F. M. Dostoievski crima şi pedeapsă

PARTEA A PATRA

Capitolul I

„Oare visez încă?" se întreba din nou Raskolnikov, cercetîndu-l cu luare-aminte şi neîncredere pe musafirul neaşteptat.

— Svidrigailov? Ce prostie! Nu se poate! rosti el, în sfîrşit, cu nedumerire.

Musafirul nu părea câtuşi de puţin mirat de aceasta exclamaţie.

— Am venit la dumneata din doua motive: în primul rând, doream sa te cunosc personal, deoarece de mult mi s-a vorbit de dumneata, şi încă în termenii cei mai măgulitori; în al doilea rând, sper că nu vei refuza sa mă ajuţi într-o anumită chestiune, care o priveşte de-a dreptul pe sora dumitale, Avdotia Romanovna. Daca m-aş prezenta la ea singur, fără recomandaţie, s-ar putea să nu mă primească, dată fiind părerea pe care şi-a făcut-o despre mine; cu ajutorul dumitale însă, am toată nădejdea că...

— Slaba nădejde dinspre partea asta, îl întrerupse Raskolnikov.

— Dumnealor au sosit abia aseară, dacă-mi dai voie să întreb? Raskolnikov nu răspunse. Ştiu că ău sosit ieri. Iar eu sunt aici abia de două zile. Iată ce am să-ţi spun în legătură cu aceasta, Rodion Romanovici: socotesc de prisos sa încerc sa mă justific, dar per-mite-mi să te întreb pe dumneata — ce crimă atât de mare am săvîrşit, dacă am sta să judecăm lucrurile sănătos, fară prejudecăţi? Raskolnikov continua să-l studieze în tăcere. Am nedreptăţit în Căsă mea o fata fără apărare şi „am insultat-o cu propunerile mele mîrşave", asta este? Vezi, ştiu dinainte ce mi se poate reproşa! Dar trebuie să te gîndeşti că sunt şi eu om şi ca nihil humanum... în întregime, versul sună: homo sum, humani nihil a me alienum puto -sunt om, nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin... într-un cuvînt, că am putut să simt o atracţie puternică şi să mă îndrăgostesc (ceea ce, fireşte, nu depinde de noi) şi atunci se explică totul cât se poate de firesc. întrebarea este: sunt eu un călau sau, măi degrabă, o vic­tima? Şi daca eu sunt victima? Poate că atunci când am propus obiectului pasiunii mele să fugă cu mine în Americă său Elveţia, nutream făţă de dînsa sentimentele cele mai respectuoase şi speram astfel să orânduiesc fericirea noăstră comună!... Raţiunea e uneori robită de pasiune: poate că mai mult rău mi-am făcut mie decât ei, gîndeşte-te!...

— Nu-i vorba dacă ăi său nu dreptate, îl întrerupse Răskolnikov, dezgustat. Eşti pur şi simplu respingător şi nu vreau să ştiu de dum­neata, te dau afară, pleacă de aici!...

Svidrigailov se porni pe rîs.

— Ehe, pe dumneata... e greu să te facă cineva să-ţi schimbi părerea! zise el, rîzînd deschis. Am vrut să fac pe şiretul, dar n-a prins, nu merge cu dumneata!

— Şi în clipa de faţă tot de şiretlicuri te ţii.

— Ei, şi? Ei, şi? repetă Svidrigailov, rîzînd din toată inima. E, cum spun franţujii, de bonne guerre, e un şiretlic permis!... Totuşi dumneata m-ai întrerupt; aşa sau altfel, repet din nou: nu ar fi avut nici un fel de neplaceri să nu fi fost întîmplarea aceea din grădină. Marfă Petrovna...

— Se spune ca şi pe Marfa Petrovna tot dumneata ai dat-o gata... îl întrerupse brutal Răskolnikov. •

— Şi despre asta ai auzit? De altfel, nu e de mirare... în adevăr, nu ştiu ce-ăş putea să răspund la această afirmaţie, cu toate că, în această privinţă, conştiinţa mea este absolut liniştită. Adică să nu-ţi închipui că m-aş teme de ceva, totul e în perfecta regula şi foarte clar: medicul legist a stabilit ca decesul a survenit în urma unui atac de apoplexie, provocat de baia făcuta imediat după o masă copioasa, la care a băut aproape o sticla de vin, şi nici n-ar fi putut găsi altceva... Nu, dar m-am gîndit, mai ales în timp ce călatoream cu trenul, dacă nu cumva am contribuit moralmente la această...nenorocire, enervînd-o Său altceva de acest gen? Dar am ajuns la concluzia că n-ă fost absolut nimic. Răskolnikov rîse.

