F. M. Dostoievski crima şi pedeapsă

Chipul bălan al domnului Lebeziatnikov se ivi în prag.

Capitolul V

Părea foarte tulburat.

— Am venit la dumneata, Sofia Semionovna. Iertaţi-mă... Eram sigur că am să vă găsesc aici... îi spuse el deodată lui Raskolnikov. Adică n-am crezut nimic... în acest gen, dar tocmai am crezut... Katerină Ivanovna a înnebunit, o scurta el, întorcându-se spre Sonia şi părăsindu-l pe Raskolnikov. Sonia scoase un ţipăt. Adică cel puţin ăşă pare. De altfel... Nu ştim ce să facem, asta este! S-a înapoiat, cred că a fost alungată de nu ştiu unde, poate chiar bătută... cel puţin ăşă păre... A alergat la şeful lui Semion Zaharici şi nu l-a găsit ăCăsă; lua masa la alt general... Şi, închipuiţi-vă, a alergat acolo unde luă el masa... la acel al doilea general şi, închipuiţi-vă... a insistat atât pînă l-au chemat pe şeful lui Semion Zaharîci şi încă mi se pare că l-ă ridicat de la masă. Vă puteţi închipui ce s-a petrecut acolo. A fost, fireşte, alungata; iar ea povesteşte că l-a batjocorit şi că i-a aruncat cu ceva în căp. Eră în stare... cum de n-au arestat-o — nu înţeleg! Acum povesteşte toate acestea cui vrea s-o asculte, şi Amaliei Ivanovna, dar e greu de înţeles ce spune, ţipă, se da cu capul de pereţi... Ah, da: ţipă că, deoarece toata lumea a părăsit-o, are să ia copiii şi are să iăsă în strada, ca ea are sa ducă flaşneta, iar copiii au să joace şi au sa cânte, şi că şi dînsa are să joace şi are să strîngă băni, şi are să se ducă în fiecare zi sub ferestrele acelui general... „Sa vada, zice, cum umbla să cerşească în strada copiii de familie buna ăi unui tata funcţionar!"... Bate copiii, ei plîng. O învaţă pe Lenia să cânte Sătucul, pe băieţel să joace, pe Polina Mihailovna de asemenea, le ciopîrţeşte toate hainele; le face nişte tichii cum au actorii ambulanţi; vrea sa ia ligheanul ca sa bata în el, să ţină loc de muzica... Nu asculta de nimeni... Nu va puteţi închipui ce se petrece? N-o putem lasa aşă!

Lebeziatnikov ar măi fi vorbit mult şi bine, dar Sofia, căre-l ascultase cu răsuflarea tăiată, îşi apuca deodată măntăluţa, pălarioară şi fugi afara din odaie, îmbrăcându-se din mers. Raskolnikov ieşi după ea. Lebeziatnikov îl urma.

— Nici vorbă că şi-a pierdut minţile! îi spuse, mergînd împreună pe strada. N-am vrut s-o sperii pe Sofia Semionovna şi de aceea am spus „pare", dar nu exista nici o îndoiala în această privinţa. Se zice că bolnavilor de oftică le apar tubercule pe creier; păcat că nu cunosc medicină. Am încercat, de altfel, s-o conving pe Katerină Ivanovna, dar nu vrea sa asculte nimic.

— I-ai vorbit despre tubercule?

— Adică nu le-ăm numit tocmai astfel. Şi apoi, ea tot n-ar fi înţeles. Dar uite ce spun eu: dacă-l convingi logic pe un om că, de fapt, nu are motiv să plîngă, el încetează de a mai plînge. Asta-i clar. Eşti şi dumneata convins de asta, nu-i aşa?

— Dacă ar fi aşa, prea ar fi uşoară viaţa, răspunse Raskolnikov.

