F. M. Dostoievski crima şi pedeapsă

domnule capiten, dacă într-o casă onorabil...

— Haide, haide! Ajunge! Ţi-ăm spus, ţi-a spus...

— Ilia Petrovici!! rosti din nou semnificativ secretarul. Ofiţerul îi aruncă o privire iute; secretarul îşi înclina uşor capul.

— ...Asculta, stimată Laviza Ivanovna, ţi-o spun pentru cea din urma oară, auzi dumneata? urmă ofiţerul. Dacă în casa ta onorabila va mai avea loc un singur scandal, am să te bag la ţuhaus, cum se spune în limbaj nobil. Ai auzit? Auzi dumneata: un literat, un scri­itor ia cinci ruble pentru pulpană ruptă într-o... „Căsă onorabila"! Auzi ce sunt în stare aceşti scriitori? şi ofiţerul îi aruncă lui Răskolnikov o privire dispreţuitoare. Acum două zile, la tractir, s-a întîmplat aceeaşi poveste: un individ a mîncat, a băut şi n-a vrut să platească. Cică „am sa fac o satiră". Săptămână trecută un altul pe vapor ă insultat cu vorbe murdare familia unui onorabil consilier de stat, pe soţia şi pe fiica lui. Deunăzi unul a fost dat afară pe brînci dintr-o cofetărie. Iătă ce fel de oameni sunt aceşti studenţi, scriitori, propovăduitori de tot soiul... ptiu! Hai, cară-te! într-o zi am să trec chiar eu pe la tine... atunci să te fereşti! Auzi?

Cu o amabilitate febrila, făcând reverenţe în toate părţile, Luiza Ivanovna se retrase de-a-ndaratelea spre uşa: dar în prag dadu cu spatele peste un ofiţer prezentabil, cu faţa proaspăta, deschisa, şi cu nişte superbi favoriţi blonzi. Era Nikodim Fomici, comisarul de circumscripţie în persoană. Luiza Ivanovna se grăbi să facă o reve­renţă pînă la pămînt şi, cu paşi mărunţi şi săltăreţi, o zbughi afară.

— Iar gălagie, iar tunete şi trăsnete, vijelie, urăgan! vorbi amabil şi prietenos Nikodim Fomici către Ilia Petrovici. Iar te-ai enervat, iar te-ai aprins! Am auzit încă de pe scara.

— Ce să măi vorbim! răspunse Ilia Petrovici cu un aer de supe­rioară plictiseala (nici măcar nu rosti „ce să mai vorbim", ci părea un fel de ,,e-e-es-măi-orbim") şi se muta cu hîrtiile în mînă la o altă măsă. Străbătînd odaiă, îşi tot mişcă teatral umerii: un paş, o miş­care, încă un păş, încă o mişcare. Iătă acest domn literat, pardon, student, adică fost student, nu-şi plateşte chiria, da poliţe peste poliţe, nu vrea să se mute, primim întruna plîngeri împotriva dum­nealui şi acest domn se scandalizează fiindcă mi-am aprins ţigara în prezenţă dumnealui! Când pretinzi să fii respectat nu faci inco­rectitudini şi iă priviţi-l, vă rog, cum arată, cât este de vrednic de respect!

— Sărăcia nu-i un viciu, dar ce să mai vorbim! Ne cunoaştem, eşti ca dinamita, te aprinzi dintr-o nimica. Iar dumneata, pesemne că te-ai simţit jignit de ceva şi nu te-ăi mai putut ştăpîni, urmă Nikodim Fomici vorbind amabil lui Răskolnikov. Să ştii înşă că n-ăi avut dreptate; e un om cum rar se găsesc, dar dinamită, curat dina­mită! Se aprinde, sare în sus, arde — şi gata! A trecut. Rămîne o inima de aur şi atâta tot! La regiment l-au poreclit: „locotenentul dinamită"...

- Şi ce regiment, ce regiment! exclamă Ilia Petrovici, foarte mulţumit că fusese ătît de placut măgulit, dar tot măi făcând pe supăratul.

Raskolnikov simţi deodată dorinţa de a le spune ceva cât se poate de placut.

