F. M. Dostoievski crima şi pedeapsă

— Nu ştiu. Numai astăzi este aşa... o singură dată în viaţa... tare dorea să-l pomenească, să-i cinstească memoria... e foarte inteligenta... Dar, cum doriţi dumneavoastră, eu am să vă fiu foarte, foarte... ei toţi au să vă fie... şi Dumnezeu are să vă... şi orfanii...

Sonia nu isprăvi, o podidiră lacrimile.

— Aşa. Te rog deci şă ţii seamă de ceea ce ţi-ăm spus; iar acum, binevoieşte sa primeşti în interesul rudei dumitale, pentru primele nevoi, personal de la mine, o sumă de care pot dispune. Şi aş dori foarte, foarte mult ca numele meu sa nu fie pomenit. Aşa... am şi eu unele griji, cum s-ar zice, şi mai mult, nu sunt în stare...

Şi Piotr Petrovici îi întinse Soniei o bucata de zece ruble, pe care o desfăcu cu toată luarea-aminte. Sonia luă banii, se aprinse la faţă, sări în picioare, murmură ceva şi căută să se retragă cât mai iute. Piotr Petrovici o conduse solemn pînă la uşa. Ea se repezi, în sfîrşit, afara, emoţionata; istovita şi grozav de tulburata, şe înapoie la Katerină Ivanovna.

Tot timpul cât a durat aceasta scena, Andrei Semionîci a stat la fereastra sau a umblat prin odaie, nevoind să întrerupă discuţia; dar după ce Soniă pleca, el se apropie deodată de Piotr Petrovici şi-i întinse solemn mână.

— Am auzit şi am văzut tot, zise el, apăsînd mai ales pe cuvîntul văzut. Este nobil, adică am vrut să spun: este uman! Ai vrut să eviţi recunoştinţa, am văzut! Şi cu toate că, mărturisesc, nu sunt de acord din principiu cu binefacerile individuale, căci ele nu numai că nu nimicesc radical răul, ci, dimpotrivă, îl nutresc chiar, cu toate aces­tea, nu pot să nu recunosc că am privit gestul dumitale cu multa placere, da, da, îmi place.

— E o nimica toata! murmura Piotr Petrovici, cam tulburat şi căutînd parca să citească ceva în gîndurile lui Lebeziatnikov.

— Nu, nu e o nimica toata! Un om jignit şi furios ca dumneata, după povestea de aseară şi, în acelaşi timp, capabil sa se gîndească la nefericirea altora, un atare om... chiar daca prin acţiunea lui săvîrşeşte o greşeala sociala, cu toate acestea... merita tot respectul! Nu m-am aşteptat de la dumneata, Piotr Petrovici, cu atât mai mult, cu cât, după convingerile dumitale... O, cât de mult te mai încurca în viaţa aceste convingeri! Cât te tulbura, bunăoară, insuccesul de ieri! perora bunul Andrei Semionîci, simţindu-se din nou grozav de atras spre Piotr Petrovici. Ce nevoie ai, spune şi dumneata, nobilul şi scumpul meu Piotr Petrovici, tocmai de aceasta căsătorie, de această căsătorie legitima? La ce foloseşte în căsnicie tocmai aceasta stare legitima? Daca vrei, bate-mă, dar eu mă bucur, mă bucur grozav că aceasta căsătorie a dat greş, că eşti liber, ca încă nu eşti cu desăvîrşire pierdut pentru omenire, mă bucur nespus... Vezi: am spus tot!

— Fiindcă, cu amorul dumitale liber, nu doresc să port coarne şi să dadacesc copiii altuia, iată pentru ce am nevoie de căsătorie legitimă, zise Lujin, numai ca să răspunda ceva.

Părea preocupat şi chiar dus pe gînduri.

