerului, mai mare decât vederea îngerilor. „Pocainta este un nepretuit dar ce s-a dat omenirii. Pocainta este minunea lui Dumnezeu, care ne creeaza din nou dupa cadere. Pocainta este revarsarea inspiratiei divine asupra noastra, cu puterea careia noi ne înaltam la Dumnezeu, Tatal nostru, pentru a trai împreuna cu El viata vesnica în lumina iubirii Sale. Prin pocainta se savârseste îndumnezeirea noastra. Darul acesta a devenit posibil prin rugaciunea lui Hristos din Ghetsimani, prin moartea Lui pe Golgota si prin Învierea Lui”. (6)

Sfârsit crestinesc vietii noastre, fara durere, fara rusinare (7), în pace, si raspuns bun la Înfricosata Judecata a lui Hristos, sa cerem.

Ultima cerere ne pregateste pentru momentul trecerii din aceasta viata, moment esential în existenta noastra pentru ca în starea în care ne va afla sfârsitul, în aceea vom ramâne în veci. De aceea ne rugam ca sfârsitul nostru sa fie crestinesc, împreuna cu Hristos si marturisind credinta în El. Constienti de neputintele noastre cerem ca sfârsitul sa ne fie fara durere, fara o durere fizica mai presus de puterea noastra, dar mai ales fara durerea de a ne vedea lepadati de Dumnezeu. Ne rugam apoi ca sa nu fim rusinati atunci când se vor deschide cartile constiintei si toate faptele si gândurile noastre vor fi vadite, ci sa dam un raspuns bun la înfricosatoarea judecata. Acest raspuns bun nu e o dibacie avocateasca ci raspunsul unei vieti traite în pocainta cu constiinta pacatoseniei proprii.

Pre Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Slavita Stapâna noastra, de Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioara Maria cu toti sfintii pomenindu-o, pre noi însine si unii pre altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam.

Ectenia cererilor reprezinta un adevarat program de viata duhovniceasca pentru fiecare credincios în vederea unui „raspuns bun la înfricosatoarea judecata a lui Hristos” si pentru a putea ramâne de-a pururi uniti cu El. Gândul la judecata finala este un imbold ca, având exemplul si ajutorul Maicii Domnului si al tuturor sfintilor „pre noi însine si unii pre altii si toata viata noastra” sa o daruim lui Hristos prin pocainta.

Cu îndurarile Unuia-Nascut Fiului Tau, cu Carele bine esti cuvântat, împreuna cu Preasfântul si Bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si în vecii vecilor.

Ecfonisul care încheie ectenia subliniaza faptul ca împlinirea tuturor cererilor noastre este posibila numai cu îndurarile Fiului lui Dumnezeu, Care Si-a dovedit dragostea fata de noi prin Întruparea si Crucea Sa.

Note:

1. Vezi S. Parenti, Nota sull’impiego del termine???S?????? nell’Eucologio Barberini gr. 336 (VIII sec.), Ephemerides liturgicae 103 (1989), p. 413
2. Arhimandritul Sofronie, Cum se ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu?, în Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui! Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice, Sibiu, 2000, p.299-304
3. Omilii la Coloseni, 3, 4
4. Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilii la Coloseni, 3, 4
5. Criza Bisericii daca ea exista, Conferinta sustinuta la Alba Iulia la 17.04.2003
6. Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Bucuresti, 1995, p. 33
7. a?epa?s???t??,?? – care nu are de ce sa se rusineze, neacoperit de rusine, tradus în editiile mai vechi ale Liturghierului cu nerusinat, termen care a capatat ulterior sensul principal de obraznic si ca urmare a fost înlocuit în editiile mai noi cu neînfruntat, care, însa, se îndeparteaza mult de întelesul originar. Ca o traducere care sa exprime sensul originar propunem fara rusinare.

XXXVIII

Sarutarea pacii (I)

Biserica este umanitatea restaurata în Hristos, chemata sa ajunga la unitate în iubire dupa chipul Sfintei Treimi si marturisind credinta în Sfânta Treime. În Biserica omul se împlineste ca persoana în comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. De aceea participarea fiecarui credincios la Sfânta Liturghie, slujba în care Biserica se înalta, ca Trup al lui Hristos, în Împaratia lui Dumnezeu, nu poate fi un act individual ci trebuie sa fie un act personal, în comuniune cu Dumnezeu si cu întreaga umanitate.