— Da-mi voie, da-mi voie! De buna seamă, pentru Katerină Ivanovna este destul de greu de înţeles; dar ştii dumneata că la Paris au şi avut loc experienţe serioase relativ la posibilitatea de a vindeca nebunii numai şi numai prin argumentare logică? Un pro­fesor de acolo, care a murit de curând, un om de ştiinţa foarte serios, şi-a închipuit că asta ar fi o metoda de tratament. Ideea de baza este ca, de fapt, nebunii nu au o deficienţă organică speciala, ci că nebunia ar fi, cum s-ar zice, o greşeala de logica, o greşeala de judecata, o părere greşita asupra lucrurilor. El l-a contrazis trep­tat pe bolnav şi, închipuieşte-ţi, se zice că a avut rezultate bune! Dar deoarece folosind concomitent şi duşurile, rezultatele trata­mentului sunt desigur oarecum îndoielnice... Cel puţin aşa pare...

Raskolnikov nu-l mai asculta de mult. Ajuns în dreptul casei sale, îl saluta numai din cap, şi coti sub bolta. Lebeziatnikov se dezmetici, privi în jur şi alerga mai departe.

Raskolnikov intra în odaiţa lui şi se opri în mijlocul ei. „Pentru ce m-am întors aici?" Privi tapetul acela gălbui jerpelit, praful, divanul... Din curte se auzea un ciocănit neîncetat, răsunător; părea că cineva bătea undeva ceva, poate un cui... Se apropie de fereas­tra, se ridica pe vîrfuri şi cerceta multa vreme, cu o atenţie încor­data, curtea. Dar curtea era goala şi cel care bătea nu se vedea. In stînga, în celalalt corp de casa, ici-colo se zăreau ferestre deschise; pe pervazuri erau ghivece cu muşcate firave. Afara erau întinse rufe, la uscat... Toate acestea le cunoştea pe de rost. Se întoarse şi se aşeza pe divan.

Niciodată, niciodată încă nu se simţise atât de îngrozitor de sin­gur!

Da, simţi din nou că poate, într-adevăr, va începe s-o urască pe Soniă şi tocmai acum, după ce o făcuse şi mai nenorocita. „Pentru ce m-am duş la ea? Să-i cerşesc lacrimile? Ce nevoie aveam s-o fac sa sufere şi pe dînşa? Ah, ce ticăloşie!"

— Am să rămîn singur, rosti el deodată cu hotărîre, şi ea n-are sa vina să mă vada la închisoare!

Peste cinci minute îşi ridica fruntea şi zîmbi straniu. Un gînd ciudat îi trecu prin minte: „Poate ca la ocna mi-ar fi într-adevăr mai bine", se gîndi el.

Nu ar fi putut spune câtă vreme a stat în odaia lui, cu capul plin de un vălmăşag de gînduri nedesluşite. Deodată, uşa şe deschise şi Avdotia Romanovna intra în odaie. Eă măi întîi şe opri şi-l privi din prag, ăşă cum se uitase el adineauri la Sonia, apoi intra şi şe aşeza în faţa lui, pe scaun, pe locul unde şezuse şi ieri. El o privea tăcut, fără gînduri.

— Nu te supară, frate, am venit doar pentru o clipă, zise Duniă.

Faţa îi era îngîndurată, dar nu aspră. Privirea senina, potolita. El vedea ca venise la el cu dragoste.