— Copii? Ai atins problema copiilor? Andrei Semionîci tresari ca un cal de lupta care aude trompeta militară. Copiii sunt o pro­blema sociala şi o problema de cea mai mare importanţă, sunt de acord; dar problema copiilor se va soluţiona altfel. Unii neaga cu desăvîrşire problemă copiilor, ca şi orice alta aluzie la familie. O şă vorbim despre copii mai tîrziu, acum să ne ocupăm de coarne! Mărturisesc că este punctul meu slab. Aceasta expresie urîtă de husar, aceasta expresie puşkiniană este de neconceput în lexiconul viitorului. Şi apoi, ce înseamnă coarne? O, ce rătăcire! Care coarne? Pentru ce coarne? Ce nerozie! Dimpotrivă, tocmai în dragostea libera ele nu vor exista! Coarnele nu sunt altceva decât urmarea firească a oricărei căsătorii legitime, o îndreptare, cum s-ar zice, un protest, aşa încât în acest sens nu sunt câtuşi de puţin înjosi­toare... Şi dacă vreodată - presupunînd că aş putea să comit această absurditate - aş încheia o căsătorie legitimă, afurisitele dumitale coarne au să mă bucure nespus. O să-i spun atunci soţiei mele: „Draga mea, pînă azi te-am iubit numai, de acum înainte te stimez pentru că ai ştiut să protestezi". Rîzi? Rîzi pentru că nu eşti în stare să te rupi de prejudecăţi! Pe dracu', înţeleg foarte bine de ce este atât de neplacut să fii înşelat într-o căsătorie legitimă; dar asta nu este decât urmarea ticăloasă ă unui fapt ticălos, care înjoseşte atât o parte cât şi cealaltă. Iar atunci când coarnele se pun deschis, ca în amorul liber, atunci ele nu mai există, ele sunt de neconceput, şi-şi pierd pînă şi denumirea de coarne. Dimpotrivă, soţia dumitale îţi va dovedi astfel cât de mult te stimează, considerându-te incapabil să te împotriveşti fericirii sale, şi atât de format, încât să nu te răzbuni pe ea din pricina noului ei bărbat. Pe dracu', uneori visez că dacă o să mă mărit vreodată, ptiu! adică dacă o să mă însor (liber sau legal, nu contează) mi se pare că eu singur o să-i aduc neveste-mii un ăniănt, dacă o să văd că trece prea mult timp şi că nu-şi ia unul: „Draga mea, o să-i spun, eu te iubesc, dar pe deasupra vreau ca tu să mă stimezi — poftim!" E just ce spun?...

Piotr Petrovici chicotea, dar fără prea măre chef. Aproape că nu-l asculta. Se gîndeă la altceva, şi pînă şi Lebeziatnikov sfîrşi prin a observa acest lucru. Piotr Petrovici părea tulburat, îşi freca mîinile, cădea pe gînduri. Toate acestea Andrei Semionîci şi le aminti şi le înţelese mai tîrziu...

Capitolul II

Cum s-a născut în mintea zdruncinata ă Kăterinei Ivanovna ideea acestui praznic absurd, ar fi greu de spus. Costase aproape zece ruble din cele douăzeci şi ceva pe care i le daduse Raskolnikov pentru înmormîntare. Poate că eă se simţea obligată să cinstească „cum se cuvine" memoria răposatului, ca să ştie toţi chiriaşii, şi mai ales Amalia Ivanovna, că el „n-a fost măi rău decât alţii, ba chiar mai bun", şi că nimeni nu are dreptul să se „mîndrească" în faţa lor. Poate că rolul cel mai important l-a jucat acea mîndrie a săracului datorita căreia, când se pune problema unor obiceiuri obligatorii pentru toata lumea în viaţa noastră de toate zilele, mulţi oameni sărmani îşi ies din piele şi-şi cheltuiesc ultimul băn economisit cu truda numai ca să nu fie „mai prejos ca alţii" şi ca aceşti alţii să „nu-i condamne". Poate că ea voia cu aceasta ocazie, tocmai în clipa când fusese părăsită de toţi, să le arate acestor „chiriaşi păcătoşi şi de nimic" nu numai că „ştie să trăiască şi sa primească lumea", dar că fusese crescută pentru alta soarta, că fusese crescută ,,într-o casă nobila, s-ar putea spune aris­tocratica, de colonel!" şi, desigur, nu ca să măture singură pe jos său să spele noaptea cîrpele copiilor. La aceste paroxisme de orgoliu şi mîndrie ajung uneori oamenii cei mai sărăci şi măi frînţi de nevoi; ele se transformă câteodată într-o necesitate imperioasă, de nestăvilit. Iar pe lîngă toate acestea, Katerina Ivanovna nu era o fiinţă pe care s-o frîngă nevoile, adică s-o sperie şi să-i supună voinţă — nu. în ăfără de aceasta, Sonecika spunea, pe drept cuvînt, că biată femeie îşi pierde minţile. Ce-i drept, ăstă nu se putea afir­mă încă sus şi tare, dar era vădit că, în ultima vreme, în tot anul acesta trecut, biată ei minte fusese prea încercata ca să nu se rătăcească. Pe de altă parte, medicii sunt de părere că procesul tuberculos acut contribuie la slabirea facultăţilor mintale.