— Vai de mine, domnule căpitan, începu el deodată să-i vor­bească lui Nikodim Fomici, cu exagerată familiaritate, gîndiţi-vă puţin la situaţia mea... Sunt gata să-i cer scuze domnului locotenent dacă cumva nu i-am arătat destul respect... Sunt un biet student, sărman şi bolnav, deprimat (chiar aşa a spus „deprimat") de sărăcie. Fost student, fiindcă nu mă măi pot întreţine, dar am să primesc bani... Am mamă şi soră în gubernia X... Au să-mi trimită şi... am să achit tot. Gazda mea este o femeie cumsecade, dar fiindcă mi-am pierdut meditaţiile şi de trei luni nu-i platesc, s-a supărat pe mine, aşa că nici prînzul nu mi-l mai trimite... Nu înţeleg ce-i cu poliţa asta! Mi se cere să achit această poliţă? Pot eu să platesc? Judecaţi şi dumneavoastră!...

— Asta nu ne priveşte... încercă din nou să intervină secretarul.

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, sunt absolut de acord cu dumnea­voastră, dar permiteţi-mi să va explic (reîncepu Raskolnikov nu către secretar, ci tot către Nikodim Fomici, străduindu-se din răsputeri să intre în vorbă şi cu Ilia Petrovici, cu toate ca acesta scotocea cu încăpăţînare printre hîrtii şi, dispreţuitor, nu-i dadea nici o atenţie), permiteţi-mi la rândul meu să vă explic că locuiesc la dînsa de aproape trei ani, de la venirea mea din provincie şi că altădată... altădată... dar, în sfîrşit, de ce n-aş recunoaşte deschis la rândul meu că, la început, îi promisesem să ma însor cu fiică dum­neaei; o promisiune verbala, absolut liberă... Era o fată... de altfel, îmi placea chiar... deşi nu eram îndrăgostit de dânsa... într-un cuvînt: tinereţe, adică vreau să spun că gazda mea, pe vremea aceea, îmi acorda un credit nelimitat şi că, într-o oarecare măsură, am dus o viaţă... am fost cam uşuratic...

— Nimeni nu va cere să ne relataţi astfel de intimităţi, stimate domn, şi nici nu avem vreme de pierdut, îl întrerupse grosolan şi triumfător Ilia Petrovici, dar Raskolnikov îl opri, înflacărat, cu toate că simţi deodată că-i vine foarte greu să măi vorbească.

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie să vă explic la rândul meu cât de cât... cum s-au petrecut lucrurile... cu toate că sunt de acord cu dum­neavoastră că este de prisos să spun toate acestea: dar, acum un an, aceasta domnişoară a murit de tifos exantematic, iar eu am rămas chiriaş, aşa cum am fost. Şi când gazda mea s-a mutat în aparta­mentul pe care-l ocupa acum, dînsa mi-a spus... şi mi-a spus pri­eteneşte... că ăre încredere absoluta în mine şi toate celelalte... dar ca daca n-am nimic împotriva să-i dau această poliţă, în valoare de o suta cincisprezece ruble, cât aprecia dînsa datoria mea. Permiteţi: dînsa mi-a spus tocmai că daca îi dau aceasta hîrtie are să mă cre­diteze din nou cât poftesc şi niciodată, niciodată — sunt propriile ei cuvinte - nu se va folosi de acest act pînă ce nu voi plati de bunăvoie... şi acum, când mi-am pierdut meditaţiile şi nu mai am ce mînca, cere să fiu pus sub urmărire pentru neplata?... Ce pot spune?

— Toate aceste amănunte sentimentale, domnule, nu ne privesc, i-o reteză brutal Ilia Petrovici. Dumneata trebuie să ne dai o declaraţie şi să semnezi obligaţia, cât despre făptui că ai fost îndrăgostit şi toate celelalte peripeţii tragice, ele nu ne interesează câtuşi de puţin.

— Haide, haide, eşti prea... crud, murmura Nikodim Fomici, luînd loc la masă şi începînd şi el să semneze hîrtii.

Părea ruşinat.

— Scrieţi, îi spuse secretarul lui Raskolnikov.

— Ce să scriu? întrebă tăios.

— Am să vă dictez.

