F. M. Dostoievski crima şi pedeapsă

E cel mai bun lucru de făcut, cel mai avantajos pentru dumneata, şi pentru mine de asemenea, fiindcă scap astfel de corvoada asta. Ei, spune, nu mă port eu deschis faţa de dumneata? Raskolnikov se gîndi o clipa.

— Ascultă, Porfiri Petrovici, dumneata singur ai spus că n-ai decât psihologia împotriva mea şi că aştepţi dovezi ca să poţi demonstra matematic vinovăţia mea. De unde ştii ca în clipa de faţa nu greşeşti?

— Nu, Rodion Romanici, nu greşesc. Am o dovada mica. Aceasta dovada am găsit-o mai demult; m-a ajutat Dumnezeu!

— Ce dovada?

— N-am să-ţi spun, Rodion Romanici. Dar, în orice caz, acum nu mai am dreptul sa amîn; am să te arestez. Aşa ca judeca şi dum­neata: pentru mine acum e totuna, şi deci ceea ce fac e numai pen­tru dumneata. Crede-mă că te învăţ de bine, Rodion Romanici!

Raskolnikov zîmbi, mînios.

— Ce spui dumneata nu este numai ridicol, dar şi neobrăzat. Să presupunem că aş fi vinovat (lucru pe care nu-l recunosc deloc), ce rost ar avea să ma predau când chiar dumneata spui că acolo la închisoare am să fiu la odihna?

— Eh, Rodion Romanici, nu trebuie să dai crezare chiar tuturor cuvintelor mele: s-ar putea să fie şi sa nu fie odihnă! Asta nu-i decât o teorie, şi încă una care îmi aparţine, adică ce spun eu e lege pen­tru dumneata? Poate ca şi acum îţi ascund ceva. Doar nu-mi poţi cere să-ţi dezvălui tot ce ştiu! He-he! Punctul doi: ce avantaj ai avea? Ştii dumneata ce reducere importanta a pedepsei ar urma'? Gîndeşte-te numai. în ce moment vii sa te predai? Tocmai în momentul când un altul a luat vina asupra lui şi a încurcat iţele justiţiei? Iar eu, mă jur pe Dumnezeu, am să le potrivesc toate aşa de bine acolo, încât să-ţi revină dumitale tot meritul acestui gest. O să nimicim toata aceasta psihologie, toate bănuielile care cădeau asupra dumitale am să le reduc la nimic, aşa încât crima dumitale să apară ca un fel de întunecare a minţii, fiindcă, judecind drept, chiar aşa si este. Sunt un om cinstit, Rodion Romanici, şi am să mă ţin de cuvînt.

Raskolnikov tăcea, întristat, cu capul în piept; chibzui multa vreme şi, în sfîrsit, zîmbi din nou, dar de data aceasta zîmbetul lui era blînd şi trist.

— Eh, nu-i nevoie! rosti el ca şi cum nu s-ar mai fi ascuns de fel de Porfiri Petrovici. Nu face! N-am nevoie de reducerea voastră!

— Tocmai de asta m-am temut! exclama Porfiri cu căldura şi parca fară voia lui. M-am temut că te lipseşti de reducerea noastră!

Raskolnikov îl privi, trist şi solemn.

— Ascultă, nu dispreţui viaţa, urma Porfiri, mai ai mult înaintea dumitale. Cum n-ai nevoie de reducere, cum poţi sa spui una ca asta? Om pripit ce eşti!

— Ce mai am înaintea mea?

—Viaţa! Ce, eşti proroc, să ştii ce-ţi va mai aduce? Caută şi vei găsi. Poate că Dumnezeu tocmai aici te-a aşteptat. Şi apoi, nu vei fi osîndit pe viaţa...

— Voi căpăta o reducere... rîse Raskolnikov.