— Nu făcea să te osteneşti atât!

— De ce rîzi? Gîndeşte-te: nu i-am tras decât doua lovituri de cravaşa, care nici măcar n-au lasat urme... Nu mă socoti, te rog, un cinic; ştiu bine că e ticălos din partea mea şi toate celelalte... dar mai ştiu că accesele mele de brutalitate nu-i displaceau prea mult Marfei Petrovna. Povestea cu surioara dumitale se epuizase de la A pînă la Z. De trei zile Marfa Petrovna se vedea silită să stea acasă, neavînd ce să mai povestească în orăşel, şi apoi plictisise pe toătă lumea de acolo cu scrisoarea aceea (ai auzit despre lectura scrisorii, nu-i aşa?). Şi deodată, aceste doua lovituri de cravaşa îi pica din cer!... Numaidecât a şi poruncit să-i pună caii la trăsură... De alt­minteri, femeile sunt uneori cât se poate de mulţumite să fie jignite, cu toată indignarea lor aparenta. E ceva foarte curent şi se întîmpla multora; omul, în general, simte o cumplită satisfacţie sa fie insul­tat, n-ai observat acest lucru? Mai ales femeile. S-ar putea spune că numai cu asta trăiesc.

Câteva clipe Răskolnikov se gîndi să se scoale şi să plece, încheind astfel întrevederea. Dar o oarecare curiozitate, ba poate chiar un calcul îl opri.

— Îţi plac bătăile? întreba el distrat.

— Nu, nu prea, răspunse liniştit Svidrigailov. Cu Marfa Petrovna nu m-am păruit aproape niciodată. Am trăit în ceă mai perfecta armonie, şi dînsa a fost totdeauna mulţumită de mine. în cei şapte ani de căsnicie, n-am folosit cravaşa decât de două ori (lasînd deo­parte un al treilea caz, de altfel, cam în doi peri): prima oară, s-a întîmplat la două luni după căsătoria noăstră, îndată după ce ne-am mutat la ţară, şi ultima oara, în cazul de acum. Dumneata erai gata să mă crezi o bestie, un retrograd, un feudal? He-he... Ă propos: îţi aduci aminte cumva, Rodion Romanovici, de un nobil — i-am uitat numele — care cu cîţiva ani în urma, pe vremea binecuvîntată când puteai sa-ţi exprimi mai liber părerile, a fost făcut de ocară în faţa lumii întregi şi în literatura, fiindcă a bătut-o în tren pe o nemţoaică? Ei, si tot în acelaşi an, dacă îţi aminteşti, s-a publicat „arti­colul neruşinat" în Vek despre lectura aceea publică a „Nopţilor egiptene"... Ochi negri! O, unde eşti tu, tinereţea mea de aur! Da, şi părerea mea este: nu că-l compătimesc pe domnul care a bătut-o pe nemţoaică aceea, fiindcă, într-adevar, a procedat cam... şi, apoi, de ce l-aş compătimi? Dar nu pot să nu declar că uneori dai peste nişte „nemţoaice" atât de provocatoare, încât nici un progresist, cred, n-ar putea să garanteze că nu le-ăr bate şi el. Nimeni însă n-a analizat atunci problema din acest punct de vedere, cu toate că e un punct de vedere cât se poate de uman, crede-mă!

Şi Svidrigailov se porni pe rîs. Raskolnikov îşi dadea perfect de bine seama că omul acesta avea un plan bine hotărît şi era un vulpoi foarte iscusit.

— Dumneata, pesemne, n-ai vorbit de multe zile cu nimeni? întrebă el.

— Cam asa este. Te miră că sunt atât de îngăduitor, nu?

— Mă miră că eşti din cale-afară de îngăduitor.