Băuturi multe şi de deosebite feluri nu erau, şi Madera lipsea; Piotr Petrovici exagerase lucrurile; totuşi, băuturile nu lipseau. Era şi votcă, şi rom, şi vin de Lisabona, toate de cea mai proasta cali­tate, dar în cantitate suficienta. Din gustări, în afara de coliva, măi erau trei sau patru feluri (între altele şi placinte), toate pregătite în bucătăria Amaliei Ivanovna, şi pe deasupra, s-au pus doua Samovare pentru ceaiul şi punciul care trebuiau servite după-măsă. Cumpărăturile fuseseră făcute de Katerina Ivanovna personal, cu ajutorul unui chiriaş, un polonez prăpădit, care, Dumnezeu ştie de ce, se pripăşise pe lîngă madam Lipevehsel, şi care s-a pus imediat la dispoziţia Katerinei Ivanovna. O zi întreagă - în ajun şi în dimineaţa înmormîntării - omul acesta alergase de-i sfîrîiau călcîiele, cu limba scoasă de un cot, cu o rîvnă pe care nu pierdea nici un prilej s-o învedereze. Pentru toate fleacurile se ducea mereu s-o întrebe pe Katerina Ivanovna, alergase chiar s-o caute în piaţă, şi-i spunea întruna: pani borunjina. Pînă la urmă o plictisi rău de tot, deşi la început spusese singură că s-ar fi prăpădit fără „acest om serviabil şi mărinimos". Katerina Ivanovna avea obiceiul de a împodobi pe primul venit în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare, de a-l lauda peste măsură, aşa că unii se simţeau chiar prost, de-a născoci, spre lauda acestuia, felurite împrejurări şi situaţii care nu existau decât în închipuirea ei, dar în care credea cu toată sinceri­tatea, că apoi, deodată, să se simtă dezamăgită, să-l facă de două parale şi să-l dea afara pe omul în faţa căruia, literalmente, se prosternase cu câteva ceasuri măi înainte. De felul ei era vesela, îngăduitoare, şi rîdea uşor, dar necontenitele nenoroace şi insuccese o făcuseră să ceară şi să dorească cu atâta înverşunare ca toată lumea să trăiască în pace şi bucurie şi să nu cuteze să trăiăscă altfel, încât cea mai mica disonanţa, ceă măi infima abatere o aducea într-o stare de frenezie, şi nu era nevoie decât de o clipă că, după cele mai strălucite speranţe şi fantezii, să înceapă deodată să blesteme soar­ta, să rupă şi să spargă tot ce-i cădea în mînă, şi să se deă cu capul de pereţi. Amalia Ivanovna, de asemenea, ajunsese dintr-o data la mare cinste şi capătă o importanţa extraordinara în ochii Katerinei Ivanovna, poate numai din pricină că se oferise cu draga inimă să ia parte la toate pregătirile praznicului, luînd asupra ei aşezarea mesei, grija şerveţelelor, a veselei etc, etc. şi prepararea gustărilor în propria sa bucătărie. Plecând la cimitir, Katerina Ivanovna îi dadu depline puteri şi o lasă să-i ţină locul, iar Amalia Ivanovna se arătă vrednică de aceasta cinste: măsă era pusa destul de cuviin­cios; desigur, vesela, furculiţele, cuţitele, paharele, păhărelele, ceştile erau de diferite mărimi şi forme, împrumutate de la chiriaşi, dar la ora hotărîtă se aflau rânduite fiecare la locul lor, şi Amalia Ivanovna, simţind că-şi făcuse datoria, îi întîmpină pe cei ce se întorceau de la cimitir cu oarecare mîndrie, gătită cu o bonetă de doliu, cu panglici noi şi rochie neagră. Această mîndrie, deşi meri­tata, nu fu pe placul Katerinei Ivanovna: „S-ar putea crede că fără dînsa n-aş fi ştiut să pun masa!" De asemenea, nu-i placu nici boneta cu panglicile ei noi: „Nu cumva proasta asta de nemţoaică se mîndreşte că este proprietăreasă şi că s-a îndurat din mila să dea o mînă de ajutor sărmanilor ei chiriaşi? Din mila! Auzi dumneata! La tatăl Katerinei Ivanovna, fost colonel şi aproape guvernator, se dadeau uneori mese de câte patruzeci de persoane, şi o Amalie Ivanovna oarecare, sau mai bine zis Ludvigovna, n-ar fi fost primită nici la bucătărie..." De altfel, Katerina Ivanovna nu voia să-şi deă pe făţă deocamdată sentimentele, deşi în sufletul ei îşi promisese că o va pune la locul ei pe Amalia Ivanovna chiar astăzi, căci altfel şi-ar luă nasul la purtare; iar pînă atunci hotărî să se poarte cu răceala. O altă neplacere îi spori de asemenea enervarea: la înmormîntare, dintre toţi chiriaşii poftiţi, în afară de polonezul acela nenorocit, care apucase să meargă şi la cimitir, nu venise aproape nimeni; iar la pomană, adică la masă, sosiră cei mai sărăci şi mai puţin importanţi, mulţi dintre ei chiar cu chef şi ătît de negli­jent îmbrăcaţi, aproape rufoşi. Cei mai în vîrstă sau mai serioşi lipseau, de parcă s-ar fi înţeles anume. Piotr Petrovici, bunăoară, chiriaşul