F. M. Dostoievski crima şi pedeapsă

Raskolnikov nu se aşeza, dar nici nu-i venea sa plece; rămase nedumerit în faţa fetei. Parcul K. de obicei nu este prea frecventat, iar în ziua aceea, pe la orele doua după-amiază, pe arşiţă, era aproape pustiu. Totuşi, la vreo cincisprezece paşi, un domn se oprise la marginea aleii, vădit dornic de a se apropia de tânăra fata într-un anumit scop. O văzuse pesemne şi dânsul de departe şi o urmărise, dar prezenţa lui Raskolnikov îl stingherea. Arunca pe ascuns priviri furioase tânărului nostru şi aştepta, nerăbdator, ple­carea acestui coate-goale nepoftit. Asta se vedea limpede. Domnul, foarte elegant îmbrăcat, era un om de vreo treizeci de ani, îndesat şi rotofei, cu obrajii roşii, buze rumene şi mustăcioara. Pe Raskolnikov îl apuca furia; simţi o dorinţă nestăvilită de a-l jigni pe acest filfizon gras. O părăsi pentru o clipă pe tânăra fata şi se apropie de el.

— Hei, Svidrigailov! Ce cauţi aici? striga el, strângând pumnii, cu gura strâmbata de rânjet şi spumegând de furie.

— Ce înseamnă asta? întreba răstit domnul, încruntat şi mirat în îngâmfarea lui.

— Cară-te, asta e!

— Cum îndrăzneşti, canalie?!...

Şi domnul ridică bastonul. Raskolnikov se năpusti cu pumnii asupra lui, fără să se gândească că domnul acesta gras putea să doboare doi ca el. Dar, în aceeaşi clipa, cineva îl apucă cu putere de braţe, pe la spate, şi între ei se aşeza un sergent de strada.

— Sfârşiţi, domnilor, nu vă luaţi la bătaie în gradina publică. Ce vrei dumneata? Cine eşti? îl întrebă el cu asprime pe Raskolnikov, văzându-l cam zdrenţăros.

Raskolnikov îl cercetă cu luare-aminte. Sergentul cu mustăţi şi favoriţi cărunţi avea o mutră cumsecade de soldat şi o privire inteligenta.

— Tocmai de dumneata aveam nevoie, strigă el, apucându-l de braţ. Sânt Raskolnikov, fost student... Asta nu strică s-o ştii şi dumneata... îi arunca el filfizonului, iar dumneata vino aici să-ţi arat ceva... Şi îl trase de mână până în dreptul băncii. Priveşte, e beata moarta, adineauri mergea pe alee; cine ştie cine este, dar nu pare să fie de meserie. Mai curând a îmbătat-o cineva şi şi-o fi bătut joc de ea... pentru prima oara... pricepi? Apoi a azvârlit-o în strada. Priveşte la rochia ei ruptă, priveşte cum e îmbrăcată: nu ş-a îmbrăcat singura, ci a fost îmbrăcată şi încă de nişte mâini neprice­pute, de bărbat. E limpede. Şi acum, uită-te aici: la filfizonul, pe care era adineauri să-l iau la bătaie; nu-l cunosc, îl vad acum întâia oara. Dar şi el a văzut fata în drum, a văzut-o beata, în neştire, şi acum are poftă şa se apropie şi să pună mâna pe ea, profitând de starea ei, ca s-o duca cine ştie unde... Asta e sigur, crede-mă, nu mă înşel. L-am văzut cum se uita la ea şi cum a urmărit-o, dar l-am împiedicat, şi acum abia aşteaptă să plec. Ia te uită la el, s-a depărtat, s-a oprit şi se face că-şi răsuceşte o ţigară... Cum am face să-l împiedicăm? Cum am face s-o ducem acasă, gândeşte-te!

Sergentul pricepu situaţia numaidecât. Domnul cel gras, fireşte, nu era greu de înţeles, dar rămânea fata. Sergentul se apleca s-o vada mai bine şi o compătimire sinceră i se citi pe faţă.

— Ce păcat! zise el, dând din cap. E un copil... Şi-au bătut joc de ea, aşa e. Ascultă, domnişoară, încerca s-o trezească pe fata, unde stai?

Fata deschise ochii obosiţi, cu privirea împăienjenită, se uită la ei fără sa înţeleagă ce o întrebau şi le făcu semn cu mâna ş-o lase în pace.