— Fiindcă nu mă supără grosolania întrebărilor dumitale? Aşa e? Dar... de ce m-aş supăra? Am răspuns cum m-ăi întrebat, adaugă el cu o uluitoare naivitate. La drept vorbind, nu mă interesează, ca să zic aşa, nimic, urmă el, parca dus pe gînduri, Mai cu seama acum... Nu prea am ce face... De altminteri, ai tot dreptul să crezi că mă dau bine pe lîngă dumneata, pentru că am un anumit scop, cu atât mai mult, cu cât ţi-am spus singur că am treabă cu surioara dumi­tale. Dar trebuie să-ţi spun deschis: tare mi-e urît! Mai ales în ultimele trei zile! încât acum mă bucura întîlnirea cu dumneata... Nu te supără, Rodion Romănovici, dar îţi mărturisesc că şi dum­neata îmi pari grozav de ciudat. Orice ai zice, ai ceva pe suflet; şi mai ales acum, adică nu propriu-zis în clipa de faţă, dar de la un timp încoace... Haide, haide, am tăcut, nu te încrunta! Nu sunt chiar atât de urs cum mă crezi!

Raskolnikov îi aruncă o privire posomorită.

— S-ar putea nici să nu fii urs, răspunse el. Mi se pare chiar că eşti un om din lumea bună, sau că cel puţin ştii, în anumite ocazii, sa fii şi cumsecade.

— Nu-mi prea pasa de părerea altora! replică Svidrigailov pe un ton sec şi chiar cu o nuanţă de trufie. De ce atunci nu m-aş arata gros de obraz, daca această haină i se potriveşte ătît de bine climatului nostru şi... şi mai ales daca am înclinaţia fireasca de a o purta, adaugă el, rîzînd din nou.

— Am auzit totuşi că ai destui prieteni pe aici. Eşti doar un om, cum s-ar zice, cu „relaţii". Atunci ce nevoie ai de mine, ce scop urmăreşti?

— Ai dreptate, am prieteni, încuviinţă Svidrigailov, ocolind întrebarea principala. I-am şi zărit pe cîţiva, de trei zile de când rătăcesc prin oraş; i-am recunoscut, cred că m-au recunoscut şi ei. E şi firesc, sunt bine îmbrăcat, şi nu mă număr printre oamenii săraci: am scăpat şi de reformă agrara; păduri şi lunci inundabile, aşa că veniturile n-au scăzut; dar... n-am poftă să reiau legăturile cu ei; m-am săturat de mult; umblu de trei zile şi n-am fost încă să vad pe nimeni... Şi, pe deasupra, oraşul acesta! Cum de a putut lua fiinţa la noi, spune şi dumneata! Oraş de funcţionari şi de tot soiul de seminarişti! E drept că multe lucruri n-am văzut acum opt ăni, pe când îmi făceam veacul pe aici... Nu mai am speranţă decât în anatomie, zău!

— Ce fel de anatomie?

— Păi cluburile, Dussot, petrecerile voastre, chiar şi progresul — toate astea pot să existe şi fără sprijinul meu, urmă el, trecând iarăşi peste întrebarea lui Raskolnikov. Nu-i mare placere să fii trişor!

— Ai fost vreodată?

— S-ar fi putut altfel? Acum opt ani eram un grup întreg, un grup de oameni foarte bine, poeţi, capitalişti, tot oameni cu purtări alese, care ne petreceam tot timpul cu jocul de cărti. Şi apoi, ăi observat, în general la noi, adică în societatea noastră rusă, peze­venghii ău purtările cele măi alese? Numai la ţara am ajuns aşa de lasa-ma să te las. Şi totuşi m-a băgat pe vremea aceea la răcoare, pentru datorii, un grecotei din Nejinsk. Tocmai atunci a apărut Marfă Petrovna, s-a tocmit şi m-a răscumpărat pentru treizeci de mii de arginţi (toată datoria se ridica la şaptezeci de mii). Ne-am cununat oficial, după care s-ă grăbit să mă îngroape la ţara, ca pe o comoară. Era cu cinci ani mai în vîrstă ca mine. M-a iubit mult. Şapte ani n-am ieşit din sat. Şi bagă de seama, toata viaţa a păstrat, ca un document împotriva mea, poliţa de treizeci de mii de ruble, pe care o iscălisem grecului şi pe care o răscumpărase ea prin cineva, aşa că ar fi fost de ajuns sa mă revolt şi - poftim înapoi, la răcoare! Şi ăr fi făcut-o, cu toata dragostea ei pentru mine! într-un suflet de femeie asemenea contradicţii se împacă foarte bine între ele.