— Nu cumva te împiedica ruşinea, în înţelesul burghez al cuvîn-tului? Poate tocmai asta te sperie, fără să-ţi dai seamă, fiindcă eşti tânăr? Şi tocmai dumneata n-ar trebui să te sperii sau sa te ruşinezi să mărturiseşti.

— Aş! Nu-mi pasa! şopti cu dispreţ şi dezgust Raskolnikov, de parca nu-i venea nici măcar să mai vorbească.

Dadu să se scoale, ca şi când ar fi vrut să plece, şi se aşeza din nou, vădit abătut.

— Nu-ţi pasă! Nu mai crezi pe nimeni şi-ţi închipui ca te lingu­şesc grosolan; dar mult ai trăit dumneata? Multe pricepi? A născocit o teorie şi acum se ruşinează că a dat greş, că e prea puţin origi­nala! Ce-i drept, a dat un rezultat ticălos, şi totuşi dumneata nu eşti un ticălos fară putinţa de îndreptare. Nu, nu eşti atât de ticălos! Cel puţin n-ai stat să te înşeli singur prea multa vreme, ai dat numai-decât de capăt. Ştii ce părere am despre dumneata? Dumneata eşti dintre aceia cărora poţi sa le scoţi şi maţele şi au sa stea să se uite zîmbind la călaii lor, numai să-şi fi găsit o credinţa sau un Dumnezeu. Găseşte şi ai sa trăieşti. Mai întîi, dumneata de mult trebuia sa schimbi aerul. Şi apoi, şi suferinţa e buna la ceva. Suferă. Pătimeşte. Mikolka poate are dreptate că doreşte să pătimească. Ştiu că eşti un sceptic, dar nu mai face pe deşteptul, lasă totul pe seama vieţii, fără sa stai mult pe gînduri; n-avea grija, ea are să te scoată la mal şi are să te pună pe picioare. Pe care mal? De unde să ştiu? Eu cred numai că mai ai mult de trăit. Ştiu că-mi iei cuvintele drept predica învăţata pe de rost; dar poate că mai tîrziu ai să-ţi aminteşti de ele şi au să-ţi prinda bine; eu de aceea ţi le spun. E încă bine că ai omorît-o numai pe baba aceea. Dacă ai fi născocit alta teorie, poate că ai fi săvîrşit ceva de o suta de milioane de ori mai oribil! Poate că trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu; de unde ştii, poate că el te păstrează pentru un scop anumit. Dumneata, însă, ar trebui sa ai mai multa bărbăţie, şi să nu te sperii de ce ai făcut acum. Te temi de ispăşire? Nu, este ruşinos să te temi. Dacă ai făcut pasul acela, ţine-te tare. Aici intervine dreptatea. îndeplineşte deci ceea ce cere dreptatea. Ştiu că nu mă crezi, dar viaţa are sa te scoată la liman, şi cu timpul ai să-ţi recapeţi gustul de a trăi. Acum însă ai nevoie de aer, de aer! Raskolnikov tresari.

— Dar dumneata cine eşti, striga el, că să-mi proroceşti toate acestea? Din înălţimea cărei linişti măreţe proferezi asemenea pro­rociri înţelepte?

— Cine sunt eu? Sunt un om sfîrşit, nimic mai mult. Un om care poate simte şi înţelege, pe care viaţa l-a învăţat unele lucruri, dar un om sfîrşit. Pe când dumneata, cu dumneata este alta poveste: dum­neata eşti la începutul vieţii şi, cine ştie, poate că toata frămîntarea de astăzi are să treacă, se va risipi ca un fum, fără să lase urme. De ce te temi aşa de mult de schimbarea ce se va petrece în situaţia dumitale? Oare unui om cu inima dumitale poate să-i para rău după confort? Sau poate de faptul ca prea multa vreme n-are sa te vada nimeni? Nu despre timp este vorba, ci despre dumneata însuţi. Caută să ajungi un soare şi atunci are să te vada toată lumea. Dar trebuie, în primul rând, să fii un soare. Iar zîmbeşti, nu ştiu de ce; zîmbeşti ca vorbesc ca Schiller. Pun rămăşăg că bănuieşti că ma dau bine pe lînga dumneata! Cine ştie, poate chiar mă dau bine, he-he-he! Sa nu mă crezi pe cuvînt, Rodion Romanici, niciodată sa nu mă crezi pînă la capăt. Astă mi-e năravul, recunosc; dar uite ce aş vrea să mai adaug: cred că eşti în stare să judeci singur pînă unde sunt un om viclean şi pînă unde sunt un om cinstit.