„În Sfânta Liturghie umanitatea toata, rascumparata de Dumnezeu, se unifica si devine o icoana. Si aceasta icoana exprima doua aspecte: iubirea si credinta în Dumnezeu” (1).

Aceasta unitate în credinta si în dragoste care, dupa cum remarca înca din secolul al II-lea d.H. Sfântul Ignatie al Antiohiei (2), caracterizeaza Biserica, se înfaptuieste în Sfânta Liturghie, în mod concret, înainte de aducerea Sfintei Jertfe, prin doua acte: sarutarea pacii si marturisirea credintei prin rostirea Crezului.

Sarutarea pacii a fost prezenta înca de la început în rânduiala Sfintei Liturghii

Sarutul pacii este unul dintre cele mai vechi ritualuri crestine, mentionat înca din Noul Testament. Astfel Sfântul Apostol Pavel îsi încheie patru epistole cu un îndemn la îmbratisare cu „sarutare sfânta” (Rom 16, 16; I Cor 16, 20; II Cor 13, 12; I Tes 5, 26) iar Sfântul Apostol Petru îndeamna la îmbratisare cu „sarutarea dragostei” (I Pt 5, 14). Aceasta „sarutare sfânta” sau a „dragostei” este înteleasa ca o modalitate concreta de dobândire a pacii dupa cum vedem în finalul celei de a doua epistole catre Corinteni unde, înainte de îndemnul „îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfânta”, Sfântul Pavel scrie: „traiti în pace si Dumnezeul dragostei si al pacii va fi cu voi” (II Cor. 13, 11).

Majoritatea exegetilor considera ca, epistolele fiind citite în cult, sarutarea sfânta avea statutul unui ritual liturgic înca din perioada apostolica: „Ne gasim la Corint, în timpul unei adunari a comunitatii. O epistola a apostolului este citita ascultatorilor atenti; ea se încheie; înca un îndemn la bine, unitate, dragoste si pace. Apoi rasuna solemn invitatia: "Îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfânta! Toti sfintii schimbati sarutul comuniunii crestine!ť - si corintenii se îmbratiseaza. Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu si împartasirea Sfântului Duh sa fie cu voi cu toti!ť. "Si cu Duhul tau!" - raspunde comunitatea. Epistola se încheie si Cina Domnului începe”. (3)

Desi nu exista documente din perioada apostolica care sa descrie desfasurarea Sfintei Liturghii, încercarea de reconstituire de mai sus reuseste probabil sa surprinda destul de bine realitatea acelor timpuri. În orice caz sarutarea pacii face parte din ceea ce cercetatorii numesc „primul strat” (4) (first stratum) al Sfintei Liturghii (adica ritualurile care au fost prezente înca de la început în rânduiala slujbei) fiind atestata cu claritate la mijlocul secolului al II-lea de Sfântul Iustin Martirul si Filozoful. (5)

În Biserica primara sarutarea pacii era un ritual important al slujirii divine întâlnit si în afara Sfintei Liturghii. (6) Potrivit lucrarii Traditia apostolica, atribuita Sfântului Ipolit Romanul (sec. II-III), si Constitutiilor Apostolice (7) (sec. IV) episcopul saruta noii botezati dupa mirungere ca semn al primirii în Biserica iar la hirotonia unui nou episcop acesta era sarutat de întreaga comunitate ca semn al primirii lui ca pastor. Origen (sec. II-III) consemneaza obiceiul ca, în încheierea rugaciunii, credinciosii sa-si dea sarutarea pacii pe care Tertulian (sec. II-III) o numeste „pecetea rugaciunii” (De oratione, 18), autentificarea unei rugaciuni adevarate.