— Şi să nu fi fost documentul acela, ai fi dat bir cu fugiţii?

— Nu ştiu cum să-ţi spun. Documentul acela nu prea mă stingherea. N-aveam nici o poftă sa plec. Marfa Petrovna, văzînd că mă plictisesc, m-a invitat chiar ea de vreo două ori să plecam în străinătate! Dar, la ce? Mai fusesem prin străinătate şi altă dată şi mi se urîse şi acolo. Nu că m-aş fi plictisit, sunt multe de văzut, dar uite, de pilda, un răsărit de soare, golful napolitan, marea, te uiţi şi te simţi deodată ătît de trist. Şi ceea ce este mai dezgustător e că eşti trist şi nu ştii de ce! Nu, acasă, e mult mai bine: cel puţin aici arunci vina pe alţii şi ţie îţi găseşti o justificare. Eu poate că aş pleca acum într-o expediţie la Polul Nord fiindcă f ai le vin mau-vais şi mi-e scîrbă să mai beau, ueşi, în afară de vin, altceva nu-mi rămîne. Am încercat. Se zice că, duminică, în parcul Iusupov, Berg* are de gînd să zboare cu un balon uriaş, şi primeşte să-l însoţească cineva în schimbul unei anumite sume, este adevărat?

— Şi dumneata ai zbura?

— Eu? Nu... am întrebat aşa... murmura Svidrigailov, căzînd pe gînduri.

„Ce fel de om este ăsta?" se întreba Raskolnikov.

— Nu, documentul acela nu mă stingherea, urmă Svidrigailov, tot gînditor, nu doream să plec de la ţăra. De altfel, e mai bine de un an de când, de ziua mea, Marfa Petrovna mi-a restituit acel document şi mi-a dat pe deasupra şi o suma respectabila. Avea mulţi băni. „Vezi câtă încredere am în dumneata, Arkadi Ivanovici", zău, chiar aşa s-a exprimat dînsa. Nu mă crezi? Şi, ştii, eu la ţăra am ajuns un gospodar destul de priceput; mă cunoaşte lumea în regiunea noastră. Comandam cărti. La început, Marfa: Referire la un personaj real din epoca, supranumit şi „balerinul aeronaut".

Petrovna mă aproba, apoi se tot temea că am să mă năucesc cu învăţătura.

— Mi se pare că-ţi lipseşte mult Marfa Petrovna?

— Mie? Poate. în adevăr, se prea poate. Ă propos, dumneata crezi în strigoi?

— Ce fel de strigoi?

—Strigoi în înţelesul obişnuit al cuvîntului; ce alţi strigoi pot exista?

—Dar dumneata crezi?

—Poate că nu, pour vous plaire. Adică nu că n-aş crede...

— Îi vezi vreodată?

Svidrigailov îi arunca o privire stranie.

— Marfa Petrovna îmi face onoarea să mă viziteze, zise el, strîmbîndu-şi gura într-un zîmbet ciudat.

— Cum asta?

— De trei ori m-a vizitat. Prima data am văzut-o în ziua înmor-mîntării, o oră după ce m-am înapoiat de la cimitir. Adică în ajunul plecării mele. A doua oară, acum doua zile, pe drum, în zori, în gara Malaia Vişera; şi a treia oară, acum doua ore, în locuinţa unde stau acum, în odaia mea; eram singur.

— Erai treaz?

— Absolut treaz. De trei ori a fost, şi de fiecare data eram treaz. Vine, îmi vorbeşte câteva clipe şi pleacă pe uşă; totdeauna pleacă pe uşă. Parcă se şi aude când o închide.

— Tocmai mă gîndeam eu ca dumitale trebuie să ţi se întîmple astfel de lucruri! rosti deodată Raskolnikov, mirându-se el însuşi de cele spuse. Era grozav de tulburat.

- Adevărat? Te-ai gîndit? întreba Svidrigailov, mirat. E cu putin­ţă? Ei, nu ţi-am spus eu că noi doi avem un punct comun? Ei?

— N-ai spus asta niciodată! răspunse, enervat, Raskolnikov.

— N-am spus? -Nu.

— Atunci mi s-a părut numai că am spus. Adineauri, când am intrat şi am văzut că stai cu ochii închişi şi te prefaci ca dormi, mi-am zis: „Chiar el e!"