— Când ai de gînd să mă arestezi?

— Pot sa te mai las o zi jumătate sau doua, să te plimbi. Gîn-deşte-te bine, dragul meu; roagă-te lui Dumnezeu să te lumineze. Şi crede-mă, urmeăză-mi sfatul, e tot ce ai mai bun de făcut.

— Şi daca am să fug? întreba Raskolnikov cu un zîmbet ciudat.

— Nu, dumneata n-ai sa fugi. Un mujic fuge, un sectant la moda — lacheu al ideilor străine — fuge, fiindcă lui îi e de ajuns să-i araţi un capăt de deget, ca micimanului Dîrka, şi are să creada toată viaţa tot ce pofteşti! Pe când dumneata nu mai crezi în teoria dumitale, şi atunci ce ai sa duci cu dumneata în pribegie? Ce ai să faci ca fugar? Viaţa fugarului e urîtă şi grea, iar dumneata acum, în primul rând, ai nevoie să trăieşti într-o situaţie limpede, ai nevoie de aer curat, spune şi dumneata, ăsta-i aerul de care ai nevoie? Daca fugi, ai să vii singur înapoi. Dumneata nu te poţi lipsi de noi. Iar daca te zăvorăsc, ai să stai o lună, două, hai să zicem trei şi — să-ţi aduci aminte de vorbele mele — ai să mărturiseşti, poate cu totul pe neaşteptate chiar pentru dumneata. Cu un ceas înainte poate n-ai sa ştii că ai s-o faci. Sunt sigur că ai să te hotărăşti „să pătimeşti"; acum nu mă crezi, dar ai să vezi ca tot acolo ai să ajungi. Fiindcă suferinţa este mare lucru, Rodion Romanici; nu te uita că o spune un om care a pus pe el osînză, asta n-are nici o importanţă; ştie el ce spune. Nu rîde, în suferinţa este o idee. Mikolka are dreptate. Nu, dumneata n-ai să fugi, Rodion Romanici.

Raskolnikov se scula şi-şi luă şapca. Profiri Petrovici se ridica şi el.

— Ai de gînd sa faci o plimbare? Seara are să fie frumoasa, numai să nu vină vreo furtună. De altfel, n-ar fi rău să se mai răcorească puţin...

îşi luă şi el şapca.

— Dumneata, Porfiri Petrovici, să nu-ţi închipui cumva, te rog, rosti cu o severa insistenţa Raskolnikov, ca ţi-am mărturisit ceva astăzi. Eşti un om ciudat şi te-am ascultat din pura curiozitate. Eu nu ţi-am mărturisit nimic... Să nu uiţi.

— Bine, bine, n-am să uit... Vai de mine, iar tremuri tot! Nu te nelinişti, dragul meu, are să fie cum doreşti dumneata. Plimba-te oleacă: dar nu trece peste anumite hotare. Pentru orice întîmplare, am o mică rugăminte, adaugă el, coborând glasul, e cam delicată, dar nu lipsită de importanţă: dacă cumva, din întîmplare (lucru pe care, de altfel, nu-l cred şi te socot incapabil de una ca asta), dar în cazul când totuşi - da, da, pentru orice eventualitate - dacă în cursul acestor patruzeci sau cincizeci de ore ţi-ar veni ideea să isprăveşti altfel, într-un mod fantastic - să-ţi iei viaţa, de pilda (o presiune absurda, iărtă-mă, te rog) — lasă un bileţel scurt, dar clar. Două-trei rânduri, numai două-trei rânduri şi nu uita să pomeneşti despre piatră: are să fie mai frumos. Şi acum, la revedere... gîndeşte-te bine, şi-ţi urez noroc pe calea cea noua!