Mult timp sarutarea se dadea pe gura

Un aspect destul de socant pentru omul modern este faptul ca sarutul pacii se dadea pe gura, fara a avea însa nimic senzual sau necurat în el. În mediul iudaic si greco-roman se sarutau pe gura doar membrii de familie si prietenii foarte apropiati. Sarutarea crestina pe gura era o practica neconventionala, atestând constiinta puternica a apartenentei la Biserica ca madulare ale aceluiasi Trup al lui Hristos. De aceea catehumenii si penitentii nu aveau dreptul sa dea sarutul pacii, ei nefiind în Biserica si sarutul lor nefiind sfânt (Traditia apostolica, cap. XVIII). Sfântul Ioan Gura de Aur justifica sarutarea pe gura: „Noi suntem templul lui Hristos. De aceea ceea ce sarutam este intrarea, vestibulul acestui templu (…) Prin aceste usi Hristos intra în noi (…) când ne împartasim (…) Nu este o cinste oarecare cea pe care gura o primeste atunci când primeste Trupul Domnului. Acesta este principalul motiv pentru care dam sarutarea aici”. (8)

Practica sarutarii pe gura a supravietuit mult timp în Biserica. La sfârsitul secolului al XI-lea Sfântul Teofilact al Bulgariei este întrebat de fratele sau Dimitrie de ce în Postul Mare sarutarea pacii se da pe umeri si nu pe gura ca în restul anului (9), de unde întelegem ca practica curenta era ca clericii sa-si dea sarutarea pacii pe gura. De altfel editiile slave ale Liturghierului mentioneaza pâna prin secolul al XVII-lea ca sarutarea pacii se da pe gura. Treptat s-a generalizat însa practica sarutarii pe umeri, asa cum am vazut ca se proceda la sfârsitul secolului al XI-lea în Postul Mare.

Pâna în secolul al XI-lea atât clericii cât si credinciosii îsi dadeau sarutarea pacii

Sarutarea pacii îsi arata întreaga sa valoare în cadrul Sfintei Liturghii ca moment esential în care întreaga comunitate, clerici si laici, îsi manifesta unitatea de iubire, conditie a aducerii sfintei jertfe potrivit cuvintelor Mântuitorului: „daca îti vei aduce darul tau la altar si acolo îti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva împotriva ta, lasa darul tau acolo, înaintea altarului, si mergi întâi si împaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau” (Matei 5, 23-24). La îndemnul diaconului „Îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfânta!” pâna prin secolele IV-V, „Sa ne iubim unii pe altii!” mai târziu) toti participantii la Sfânta Liturghie îsi dadeau sarutarea pacii, fiecare în rândul treptei sale: preotii cu episcopul si între ei, diaconii cu diaconii, laicii cu laicii. În cazul laicilor ritualul se savârsea între vecinii din biserica astfel încât nu se producea tulburare la slujba si nici nu lua timp mult. La început, când crestinii stateau amestecati în biserica, sarutul se dadea si între barbati si femei. La scurt timp, datorita smintelilor care puteau sa apara, barbatii si femeile au fost separati în locas, sarutul dându-si-l de acum încolo barbatii cu barbatii si femeile cu femeile. (10)

Sarutarea pacii înseamna îmbracarea fiecaruia si a tuturor în iubirea lui Hristos

Din secolul al XI-lea sarutarea pacii se restrânge în general la clericii din altar. Ca urmare îndemnul diaconului la dragoste reciproca nu se mai concretizeaza într-un act, chemarea la o actiune devenind chemarea la o stare sufleteasca. Aceasta actiune avea însa o importanta deosebita fiind „o lucrare sfânta a iubirii, semnul si ritualul vazut prin care – în chip nevazut dar real – se savârsea revarsarea iubirii lui Dumnezeu în inimile credinciosilor, era îmbracarea fiecaruia si a tuturor laolalta în iubirea lui Hristos” (11). A te îmbraca în iubirea lui Hristos înseamna a primi harul dumnezeiesc care te face sa-ti depasesti limitele egoismului si sa te asemeni lui Dumnezeu îmbratisând pe toti în iubire, chiar si pe dusmani. A te îmbraca în iubirea lui Hristos înseamna sa nu mai vezi în aproapele tau, începând chiar cu cel ce se întâmpla sa fie lânga tine în biserica, un strain sau chiar un dusman, ci un frate. Înseamna sa constientizezi faptul ca Hristos ne uneste pe toti în Biserica, ca madulare ale Trupului Sau, prin participare la Sfânta Liturghie. Daruindu-si sarutul pacii crestinii marturisesc credinta ca se împartasesc de iubirea celui ce este prezent în mijlocul lor precum a promis: „unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). De aceea îmbratisându-se ei spun

„Hristos în mijlocul nostru” – „Este si va fi!” – „Totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor!”.