— Ce vrei să spui cu ăsta? Despre ce vorbeşti? strigă Raskolnikov.

— Despre ce? în adevăr, nu ştiu nici eu despre ce... mormăi Svidrigailov, sincer încurcat.

O clipă tăcură amîndoi. Şi amîndoi se uitau cu ochii holbaţi unul la celalalt.

— Ce prostii! se răsti, înciudat, Raskolnikov. Şi ce-ţi spune, când vine?

— Dânsa? închipuieşte-ţi, vorbeşte despre fel de fel de nimicuri, şi poate că te miră, dar tocmai asta mă înfurie totdeauna. Prima dată a intrat (eram obosit - slujba de înmormîntare, veşnica po­menire, apoi litaniile, praznicul şi, în sfîrşit, am rămas singur în cabinetul meu de lucru, mi-am aprins un trabuc şi m-am lasat în voia gîndurilor), când numai ce văd că intră pe uşa şi zice: „Arkadi Ivanovici, azi, cu grijile pe care le-ai avut, ăi uitat să întorci ceasul în sufragerie". Ceasul acela, de şapte ani, eu îl întorceam în fiecare săptămînă, iar dacă uitam, ea îmi aducea aminte. A doua zi, eram în drum spre Petersburg. în zori, la o staţie, am coborît; nu dormisem toată noaptea, eram istovit, îmi erau ochii grei, şi am cerut o cafea; când mă uit, Marfa Petrovna era aşezată lîngă mine, cu un pachet de cărţi în mînă: „Nu vrei să-ţi ghicesc norocul la plecare, Arkadi Ivanovici?" (Straşnic ştia să dea în cărţi). N-am să-mi iert niciodată că n-am lasat-o să-mi dea şi mie! M-am speriat şi am fugit, ce-i drept tocmai sunase clopoţelul. Astăzi, după un prînz prost, adus de la birt, cu stomacul greu, şedeam şi fumam, când iar mă pomenesc cu Marfa Petrovna; de data asta era gătită cu o rochie nouă de mătase verde, cu o trenă foarte lungă: „Bună ziua, Arkadi Ivano­vici! îţi place rochia mea? Anişka nu mi-ar fi putut coase una ca asta." (Anişka e croitoreasa din sat de la noi, una dintre fostele iobage, care a învăţat meseria la Moscova; o fetişcană frumuşică.) Şi se sucea şi se învîrteă în faţa mea. M-am uitat la rochia ei, apoi am privit-o cu luare-aminte în faţă şi i-ăm zis: „Ce placere, Marfă Petrovna, să te osteneşti să vii ca să-mi spui astfel de nimicuri!" „Ah, Doamne, drăguţă, nu are voie omul să te necăjească un pic!" Iar, eu, ca s-o zădarăsc, am zis: „Marfa Petrovna, vreau să mă însor din nou". „Dumneata eşti în stare de una ca ăsta, Arkadi Ivanovici, dar nu-ţi face mare cinste: abia ţi-ai îngropat nevasta şi ai şi pornit şă te însori. Măcar de ăi alege una ca lumea, dar eu te cunosc, ai să iei una... cine ştie ce podoabă, şi o să rîda toţi de dumneata." Şi a ieşit, parcă-i auzeam foşnetul trenei pe duşumea. Nu-i caraghios, spune?

— De altfel, poate că toate astea nu sunt decât minciuni? spuse Raskolnikov.

— Arareori mint, răspunse Svidrigailov, dus pe gînduri, fără să pară a fi băgat în seamă grosolania întrebării.

— Măi înainte nu ţi se mai întîmplase să vezi strigoi?

— Bbb... ba da, o singură dată în viaţă, acum vreo şase ani. Aveam un servitor, unul Filka; tocmai îl înmormîntaseră, iar eu am uitat şi am strigat: „Filka, pipa!" şi el a intrat; s-a dus drept la dula­pul unde stau pipele mele. Iar eu gîndeam în sinea mea: „Face pe supăratul", fiindcă, nu mult înainte de a muri, ne-am luat la harţă rău de tot. „Cum îndrăzneşti, i-am spus, să intri la mine cu haina ruptă în coate? Ieşi afară, ticălosule!" S-a întors, a ieşit şi n-a mai venit de atunci. Nu i-am spus nimic Marfei Petrovna. Am vrut să făc un parastas pentru pomenirea sufletului lui, dar mi-ă fost ruşine.