Porfiri ieşi, parca îndoit de spate şi ferindu-se de a-l privi pe Raskolnikov. Acesta se apropie de fereastra, aştepta cu încordata nerăbdare ca Porfiri Petrovici să ajungă în strada şi să se depărteze de căsă, apoi ieşi şi el în grăbă din odaie.

Capitolul III

Se zorea sa ajungă la Svidrigailov. Ce putea să spere să obţină de la acest om - nu stiă nici el. Dar omul acesta avea o putere mis­terioasa asupra lui. Şi o dată ce-şi daduse seamă de acest lucru Raskolnikov nu se mai putea linişti şi, apoi, acum nu mai avea timp să amîne aceasta explicaţie.

Pe drum, o întrebare îl framînta în chip deosebit: a fost Svidrigailov la Porfiri sau nu?

Pe cât putea să judece şi era gata să jure — nu, n-a fost! Se gîndi iar şi iar, îşi reaminti întreaga vizita a lui Porfiri: nu, n-a fost, fireşte!

„Dar daca n-a fost, are să se duca sau n-are să se ducă la Porfiri?"

Deocamdată i se părea că n-ăre să se ducă. De ce? N-ar fi putut să lamurească nici el acest lucru, dar chiar dacă ar fi putut să lamurească, n-ar fi stat să-şi bătă prea mult capul. Toate acestea îl frămîntau şi totodată îl lasau destul de rece. Ciudat, nimeni poate nu l-ar crede, dar soarta lui imediată, ceea ce avea să i se întîmple azi, mâine, îl îngrijora prea puţin, se gîndea distrat la acest lucru. Altceva îl chinuia, mult mai important, ceva extraordinar — în legătură cu el însuşi - ceva capital şi care n-avea de-a face cu cealaltă chestiune. Pe lîngă asta se simţea infinit de obosit sufle­teşte, deşi în dimineaţa aceea avea judecată mai limpede decât în ultimele zile.

Oare mai făcea acum, după toate câte au fost, să lupte iarăşi ca să învingă aceste păcătoase greutăţi? Făceă oare, de pilda, să cauţi să tragi sforile în aşa fel, ca Svidrigailov sa nu se ducă la Porfiri? Să studiezi, să cauţi, să afli, să pierzi vremea cu un Svidrigailov oarecare?

O, cât de plictisit era! Cu toate acestea, se grăbea să ajungă la Svidrigailov; oare nu cumva aştepta să afle de la el ceva nou, o indicaţie, un mijloc de scăpare? Omul care se îneacă se agaţă şi de un pai! Oare soarta sau instinctul îi punea mereu faţă în faţa pe ei doi? Poate că se ducea la el numai fiindcă nu măi ştia încotro sa se îndrepte; poate că nu avea nevoie de Svidrigailov, ci de altcineva, şi se gîndise la Svidrigailov fiindcă acesta îi ieşise în cale. Sonia? Dar de ce s-ar duce acum la Sonia? Ca s-o facă din nou să plînga? Şi apoi, îi era teama de Sonia. Sonia însemna verdictul necruţător, sentinţa irevocabila. Avea de ales: său drumul lui, său drumul ei.

Mai ales în clipa de faţă nu se simţea în stare s-o vada. N-ar fi mai bine să încerce să-l descifreze pe Svidrigailov? Nu putea să nu recunoască în sufletul lui ca de mult avea nevoie de Svidrigailov. Dar pentru ce anume?