Raskolnikov avu impresia că, după spovedania lui, secretarul parca începuse să-i vorbească măi de sus şi mai dispreţuitor, dar, ciudat, simţi deodată că nu-i mai pasa de părerea nimănui şi că aceasta schimbare se petrecuse într-o clipa. Daca ar fi vrut să se gîndească câtuşi de puţin, atunci, fireşte, s-ar fi mirat singur de faptul ca putuse chiar să le impună să-i înţeleagă sentimentele. De unde se iviseră aceste sentimente? Acum, chiar daca odaia ar fi fost plina nu de ofiţeri de poliţie, ci de cei măi intimi prieteni ai lui, nu ar fi putut rosti un singur cuvânt omenos, atât de secată îi eră inimă. Senzaţia apăsătoare a unei izolari şi a unei înstrăinări chinuitoare, nesfîrşite, puse stăpînire pe sufletul lui, şi era pe deplin conştient de acest lucru. Nici josnicia confidenţelor lui sentimentale în faţa lui Ilia Petrovici, nici josnicia triumfului locotenentului nu stîrniseră în el această schimbare. O, ce-i păsa de propria lui ticăloşie, de toate aceste ambiţii, de toţi aceşti locotenenţi, nemţoaice, urmăriri pentru neplata, poliţe etc, etc? În acea clipă, dacă l-ar fi condamnat să fie ars de viu, nici atunci nu ar fi crîcnit măcar, ba chiar poate că nici nu ăr fi ascultat cu atenţie sentinţă pînă la capăt. Se petrecea în el ceva cu totul nou, straniu, neaşteptat, ceva ce nu mai cunoscuse până atunci. Înţelegea sau, mai bine zis, avea senzaţia limpede, simţea cu toată fiinţa lui că, de acum înainte, orice mărturisire sen­timentala ca cea de adineauri, ba chiar orice convorbire de la om la om nu-i mai erau îngăduite, şi nu numai cu aceşti funcţionari de poliţie, dar nici chiar cu cei apropiaţi lui, soră şi mamă, nu va mai putea vorbi deschis. Niciodată pînă atunci nu încercase o senzaţie atât de stranie şi de cumplita. Şi ceea ce era şi măi chinuitor, e că era mai curând o senzaţie decât un gînd conştient, desluşit: o senzaţie vie, cea mai chinuitoare din câte avusese pînă atunci.

Secretarul îi dictă o declaraţie obişnuita în astfel de cazuri: „nu pot achita, promit să achit pe data de... (cândva), nu voi părăsi oraşul, nu voi vinde şi nu voi înstrăina averea mea" ş.a.m.d.

— Văd că ăbiă poţi să scrii, îţi cade tocul din mînă, spuse secre­tarul, cercetîndu-l cu atenţie. Eşti bolnav?

— Da... mi se învîrteşte capul... spuneţi mai departe!

— Asta-i tot: semnează.

Secretarul îi luă hîrtia şi trecu la alţi solicitatori.

Raskolnikov îi dadu tocul, dar în loc sa se scoale şi să plece, îşi puse coatele pe masă şi-şi strînse capul în mîini. Parcă îi sfredelea cineva creierul cu un burghiu. Deodată, îi veni o idee ciudată: să se ridice, să se apropie de Nikodim Fomici şi să-i spună tot ce s-a petrecut ieri, să-i spună tot, tot, cu toate amănuntele, şi apoi să meargă împreună la locuinţă lui şi să-i arate obiectele ascunse în colţ în gaura de sub tapet. „N-ar fi mai bine să mă mai socotesc o clipă? îi trecu prin minte. Nu, măi bine să nu mă gîndesc, să isprăvesc o dată pentru totdeauna." Deodată însă se opri înmărmu­rit — Nikodim Fomici vorbea cu însufleţire cu Ilia Petrovici, şi următoarele cuvinte ajunseră la urechile lui:

— Nu se poate, au să-i elibereze pe amîndoi. în primul rând, totul e neverosimil. Judeca şi dumneata: dacă ei ăr fi făcut treabă ăstă, de ce au chemat portarul? Să se denunţe singuri? Din viclenie? Nu, prea ar fi viclean! Şi apoi, studentul Pestreakov a fost văzut, în clipa când intra în gang, de doi portari şi o tîrgoveaţă: era însoţit de trei prieteni, s-a despărţit de ei la intrare şi, de faţă cu prietenii lui, l-a întrebat pe portar unde locuieşte bătrîna. Ar fi întrebat el unde locuieşte bătrînă dacă ar fi venit cu intenţia de a o ucide? Cât despre Koh, el, înainte de a urca la bătrînă, a stat o jumătate de oră jos la argintar şi a plecat de la el exact la ora opt fără un sfert. Acum judeca şi dumneata...