— Du-te să te vada un medic.

— E de prisos să-mi spui asta, îmi dau şi eu seama că sunt bol­nav, cu toate că, la drept vorbind, nu ştiu ce-ăş putea să am; cred că sunt cel puţin de trei ori măi sănătos că dumneata. Eu nu te-am întrebat dacă crezi că pot să ăpără strigoi. Eu te-am întrebat dacă crezi că există strigoi.

— Nu, şi n-am şă cred pentru nimic în lume! strigă Raskolnikov aproape cu un fel de furie.

— Aşa spune toată lumea de obicei, nu? murmura Svidrigailov, ca şi când ar fi vorbit pentru el şi privind într-o parte, cu capul puţin aplecat pe umăr. Ei îţi spun: „Eşti bolnav, prin urmare ceea ce ţi se pare că vezi nu este decât delir, şi nu există nimic". Dar asta nu este perfect logic. Admit că strigoii nu se arată decât oamenilor bolnavi; dar asta dovedeşte numai că trebuie să fii bolnav ca să-i poţi vedea, şi nu că n-ar există în sine.

— Bineînţeles ca nu există! stărui cu încăpaţînare Raskolnikov.

— Nu? Aşa crezi dumneata? urma Svidrigailov, întorcându-şi încet privirile spre el. Dar dacă ar fi să judecăm aşă (hai, ajută-mă şi dumneata): strigoii sunt, sa spunem, nişte frînturi, nişte fragmente din alte lumi, de care ţin. Omul sănătos, fireşte, n-are de ce să-i vada, fiindcă omul sănătos este mai material, mai pămîntean decât alţii şi deci, ca totul să fie normal, el trebuie sa trăiască numai viaţa pămîntească de aici. Ei, dar daca se îmbolnăveşte, daca se strica ordinea pămîntească normala a organismului, cât de cât, imediat începe sa se manifeste posibilitatea altei lumi; şi cu cât e mai bol­nav, cu atât are mai multe puncte de contact cu cealaltă lume, aşa ca atunci când moare trece de-a dreptul în ea. M-am gîndit de mult la asta. Daca crezi în viaţa viitoare, atunci poţi sa admiţi acest raţio­nament.

— Eu nu cred în viaţa viitoare, zise Raskolnikov. Svidrigailov rămase îngîndurat.

— Dar daca dincolo n* sunt decât păianjeni sau altceva de felul asta, zise el deodată.

,,E nebun" gîndi Raskolnikov.

— Ca idee, ne reprezentam întotdeauna veşnicia drept ceva ce nu poate fi înţeles, ceva uriaş, imens! Dar de ce trebuie să fie neapărat imensă? Şi daca veşnicia nu este decât o magherniţă oarecare, închipuieşte-ţi, o singura odaie, un fel de baie ţărăneasca, afumata, cu pînze de păianjen prin colţuri? Eu, uneori, aşa îmi închipui ca este.

— Şi niciodată, niciodată nu-ţi închipui ceva mai liniştitor şi mai drept?! exclama Raskolnikov, cu o senzaţie neplacuta.

— Mai drept? De unde ştim noi, poate că tocmai asta este mai drept şi ştii, dacă ăr depinde de mine, eu dinadins tocmai aşa aş fi făcut-o, răspunse Svidrigailov cu un zîmbet ciudat.

Un fior de gheaţa trecu prin trupul lui Raskolnikov la auzul acestui răspuns monstruos. Svidrigailov ridica ochii, îl privi ţinta şi deodată izbucni în rîs.

— Nu zău, gîndeşte-te numai, striga el, acum o jumătate de ceas nici nu ne cunoşteam, ne socoteam duşmăni! Avem o chestiune

serioasa de rezolvat, iar noi am lasat totul balta şi ne-am apucat să filozofăm! Ei, n-am spus eu ca ne asemănăm că frăţii?

— Dacă eşti ătît de bun, propuse Raskolnikov, enervat, per-mite-mi să te rog să-mi explici cât mai repede pentru care motiv am cinstea să te vad în faţa mea... fiindcă... sunt grăbit... trebuie să ies...

— Bine. Număidecât. Sora dumitale, Avdotia Romanovna, se mărită cu domnul Lujin Piotr Petrovici?