— Ascultă, zise Raskolnikov, uite (se căută prin buzunare şi scoase douăzeci de copeici pe care le găsi că prin minune), ia banii, cheamă un birjar şi spune-i s-o duca acasă. Numai de-am putea afla unde stă!

— Domnişoara, ascultă, domnişoară, încercă sergentul după ce lua banii, am să strig un birjar şi am să te duc acasă chiar eu. Unde să te duc? Unde stai?

— Lasă-mă!... Ce vă legaţi de mine?... îngăimă copila, cu acelaşi gest de nerăbdare.

— Vai, vai, ce urât! Vai, ce ruşine! Ce ruşine, domnişoara! Sergentul da din cap cu dojana, cu mila şi cu revoltă. Ce bucluc, domnule! se întoarse el spre Raskolnikov, cercetându-l din nou, în treacăt, din cap până în picioare. Pesemne îi păru ciudat: un zdrenţăros care arunca banii!

— Unde aţi găsit-o, departe? întrebă.

— Nu ţi-am spus - mergea în faţă mea, clatinându-se, aici, prin parc. Cum a ajuns în dreptul băncii a căzut.

— Vai, ce ruşine, ce urâte lucruri se petrec pe lume acum, Doamne! Atât de tinerică şi beată! Şi-au bătut joc de ea, asta aşa e! Uite şi rochiţa e ruptă... Ce desfrâu e astăzi peste tot!... O fi de fa­milie bună, dar scăpătată... Sunt multe în ziua de azi. Pare gingaşă, ca o domnişoara de neam bun... şi bătrânul se apleca din nou asupra fetei.

Poate ca şi el avea fete „gingaşe", care puteau fi luate drept nişte „domnişoare de neam bun", cu aerele lor de fete de familie, binecrescute şi cu toate fasoanele la moda.

— Totul este, se frământa Raskolnikov, să n-o lasăm să cada în mâna ticălosului acela! Altfel, are să-şi bata joc şi el de dânsa! Se vede cale de trei poşte ce vrea! Ia te uita, ticălosul, nu măi pleacă!

Raskolnikov vorbea tare şi-l arata cu mâna. Filfizonul îl auzi, fu cit pe-aici să se înfurie iarăşi, dar se răzgândi şi se mărgini să-i arunce o privire dipreţuitoare. Apoi mai făcu agale zece paşi şi se opri.

— Nu-l lasăm noi să pună mâna pe ea, răspunse sergentul, gânditor. Numai de-ar vrea ea să ne spună unde ş-o ducem, altfel... Domnişoară, asculta, domnişoara!

Şi omul se aplecă din nou spre ea.

Fata deschise ochii, se uita cu luare-aminte, păru că înţelege situaţia, se scula de pe bancă şi porni înapoi, în direcţia din care venise.

— Uf, neruşinaţilor, ce vă tot legaţi de mine? mormăi dânsa, făcând din nou acelaşi gest ca să fie lasată în pace.

Porni repede, clatinându-se tot atât de tare. Filfizonul o urmarea fără s-o piarda din ochi, dar de pe o altă alee.

— Fiţi liniştit, n-am să-l las, zise hotărât mustăciosul şi plecă după cei doi. Ce desfrâu e acum pe lume! repeta el, oftând.

În clipa aceea, Raskolnikov, ca înţepat de o viespe, îşi schimbă total gândul.

— Ascultă! strigă el în urmă mustăciosului. Sergentul se întoarse.

— Lasă! Ce-ţi pasă? Lasă! Să-şi facă de cap! şi-l arătă pe filfi­zon. Ce-ţi pasă dumitale?

Fără să înţeleagă, sergentul îl privea cu gura căscată. Raskolnikov se porni pe râs.

— O-oh! oftă sergentul şi, întorcându-i spatele, se luă după filfi­zon şi fata, socotind pesemne că Raskolnikov era un nebun, sau poate şi mai rău.

„Mi-a luat douăzeci de copeici, îşi zise Raskolnikov, furios, după ce rămase singur. Are să-i ia şi celuilalt s-o lase pe fata să se ducă cu dânsul, şi cu asta basta... Ce zor am avut să mă amestec, să vreau să ajut? Eu să ajut pe cineva? Am eu dreptul sa ajut? N-au decât să se mănânce de vii, ce-mi pasă mie? Şi apoi, cum am îndrăznit să-i dau aceste douăzeci de copeici? Erau oare ale mele?"

Dar, cu toate aceste cuvinte ciudate, îşi simţea inima grea. Se aşeză pe banca părăsită. I se destrămau gândurile... în clipa aceea îi venea greu să mai judece. Ar fi vrut să adoarmă, să uite tot, apoi să se trezească şi să înceapă o viaţă nouă...

„Biata copila! zise el, uitîndu-se la colţul băncii unde şezuse fata cu o clipa mai înainte. Are sa se dezmeticească şi are să plîngă, apoi are să afle maică-sa... Are s-o ia la palme, are s-o bată rău, are s-o facă de ruşine, poate chiar are s-o alunge din casă... Şi chiar daca n-are s-o alunge, o Daria Franţevna oarecare are să adulmece prada numaidecât şi fetiţa mea are să înceapă să treacă din mînă în mînă... Apoi va veni spitalul (asta li se întâmpla mai ales celor care trebuie sa se ascunda de mamele lor foarte cinstite şi-şi fac de cap pe ascuns), mai tîrziu - iarăşi spitalul... vinul... cîrciumile... şi iarăşi spitalul... iar peste doi-trei ani va ajunge o epava, aşa încât toata viaţa ei nu va număra mai mult de nouăsprezece, poate chiar numai optsprezece ani... Parca n-am mai văzut fete ca dînsa? Şi ele cum au ajuns ce au ajuns? Tot aşa... Ptiu! Ei, şi? Se zice că aşa trebuie, că un anumit procent pe an trebuie dat... diavolului, pesemne, ca sa asigure sănătatea şi liniştea celorlalţi. Atât la suta! Ce cuvinte curăţele, n-am ce zice, au născocit dumnealor! Vocabular ştiinţific, foarte liniştitor. Au zis: atâta la sută, şi gata, nu mai au ce să se alarmeze. Să fi fost alt cuvînt, da, fireşte, atunci... atunci poate ca ar fi mai neliniştitor... Poate Dunecika va fi cuprinsa şi ea în acest atât la suta!... Dacă nu al anului acestuia, atunci al celui viitor?

Dar eu încotro am pornit? se întreba el deodată. Ciudat. Doar mă duceam undeva. Am citit scrisoarea şi am plecat... Aha, stai, mă duceam spre Vasilievski Ostrov, la Razumihin mă duceam... acum îmi amintesc. Dar pentru ce? Şi cum de mi-a venit în cap să ma duc la Razumihin tocmai acum? Ciudat lucru!"

Era în culmea mirării. Razumihin era unul dintre foştii lui co­legi de facultate. De notat că Raskolnikov, cât urmase la universitate, nu-şi făcuse prieteni printre colegi, îi ocolea pe toţi, nu se ducea nicăieri şi numai cu greu primea pe vreunul la el. De altfel, în scurt timp, toată lumea îi întorsese spatele. Nu lua niciodată parte la adunările studenţeşti, nici la discuţii, nici la petrecerile lor.

Învăţa sîrguincios, fără să-şi precupeţească forţele, de aceea era stimat, dar nu-l iubea nimeni. Era foarte sărac, mîndru, aproape până la trufie şi puţin comunicativ; parca ar fi ascuns o taină în sufletul lui. Unora dintre colegi li se părea că-i priveşte de sus, ca pe nişte copilandri, şi că-i socoteşte inferiori ca intelect, cultura, interese şi idei.

De Razumihin se apropiase totuşi, fără sa ştie de ce, adică nu ca ar fi legat prietenie, ci era cu el ceva mai comunicativ, mai deschis. Cu Razumihin nici nu puteai fi altfel. Era un băiat extraordinar de vesel, de expansiv şi bun până la naivitate. De altminteri, sub aceasta naivitate se ascundeau profunzimea sufletului şi demni­tatea. Cei mai buni dintre colegii lui îşi dadeau seama de acest lucru şi toţi îl iubeau. Nu era prost defel, deşi uneori părea, întradevăr, cam naiv. Înfăţişarea lui nu trecea neobservată: era lung, deşirat, cu părul negru şi mai totdeauna prost bărbierit. Uneori era cam scandalagiu şi avea renume de om foarte puternic. într-o noapte, fiind într-un grup de cheflii, dintr-o singură lovitură îl doborîse pe un păzitor al ordinii publice, înalt de aproape doi metri. Putea sa bea fără sfârşit, dar putea sa nu pună picătură în gură; une­ori îşi făcea de cap în chipul cel mai nepermis, dar putea să trăiască şi într-o sobrietate desăvîrşită. Ce mai era deosebit la el e că nici un fel de insuccese nu-l descurajau, şi condiţiile mizerabile ale vieţii nu izbuteau să-l deprime. Putea să locuiască chiar şi pe casă, să rabde foamea şi gerurile cele mai cumplite. Era foarte sărac şi se întreţinea absolut singur, prin munca lui. Cunoştea o mulţime de mijloace prin care putea totdeauna să-şi procure bani, bineînţeles, muncind. Într-o iarna nu făcuse de fel foc în casă, susţinînd că era chiar foarte placut, fiindcă omul doarme mai bine când e frig. În ultima vreme trebuise şi el să părăsească facultatea, dar se grăbea din răsputeri să-şi îndrepte situaţia financiara ca, în scurt timp, să poată urma mai departe. Raskolnikov nu mai fusese pe la el de vreo patru luni, iar Razumihin nu-i cunoştea adresa. Cu vreo doua luni în urma, se întîlniseră pe strada, dar Raskolnikov întorsese capul şi trecuse repede pe celalalt trotuar, ca sa nu fie văzut. Iar Razumihin, deşi îl văzuse, trecuse înainte, nevoind să-şi stinghe­rească prietenul.

Capitolul V

„Într-adevăr, acum câtva timp am vrut să-i cer lui Razumihin ceva de lucru, să-mi găsească nişte meditaţii sau poate altceva... îşi aminti Raskolnikov, dar cu ce m-ar putea ajuta acum? Să zicem că mi-ar face rost de meditaţii, să zicem că ar împărţi cu mine ultima copeică, presupunînd că el are aceasta copeică, aşa încât să-mi iau cizme şi să-mi repar hainele ca să ma pot duce la meditaţii... hm... Şi mai departe? Ce să fac cu nişte pitaci? De asta am nevoie acum? E chiar stupid că mă duc la Razumihin..."

Întrebarea - pentru ce o pornise la Razumihin - îl neliniştea mai mult decât şi-o mărturisea; alarmat, căuta să descopere un sens fatal acestui fapt în aparenţa atât de normal.

,,Oare să fi sperat sa mă salveze Razumihin din situaţia în care sunt? Să-mi fi pus toata nădejdea în el?" se întreba nedumerit.

Se gîndea, îşi freca fruntea şi (ciudat), pe neaşteptate, după îndelungata cugetare, îi răsări în minte o idee cât se poate de stranie.

„Hm... la Razumihin, rosti el deodată liniştit, ca şi cum ar fi luat o hotăîre nestrămutată, am să mă duc la Razumihin, asta fără doar şi poate... dar nu acum... Am sa mă duc la el... a doua zi după aceea, când se va sfîrşi cu aceea şi când totul are să pornească pe un făgaş nou..."

Se dezmetici brusc.

„După aceea! exclamă el, sărind de pe banca. Dar oare asta se va întâmpla? Se va întâmpla într-adevăr?"

Părăsi banca şi porni înainte, mai mult alergînd; ar fi vrut să se întoarcă înapoi acasă, dar simţi deodată că-i este sila să se întoarcă acolo; fiindcă în ungherul acela, în „dulapul" acela îngrozitor, mai bine de o luna, clocise asta; aşa încât porni încotro văzu cu ochii.

Treptat, tremurul nervos se preschimba în fiori puternici, de parcă l-ar fi scuturat frigurile; cu toata arşiţa, lui Raskolnikov îi era frig. Aproape fără să-şi dea seama, îmboldit de o nevoie launtrica, se străduia să cerceteze obiectele pe care le întîlnea în cale, ca şi cum ar fi căutat să-şi abată atenţia de la gândurile ce-l chinuiau, dar nu prea izbutea şi cădea mereu în prada lor. Iar atunci când, tresărind, îşi ridica fruntea şi se uita împrejur, uita imediat la ce se gîndise cu o clipa mai înainte şi chiar pe unde trecuse. Astfel străbătu Vasilievski Ostrov, ajunse la Malaia Neva, trecu podul şi coti spre Ostroave. Mai întâi verdeaţa şi aerul proaspăt îi mîngîiară privirea ostenita, obişnuita numai cu praful oraşului, cu varul şi casele uriaşe care te apasă şi te înăbuşă. Aici nu era nici arşiţă, nici duhoare, nici cîrciumi. Dar nu trecu mult şi aceste senzaţii noi, placute lasară locul altora, bolnăvicioase şi enervante. Uneori se oprea în faţa câte unei vile îmbrăcate în verdeaţa, privea în ograda, vedea de departe, pe balcoane şi terase, femei grăbite şi copii zbenguindu-se prin grădini. Îl atrăgeau mai ales florile; le privea lung. Întîlnea caleşti luxoase, călareţi şi amazoane; îi petrecea cu priviri curioase şi-i uita înainte sa-i piarda din văz. La un moment dat se opri să-şi numere banii; mai avea aproape treizeci de copeici. „Douăzeci i-am dat sergentului, trei Nastasiei pentru scrisoare... prin urmare, lui Marmeladov i-am lasat ieri patruzeci şi şapte sau chiar cincizeci de copeici, se gândi el; făcuse socoteala cu un scop anumit, dar uita numaidecât pentru ce scosese banii din buzunar. Îşi reaminti numai când ajunsese în faţa unui local, un fel de birt, şi simţi că îi era foame. Intra în birt, bău un păhărel de votca şi înghiţi câteva îmbucături de placinta umplută nici el nu ştia cu ce. Isprăvi de mîncat pe drum. Nu mai băuse votca de multă vreme şi, deşi nu luase decât un păhărel, acesta îşi făcu numaidecât efectul asupra lui. Picioarele i se îngreuiara şi simţi că-l trage la somn. Porni spre casa, dar, ajungînd la Petrovski Ostrov se opri, frînt de oboseala, paraşi drumul, se strecura în tufişuri, căzu pe iarba şi adormi pe loc.

Creierul bolnav făureşte adesea visuri extraordinar de precise şi de vii, care par grozav de reale. Uneori, imaginile ce se înfiripa sunt monstruoase, dar atmosfera din vis, împrejurările şi întregul proces al reprezentării sunt atât de veridice, pline de amănunte atât de sub­tile şi neaşteptate, care corespund şi întregesc într-o îmbinare atât de artistică întreagă plasmuire, încât, treaz fiind, acelaşi om nu le-ar putea închipui nici dacă ar fi un maestru de talia lui Puşkin sau Turgheniev. Aceste vise, vise bolnăvicioase, trăiesc de obicei multă vreme în conştiinţa şi impresionează puternic organismul şubrezit şi surescitat.

Raskolnikov avu un coşmar înfiorător. Se făcea că era copil şi se afla în oraşul natal. Avea şapte ani, era zi de sărbătoare, în amurg, şi se plimba cu tatăl său afara din oraş. Ziua era cenuşie, aerul greu, înăbuşitor; locurile erau tocmai ca acelea pe care le păstra în amintire; dar în mintea lui amănuntele erau mai şterse decât în vis. Orăşelul, deschis din toate părţile, se vedea ca în palmă, nicăieri nu era nici măcar o răchită; numai departe, la capătul pamîntului, orizontul părea tivit de dunga neagră a pădurii. La cîţiva păşi de ultima grădina se afla o circiuma mare, care îl impresiona totdeauna neplacut, ba îi inspiră chiar teama când trecea prin faţa ei în plimbările lui cu tata. Acolo se înghesuia întotdeauna atâta lume care urla, rîdeă tare, înjura ori cânta atât de urît şi de răguşit; se iscau şi bătăi; prin împrejurimi mişunau mutre fioroase, bete... Când le vedea, băiatul se lipea de tatăl lui şi tremura ca varga. De la cîrciumă se deschidea un drum de ţară, totdeauna plin de colb, un colb nemaipomenit de negru. Drumul şerpuia mai departe şi la vreo trei sute de paşi cotea la dreapta, de-a lungul cimitirului oraşului. În mijlocul cimitirului era o biserica de zid cu o turla verde, unde se ducea de doua ori pe an cu tatăl şi mama lui la liturghie, când se făcea parastasul pentru bunica moarta de multa vreme şi pe care el nu o văzuse niciodată. Cu acest prilej, aduceau de acasă un blid alb cu colivă, acoperit cu un şervet; coliva era dulce, cu orez şi cu stafide înfipte în formă de cruce. Îi erau dragi biserica şi icoanele ei vechi, cele măi multe fără rame, şi bătrînul preot, căruia îi tremura capul. Alaturi de lespedea care acoperea mormîntul bunicii se afla un mormînt mai mic, al frăţiorului său mort la şase luni, pe care, de asemenea, nu-l cunoscuse şi n-avea cum să-l ţină minte, dar i se spusese că a avut un frăţior şi de fiecare data când venea la cimitir îşi făcea cruce cu evlavie şi respect, se închina şi săruta crucea de pe mormînt. Acum se făcea ca merge cu tatăl său pe drumul cimitirului şi trece prin faţa cîrciumii; el se agaţă de mână tatii şi se uita speriat la cîrciumă. O scena ciudata îi atrage atenţia: păre să fie o petrecere, fiindcă în faţa cîrciumii se înghesuie tîrgoveţe gătite, femei cu bărbaţii lor şi tot soiul de haimanale. Toţi sunt beţi, toţi cânta tare, iar în faţa porţii sta o căruţa, dar o căruţa ciudata, mai bine zis un fel de camion, la care se înhamă cai mari de tracţiune şi se transporta mărfuri sau butoaie cu vin. De obicei îi placea grozav să privească aceşti cai uriaşi de tracţiune, cu coame lungi şi cu picioare groase, care păşeau măsurat şi liniştit şi cărau adevăraţi munţi de marfă, fără nici o sforţare, ca şi cum le-ar fi fost mai uşor să tragă cărui în urmă lor, decât să meargă fără el. De data aceasta, însă, ciudat lucru, la căruţa aceea mare era înhămată o mîrţoagă ţărăneasca, roşcata, mica şi prăpădita, dintre acelea care îşi dau sufletul până urnesc un car cu lemne de foc sau cu fân, mai ales daca roţile se împotmolesc în noroi sau în făgaşuri, şi sunt crunt bătute cu biciul de mujici, uneori chiar peste bot şi peste ochi; de câte ori n-a văzut el acest lucru şi i se făcea mila, atât de mila că era gata să izbucnească în lacrimi şi atunci măicuţa îl lua de la fereastra. Deodată, se iscă zarva măre: din cîrciumă ies, chiuind şi cântînd, cu balalaicile în mînă, nişte mujici zdraveni, beţi morţi, cu cămăşi roşii şi albastre şi sumane aruncate pe umeri.

— Urcaţi, urcaţi cu toţii! striga unul încă tânăr, cu grumazul gros si faţa cărnoasă, roşie ca sfecla. Urcaţi cu toţii, pe toţi va iau!

Din toate părţile se pornesc de îndată rîsete şi strigate.

— O mîrţoagă ca asta să ne duca!

— Ai căpiat, Mikolkă, de-ăi înhămat iepuşoara asta la aşa namila de car?

— Roaiba ăre pe puţin douăzeci de ani, fraţilor!

— Urcaţi, vă duc pe toţi! strigă din nou Mikolka, sare în căruţă, apuca hăţurile şi rămîne în picioare, în partea din faţă a carului. Matvei a plecat deunăzi cu murgul, strigă el din căruţă, iăr iapa asta, fraţilor, mi-a scos sufletul; îmi vine s-o omor, stric mîncarea de pomană pe ea! N-auziţi? Urcaţi-vă! O pornesc la galop! Are să meargă la galop!

Şi mujicul iă biciul în mînă, fericit să plesnească iapa.

— Urcaţi-vă, ce mai staţi! rîde mulţimea. N-auziţi: ăre să meargă la galop!

— N-o fi mers la galop de vreo zece ani!

— Are să meargă!

— Nu vă fie mila, fraţilor! Luaţi bice, pregătiţi-vă!

— Aşa e! Daţi în ea!

Rîzînd şi glumind, lumea se suie în căruţa lui Mikolka. S-au suit vreo şase, dar ar mai putea să încapă şi alţii. Chefliii urcă alaturi de ei o muiere zdravănă şi rumena. E îmbrăcată în stambă roşie ca focul, are o kicika* pe cap, cusuta cu mărgele, şi papuci în picioare: ronţăie alune şi chicoteşte; mulţimea râde şi ea, că are şi de ce: cum să ducă mîrţoăgă aceea prăpădită atâta greutate şi încă la galop? Doi flacăi din căruţă apucă număidecât câte un bici ca să-l ajute pe Mikolka. Răsună un „hi, hi!", mîrţoaga se opinteşte, trage din răsputeri, dar nu numai la galop, nici măcar la pas nu poate urni atâta greutate; se opinteşte în loc, icneşte, îşi îndoaie spinarea sub ploaia de lovituri a celor trei bice care cad peste ea ca grindină. Rîsul celor din căruţă şi al celor de pe laturi se înteţeşte; Mikolka e furios; plin de mînie, loveşte în neştire în iepuşoară, ca şi cum ar fi crezut cu adevărat că eă poate sa meargă la galop.

— Luaţi-mă şi pe mine, fraţilor! strigă un flacău din mulţime, doritor să iă parte şi el la petrecere.

— Urcă! Urcaţi cu toţii! zbiară Mikolka. Are să ne duca pe toţi! O omor în bătaie!

Şi loveşte, şi loveşte, şi, în furia lui, nu mai ştie cu ce să dea în cal.

— Tăticule, tăticule, ţipă Raskolnikov, tăticule, uită-te ce fac! Tăticule, uite cum bat bietul căluţ!

— Haide, haide să mergem! spuse tatăl. Ia, nişte beţivi, îşi fac de cap, proştii! Hai să mergem, nu te mai uita!

El vrea să-l ia de acolo, dar copilul se smulge din mâinile lui, şi, ieşindu-şi din fire, se repede la cal. Bietului căluţ i-a venit ceasul de pe urmă. Răsufla greu, se opreşte, se opinteşte iar, e gata să căda.

— Omorîţi-l! zbiară Mikolka. Dacă-i vorbă pe aşa, îl bat până îl omor!

— Dar tu nu eşti creştin, vîrcolacule?! striga un bătrîn din mulţime.

— Un' s-a mai văzut ca o mîrţoăgă ca astă să ducă atâta greutate? adaugă altul.

— Ai s-o dai gata! strigă ăl treilea.

— Nu te băga! E al meu! Fac ce vreau. Urcaţi în căruţă! Urcaţi cu toţii! Vreau să meargă la galop!...

Deodată izbucneşte o explozie de rîsete care acoperă totul: iepuşoăra n-a mai putut răbda atâtea lovituri şi, cu toată neputinţa ei, s-ă apucat să ăzvîrle din picioare. Până şi bătrînul nu-şi măi poate stăpîni zîmbetul: auzi dumneata, o mîrţoăgă prăpădită şi zvîrle din picioare!

Doi flacăi din mulţime înhaţă câte un bici şi se apropie în fugă să lovească calul din părţi, fiecare de partea lui.

— Plesneşte-l peste bot, peste ochi, peste ochi! strigă Mikolka.

— Cântaţi, fraţilor! urla cineva din căruţa, şi toata lumea i se alatură.

Răsună un cântec de chef, o dairea şi fluierăturile acompaniază refrenul. Muieruşcă din căruţă sparge alune în dinţi şi rîde.

Copilul aleargă pe lîngă căluţ, se repede în faţa lui, vede cum este lovit peste ochi, chiar peste ochi! Plînge. Inima i se rupe de durere, lacrimile îi curg şiroaie. Unul dintre bătăuşi îl atinge din greşeala peste faţă; dar el nu simte nimic, îşi frînge mâinile, ţipa, se repede la bătrînul cel cărunt, cu barba alba, care da din căp şi con­damnă cele ce se petrec. O femeie îl iă de mînă şi încearcă şă-l duca de acolo; dar el şe smulge şi se repede din nou la căluţ.

Mîrţoaga e gata sa cada, dar mai încearcă o dată cu disperare sa zvîrle din picioare.

— Lua-te-ar naiba! urla, furios, Mikolka.

Aruncă biciul, se apleacă şi scoate din fundul căruţei o oişte lungă şi groasă, o apucă de un capăt cu amîndouă mâinile şi o ridică deasupra iepei.

* Podoaba pentru cap, caracteristica vechiului port rusesc, purtată de femeile măritate.
— O da gata! strigă lumea.