— Frate, eu ştiu acum tot, tot. Dmitri Prokofici mi-a explicat şi mi-a povestit tot. Eşti urmărit şi chinuit din pricina unor bănuieli absurde şi mîrşăve... Dmitri Prokofici mi-a spus ca nu există nici o primejdie şi că tu degeaba îţi faci atâta sînge rău. Eu cred însă altfel şi înţeleg pe deplin indignarea ta, şi chiar mă tem că acest lucru ar putea să lase urme pentru toata viaţa în sufletul tău. Iar că ne-ai părăsit, eu nu te judec, nu îndrăznesc sa te judec, te rog chiar să mă ierţi că te-am dojenit ieri. îmi dau seama că, daca aş fi în locul tău, cu o durere atât de cumplită în suflet, poate că m-ăş depărta şi eu de toata lumea. Mamei n-am să-i spun nimic despre toate acestea, dar am sa-i vorbesc necontenit despre tine şi am să-i spun din partea ta că ai să vii curând. Nu te necăji pentru eă; eu am s-o liniştesc; dar caută şi tu să n-o faci să sufere, vino din când în când; gîndeşte-te că este mama ta! Iar acum, eu am venit numai ca să-ţi spun, încheie Dunia, sculîndu-se de pe scaun, ca în cazul când ai avea nevoie de mine pentru orice lucru... eu sunt gata să-mi dau şi viaţa pentru tine... atunci cheamă-mă şi am să vin. Rămîi cu bine!

Fata se răsuci pe călcîie şi se îndreptă spre uşă.

— Dunia! o opri Raskolnikov (se scula şi se apropie de dînsa). Acest Razumihin, Dmitri Prokofici, este un om foarte bun.

Dunia roşi uşor.

— Şi? întreba ea peşte o clipă.

— Este un om muncitor, priceput, cinstit, capabil de o dragoste măre... Rămîi cu bine, Dunia.

Dunia se aprinse la faţă, apoi se nelinişti.

— Dar oare ne despărţim pentru totdeauna, frate? E ca un testa­ment pe care mi-l laşi!

— N-are a face... ramîi cu bine.

El se întoarse şi se apropie de fereastra. Ea rămase locului, îl privi cu nelinişte şi ieşi foarte răscolită.

Nu, el n-o privise cu răceala. A fost o clipă (cea din urmă) când dorise nebuneşte s-o strîngă în braţe, să-i spună adio şi să-i spună tot, dar nici mînă nu îndrăznise sa i-o întinda.

„Mai tîrziu s-ar putea sa se înfioare la gîndul că am îmbrăţişat-o acum, sau are sa spună că i-am furat sărutul! Dar ar putea ea să îndure o asemenea mărturisire? adaugă el peste câteva clipe în gîndul lui. Nu, n-ar putea să îndure; astfel de femei nu pot îndura! Femeile ca ea nu pot niciodată... "

Şi se gîndi la Sonia.

O adiere răcoroasă veni pe fereastra. Afara lumina scădea. îşi luă brusc şapca şi ieşi.

Fireşte, el n-avea cum şi nici nu voia să-şi vada de sănătate. Dar spaimele acestea neîncetate, groaza aceasta launtrică nu puteau să nu lase urme. Şi dacă nu zăcea în delir eră poate datorită numai puterii nervoase pe care i-o dadea deocamdată această necontenită frămîntare launtrică.

Rătăci fără nici un scop. Soarele scăpata spre asfinţit. O tristeţe nesfîrşită, stranie reuşi să-şi făcă loc în ultimul timp în sufletul lui; tristeţea nu era ascuţită, nici arzătoare, dar avea în ea ceva stator­nic, ceva de veci, presimţirea unor ani lungi de durere cumplită, rece, morbida, presimţirea veşniciei pe un metru de spaţiu. în amurg, această senzaţie îl chinuia de obicei şi mai mult.

„Încearcă să te stăpîneşti şi să nu faci vreo prostie, în starea astă stupida, pur fizică, de slabiciune, care depinde de un asfinţit de soare! Ai să ajungi să te duci nu numai la Sonia, dar chiar şi la Dunia!" murmura el, iritat.

Cineva îl strigă din spate. Se întoarse; Lebeziatnikov alerga spre el.

— Închipuieşte-ţi că am fost la dumneata, te-am căutat peste tot. închipuieşte-ţi că biata Katerina Ivanovna s-a ţinut de cuvînt, şi-a luat copiii şi a plecat. Sofia Semionovna şi cu mine cu greu am izbutit să-i găsim. Bate toba într-o tigaie şi-i sileşte pe copii să joace. Copiii plîng. Se opresc la răscruci, în faţă dughenelor. Lumea, proastă, aleargă după ei. Vino.