— Nu s-ar putea s-o laşi pe sora mea în afara convorbirii noastre şi să nu-i pomeneşti numele? Nu înţeleg cum îndrăzneşti să-i rosteşti numele în faţa mea, dacă eşti în adevăr Svidrigailov?

— Dar am venit tocmai ca să vorbesc despre dînsa, cum aş putea atunci şă nu-i pomenesc numele?

— Bine, vorbeşte, dar cât măi repede.

— Sunt sigur că ţi-ai şi făcut o părere despre acest domn Lujin, ruda soţiei mele, dacă ai avut prilejul sa stai de vorba cu el o jumătate de ceas, sau daca măcar ţi-a vorbit cineva despre el şi ţi l-a descris cu exactitate. Acest om nu se potriveşte deloc cu Avdotia Romanovna. După părerea mea, Avdotia Romanovna se jertfeşte cu multa mărinimie şi într-un chip cu totul nechibzuit pentru... pen­tru familia ei. Din câte ştiu despre dumneata, cred ca ai fi bucuros daca această căsătorie nu s-ar face, făra să dauneze stării materiale a surorii dumitale. Iar acum, după ce te-am cunoscut, sunt chiar convins de acest lucru.

— Tot ce spui e foarte naiv; iartă-mă, ar trebui să spun: neobră­zat, zise Raskolnikov.

— Adică vrei să spui că-mi apar interesele. Fii liniştit, Rodion Romanovici, dacă aş fi vrut să-mi apar interesele, n-aş fi vorbit atât de deschis, doar nu sunt un prost. în aceasta privinţa, aş vrea să-ţi dezvălui o ciudaţenie psihologica. Adineauri, încercând să-mi jus­tific dragostea pentru Avdotia Romanovna, ţi-am spus că eu însumi am fost o victimă. Ei, afla că acum nu mai simt dragoste pentru ea, chiar deloc, mă şi mira, fiindcă eu, într-ădevăr, am fost foarte îndrăgostit de ea...

— Din trândavie şi deşfrîu, îl întrerupse Raskolnikov.

— Ai dreptate, sunt un desfrînat şi un trîntor. De altfel, surioara dumitale are atâtea calităţi, că nu se putea să nu facă impresie asupra mea. După cum văd şi eu astăzi, n-ă fost decât o nebunie trecătoare.

— E mult de când ţi-ai dat seama?

— Am bănuit acest lucru mai demult, dar m-am convins defini­tiv abia acum trei zile, aproape în clipa sosirii mele la Petersburg. La Moscova încă îmi închipuiam că vin să-i cer mână Avdotiei Romanovna şi să mă declar rivalul domnului Lujin.

— Iartă-mă că te întrerup, nu-s-ar putea să scurtezi povestea şi să treci de-ă dreptul la scopul vizitei dumitale? Sunt grăbit, trebuie să plec...

— Foarte bucuros. Odată sosit aici şi hotărît să întreprind un anumit... voiaj, am dat în prealabil unele dispoziţii. Copiii mei au rămas la o mătuşă de-ă lor; sunt bogaţi şi nu ău nici o nevoie de mine. De altfel: tată sunt eu? Nu mi-am oprit decât ceea ce mi-a daruit acum un an Marfa Petrovna. Mi-ajunge ătît. Iărtă-mi digre­siunile, acum trec la problema în sine. înainte de a pleca în voiajul care poate totuşi va avea loc, aş vrea să isprăvesc şi cu domnul Lujin. Nu că nu l-aş putea suferi, dar din pricina lui a fost ultima cearta între mine şi Marfa Petrovna, când am aflat că dînsă a pus la cale această căsătorie. Acum, cu ajutorul dumitale, şi poate chiar în prezenţa dumitale, aş dori s-o văd pe Avdotia Romanovna şi să-i explic, în primul rând, că de la domnul Lujin nu numai că nu va avea un avantaj, dar, dimpotrivă, se va vedea de-a dreptul păgubită. Apoi, după ce-i voi cere iertare pentru neplacerile pe care le-a avut acum câtva timp, i-aş cere îngăduinţă să-i ofer zece mii de ruble şi să-i uşurez astfel ruptură cu domnul Lujin, ruptură care, sunt sigur, nu i-ăr fi neplacută, de ar avea posibilitatea s-o facă.

— Dar dumneata într-adevăr eşti nebun! strigă Raskolnikov, mai curând mirat decât furios. Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel?