F. M. Dostoievski crima şi pedeapsă

Am mai pomenit că Piotr Petrovici pleacă la Petersburg. Are treburi importante şi vrea şă deschida un birou de avocatură. El se ocupă de multă vreme de diverse reclamaţii şi chestiuni de jude­cată şi acum câteva zile a câştigat un proces important. Acum tre­buie să plece la Petersburg fiindcă are o chestiune importantă la senat. Aşadar, dragă Rodea, el ar putea să-ţi fie de mare folos, în toate privinţele, şi am stabilit cu Dunia că tu chiar de pe acum ăi putea să-ţi începi carieră şi să-ţi consideri soarta asigurată. O, dacă acest lucru s-ar realiza! Ar fi o fericire în care nu putem vedea altceva decât bunătatea Celui-de-Sus ce se revarsă asupra noastră. Dunia numai asta visează. Noi am şi îndrăznit să-i facem o aluzie lui Piotr Petrovici. El a răspuns cu prudenţă şi a spus că, fireşte, cum el nu se poate lipsi de secretar, este fără doar şi poate prefe­rabil să platească leafă unei rude şi nu unui străin, dacă această ruda se va dovedi capabila să-şi îndeplinească serviciul (tu, şi să nu fii capabil!). Dar pe loc şi-ă exprimat îndoiala, zicând că stu­diile de facultate nu-ţi vor da răgaz să-ţi vezi de serviciu la biroul lui. N-am insistat mai mult, dar Dunia nu se gândeşte decât la asta. De câteva zile e parcă într-un fel de febră şi a şi făcut un plan după care ai putea mai târziu să devii tovarăşul şi chiar asociatul lui Piotr Petrovici în treburile lui avocăţeşti, cu atât mai mult cu cât urmezi Facultatea de drept. Eu, Rodea, sunt cu totul de aceeaşi părere, şi-i împărtăşesc toate planurile şi speranţele, pentru că îmi dau seama că sunt cât se poate de realizabile. Şi cu toate că Piotr Petrovici s-ă cam ferit să dea un răspuns hotărât (e explicabil, fiindcă nu te cunoaşte), Dunia e convinsă că va obţine toate acestea, folosindu-se de influenţă binefăcătoare pe care este sigură că o va avea asupra viitorului ei soţ. Fireşte, Iui Piotr Petrovici nu i-am pomenit nici un cuvânt despre aceste speranţe de viitor şi, mai ales, despre faptul că poate vei ajunge cândva asociatul Iui. Este un om serios şi s-ar fi putut să primească cu răceala toate acestea, socotindu-le doar nişte visuri. Tot aşa nici eu, nici Duniă nu i-am suflat o vorbă cu privire la marea noastră speranţă, ca ne va ajuta să te sprijinim cu bani, până când îţi vei isprăvi studiile; şi nu i-am vorbit, în primul rând, pentru că asta se va tace de la sine măi târziu, şi el, desigur, o va propune fără vorbe de prisos (parcă i-ar putea refuza Dunecikai atâta lucru!), cu atât mai mult cu cât ai putea ajunge mână lui dreaptă la birou şi să primeşti acest ajutor nu că o binefacere, ci ca un salariu binemeritat. Aşa vrea să aranjeze lucrurile Dunecika şi eu şunt în totul de aceeaşi părere. În ăl doilea rând, nu i-am spus, fiindcă doream că la apropiata voastră întâlnire să te pun pe picior de egalitate cu el. Când Dunia i-a vorbit cu admiraţie despre tine, el i-ă răspuns că înainte de a judeca un om trebuie să-l cunoşti cât mai aproape şi că-şi rezervă dreptul de a-şi formă o părere proprie, după ce te va cunoaşte. Ştii, nepreţuitul meu Rodea, mi se pare că sunt unele motive (care, de altfel, nu se refera la Piotr Petrovici, ci mai curând la unele capricii de ale mele, de femeie bătrână), care mă fac să cred că poate aş face mai bine că după căsătoria lor să nu stau cu dânşii şi să locuiesc singură, că până acum. Sunt convinsă că el este destul de nobil şi de delicat ca să-mi propună să nu mă mai despart de fiică-mea, şi dacă nu mi-a spus-o până acum, este, desigur, fiindcă asta se înţelege de la sine; dar eu am să refuz. Am văzut de multe ori în viaţă că soacrele nu prea sânt pe placul ginerilor, iar eu nu numai că nu vreau să fiu o povară pentru cineva, dar vreau să fiu absolut liberă, cât timp mai am o bucăţică de pâine ce-mi aparţine şi copii ca tine şi ca Dunecika. Daca se va putea, mă voi instala in apropierea voastră, a ta şi a ei, fiindcă, Rodea, ce a fost măi placut, am păstrat la sfârşit: afla deci, dragul meu, că s-ar putea ca foarte curând să fim iarăşi împreună şi să ne îmbrăţişăm tustrei după o despărţire de aproape trei ani! S-a stabilit categoric că Dunia şi cu mine plecăm la Petersburg. Când anume - nu ştiu, dar, în orice caz, foarte curând; s-ar putea chiar peste o săptămână. Totul depinde de dispoziţiile pe care le va da Piotr Petrovici, care, de îndată ce se va mai descurca la Petersburg, ne va da de ştire. Din unele considerente, ar vrea să grăbească, pe cât posibil, căsătoria şi chiar, dacă va fi cu putinţă, să facă nuntă înainte de postul care vine, iar dacă nu va fi cu putinţa, fiindcă a rămas prea puţin timp, atunci îndată după Sfântă Măria... O, ce fericită voi fi să te strâng la pieptul meu! Pe Dunia bucuria revederii o emoţionează nespus, şi într-o zi a zis, în glumă, că daca n-ar fi decât pentru atâta lucru, şi încă face să se mărite cu Piotr Petrovici. Este un înger! Ea nu adaugă nimic la scrisoarea mea şi m-a rugat să-ţi scriu ca are atât de multe să-ţi spună, încât n-ar izbuti sa le facă şa încapă în câteva rânduri şi n-ar face altceva decât să se necăjească; mi-a spus să te îmbrăţişez tare, tare şi să-ţi trans­mit nenumărate sărutări din partea ei. Dar cu toate ca s-ar putea ca noi să ne vedem personal, zilele acestea am să-ţi trimit ceva bani, cât am să pot măi mult. Acum, când lumea a aflat că Dunecika se mărită cu Piotr Petrovici, creditul meu a crescut pe neaşteptate şi ştiu sigur că Afanasi Ivanovici are să-mi dea, în contul pensiei, chiar şi şaptezeci şi cinci de ruble, aşa încât poate am să-ţi trimit vreo douăzeci şi cinci sau chiar treizeci de ruble. Ţi-aş trimite mai mult, dar mi-e frică de cheltuielile noastre de călatorie; şi cu toate că Piotr Petrovici ă fost atât de drăguţ, încât a luat asupră lui o parte din cheltuielile de călatorie în capitala, şi anume, a propus chiar el să trimită pe socoteala lui bagajele noastre şi lada cea mare (nu ştiu cum, prin nişte oameni cunoscuţi), totuşi, trebuie sa ţinem seama că la sosirea în Petersburg nu putem rămâne fără nici un ban, măcar în primele zile. De altfel, Dunecika şi cu mine am făcut socoteala exactă şi a ieşit că drumul n-are sa ne coste prea mult; de la noi până la calea ferată nu sânt decât nouăzeci de verste şi noi, pentru orice întâmplare, ne-am şi învoit cu un surugiu pe care-l cunoaştem; iar de acolo o să călatorim destul de bine cu clasă a treia. Astfel, poate n-am să-ţi trimit douăzeci şi cinci de ruble, ci, sigur, am să reuşesc să-ţi trimit treizeci. Dar ajunge, am umplut două coli cu întreaga noastră poveste şi nu măi am loc. Dar câte întâmplari s-au stins! Acum, nepreţuitul meu Rodea, te îmbrăţişez până la revederea apropiată şi te binecuvântez cu binecuvântarea mea de mamă. S-o iubeşti pe Dunia, pe sora ta, Rodea, s-o iubeşti cum te iubeşte şi însă, şi să ştii că te iubeşte nespus, chiar măi mult decât pe ea însăşi. Este un înger, Rodea, iar tu, tu eşti totul pentru noi, toată nădejdea noastră, toată credinţă noastră în viitor. Numai sa fii fericit şi o sa fim şi noi fericite. Oare te mai închini lui Dumnezeu, Rodea, aşa cum făceai altădată, şi crezi în bunătatea fără de margini a Creatorului şi Mântuitorului nostru? Tare mă tem, în sufletul meu, şa nu fi căzut şi tu în mrejele necredinţei, atât de răspândită astăzi! Dacă este aşa, eu mă rog pen­tru tine. Adu-ţi aminte, dragul meu, cum, pe vremea când erai copil, când trăia tatăl tău, gângureai rugile pe genunchii mei, şi cât de fericiţi eram cu toţii pe vremea aceea. Acum, te las cu bine, sau mai bine: la revedere! Te îmbrăţişez şi te sărut tare, de nenumărate ori.

A ta până la mormânt, Pulheria Raskolnikova

Aproape tot timpul cât a citit scrisoarea, de la primele rânduri, ochii lui Raskolnikov fura scăldaţi de lacrimi; dar când o sfârşi, un zâmbet amar şi răutăcios îi schimonosi faţa palida şi crispată. îşi puse capul pe perna turtită şi murdară şi rămase mult timp pe gânduri. Inima îi bătea cu putere şi gândurile i se învălmăşeau. În cele din urmă, simţi ca se înăbuşă în odaiţa lui strimtă, galbenă, care semăna mai curând cu un dulap său cu o lada. Şi trupul şi sufletul aveau nevoie de spaţiu. Îşi luă pălaria şi ieşi în strada, de data asta fără teama întâlnirilor de pe scară; uitase de ele. Se îndrep­tă spre Vasilievski Ostrov, trecând pe bulevardul V.; umbla repede, ca mânat de o treabă urgentă, dar înainta, după obiceiul lui, fără sa vada nimic, mormăind sau chiar vorbind singur, cu glas tare, ceea ce îi mira pe trecători. Mulţi îl crezură beat.

Capitolul IV

Scrisoarea mamei lui îl istovise. Dar cu privire la punctul prin­cipal, capital, cum s-ar spune, nu şovăise nici o clipă. Chiar în tim­pul cât citise scrisoarea, luase hotărârea şi hotărârea era decisiva: „Cât voi fi eu în viaţă, căsătoria asta nu va avea loc. La dracu' cu domnul Lujin!"

Situaţia e clară, mormăi el, rânjind răutăcios şi sărbătorind dinainte izbânda hotărârii lui. Nu, măicuţo, nu, Dunia, nu mă puteţi înşela!... Se mai şi scuză că nu mi-au cerut sfatul, ca au luat hotărârea fără mine! Fireşte! Credeţi că acum nu se mai poate desface? O să vedem noi dacă se poate său nu! Auzi dumneata, ce argument invoca - Piotr Petrovici este atât de ocupat, atât de ocupat, că nu se poate însura altfel decât din goană cailor, că să nu zic din goana trenului. Nu, Dunecika, ştiu şi-mi dau seamă ce sânt acele multe lucruri pe care ai să mi le spui; ştiu şi la ce te-ai gândit o noapte întreaga, umblând prin odaie, şi pentru ce te-ai rugat în faţa icoanei Maicii Domnului din Kazan, care se afla în iatacul măi­cuţei. E greu să urci Golgota. Hm... Şi aşa, te-ai hotărât definitiv, Avdotia Romanovna, să te măriţi cu un om de afaceri, practic, un om cu ceva avere (de pe acum are ceva avere, de... asta impune, e ceva serios!), care ocupă două posturi şi împărtăşeşte ideile gene­raţiei noastre noi (după cum scrie măicuţa), un om care pare bun, după cum spune chiar Dunecika. Acest pare sună grozav! Şi Dunecika se mărită pe temeiul acestui pare!... Minunat! Minunat!

Aş dori să ştiu pentru ce mi-a scris măicuţa despre nouă noastră generaţie ? Că să-l caracterizeze pe acest domn sau cu scopul de a mă îmbuna, de a pune o vorbă bună în favoarea domnului Lujin? O, viclenelor! Ar fi interesant, de asemenea, de lamurit încă ceva: cât au fost de sincere una faţa de cealaltă în ziua şi în noaptea care au precedat hotărârea şi în zilele care au urmat? Oare şi-au spus ele în cuvinte tot ce aveau pe suflet, ori, dându-şi seama că au amândouă aceleaşi gânduri şi sentimente, s-au înţeles atât de bine tacit, că orice vorba ar fi fost de prisos? Probabil că, într-o măsură, aşa a fost; se vede din scrisoarea măicuţei; el i-a părut cam tăios, un pic, şi naiva mea măicuţă s-ă apucat să-şi dezvăluie observaţiile Duniei. Iar dânsa, cum era de aşteptat, ş-a supărat şi i-a răspuns chiar cu ciuda. Fireşte! Cine nu s-ar înfuria (când totul este hotărât şi de la sine înţeles) dacă ar trebui sa mai răspunda şi la asemenea întrebări naive. Şi apoi ce-mi tot scrie: S-o iubeşti pe Dunia, Rodea, si să ştii că ea te iubeşte nespus, chiar mai mult decât pe ea însăşi... Nu cumva o mustră în taina conştiinţa fiindcă s-a învoit să-şi jertfească fiică în folosul băiatului? Tu eşti credinţă noastră în viitor, tu eşti totul pentru noi! O, măicuţo!"...

Furia din sufletul lui sporea din clipă în clipa, şi dacă ar fi dat ochi cu domnul Lujin, ar fi fost în stare poate chiar să-l ucida!

„Hm, este adevărat, îşi urma el gânduri le ce-i roiau în minte, este foarte adevărat că pentru a cunoaşte un om, trebuie să te apropii de el treptat şi cu băgare de seama; dar caracterul domnului Lujin nu-i greu de descifrat. Mai întâi de toate el este un om serios şi pare bun; auzi dumneata, a luat asupra lui transportul lazii celei mari şi a bagajelor! Se mai poate cineva îndoi de bunătatea lui ? Iar ele amândouă, logodnica şi cu mama, vor tocmi un surugiu şi vor călatori cu căruţa cu coviltir de rogojină (doar aşa am călatorit şi eu!). Ce are a face?! Nu sunt decât nouăzeci de verste, iar de acolo o să călatorim destul de bine cu clasa ă treia, cam vreo mie de verste. Au dreptate: se întind cât le este plapuma. Dar dumneata, domnule Lujin, n-ai nimic de zis? E doar logodnica dumitale... Şi apoi, nu se putea să nu ştii ca mama ia cu împrumut, în contul pensiei sale, ca să aibă bani de drum, nu-i aşa? Fireşte, dumneata şi Dunecika veţi alcătui o întreprindere comerciala, întemeiată pe avantaje reciproce şi contribuţie egala, deci cheltuielile se împart pe din doua: frate-frate, dar brânza-i pe bani, după cum spune proverbul. Dar până şi aici omul de afaceri a reuşit sa le tragă niţeluş pe sfoară: transportul bagajelor costă mai puţin decât călatoria, s-ar putea chiar sa fie gra­tuit. Dar atunci, nu văd ele ce se petrece său se prefac că nu văd? Căci sunt mulţumite, încântate! Şi când te gândeşti că astea-s floare la ureche pe lângă cele ce le aşteaptă în viitor! Ce-i măi grav în toată povestea asta nu este zgârcenia, nici meschinăria, ci tonul. Tonul care prevesteşte ce fel de raporturi se vor stabili între ei după căsătorie... Şi măicuţa, care risipeşte banii în stânga şi în dreapta! Cu ce are sa vina la Petersburg? Cu trei carboave în buzunar sau cu doua „bumăşti", cum spune cealaltă... bătrâna... hm! Din ce speră să trăiască măi târziu la Petersburg? Doar îşi da seama de pe acum, din cine ştie ce motive, că nu va putea sta cu Dunia după căsătoria ei, nici măcar la început. O fi scăpat vreo vorba, pesemne, drăguţul de logodnic, din care s-a luminat măicuţa, deşi cu nici un preţ n-ar mărturisi acest lucru şi zice: Am să refuz. Şi atunci, ce face, din ce speră să trăiască? Din cele o sută douăzeci de ruble pensie, din care se va scădea încă datoria către Afanasi Ivanovici? Acasă împletea băsmăluţe de iarna, cosea mânecuţe, stricându-şi ochii bătrâni. Dar acest lucru nu adaugă mai mult de douăzeci de ruble pe an la cele o suta douăzeci, asta o ştiu bine. Prin urmare, se bizui totuşi pe nobleţea sentimentelor domnului Lujin!: Are să-mi propună singur, are să mă roage. Aşteaptă! Aşa se întâmpla întotdeauna la aceste suflete admirabile, schilleriene: până în ultima clipă îl împăunează pe om, până la ultima clipă nădajduiesc că vor avea din partea lui numai bine, şi cu toate că presimt contrariul, pentru nimic în lume nu şi-o mărturisesc; se cutremură numai la simpla idee; se apără cu mâinile şi cu picioarele de adevăr, până când omul înzorzonat de ele, le da personal cu tifla. Ar fi interesant de ştiut dacă domnul Lujin are decoraţii? Sunt gata să pariez că are Ordinul Anna la butonieră şi că-l abordează când ia masa la diverşi antreprenori şi negustori. Poate că şi-l va pune şi la propria dumnealui nunta! Dar, lua-l-ar naiba!...

Ce să-i faci? Aşa e măicuţa... Dumnezeu s-o ţie... Dar Dunia? Dunecika, scumpa mea, eu te cunosc prea bine! Doar aveai nouăsprezece ani când ne-am văzut ultima oară şi ţi-am înţeles firea. Măicuţa scrie că Dunecika poate să îndure multe. Asta o ştiam. Asta am ştiut-o încă acum doi ani şi jumătate şi în aceşti doi ani şi jumătate mereu m-am gândit la asta, tocmai la faptul că Dunecika poate să îndure multe. Dacă l-a putut suporta pe domnul Svidrigailov cu tot ce a urmat, înseamnă că, într-adevăr, poate îndura multe, şi acum, dumneaei şi măicuţa şi-au închipuit că şi domnul Lujin poate fi suportat, domnul Lujin care-şi expune teoria cu privire la avantajul ce-l oferă soţiile luate din mizerie, pentru care bărbatul este un binefăcător, şi şi-o expune aproape la primă întâlnire. Să zicem că l-a luat gura pe dinainte, deşi e om chibzuit (aşa că s-ar putea prea bine să nu-l fi luat gura pe dinainte, ci să se fi grăbit să-şi afirme punctul de vedere), dar Dunia, Dunia? Ea doar vede limpede ce fel de om este Lujin şi ştie că va trebui să trăiască cu acest om. Dar şi eu ştiu că ea s-ar învoi mai curând sa se hrănească numai cu pâine neagră şi apă decât să-şi vânda sufletul, că nu şi-ar da libertatea sufletului în schimbul unui pic de confort. N-ar face-o nici pentru tot ducatul Schleswig-Holstein, darmite pentru domnul Lujin! Nu, Dunia era altfel din câte o ştiam eu şi cred că nu s-a schimbat nici acum!... Ce sa vorbim! E greu să-i suporţi pe Svidrigailovi! E greu să colinzi guberniile şi să munceşti o viaţă întreagă pentru doua sute de ruble pe an, şi totuşi, ştiu ca sora mea ar prefera sa duca viaţa unui negru din colonii, sau a unui lituanian în slujba unui neamţ din Ostsee, decât sa-şi pângărească sufletul şi să-şi încarce conştiinţa, legându-şi viaţa de un om pe care nu-l respecta şi cu care nu are nimic comun. Sa-şi lege viaţa pentru tot­deauna, numai din interes! De-ar fi domnul Lujin din aur curat, sau o nestemată de nepreţuit şi tot n-ar primi să-i fie ibovnică cu cununie! De ce primeşte totuşi? Unde-i hiba? Care-i dezlegarea enigmei? E limpede: pentru ea, pentru confortul ei, nici chiar ca să scape de moarte nu s-ar vinde, dar pentru altul, uite că se vinde! Pentru o fiinţă dragă, adorată, s-ar vinde! iată unde-i hiba: pentru fratele ei, pentru mama ei e gata să se vânda. Pentru ei ar vinde orişice! O, dacă-i vorba de asta, ar fi în stare să-şi calce şi pe conştiinţa! Libertate, linişte, chiar şi conştiinţă, tot ar pune la bătaie! Calcă-se în picioare viaţa mea, numai fiinţele dragi să fie fericite! Măi mult decât atât, îşi va născoci o cazuistica proprie, luând pilda de la iezuiţi, şi pentru câtva timp va izbuti poate chiar să se liniştească, să se convingă că aşa trebuie să facă pentru realizarea acestui scop măreţ. Asta eşti tu, Dunia, şi totul e limpede ca lumina zilei. Rodion Romanovici Raskolnikov şi numai el e pe primul plan, asta este! Doamne, ar putea să-l fericească, să-l ţină la universitate, să-l facă asociat la biroul de avocatură, să-i asigure întreaga existenţă! Şi poate ca, odată şi odată, va ajunge un om bogat, cu vază, respectat, şi poate chiar un om cu renume! Dar mama? Păi e vorbă de Rodea, de nepreţuitul ei Rodea, de primul ei născut! Cum să nu-i jertfească acestui prim născut pe faţa ei, fie ea chiar Dunia! O, suflete duioase şi nedrepte! Ce mai: dacă-i vorba de Rodea, aţi fi în stare sa acceptaţi până şi soarta Sonecikăi! Sonecika, Sonecika Marmeladova, eterna Sonecika, a cărei soarta va dainui cât lumea şi pământul! Dar voi, aţi cântărit voi oare jertfa, aţi cântărit-o bine? Sigur? Nu vă întrece puterile? Şi merita oare?

Are rost? Ştii tu, Dunecika mea, ca traiul tău alaturi de domnul Lujin te pune pe aceeaşi treapta cu Sonecika? De dragoste nu poate fi vorba, scrie măicuţa. Dar daca în afară de dragoste nu poate fi vorba nici măcar de stima, ci dimpotrivă, exista de pe acum un sen­timent de sila, de dispreţ, de dezgust, unde ajungem? Ajungem la acea curăţenie deosebită. Nu-i aşa? Va daţi voi seama, pricepeţi, înţelegeţi voi ce înseamnă aceasta curăţenie? V-aţi gândit ca aceasta curăţenie ceruta de Lujin nu se deosebeşte cu nimic de curăţenia ce se cere Sonecikăi, că poate este chiar mai groaznica, mai hidoasa, mai mârşavă, căci tu, Dunecika, totuşi, îţi faci socoteala că vei avea un pic de confort în plus, pe când dincolo e vorba de salvarea vieţii. Scump, scump se plateşte aceasta curăţenie, Dunecika! Dar dacă te vor trăda puterile, daca vei ajunge să te căieşti? Câtă durere, câtă suferinţă, câte lacrimi vărsate în taină, căci tu, tu nu eşti Marfa Petrovna! Şi mama? Ce va fi cu mama? Şi acum e neliniştita, se frământă, dar atunci când va vedea limpede cum stau lucrurile? Şi eu?... Cum de-aţi putut gândi aşa ceva despre mine? Nu vreau jertfa ta, Dunecika, nu o vreau, măicuţo! Şi cât trăiesc eu, căsătoria ăsta nu se va face! Mă opun!"

Raskolnikov se trezi din gândurile lui şi se opri.

„Nu se va face? Dar ce ai să faci tu ca să împiedici acest lucru? Ai să-i interzici? Cu ce drept? Ce le poţi promite, la rândul tău, ca să ai acest drept? Sa le închini toata viaţa, tot viitorul după ce vei isprăvi facultatea şi-ţi vei găsi un loc? Foarte frumos, ăsta-i viitorul, dar astăzi? E vorba că trebuie să faci ceva chiar acum, pri­cepi tu? Iar tu, ce faci? Le storci de parale. Ele îţi procura bani, punându-şi la poprire pensia de o suta de ruble pe an şi leafa dom­nilor Svidrigailov! De Svidrigailovi, de Afanasi Ivanovici Vahruşin cu ce le vei apăra, viitor milionar, Zeus care dispui de soarta lor? Peste zece ani? în zece ani mama va orbi tot împletind basmale şi poate şi din pricina lacrimilor; va cădea zdrobită de lipsurile ei fără de sfârşit; şi sora? Gândeşte-te, ce se poate întâmpla cu sora ta peste zece ani, sau în cursul acestor zece ani? Ai ghicit?"

Îşi sfâşia cu un fel de amara voluptate sufletul cu aceste întrebări, care, de altminteri, nu erau noi pentru el, ci vechi şi dureroase, căci şi le pusese de multe ori. De multa vreme îl frămîntau şi îi rupeau inima. Cândva, cine ştie când, în sufletul lui se născuse durerea ce-l macină azi, şi durerea crescuse, se adunase, iar în ultima vreme se copsese şi se concentrase, luând forma unei probleme îngrozitoare, absurde, fantastice, care îi zdrobea inima şi mintea, cerând neîncetat dezlegare. Scrisoarea mamei fusese ca o lovitura de trăsnet. Era limpede că nu mai putea să se frământe, sa sufere pasiv, cugetând la insolubilitatea întrebărilor, ci trebuia sa facă ceva, şi asta chiar îndată, pe loc. Trebuia să ia o hotărâre, orice s-ar întâmpla, oricum ar fi, sau...

„Să renunţ la viaţa! striga el deodată, cuprins de disperare. Să-mi primesc soarta aşa cum este; să înăbuş o dată pentru totdeauna orice năzuinţa; să renunţ cu desăvârşire la orice drept de a înfăptui, de a trai şi de a iubi!"

„Înţelegeţi oare, vă daţi seama, stimate domn, ce înseamnă să nu ai unde te duce? îşi aminti el deodată întrebarea pe care i-o pu­sese cu o zi înainte Marmelado. Căci orice om trebuie să aibă măcar un locşor unde să se poată duce..."

Deodată tresari: acelaşi gând ca şi în ajun îi trecu ca un fulger prin minte. Dar nu tresări fiindcă îi revenise acest gând. Ştiuse mai dinainte, presimţise că se va întoarce negreşit în mintea lui, şi-l aştepta. Căci gândul acesta nu era de ieri. Cu o singură diferenţă: acum o luna, ba poate chiar ieri, fusese doar un vis, pe când acum... acum apăruse nu ca un vis, ci sub un aspect nou, înspăimântător şi cu totul necunoscut... şi el deveni conştient de acest lucru... Simţi ca o izbitură de ciocan în creier şi i se întunecă în faţa ochilor.

Îşi roti privirile, căutând ceva. Ar fi vrut să se aşeze şi căută o bancă; traversa parcul K. în faţa lui, la vreo suta de paşi, se zarea o banca. Porni cât mai iute spre ea, dar în drum avu loc o întâmplare mărunta, care îi atrase câteva clipe întreaga atenţie.

Uitându-se spre bancă, văzu în faţa sa, cam la douăzeci de paşi, o femeie care mergea; la început, n-o luă în seama, cum nu lua în seama nici unul din lucrurile întâlnite în cale. I se întâmpla de pilda, de nenumărate ori, să ajungă acasă fără să-şi poată aminti drumul pe care a mers, căci, de obicei, umbla fără sa vada nimic. Dar femeia din faţa lui avea ceva atât de ciudat, ca sărea în ochi la prima vedere şi, puţin câte puţin, atenţia lui se opri asupra ei, mai întâi fără voie, oarecum contrariindu-l, apoi tot mai stăruitor. Ar fi vrut să înţeleagă ce anume era ciudat în femeia aceea? în primul rând, părea să fie foarte tânără, şi mergea pe arşiţa aceea cu capul gol, fără umbreluţă şi fără mănuşi, bălabănindu-şi comic braţele. Purta o rochiţa de mătase uşoară („mătăsică"), pusa de asemenea foarte ciudat, abia încheiata, iar la spate, în dreptul taliei, acolo de unde începea fusta, rupta de-a binelea, o fâşie întreaga se desprinsese şi atârna, fluturând. Avea în jurul gâtului gol o băsmăluţă, legata strâmb. Şi pe deasupra, fata înainta cu pas nesigur, se poticnea, ba chiar se clatină. Aceasta întâlnire trezi până la urma întreaga lui atenţie. O ajunse în dreptul băncii, unde ea se prăbuşi cu capul pe spetează şi închise ochii, părând sfârşită de oboseala. Cercetând-o, Raskolnikov îşi dadu pe loc seama ca era beata. Părea un lucru atât de ciudat şi de monstruos, încât se întrebă chiar daca nu-l înşela vederea. Avea în faţa lui aproape un copil, o fetişcană de cel mult şaisprezece ani, poate chiar numai de cincisprezece, micuţa, bălaie, drăgălaşa, dar aprinsa la faţă şi chiar un pic buhăită. Părea ca fata nu-şi mai dadea seama ce-i cu dânsa: sta picior peste picior, într-o atitudine nu toc­mai cuviincioasă, şi se vedea că aproape nu ştia ce-i cu ea.