— Şi Sonia?... întreba, alarmat, Raskolnikov, grăbind după Lebe­ziatnikov.

— Şi-a pierdut minţile cu totul. Adică nu Sofia Semionovna, ci Katerina Ivanovna; de altfel, şi Sofia Semionovna. Dar Katerina

Ivnaovna e complet dementă. A înnebunit de-a binelea, ţi-o spun eu. Au să-i iă la poliţie. îţi închipui ce efect are să aibă asupra ei... Acum sunt pe canal, lîngă podul N... aproape de locuinţa Sofiei Semionovna. Nu-i departe de aici.

Pe canal, nu departe de pod şi numai la doua case distanţă de locuinţă Soniei, se înghesuia un grup de oameni, mai ales puştimea se aduna în goănă de prin toate părţile. Glasul răguşit, spart al Katerinei Ivanovna se auzea încă de pe pod. Şi, într-adevăr, era un spectacol destul de ciudat ca să trezească interesul trecătorilor de pe strada. Katerina Ivanovna, în vechea ei rochie, peste care îşi pusese şalul ei verde de stofă şi o pălarie de pai strîmbă, căzută pe o parte, păreă într-o stare de încordare nervoasa ajunsă la paroxism. Era istovită şi se sufoca. Faţa ei suptă de ftizie păreă şi măi suferinda ca de obicei (în afara de asta, în strada, în plin soare, ofti­coşii par totdeauna mai bolnavi şi arata mai rău decât în căsă); dar starea de surescitare n-o părăsea, dimpotrivă, creştea cu fiecare clipa. Se repezea la copii, ţipa la ei, îi îndemna, îi învăţa de faţă cu lumea cum sa joace şi ce anume sa cânte, încerca să le explice pen­tru ce trebuiau să facă toate acestea; şi fiindcă ei nu înţelegeau o apuca disperarea şi îi bătea... Apoi, lasînd totul baltă, se repezea la public; dacă observa câte un om mai bine îmbrăcat, care se oprise s-o privească, se grăbea să-i explice în ce grad de mizerie au ajuns copiii „dintr-o familie bună, s-ăr putea spune aristocratică". Dacă auzea vreun rîs în mulţime sau vreun cuvînt de aţîţare se năpustea asupra neobrăzatului şi începea să-l batjocorească. Unii rîdeau într-adevăr, alţii dadeau din cap; în general, toata lumea era curioasa s-o vada pe nebuna cu copiii speriaţi. Tigaia despre care pomenise Lebeziatnikov nu mai exista; cel puţin Raskolnikov n-o văzu; în schimb, Katerina Ivanova bătea tactul cu palmele ei uscate, în timp ce o silea pe Polecika sa cânte, iar pe Lenia şi pe Kolea sa joace; uneori încerca şi ea să ţină isonul, dar de fiecare data, la a doua nota o întrerupea o tuse chinuitoare, ceea ce din nou o făcea să dispere, să-şi blesteme tuşea şi chiar să plîngă. Dar ceea ce o scotea mai ales din fire erau plînsetele şi teama copiilor. încer­case să-i costumeze cum sunt îmbrăcaţi cântăreţii şi cântăreţele de strada. Băieţelul purta un fel de turban roşu cu alb, el trebuind să reprezinte un turc. Pentru fetiţă, nemaiavînd cum s-o costumeze, îi pusese numai pe cap o căciulită împletită de lînă roşie (sau mai bine zis o tichie) rămasă de la răposatul Semion Zaharîci, iar în căciulită îi înfipsese o pana albă de struţ, care aparţinuse odinioară bunicii Kăterinei Ivanovna şi care fusese pînă atunci păstrată în lada, ca un suvenir scump de familie. Polecikă eră în rochiţă ei de toate zilele. Ea îşi privea mama cu sfiala, pierduta, nu se dezlipea de ea, şi căuta să-şi ascunda lacrimile; bănuia ca e nebuna şi se uită neliniştită de jur împrejur. Strada şi mulţimea o înspăimîntau grozav. Sonia o urma pas cu pas pe Katerina Ivanovna, implorând-o întruna cu lacrimi să se înapoieze acasă. Dar Katerina Ivanovna rămînea neînduplecata.

— Încetează, încetează, Sonia! strigă eă grăbit, sufocându-se şi tuşind. Nu ştii singura ce ceri, eşti un copil! Ţi-ăm spus că n-am să mă întorc înapoi la beţivanca aceea de nemţoaica. Să vada toata lumea, tot Petersburgul, cum cer de pomana copiii unui tată nobil, care o viaţa întreagă a muncit cinstit, cu credinţa, şi care se poate spune că a murit la datorie. (Katerina Ivanovna avusese timpul sa născocească aceasta poveste şi sa creada în ea orbeşte.) Să vada acest general mizerabil cât de nenorociţi suntem! Ce proastă eşti, Sonia! Şi ce o să mîncăm acum, spune? Te-am chinuit destul, nu mai vreau! Vai, Rodion Romanovici, dumneavoastră sunteţi! exclama ea, zărindu-l pe Raskolnikov şi repezindu-se la el. Explicaţi-i va rog acestei prostuţe că ceea ce făc e lucrul cel măi cuminte! Flaşnetarii primesc bani, iar pe noi toata lumea are să ne recunoască, ăre sa-şi dea seama că suntem o familie nobila, orfana, aruncată în mizerie, cât despre ticălosul acela de general are sa-şi piarda locul, o să vedeţi! O să ne ducem în fiecare zi sub ferestrele lui, iar atunci când are sa treacă împăratul, am sa îngenunchez, am să împing înaintea lui copiii şi am să-i spun: „Apara-i, tătuţă!" Fiindcă el este tătăl tuturor orfanilor, el este milostiv, el are să ne apere, o sa vedeţi, iar pe generalul acela... Lenia! Tenez-vous droite! Tu, Kolea, ai să joci iărăşi... îndată. De ce te smiorcăi? Iar se smiorcăie! De ce, de ce te temi, prostuţule? Doamne! Ce mă fac cu ei, Rodion Romanovici?! Daca aţi şti cât de nerozi sunt! Ce pot să fac cu nişte copii nerozi ca ai mei?!... Aproape plîngînd (ceea ce n-o împiedica să vorbească întruna foarte repede), îi arătă copiii care se smiorcăiau. Raskolnikov încerca s-o convingă sa se înapoieze acasă şi-i spuse chiar, făcând apel la mîndria ei, că nu se cuvenea să umble pe străzi ca flaşnetarii, când ea avea de gînd să deschida un pension aristocratic pentru domnişoare de familie buna.

— Pension, ha-ha-ha! Visuri deşarte! striga Katerina Ivanovna, sufocata de tuse după accesul ei de rîs. Nu, Rodion Romanici, s-a dus visul! Ne-au părăsit toţi!... Şi generalul acela mizerabil... Ştiţi, Rodion Romanici, i-am aruncat în cap o călimară, aceea care era acolo pe masă, alaturi de foaia pe care semnau toţi; am semnat şi eu, şi apoi i-am aruncat călimara în cap şi am fugit. O, ce oameni ticăloşi! Dar nu-mi pasa; de acum înainte am sa-i hrănesc singura, n-am sa mă mai rog de nimeni! Ajunge cât am chinuit-o! (Şi ea o arătă pe Sonia.) Polecikă, arata-mi, cât am adunat? Cum? Numai două copeici? O, cîrpănoşii! Nu dau nimic, aleargă numai după noi cu limba scoasă! Spuneţi şi dumneavoastră, de ce rîde neghiobul acela? (Şi ea arăta un om din mulţime.) Şi toate astea numai din pricina lui Kolea, fiindcă e un nepriceput şi trebuie să-mi bat capul cu el! Ce vrei, Polecikă? Vorbeşte-mi franţuzeşte, pariez moi francais. Te-am învăţat doar, cunoşti câteva fraze!... Altfel cum vrei sa se vada că suntem o familie nobila, că suntem nişte copii binecrescuţi, că nu semănăm cu ceilalţi flaşnetari; doar noi nu reprezentam pe străzi un „Petruşka" oarecare, ci cântăm romanţe alese... Ah, da! Ce să cântăm? Mă întrerupeţi întruna şi noi... vedeţi, noi ne-am oprit aici, Rodion Romanici, ca să alegem un cântec, ceva ca sa poată dansa Kolea... fiindcă, închipuiţi-va, nu ne-am pregătit defel; trebuie sa ne înţelegem, să repetam totul şi apoi sa mergem pe bulevardul Nevski, unde este mult mai multa lume din societatea înalta, şi vom fi imediat băgaţi în seama. Lenia ştie sa cânte Sătucul... Dar tot Sătucul şi iarăşi Sătucul, toată lumea îl cânta! Noi trebuie să cântăm ceva mult mai distins... Ei, ce ai găsit, Polia, baremi tu da-mi o mînă de ajutor! Ah, de-aş avea memorie, mi-aş aminti îndată! Doar nu putem cânta Husare, ce te sprijini in sabia ta! Ah, să cântăm franţuzeşte Cinq sous! Doar v-am învăţat, v-am învăţat! Şi măi ales dacă o să cântăm franţuzeşte, toată lumea are sa vada numaidecât că sunteţi copii de nobili şi asta are să fie mult măi înduioşător... Am putea să cântămMalbrough s'en va-t-en guerre! fiindcă este un cântecel de copii şi se cântă în toate casele bune, când adorm copiii.

Malbrough s'en va-t-en guerre, Ne sait quand reviendra...

începu ea să cânte...

— Nu, tot mai bine să cântăm Cinq sous! Haide, Kolea, pune-ţi mai iute minutele în şold, iar tu, Lenia, învîrteşte-te în partea cealaltă. Eu şi Polecika o să cântăm şi o să batem din palme!

Cinq sous, cinq sous,

Pour monter notre menage...

— Khe, khe, khe! (O sufoca tuseă.) îndreăptă-ţi rochiţă, Pole-cika, ţi-au căzut bretelele, observa ea, răsuflînd greu printre accese-le de tuse. Acum trebuie sa fiţi cât mai corecţi şi delicaţi, ca toată lumea să văda că sunteţi copii de căsă bună. Am spus, de pe atunci că corsajul trebuie croit mai lung, din două lungimi. Tu te-ai băgat atunci, cu sfaturile tale, Sonia: „Mai scurt şi mai scurt" şi poftim, am pocit copilul, şi pace... Iar plîngeţi cu toţii? Vai, cât de proşti sunteţi! Hai, Kolea, începe mai iute, mai iute, mai iute... of, ce copil nesuferit!...

Cinq sous, cinq sous...

— Iar vine un soldat! Ei, ce vrei, spune!

Într-adevar, un sergent de strada îşi făcu drum prin mulţime. Dar, în aceeaşi clipa, un domn cu uniformă şi manta, un funcţionar serios de vreo cincizeci de ani, cu o decoraţie la gît (acest lucru îi făcu mai ales mare placere Katerinei Ivanovna şi -l impresiona pe sergent) se apropie şi-i întinse în tăcere o hîrtie verde de trei ruble.

Faţa lui exprima o sinceră compasiune. Katerina Ivanovna primi banii şi se înclină politicos, puţin afectat.

— Vă mulţumesc, stimate domn, începu ea de sus, cauzele care ne-au împins... Ia banii, Polecika! Vezi, mai există pe lume oameni nobili şi mărinimoşi, gata imediat să ajute o sărmană femeie de viţa boiereasca, în nenorocire. Vedeţi, stimate domn, sunt orfani de familie bună, s-ar putea spune cu cele mai aristocratice legaturi... Cât despre generalul acela mizerabil, şedea şi mînca vînat... a bătut din picior fiindcă l-ăm deranjat... „Excelenţa-voastra, i-am spus, apăraţi orfanii, fiindcă, i-am zis, l-aţi cunoscut foarte bine pe Semion Zaharîci şi fiindcă fiica lui chiar în ziua morţii sale a fost calomniată de cel mai măre ticălos dintre ticăloşi..." Iarăşi soldatul ăcela! Apăraţi-mă, strigă eă funcţionarului. Ce se tot băgă peste mine? Am fugit de unul din Meşceanskaia... ei, spune, neghiobule, ce treabă ai cu noi?!

— E interzis pe strada! Vă rog să nu faceţi scandal!

— Tu faci scandal! E ca şi când aş umbla cu flaşneta. Ce te priveşte?

— Pentru flaşnetă trebuie să aveţi autorizaţie, iar dumneavoastră umblaţi aşa şi adunaţi lume. Unde aveţi domiciliul?

— Ce autorizaţie? urla Katerina Ivanovna. L-am înmormîntat azi pe bărbatul meu, ce autorizaţie vrei?!

— Doamnă, doamna, liniştiţi-vă, începu funcţionarul, să mergem, am să vă conduc ăcasă... Aici, în mulţime, nu se cade... sunteţi bol­navă.

— Domnule, draga domnule, nu ştiţi nimic! strigă Katerina Iva­novna, trebuie să mergem pe Nevski. Soniă! Sonia! Unde eşti? Plînge! Dar ce aveţi cu toţii?... Kolea, Lenia, încotro? striga ea deo­dată, speriata. Vai ce copii proşti! Kolea, Lenia, unde fugiţi?!...

Iată ce se întîmplase: Kolea şi Lenia, speriaţi de mulţimea care-i înconjura şi de purtarea neobişnuita a mamei lor, văzînd că vine şi sergentul care voia să-i ia şi să-i ducă nu ştiu unde, fura cuprinşi de o spaimă nebuna, se apucară de mîini, de parca s-ar fi înţeles de mai înainte, şi o luară la goana. Biata Katerina Ivanovna se repezi, ţipînd şi plîngînd, pe urmele lor. Era groaznic şi ţi se rupea inima de mila s-o vezi alergînd, plîngînd, gîfîind. Sonia şi Polecika aler­gară după ea.

— Întoarce-i, întoarce-i, Sonia! Vai, ce copii proşti şi nerecunos­cători!... Polia, prinde-i... Numai pentru voi am...

Se poticni şi căzu din plina fugă.

— S-a lovit! E plină de sînge! O, Doamne! strigă Sonia, aplecându-se deasupra ei.

Toata lumea se apropie, alergînd, toată lumea se înghesui în jurul lor. Raskolnikov şi Lebeziatnikov sosiră printre cei dintîi; funcţionarul se grăbi să-i ajungă şi el, iar în urma lui, bodogănind, sergentul de strada. „Eh!" exclamă şi dadu din mîini, presimţind ca va avea multă băţăie de cap.

— Împrăştiaţi-vă! împrăştiaţi-vă! striga el, căutînd sa îndepăr­teze lumea, care se înghesuia în jurul lui

— Îşi da sufletul! strigă cineva.

— A înnebunit! rosti altul.

— Doamne-ndură-te de noi! zise o femeie, făcându-şi cruce. I-au prins pe fetiţa şi pe băieţel? Ia te uită, îi aduce a măi măricică, i-a prins se vede... Auzi, zăpăciţii de ei!