Şi totuşi, ce puteau avea comun ei doi? Nici măcar fărădelegile lor nu puteau să-i apropie. Şi pe urma, omul acesta era antipatic, probabil foarte stricat, viclean şi înşelator, poate chiar foarte rău. Umblau fel de fel de zvonuri despre el. Ce-i drept, s-a îngrijit de copiii Katerinei Ivanovna: dar cine ar putea spune pentru ce a făcut-o şi ce înseamnă ăsta? Omul acesta avea veşnic tot felul de gînduri şi planuri ascunse.

În cursul ultimelor zile, îi venise în cap o idee care-l obseda şi neliniştea grozav, cu toate că el căută s-o alunge, atât de groaznică îi părea! „Svidrigailov s-ă tot învîrtit în jurul meu, îşi zicea el, se mai învîrteşte şi acum; Svidrigailov mi-a aflat taina; Svidrigailov a avut unele intenţii asupra Duniei. Daca le mai are şi acum? Se poate afirma aproape sigur că da. Ce se va întîmpla daca acum, după ce mi-a aflat taina şi a căpătat ăştfel putere asupra mea, va voi să se folosească de ea ca de o armă împotriva Duniei?"

Acest gând îl chinuia uneori până şi în somn, dar niciodată încă nu i se înfăţişase atât de clar şi de viu ca acum, când şe ducea la Svidrigailov. Şi acest lucru îl făcea să turbeze de furie mai întîi, va trebui neîntîrziat să dezvăluie taina Dunecikăi, ceea ce vă schimbă cu totul situaţia, chiar şi în ceea ce-l priveşte numai pe el. Apoi, poate că va trebui chiar să se predea ca s-o salveze pe Dunecika de la un pas imprudent. Scrisoarea? în dimineaţa aceea, Dunecika a primit o scrisoare! De la cine putea ea sa primească scrisori aici, la Petersburg? (Lujin?) Ce-i drept, acolo veghează Razumihin; dar Razumihin nu ştie nimic. Poate că ar trebui să-i spună tot lui Razumihin? Răskolnikov se gîndi cu dezgust la acest lucru.

În orice caz, pe Svidrigailov trebuia să-l văda cât mai degrabă, hotărî el. Slava Domnului, în cazul de faţă nu-s atât de importante amănuntele, cât însăşi esenţa lucrurilor; dar daca Svidrigailov are îndrăzneala de a pune ceva la cale împotriva Duniei - atunci...

Răskolnikov era atât de obosit în vremea din urma, în ultima lună, ca nu măi putea să rezolve asemenea întrebări decât într-un singur fel. „Atunci am să-l omor", se gîndi el, cuprins de o rece deznădejde. Un sentiment apăsător îi strîngea inima; se opri în mijlocul străzii şi se uita de jur împrejur: pe ce drum o luase şi unde ajunsese? Se afla pe bulevardul X, la treizeci sau patruzeci de paşi de Sennaia, prin care trecuse; etajul de sus al casei din stingă era ocupat în întregime de un tractir. Toate ferestrele erau larg deschise; judecind după siluetele care se mişcau prin faţa feres­trelor, localul trebuia să fie plin. în sala cea măre, cântăreţii răcneau cât îi ţinea gura, răsuna clarinetul, scripca şi toba turcească. Se ăuzeău ţipete stridente de femeie. Răskolnikov voi să se întoarcă şi să plece, nedumerit că apucase pe bulevardul X, când, într-una din ultimele ferestre ale tractirului, îl zări pe Svidrigailov care şedea cu pipa în gură la o măsuţă în faţa geamului. Acest lucru îl mira grozav, îl sperie chiar. Svidrigailov îl zărise şi-l cercetă în tăcere şi, ceea ce îl mira şi mai tare pe Răskolnikov, e că părea că vrea să se scoale ca să plece neobservat. Răskolnikov se prefăcu numaidecât ca nu-l vede şi că se uita visător într-altă parte, dar nu înceta totuşi de a-l urmări cu coada ochiului. Inima îi zvîcnea, neliniştita. Era vădit că Svidrigailov ţinea şă nu fie văzut. îşi scosese pipa din gură şi voia să se ascunda; dar, când se ridică şi dadu scaunul la o parte, observa pesemne că Răskolnikov îl vede şi-l urmăreşte. între ei se petrecea ceva asemănător cu scenă primei întîlniri, când Răskolnikov se prefăcea că doarme. Un zîmbet mucalit se ivi pe buzele lui Svidrigailov, laţindu-se tot măi mult. Şi unul şi celalalt ştiau că şe văd şi se urmăresc reciproc. în cele din urma, Svidrigailov începu să rida tare.