cel mai de seamă şi, s-ar putea spune, cel mai serios, nu venise, deşi cu o seară mai înainte Katerina Ivanovna spusese minuni despre el la toată lumea, adică Amăliei Ivanovna, Polecikăi, Soniei şi polonezului, cum că este omul cel mai nobil, cel mai mărinimos, cu legături extraordinare, prieten cu primul ei soţ, primit în casa tatălui ei, şi care îi promisese să întrebuinţeze toate mijloacele ca să-i obţină o pensie serioasa. E de ţinut minte că atunci când Katerina Ivanovna lauda legăturile şi averea cuiva, o făceă cu totul dezinteresat, fără vreun calcul personal, fără gîndul să tragă din asta vreun folos oarecare, o făcea din toătă inima, din placerea de a lauda şi a da mai multă greutate persoanei laudate. După Lujin şi, probabil, „urmîndu-i exemplul" nu veni nici „ticălosul ăcela de Lebeziatnikov". „Ce şi-o fi închipuit? A fost invitat numai din mila, pentru că locuieşte în aceeaşi camera cu Piotr Petrovici şi e prietenul lui, aşa ca nu se putea sa nu-l poftească şi pe el". Lipsea, de asemenea, şi o doamna din lumea buna, cu „fata ei răscoapta", care, deşi nu şedea în casa Amaliei Ivanovna decât de doua săptămîni, se şi plînsese de câteva ori că le supără gălagia şi ţipetele care vin din odaia familiei Marmeladov, mai ales atunci când răposatul se întorcea beat, ceea ce, fireşte, Amalia Ivanovna adusese la cunoştinţa Katerinei Ivanovna, în tim­pul unei certe, când o ameninţase cu evacuarea şi uriaşe cât o ţinea gura că Maremeladovii strică liniştea „chiriaşilor nobili, cărora nu le ajung nici pînă la gleznă". Katerina Ivanovna îşi propusese sa le poftească anume pe aceasta cucoană şi pe fiica ei cărora, aşa-zis, „nu le ajungea nici pînă la glezna", cu atât mai mult cu cât, atunci când se întîlneau întîmplator, doamna îşi întorcea cu trufie capul; îşi propusese să o poftească tocmai ca să-i arate ca „este însufleţită de gînduri şi sentimente mult mai nobile şi că le invită fără să ţină seama de purtarea lor răutăcioasa", şi apoi să vada şi dumnealor ca ea, Katerina Ivanovna, n-a trăit totdeauna aşa cum trăieşte acum. Era hotărîtă să explice toate acestea la masa, pomenind totodată şi despre tatăl ei care a fost guvernator, ca apoi să spună, în treacăt, că unele persoane puteau să nu se ostenească să-i întoarcă spatele când se întîlneau cu ea, fiindcă aceasta purtare este cât se poate de nelalocul ei. N-a venit nici grasul locotenent-colonel (de fapt căpitan de stat-major în rezervă), şi n-a venit fiindcă, încă de dimineaţa, zăcea „motoşit". într-un cuvînt, nu erau de faţa decât: polonezul, un nenorocit de conţopist îmbrăcat într-un frac soios, care avea o mulţime de puncte negre pe obraz, nu ştia să deschida gura şi mirosea urît; un bătrînel surd şi aproape orb, care făcuse cândva serviciu la poşta şi pentru care, din timpuri imemoriale, platea cineva, nu se ştia de ce, chiria la Amalia Ivanovna. Apoi un locotenent la pensie, beat, care, de fapt, nici nu făcuse armata, şi fusese funcţionar la intendenţă; acesta a intrat rîzînd tare, aşa cum nu se face în lumea buna, şi „închipuiţi-vă" - era fără jiletcă! Unul se aşeză de-a dreptul la masa, fără măcar s-o salute pe Katerina Ivanovna şi, în sfîrşit, un oarecare, neavînd haine, sosi în halat, dar asta era atât de necuviincios, încât prin străduinţele Amaliei Ivanovna şi ale polonezului individul fu scos afara. Polonezul aduse cu el şi alţi doi polonezi, care nici nu locuiseră vreodată la Amalia Ivanovna şi pe care nimeni nu-i mai văzuse în casa ei. Toate acestea o impresionară rău şi o enervară pe Katerina Ivanovna. „Pentru cine se făcuseră toate pregătirile?" Pînă şi copiii, ca să fie destul loc, nu fuseseră aşezaţi la masa care şi aşa ocupa toata camera, ci într-un colţ, pe o lada; cei doi mai mici - pe o banca, iar Polecika, fiind mai mare, trebuia să vada de ei, să le dea de mîncare şi să le şteargă năsucurile „ca unor copii de familie buna". într-un cuvînt, văzînd acestea toate, Katerina Ivanovna nu se putu împiedica de a-şi întîmpina musafirii cu şi mai mult ifos ca de obicei, şi chiar cu trufie. Le arunca o privire foarte severă unora şi îi pofti de sus să ia loc la masa. Socotind-o, cine ştie de ce, pe Amalia Ivanovna responsabila de lipsă invitaţilor principali, începu să se poarte cu eă ătît de băţos, încât Amalia Ivanovna observă numaidecât şi se simţi extrem de jignita. Acest început nu prevestea nimic bun. în cele din urma, toată lumea luă loc în jurul mesei.