— Dar, daţi-mi voie, cum explicaţi atunci contradicţia: ei spun că atunci când au bătut la uşă, ea fusese încuiată, iar peste trei minute, când au venit cu portarul, uşa era deschisa?

— Aici e aici! Ucigaşul era înăuntru şi pusese zăvorul: şi ei ar fi pus mână pe el daca Koh n-ar fi făcut prostia să se ducă şi el după portar. În vremea asta ucigaşul a izbutit să coboare şi să se furişeze pe lîngă ei. Koh îşi face cruce cu amîndouă mîinile: „Dacă ăş fi rămăs acolo, zice, ar fi sărit la mine şi m-ar fi ucis cu toporul". Vrea să deă un acatist, după obiceiul rusesc, he-he!

— Şi ucigaşul n-a fost văzut de nimeni?

— Cum să-l vada? Casa este o adevărată arcă a lui Noe, se amestecă în vorba secretarul, care asculta discuţia de la locul lui.

— E clar, este absolut clar! repetă aprins Nikodim Fomici.

— Nu, nu este deloc clar, obiecta Ilia Petrovici. Raskolnikov îşi luă pălariă şi porni spre uşă, dar nu ajunse pînă la eă...

Când îşi reveni, văzu că şăde pe un scaun, că este susţinut la dreapta de un om, că în stîngă lui se afla altul, cu un pahar galben plin de apă gălbuie, şi Nikodim Fomici stă în faţa lui şi-l priveşte ţintă: Raskolnikov se scula.

— Ce ai, eşti bolnav? întrebă destul de tăios Nikodim Fomici.

— Pe când semna declaraţia, abia ţinea tocul în mână, observă secretarul, aşezîndu-se la locul lui şi reluîndu-şi hîrtiile.

— De mult eşti bolnav? îi striga Ilia Petrovici de la masa lui, răsfoind de asemenea nişte acte.

Se apropiase şi el, bineînţeles, de bolnav, în timpul leşinului, dar se depărtaseră de îndată ce acesta îşi revenise.

— De aseară... bîigui Raskolnikov drept răspuns.

— Ieri ai ieşit din căsă?

— Am ieşit.

— Bolnav?

— Da.

— Pe la ce oră?

— Pe la opt seara.

— Şi unde te-ai dus, dacă îmi dai voie să te întreb?

— M-am plimbat.

— Scurt şi cuprinzător!

Răskolnikov, ălb că vărul, răspundea răspicat, scurt şi nu-şi cobora ochii negri, aprinşi de febră, sub privirea lui Ilia Petrovici.

— Omul abia se ţine pe picioare, şi tu... începu Nikodim Fomici.

— Nu-i nimic! făcu Ilia Petrovici cu o intonaţie deosebită. Nikodim Fomici voi să măi adauge ceva, dar se uită la secretar, care de asemenea îl fixa atent, şi tăcu. Toţi tăcură deodată în odaie, ceea ce eră destul de ciudat.

— Bine, încheie Ilia Petrovici, nu vă măi reţinem. Răskolnikov ieşi. Auzi în urmă lui discuţia însufleţită ce se încinsese între ei; cel mai clar răsuna glasul întrebător ăl lui Nikodim Fomici... Abia în strada se dezmetici de-a bineleă.

„Percheziţie, percheziţie, ău să facă percheziţie chiar acum! repeta el, grăbind spre casă. Tîlharii! Mă bănuiesc." Groaza de adineauri îl cuprinse din nou, zguduindu-l din cap până în picioare.

Capitolul II

„Dar daca au şi făcut percheziţia? Daca dau peste ei acasă?" Iată şi odaia. Nimic şi nimeni; nimeni nu intrase în odaie în lipsa lui, nici măcar Nastasia nu se atinsese de nimic. Dar, Doamne Dumnezeule, cum de a putut adineauri să lase toate lucrurile în gaura aceea?

Se repezi în colţul odaii, vîrî mînă sub tapet, scoase lucrurile şi începu să-şi încarce cu ele buzunarele. Erau opt bucăţi: doua cutiuţe mici cu cercei, sau altceva de felul asta, nu prea văzu bine; apoi patru cutiuţe de marochin, ceva mai mari, un lanţ înfăşurat numai într-un ziar. încă ceva, tot învelit în ziar, o decoraţie parcă...

Îşi umplu buzunarele pardesiului şi buzunarul drept al pan­talonului, rămas întreg, căutînd să le aşeze aşa ca şă se observe cât mai puţin. Luă şi punga. Apoi ieşi din odaie, de data asta lasînd uşa deschisa de-a binelea.

Porni repede, cu pas hotărît şi, deşi se simţea frînt, era perfect lucid. Se temea că va fi pus sub observaţie, se temea că pînă într-o jumătate de ora, pînă într-un sfert de oră chiar, se va da ordin să fie urmărit şi deci trebuia neapărat — cât mai era timp — să şteargă urmele. Trebuia să facă tot ce avea de făcut, atât timp cât mai avea putere şi era în stare, cât de cât, să judece... Dar unde să meargă?

Hotărîse dinainte: „Am sa arunc totul în canal şi aşa am să şterg orice urma, gata!" Hotărîse acest lucru noaptea trecută, în delir, în clipele când i se limpezea memoria, încercase mereu sa se scoale şi şă plece. „Mai repede, mai repede, să arunc totul." Dar nu era aşa de uşor să arunci totul.

Rătăcea pe cheiul canalului Ekaterinski de mai bine de o jumătate de ceas şi se tot uita la treptele care duceau jos, la apă, peste tot unde dadea de ele. Dar nici gînd să-şi poată duce intenţia la bun sfîrşit: la capătul scărilor erau şapte plute, pe care spălatorese­le spălau rufe, sau barei; pretutindeni foiau oameni, şi apoi, de pre­tutindeni, din toate părţile cheiului putea fi văzut, observat. Oare nu ar fi părut suspect omul care ar fi coborît treptele anume ca să se oprească să arunce ceva în apă? Şi daca cutiile, în loc să căda la fund, vor pluti pe apă? Ceea ce se va întîmpla fără îndoiala. Astfel, oricine ar putea să le vada! Şi fără de asta toată lumea se uita la el, îl cercetează, de parcă n-ar avea alta treaba de făcut. „De ce oare? Sau poate mi se pare mie?" se întrebă el.

În sfîrşit, se gîndi că poate e măi bine să se duca la Nevă. Acolo e lume puţină, va trece mai neobservat. în orice caz, e mai simplu pentru el şi — ceea ce-i mai important — e mai departe de cartierul lui. Deodată, se întrebă mirat cum de a putut să rătăcească o jumătate de ceas, covîrşit de durere şi de nelinişte, prin locurile acestea primejdioase, şi nu s-a gîndit mai înainte să se ducă la Nevă! Pierduse în chip absurd mai bine de jumătate de ceas numai pentru că aşa i se năzărise în somn, în delir. Era din ce în ce mai distrat şi mai uituc, şi-şi dadea seama de acest lucru. Hotărît, tre­buie să se grăbească!

Porni spre Neva, pe bulevardul V.; pe drum însă, îi veni altă idee: „De ce să mă duc la Neva? Pentru ce sa arunc lucrurile în apă? N-ar fi mai bine să mă duc undeva, foarte departe, fie şi la Ostroave, şi acolo, într-un loc pustiu, în pădure, sub vreun tufiş, să le îngrop pe toate şi să însemn copacul?" Şi cu toate că simţea că nu este în stare sa judece limpede în clipa aceea, ideea îi păru foarte buna.

Dar era sortit să nu ajungă nici la Ostroave, căci ceva îi schimba planul. Părăsind bulevardul ca să ajungă în piaţa, zări deodată, pe stînga, intrarea unei curţi înconjurată de ziduri înalte, oarbe. La dreapta intrării în curte şi pînă în fundul ei, se întindea calcanul casei vecine cu trei etaje. La stînga, paralel cu acest perete, şi începînd de asemenea de la intrare, se înălţa un gard de uluci, care după douăzeci de paşi cotea brusc la stînga. Era un loc părăsit, îngrădit din toate părţile, unde zăceau grămada fel de fel de materi­ale, în fundul curţii, de după gardul de uluci, se zărea colţul unei magazii de piatră, afumată şi scunda, pesemne aripa unui atelier oarecare, unul de trăsuri său de lacătuşerie, său altceva de felul asta; pretutindeni, începînd de la intrare, pămîntul era înnegrit de praful de cărbune. „Aici ăr fi bine să arunc lucrurile şi să plec!" se gîndi el deodată. Nevăzînd pe nimeni în curte, străbătu gangul şi zări chiar la intrare, lîngă gard, un jgheab (aşa cum se fac adesea în casele unde stau mulţi muncitori din fabrici, meseriaşi, birjari etc); deasupra jgheabului, pe acelaşi gard de uluci, se putea citi obişnuita comică inscripţie, făcuta cu cretă: Murdaria oprita! Aşadar, faptul că intrase în curte şi se apropiase de acel loc nu putea trezi nici o bănuiala. „Să arunc aici totul grămada şi să plec!" Rotindu-şi privirea în jur, vîrî mână în buzunar, când, deodată, lîngă peretele exterior, între poarta şi jgheab, unde distanţa nu trecea de un arşin, observa o piatra mare, necioplită, cam de un pud şi jumătate, lipita de peretele de afara. Dincolo era strada, trotuarul, se auzeau paşii trecătorilor care mişunau totdeauna pe acolo în număr măre; ascuns de poartă, nimeni nu l-ăr fi putut vedea, decât dacă ar fi intrat în curte din strada, ceea ce se putea întîmpla uşor şi deci trebuia să se grăbească.

Se apleca peste piatră, o apucă de vîrf cu ămîndouă mîinile, îşi adună toate puterile şi o răsturnă. Dedesubt se vedea o adîncitura mică, în care aruncă pe dată tot ce avea prin buzunare. Puse şi punga deasupra şi totuşi adîncitura nu se umplu. Apoi apucă din nou piatră şi dintr-o smucitură o aşeză la loc; piatra reveni exact la locul ei, doar că, poate, părea ceva mai înaltă. Raskolnikov adună pămînt în jurul ei şi-l bătători cu piciorul. Nu se mai vedea nimic.

Ieşi, se îndrepta spre piaţa şi, ca şi adineauri, la poliţie, aceeaşi bucurie puternică, nestăvilită puse stăpinire o clipa pe sufletul lui. „Am şters toate urmele! Cui, cui să-i treacă prin minte să vină aici sa caute sub acest pietroi? Poate ca zace acolo de când s-a ridicat casa şi are să măi zacă încă pe atâta. Şi chiar daca le-ar găsi: cine să mă bănuiască pe mine? S-a isprăvit! Nici o urma!" Se porni pe rîs. Da, mai tîrziu îşi aminti că rîsese nervos, chicotind lung, aproape neauzit, tot timpul cât străbătuse piaţa. Dar ajuns în bulevardul K., unde acum doua zile o întîlnise pe fată aceea, rîsul i se curmă deo­dată. Alte gînduri i se îmbulzeau în minte. Îi era nesuferită ideea să treacă prin faţa acelei bănci pe care şezuse şi se gîndise atunci, după plecarea fetei, şi îl înfiora gîndul că ăr putea să dea ochii cu mustăciosul căruia îi daduse atunci douăzeci de copeici. „Luă-l-ăr năibă!"

Mergea, aruncând priviri furioase şi distrate. Toate gîndurile i se învîrteau în jurul unui punct principal, a cărui importanţă şi-o mărturisea el însuşi: simţea ca abia acum, pentru prima oară, în aceste doua luni din urmă, rămînea faţa în faţă cu aceasta chestiune.

„La dracu' cu toate! gîndi el, cuprins deodată de un acces de mînie oarbă. Începutul e făcut. N-am încotro! La dracu' şi cu viaţa asta noua! Cât de absurde sunt toate, Doamne!... Cât am minţit, cât de ticălos m-am purtat astăzi! Cât de dezgustător, cât de slugarnic i-arn vorbit adineauri scîrbosului acela de Ilia Petrovici, cât m-am gudu­rat pe lîngă el! De altfel, toate acestea sunt fleacuri! Nu-mi pasă de nimeni, nu-mi pasă că m-am gudurat, că i-am vorbit slugarnic! Nu despre asta este vorba! Nu despre asta este vorba..."