Dar când lumea se uita mai bine la Katerina Ivanovna, îşi dadu seama că eă nu se lovise de piatră, în cădere, după cum crezuse Sonia, şi că sîngele care scalda caldarîmul năvălise din piept pe gură.

— Cunosc asta, am mai văzut aşa ceva, şopti funcţionarul către Raskolnikov şi Lebeziatnikov, asta-i oftica; atunci când sîngele porneşte astfel înăbuşă bolnavul. Aşa i s-a întîmplat unei rude de ale mele, nu demult, am fost martor, a pierdut un pahar şi jumătate de sînge... aşa, dintr-o data... Dar ce-i de făcut? Moare...

— Duceţi-o la mine, se rugă Sonia, locuiesc aproape! în casa aceea, a doua de aici... Duceţi-o la mine, mai repede, mai repede!... se frămînta ea, alergînd de la unul la altul. Trimiteţi după doctor... O, Doamne!

Prin străduinţele funcţionarului, lucrul se făcu; pînă şi sergentul ajuta la transportarea Katerinei Ivanovna. Fu adusa în odaiţa Soniei, mai mult moarta decât vie, şi culcată pe pat. Hemoptizia nu încetase, dar bolnava începuse să-şi vina în fire. în odaie pătrunseră, în afară de Sonia, Raskolnikov şi Lebeziatnikov, funcţionarul şi sergentul, care împrăştie mai întîi publicul ajuns pînă la uşă. Polecika îi aduse, ţinîndu-i de mînă, pe Kolea şi pe Lenia, care tremurau şi plîngeau. Se adunase aproape întreaga familie a croitorului Kapernaumov: el însuşi, şchiop şi chior, avînd o înfăţişare stranie, cu părul şi favoritele ţepoase; soţia lui, cu aerul ei de om veşnic speriat, şi cîţiva copii cu feţele înlemnite într-o mirare nesfîrşită, cu gurile căscate. în mijlocul acestui public răsări deodată Svidrigăilov. Raskolnikov îl privi, uimit, neînţelegînd de unde apăruse, fiindcă nu-şi amintea să-l fi văzut în mulţimea de pe strada.

Se vorbea despre doctor şi despre preot. Funcţionarul îi şopti lui Raskolnikov ca, pe cât se vede, nu mai este nevoie de doctor, dar dadu dispoziţie sa fie chemat unul. Kapernaumov alergă să-l aducă pe medic.

Între timp, Katerina Ivanovna îşi recăpătă suflarea, hemoptizia se opri deodată. Privirea ei bolnavă, dar atentă şi pătrunzătoare, se opri asupra Soniei, care-i ştergea cu batista broboanele de sudoare de pe frunte; apoi ceru să fie ridicată mai sus. O aşezară pe pat, sprijinind-o de o parte şi de cealaltă.

— Unde sunt copiii? întrebă ea cu glasul slab. Tu i-ai adus, Polia? O, prostuţilor!... De ce-aţi fugit?... Oh!

Sângele îi mînjeă încă buzele crăpate. îşi roti privirea, cercetînd locul unde se afla.

— Vasăzică aşa locuieşti tu, Sonia! N-am fost niciodată la tine... Şi uite că totuşi am ajuns... O privi cu durere. Te-am mîncat de vie, Sonia... Polia, Lenia, Kolea, apropiaţi-vă... Uite-i, Sonia, primeşte-i, îi trec în mîinile tale... mie îmi ajunge! S-a sfîrşit mascarada!... Ha!... Culcaţi-mă, lasăţi-ma măcar să mor liniştită... O culcară din nou pe perna. Cum? Preot?... Nu-i nevoie... Ce, aveţi o rubla de prisos?... Eu nu am nici un păcat... Dumnezeu trebuie să mă ierte şi aşa... Ştie el cât am suferit!... Şi dacă nu mă iartă, atâta paguba!