Raskolnikov sosise aproape în clipa când familia se întorsese de la cimitir. Katerina Ivanovna se bucurase văzîndu-l, în primul rând fiindcă el era singurul „oaspe cult" şi „peste doi ani, avea să ocupe catedra de profesor universitar la Universitatea oraşului" şi, în al doilea rând, pentru că el îşi ceruse imediat scuze, cu mult respect, că n-a putut să vină la cimitir, cu toata marea lui dorinţa. Se năpus­tise deci asupra lui, îl aşezase alaturi, în stînga ei (în dreapta luase loc Amalia Ivanovna) şi, cu toată agitaţia şi grija ca mîncarea să fie servită cum trebuie şi toată lumea să aibă de ajuns, cu toată tuşea chinuitoare, care o zguduia şi o făcea să se sufoce întruna şi care parcă se înrăise şi măi mult în ultimele două zile, îi vorbea mereu în şoaptă, grăbindu-se să reverse asupra lui tot ceea ce i se adunase în suflet şi toata indignarea îndreptăţită pentru praznicul nereuşit; din când în când, totuşi, trecea de la indignare la rîsul cel mai vesel, nestăvilit chiar, atunci când îşi bătea joc de musafiri şi mai ales de proprietăreasă.

— Numai pupăza e de vină! înţelegeţi despre cine vorbesc, da, da, despre eă! şi Katerina Ivanovna arăta cu capul spre gazda ei. Priviţi-o: cască ochii, simte că vorbim despre eă, dar nu pricepe o iotă şi se zgîieşte de-i ies ochii din cap. Uf, ce mai bufniţă! Ha-ha-ha!... Khe-khe-khe! Aş vrea să ştiu şi eu ce vrea să dovedească cu boneta ei? Khe-khe-khe! Aţi observat: ar vrea cu tot dinadinsul să facă aşa, încât lumea să-şi închipuie că raa protejează şi-mi face măre cinste stînd la măsă cu mine. O rugasem, ca pe o persoană de treabă, să poftească la praznic oameni mai cumsecade şi, mai ales, pe cei care l-au cunoscut pe răposat, şi priviţi pe cine mi-a adus: nişte bufoni, nişte bădarani! Uitaţi-vă numai la individul acela cu mutră plină de bube: adevărată broasca rîioasă! Şi polonezii aceia... hă-hă-hă! Khe-khe-khe! Nimeni nu i-a văzut niciodată aici, cel puţin eu nu i-am văzut în viaţă mea; pentru ce au venit, spuneţi-mi şi mie, vă rog? Sţău unul lîngă altul, că înşiraţi pe o ăţă, liniştiţi. Hei, panie, strigă ea unuia dintre polonezi, ai luat blinele? Mai ia. Beă şi bere, bere! Nu vrei votcă? Priviţi: a sărit în sus, se înclină, uitaţi-vă, uităţi-vă, trebuie să fie lihniţi de foame, săracii! Să mănînce, nu-i nimic. Cel puţin ei nu fac gălagie, doar că... zău, mă cam ţem pentru argintăria gazdei!... Amăliă Ivănovnă, i se adresă ea aproape cu glas tare, dacă dispare vreo linguriţă, să ştii că eu nu răspund, te previn de pe acum! Ha-ha-ha! se porni pe rîs, întorcându-se din nou spre Raskolnikov şi, mulţumită de ieşirea ei, arătă cu capul spre gazda. N-a înţeles, iarăşi n-a înţeles! Sade gură-căscă, priviţi; o bufniţă, o adevărată bufniţă împopoţonaţă cu panglici noi, ha-ha-ha!

Rîsul se transformă din nou într-o tuse chinuitoare, care ţinu cel puţin cinci minute. Câteva picături de sînge îi colorară batistă, broboane de sudoare îi apărură pe frunte. Arătă în tăcere sîngele lui Raskolnikov şi de îndată ce reîncepu să respire mai uşor, îi şopti din nou, însufleţită şi cu pete roşii în obraji:

— Gîndiţi-vă, i-am dat sarcina cea mai delicată, se poate spune: de a o invita pe doamna aceea şi pe fiica doamnei, înţelegeţi despre cine vorbesc? Trebuia să procedeze cu mult tact şi fineţe, dar ea a făcut în aşă fel, încât proasta aceea, venita nu ştiu de unde, această

creatură arogantă, această provinciala înfumurată numai pentru că e văduva unui maior oarecare şi a venit sa umble după pensie, sa-şi rupă pingelele prin ministere, fiinţa asta, care la cincizeci şi cinci de ani îşi căneşte sprîncenele şi se sulemeneşte (astă o ştie toată lumea)... da, şi această fandosită nu numai că n-ă binevoit să vină, dar nici n-ă trimis măcăr scuze, ăşa cum cere, în astfel de ocazii, cea mai elementara bună creştere! Nu pricep de ce n-a venit Piotr Petrovici? Dar unde este Sonia? Unde a plecat? A, iăt-o în sfîrşit! Unde ai fost, Sonia? Ciudat, pînă şi la înmormîntărea tatălui tău nu poţi să fii punctuala. Rodion Romanici, fă-i loc lîngă dumneata. Uite locul tau, Sonecika... ia ce vrei. Ia piftie, e mai buna. Acuşi au să aducă blinelele. Copiii ău căpătat mîncăre? Polecika, aveţi tot ce vă trebuie? Khe-khe-khe! Bine, bine! Fii cuminte, Lenia, iar tu, Kolea, nu măi da din picioruşe; stai cum i se cuvine unui băieţel de familie bună. Ce zici, Sonecika?

Sonia se grăbi să-i transmită numaidecât scuzele lui Piotr Petrovici, căutînd să vorbească cât mai tare, ca toata lumea să auda şi întrebuinţînd expresiile cele mai alese şi mai respectuoase, anume inventate şi rotunjite de ea, ca venind din partea lui Piotr Petrovici. Adaugă că acesta o rugase stăruitor să spună că va veni, de îndată ce vă avea posibilitatea, ca să discute afaceri între patru ochi cu dînsa, şi să se înţeleagă ce s-ar putea face şi întreprinde mai tîrziu etc, etc.