— Haide, haide! Intra daca vrei; sunt aici! striga el de la fereastra. Răskolnikov sui scara.

Îl găsi într-o odaiţă foarte mică, cu o singură fereastră, lipita de salonul cel mare, unde, la douăzeci de măsuţe, beau ceai negustori, funcţionari şi tot soiul de oameni, în urletele unui cor învălmăşit. Dintr-o alta încăpere se auzea ţăcănitul bilelor de biliard. Pe masa lui Svidrigailov era o sticla de şampanie începută şi un pahar golit pe jumătate. în odaiţa se afla un băieţel, muzicant de strada cu flaşneta, şi o cântăreaţa de vreo optsprezece ani, voinica, rumena, cu o fustă în dungi, cu poala prinsa în brîu, şi o pălarioara tiroleză împodobita cu panglici; fără să ţină seama de corul din odaia vecina, cânta, acompaniata de flaşneta, cu o voce răguşită de contralto, un cântec trivial.

— Haide, ajunge! o întrerupse Svidrigailov la intrarea lui Raskolnikov.

Fata îşi întrerupse pe loc cântecul şi se opri, aşteptînd respec­tuoasa. Trivialitaţile ritmate de adineauri le cântase cu acelaşi aer serios şi respectuos.

— Hei, Filip, un pahar! striga Svidrigailov.

— Eu n-am să beau, zise Raskolnikov.

— Cum vrei, n-am comandat pentru dumneata. Bea, Katia! Azi nu mai am nevoie de tine, poţi să te duci!

Îi umplu paharul şi puse pe masa o bancnota galbenă. Katia bau vinul, aşa cum îl beau femeile, adică fără sa ia paharul de la gură, în multe înghiţituri mici, apoi lua hîrtia, sarută mână lui Svidrigailov, pe care acesta i-o lasa îngăduitor, cu un ăer foarte serios, şi ieşi din odaie; băieţelul cu flaşneta o urma. Amîndoi fuseseră aduşi de pe strada. Svidrigailov nu se afla nici de o saptămînă la Petersburg şi ai fi zis că este un vechi client ăl localu­lui. Chelnerul Filip îl „cunoştea" şi se linguşea pe lîngă el. Uşa care dadea în sala se încuia; Svidrigailov era ca la el acasă în odaia aceea, unde poate că petrecea zile întregi. Tractirul era murdar şi nici măcar de mână a doua.

— Mă duceam la dumneata, începu Raskolnikov, dar cum se face că am cotit deodată pe bulevardul X? N-o iau niciodată încoace când trec prin Sennăiă. O iău la dreaptă. De altfel, nici locuinţă dumităle nu-i în partea asta. Şi cum am cotit, am dat de dumneata! E ciudat!

— De ce nu spui de-a dreptul: e o minune!

— Fiindcă poate nu este decât o întîmplare.

— Asta e o trăsătură pe care o ăre toată lumea aici! rîse Svidri­gailov. Chiar cei care în sufletul lor ar crede în minuni n-ău curajul s-o mărturisească! Ai spus singur că „poate" nu este decât o întîmplare. Ce puţini au aici curajul părerilor lor, nici nu-ţi poţi închipui, Rodion Romanici! Nu vorbesc despre dumneata. Dum­neata ai părerea dumităle personala, şi nu te-ai temut s-o afirmi. Tocmai prin aceasta mi-ai atras curiozitatea.

— Şi prin altceva nu?

— Ajunge şi atât.

Svidrigailov era puţin înfierbîntat, deşi nu băuse decât o jumătate de pahar de vin.

— Ai venit la mine, îmi pare, înainte de a afla dacă sunt în stare să am ceva ce numeşti dumneata o părere personala, observă Raskolnikov.

— Ei, atunci a fost altceva. Fiecare cu treburile lui. Cât despre minune, pot să-ţi spun că dumneata pari să fi dormit ultimele două-trei zile. Pai, ţi-am vorbit chiar eu despre acest tractir şi nu-i nici o minune că ai ajuns aici; ţi-am explicat drumul, ţi-am indicat locul unde se afla şi ţi-am spus la ce ora mă poţi găsi aici. îţi aminteşti?

— Am uitat, răspunse cu mirare Raskolnikov.

— Cred. Ţi-am explicat de două ori. Adresa ţi s-a întipărit meca­nic în minte. Şi dumneata ai cotit-o încoace exact spre adresa indi­cata, fără să bănuieşti măcar. De altminteri, pe când îţi vorbeam, mi-am dat seama că eşti cu gîndul aiurea. Te trădezi prea de tot, Rodion Romanici. Da, încă ceva: sunt convins ca la Petersburg mulţi oameni umbla pe strada vorbind singuri. Este un oraş de seminebuni. Dacă am avea oameni de ştiinţa, atunci medicii, juriştii şi filozofii ar putea să facă la Petersburg cercetări din cele mai interesante, fiecare după specialitatea lui. Rar loc unde sufletul omului să fie supus unor influenţe mai întunecate, mai brutale şi măi stranii ca la Petersburg. Dacă n-ăr fi decât influenţă climei! Afara de asta, Petersburgul este centrul administrativ al Rusiei, şi caracterul lui trebuie să se răsfrîngă în toate. Dar nu despre asta e vorba, voiam să-ţi spun că m-am uitat de câteva ori la dumneata pe strada. Când ieşi din casa, dumneata îţi ţii capul drept. După douăzeci de păşi îl laşi în piept şi-ţi pui mîinile la spate. Te uiţi, dar este clar că nu vezi nimic, nici înainte, nici în jurul dumităle. Apoi începi sa-ţi mişti buzele şi să vorbeşti singur: uneori îţi iei mână de la spate şi declami, apoi te opreşti în mijlocul drumului şi rămîi aşa multa vreme. Asta e foarte rău. Poate că te observa şi altcineva în afara de mine, şi ar putea sa-ţi strice. Mie, de fapt, puţin îmi pasa, de vindecat n-am sa te vindec, dar dumneata mă înţelegi desigur.

— Va sa zică dumneata ştii că sunt urmărit? întreba Raskolnikov, privindu-l iscoditor.

— Nu, nu ştiu nimic, răspunse Svidrigailov cu un aer mirat.

— Atunci să nu mai vorbim despre mine, mormăi Raskolnikov încruntîndu-se.

— Bine, să nu mai vorbim despre dumneata.

— Spune-mi mai bine de ce, dacă dumneata obişnuieşti să vii în acest loc şi daca e adevărat ca mi-ai spus de doua ori sa vin să te caut aici, de ce atunci adineauri, când m-am uitat la dumneata din strada, ai vrut sa te ascunzi şi s-o ştergi? Am observat foarte bine acest lucru.

— He-he! Şi de ce, când am intrat mai deunăzi în odaia dumitale, unde zăceai cu ochii închişi pe divan, te-ai prefăcut că dormi, cu toate că nu dormeai defel? Şi eu am observat foarte bine acest lucru.

— Poate că aveam... unele motive... ştii şi dumneata.

— Şi eu poate că aveam motivele mele, cu toate că dumneata nu le cunoşti.

Raskolnikov, cu cotul pe masa şi bărbia sprijinită în pumn, se uita ţintă la Svidrigailov. îi cerceta chipul, care-i pricinuise totdea­una o mirare. Obrazul lui ciudat aducea cu o masca: alb şi rumen, cu buzele prea roşii, cu barba prea blonda, părul de asemenea foarte blond şi foarte des, ochii prea albaştri şi privirea lor prea fixa, apăsătoare. Obrazul acesta frumos şi uimitor de tînar pentru vîrsta lui era grozav de antipatic. Svidrigailov purta haine elegante, uşoare, de vară, dar mai ales îi era eleganta rufaria. Pe mână stîngă strălucea un inel masiv cu o piatra scumpa.

— Ce să ne măi ascundem după deget? zise deodată Raskol­nikov, pornind la atac deschis, cu o nerăbdare nervoasa. Cu toate că dumneata, daca vrei, eşti în măsura sa-mi faci cel mai mare rău, eu însă n-am nici un chef să mă prefac. Am sa-ţi dovedesc îndată că nu ţin atât de mult la mine pe cât îţi închipui probabil. Sa ştii deci că am venit la dumneata ca să-ţi spun că dacă ai cumva tot aceleaşi intenţii cu privire la sora mea şi daca crezi că te poţi folosi de ceea ce ai descoperit în ultima vreme ca să-ţi ajungi scopul - am sa te omor înainte ca dumneata să mă bagi la închisoare. Cuvîntul meu e hotarît: ştii bine ca am să mi-l pot ţine. în al doilea rând, daca ai ceva să-mi spui — fiindcă toate zilele astea mi s-a părut că vrei sa-mi spui ceva - spune mai iute căci timpul este preţios şi poate în curând va fi prea tîrziu.

— Unde te grăbeşti aşa? striga Svidrigailov, cercetîndu-l cu interes.

— Fiecare cu treburile lui, răspunse Raskolnikov, ursuz şi nerăb­dator.

— Dumneata ma îndemni la sinceritate şi tot dumneata refuzi să răspunzi chiar de la prima întrebare, observa Svidrigailov, zîmbind. Dumitale ţi se pare mereu ca am anumite intenţii şi de aceea ma priveşti cu neîncredere. Ei, asta-i uşor de înţeles în situaţia dumi­tale. Dar, oricât de mult aş dori să ne împrietenim, n-am să ma oste­nesc să-ţi scot asta din cap. Nu face, zău! Şi apoi, nu am nimic deosebit să-ţi spun.

— Atunci ce vrei de la mine? De ce-mi dai mereu tîrcoale?

— Pur şi simplu pentru că eşti un individ interesant de observat. M-ai atras prin situaţia dumitale fantastică, asta este! în afară de aceasta, dumneata eşti fratele unei persoane care m-a interesat foarte mult şi, în sfîrşit, chiar aceasta persoana mi-a vorbit la un moment dat foarte mult despre dumneata, fapt pentru care am dedus că te bucuri de mare trecere; crezi poate că este puţin lucru? He-he-he! De altfel, recunosc că întrebarea dumitale este foarte complicata pentru mine şi că-mi vine greu să-ţi răspund. De pilda, dumneata n-ai venit acum numai pentru că ai treaba cu mine, ci sperând ca am să-ţi spun ceva nou. Nu-i aşa? stărui Svidrigailov, zîmbind viclean, închipuieşte-ţi acum că, venind încoace, la Petersburg, m-am gîndit în vagon la dumneata, sperând şi eu că ai să-mi spui ceva nou, ca am să pot împrumuta ceva de la dumneata! Vezi cât de bogaţi suntem?