Ritualul sarutarii pacii, asezat înaintea anaforalei si a împartasirii, scoate în evidenta faptul ca nu putem sa intram în comuniune cu Dumnezeu daca nu suntem uniti în iubire cu ceilalti membri ai Bisericii: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau” (I Ioan 4, 20-21). „Nu se poate înfaptui împreuna noastra înaltare spre Cel Unul si spre împartasirea de Unul având despartiti pe aceia de unirea întru pace cu noi” scrie Sfântul Dionisie Areopagitul. (12)

Sfânta Liturghie presupune si angajarea trupeasca, în relatia cu Dumnezeu prin împartasire si în relatia cu aproapele prin sarutarea pacii

Sarutarea pacii este un act în care trupul exprima si transmite iubirea fata de aproapele ca împartasire din iubirea lui Hristos. De la începutul Bisericii s-a înteles faptul ca în Sfânta Liturghie relatia de iubire fata de aproapele trebuie sa implice si trupul în actul sarutarii pacii, asa cum relatia cu Dumnezeu angajeaza si trupul în actul împartasirii. Omul este o fiinta dihotomica, trup si suflet. Trupul, care potrivit învataturii Bisericii nu este rau în sine, participa alaturi de suflet la rugaciune. Prin intermediul trupului daruim si primim: aducem darul la altar, un dar material constând în pâine si vin dar cu o profunda încarcatura simbolica, si primim în schimb însusi Trupul si Sângele Domnului ca hrana trupeasca. Astfel printr-un act trupesc, mâncarea, ne unim cu Dumnezeu si experiem iubirea Lui. Tot asa iubirea fata de cel ce, împreuna cu mine este madular al Trupului lui Hristos, Biserica, si participa la Sfânta Liturghie, nu poate sa se rezume doar la o stare sufleteasca ci se exprima într-un act trupesc, sarutarea pacii, ca o daruire si primire efectiva a iubirii. „Sa nu-ti închipui ca sarutarea aceasta este o sarutare obisnuita, din acelea ce-si dau prietenii pe strada sau în piata, arata Sfântul Chiril al Ierusalimului. Sarutarea aceasta uneste sufletele unele cu altele si îndeparteaza din suflete orice vrajmasie. Sarutarea aceasta este un semn al unirii sufletelor si al izgonirii oricarei vrajmasii.(…) Sarutarea aceasta este deci împacare; pentru aceasta e sfânta”. (13)

Note:

1. Parintele Symeon în Celalalt Noica, marturii ale monahului Rafail Noica însotite de câteva cuvinte de folos ale Parintelui Symeon, Editura Anastasia, 1994, p. 137
2. Epistola. catre Magnezieni, I, , 2, în Scrierile Parintilor Apostolici, Bucuresti, 1995, p. 198
3. H. Lietzmann, Messe und Herrenmahl, de Gruyter, Berlin, 1955, p. 229
4. vezi Gregory Dix, The Shape of the Liturgy, London, 1945, p. 105 s.u.
5. Sf. Iustin Martirul si Filozoful, Apologia I, cap. 65 în Apologeti de limba greaca, Buc., 1997, p. 93
6. vezi Paul de Clerk, Le geste de paix: usages et significations, în Liturgie et charité fraternelle, Conférences Saint-Serge, XLVe Semaine d'Etudes Liturgiques, Paris, 1998, Subsidia C.L.V. 105, Edizioni Liturgiche, Roma, 1999, p. 102-111
7. Cea mai întinsa colectie canonico-liturgica din primele secole crestine datând din a doua jumatate a secolului al IV-lea, foarte probabil de origine siriaca, cuprinzând în general, cu unele modificari, texte mai vechi. Este importanta pentru ca a pastrat cele 85 de canoane apostolice si numeroase rânduieli liturgice printre care si textul complet al Liturghiei numita clementina. Cu exceptia canoanelor apostolice, opera a fost osândita de Sinodul II Trulan (692) ca „falsificata de eretici” dar îsi pastreaza valoarea documentara în special în ceea ce priveste practica liturgica din primele secole. Vezi Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologia, vol. II, Bucuresti, 1985, p.520-521