Sonia ştia că asta o va potoli şi o va linişti pe Katerina Ivanovna, că ea se va simţi măgulită şi, mai ales, că mîndria ei va fi satisfăcută. Se ăşeză alaturi de Raskolnikov, pe care-l salută, grăbită, şi îi aruncă în treacăt o privire iute şi plina de interes. Dar în tot timpul mesei parcă se feri să se uite la el, său să-i vorbească. Părea oarecum distrată, cu toate că eră numai ochi şi urechi, ca să facă totul pe placul Katerinei Ivănovnă. Nici eă, nici Katerina Ivanovna nu erau în doliu, fiindcă nu aveau rochii negre; Sonia purta o rochiţă cafenie, iăr Katerina Ivanovna, singura rochie pe care o avea, o rochie de stamba de culoare închisa, cu dungi. Scuzele lui Piotr Petrovici prinseră de minune. Katerina Ivanovna le asculta, plina de importanţa, şi se informă cu gravitate cum o duce cu sănătatea Piotr Petrovici. Apoi, îi şopti cu glas tare lui Raskolnikov că ăr fi fost într-adevăr ciudat ca un om atât de serios şi respectabil ca Piotr Petrovici să vina „într-o societate atât de stranie", cu tot devotamentul lui faţa de familie şi vechea prietenie cu tatăl ei.

— Tocmai de aceea îţi sunt deosebit de recunoscătoare, Rodion Romanici, ca n-ai dispreţuit casa şi masa noastră chiar în aceste împrejurări, adaugă ea aproape tare. De altfel, sunt convinsă că numai deosebită dragoste pe care ai purtat-o sărmanului meu răposat te-ă îndemnat să te ţii de cuvînt.

îşi roti din nou cu mîndrie şi demnitate privirile asupra musafi­rilor şi îl întrebă tare, peste masă, pe bătrînul surd daca mai doreşte friptură şi dacă i s-a dat vin de Lisabona. Batrînelul nu răspunse şi multă vreme nu putu să priceapă ce i se cere, deşi vecinii, ca să rîda, îl trăgeau de mînecă. El îşi rotea privirile cu gura căscata, fapt care spori şi măi mult ilaritatea comesenilor.

— Ce tembel! Ia priviţi, ia priviţi! Pentru ce l-au adus aici? Cât despre Piotr Petrovici, am fost totdeauna sigura de sentimentele lui, urmă Kăterină Ivanovna către Raskolnikov. El, desigur, nu seamănă defel... (zise ea răspicat, cu glas tare, întorcându-se cu un aer atât de sever spre Amalia Ivanovna, că aproape o băgă în sperieţi) cu fandositele dumitale, pe care tatăl meu nu le-ar fi luat nici ca bucătărese, iar răposatul meu soţ, fireşte, daca le-ar fi făcut cinstea de a le primi, ar fi făcut-o numai din nesecata lui bunătate.

— Da, îi placea să bea, îi placea, placea! strigă deodată ofiţerul de intendenţă la pensie, golind al doisprezecelea pahar de votcă.

— Răposatul avea într-adevăr aceasta slabiciune, ăsta o ştie toată lumea, se repezi la el Katerina Ivanovna, dar era un om bun, cu suflet nobil, şi-şi respecta familia; numai ca în bunătatea lui se încredea prea mult în diverşi indivizi vicioşi şi numai Dumnezeu ştie cu cine n-a băut, chiar cu oameni care nu meritau să-i sărute tălpile! închipuieşte-ţi, Rodion Romanici, am găsit în buzunarul lui un cocoşel de turtă dulce: venea spre casă beat mort şi totuşi nu-şi uitase copiii.

— Cocoşel? Ai binevoit să spui: cocoşel? strigă ofiţerul de inten­denţa.

Katerina Ivanovna nu catadicsi să răspunda. Căzu pe gînduri şi ofta.

— Dumneata crezi, desigur, ca toţi ceilalţi, că mă purtam prea aspru cu el, urma dînsa, vorbindu-i lui Raskolnikov. Nu este aşa! Ma respecta, mă respectă foarte mult! Ce suflet bun! Şi cât de rău îmi părea uneori de el! Câteodata şedea într-un ungher, ma privea şi deodată simţeam ca mi se face aşa de tare mila de el, că aş fi vrut să-l mîngîi, dar mă gîndeăm: „Am să-l mîngîi şi el are sa se îmbete"; numai cu asprimea îl puteam ţine în frîu.