Se opri deodată; o întrebare nouă, cu totul neaşteptată şi extra­ordinar de simpla, îl zăpăci, îl urmări, îl amărî:

„Dacă într-adevăr am făcut totul conştient şi nu prosteşte, dacă am avut într-adevăr un ţel determinat, precis, cum şe face că pînă în clipa asta nici nu m-am uitat în pungă, ca să ştiu ce am dobîndit, pentru ce m-am chinuit, pentru ce am făcut o treabă ătît de ticăloasă, ătît de mîrşăvă, atât de josnică? Adineauri am vrut să arunc în apă punga cu toate celelalte obiecte, pe care nici nu le-am văzut măcar... Cum vine asta?

Da, aşa era. De altfel, ştiuse toate acestea de mai înainte şi întrebarea nu era nicidecum nouă; chiar în noaptea trecută, când hotărîse să arunce totul în apă, hotărîreă fusese luată fără şovăire şi fără obiecţii, ca şi cum aşa trebuia să fie, ca şi cum altfel nici nu se putea... Da, ştia şi-şi amintea de toate acestea; aproape că luase această hotărîre încă de ieri, pe când sta aplecat deasupra lăzii şi scotea afară cutiuţele... Şi totuşi aşa era!...

„Asta e pentru că sunt foarte bolnav, conchise el în cele din urma, mohorât, m-am chinuit şi m-am frămîntat fără răgaz şi acum nu ştiu nici eu ce făc... Şi aseară, şi acum două zile, şi în tot răstimpul acesta din urma m-am chinuit... Am să mă fac bine şi... n-am şă mă măi chinuiesc... Dar dacă n-am să mă fac bine? Doamne, cât m-am saturat de toate astea!"... Mergea înainte fără să se oprească. Ar fi vrut să găsească o distracţie, dar nu ştia ce să facă, încotro s-o apuce. O senzaţie nouă, de neînvins, îl stăpînea tot mai tare: era un fel de dezgust fără margini, aproape fizic, faţă de tot ce vedea, faţă de tot ce-l înconjură, o senzaţie stăruitoare, violentă, plina de ură. Îl dezgustau toţi acei pe care îi întîlnea în cale, îl dezgustau chipurile lor, mişcările lor. Dacă cineva ar fi încercat să-i spună o vorba, l-ar fi scuipat sau poate chiar l-ar fi muşcat...

Ajuns pe cheiul Malaia Neva, din Vasilievski Ostrov, se opri în apropiere de pod. „Stă aici, în casa asta, se gîndi el. Doamne, nu cumva am ajuns la Razumihin? Aceeaşi poveste ca şi data trecută... Si totuşi, e curios: am venit pentru că am vrut să vin sau am mers şi am tot mers şi am ajuns aici din întîmplare? Ce-mi pasă? Doar am spus... acum două zile... că după aceea, a doua zi, am să mă duc la el, iacătă, mă duc! Ce, n-am voie să mă duc la el?"...

Urca la etajul patru, unde locuia Razumihin.

Razumihin era acasă, în cămăruţa lui, şi în clipa aceea învaţă sau scria ceva; îi deschise chiar el. Nu se văzuseră de vreo patru luni. Razumihin, într-un halat ponosit, aproape numai zdrenţe, cu picioarele goale în papuci, era ciufulit, nebărbierit şi nespălat. Pe chipul lui se citea mirarea.

— Ce-i cu tine? strigă el, cercetîndu-şi prietenul din cap pînă în picioare; apoi tăcu şi fluieră uşor. Aşă de rău îţi merge? Măi frăţioare, ne-ai întrecut pe toţi, adauga el, privindu-i zdrenţele. Şezi, oi fi obosit! Şi când Raskolnikov se lasă pe divanul turcesc îmbrăcat cu muşama, care era şi mai prost decât cel pe care dormea el, Razumihin îşi dadu deodată seama că musafirul lui era bolnav. Eşti grav bolnav, ştii asta?

Îi pipăi pulsul; Raskolnikov îşi şmulşe mână.

— Lasă... zise el. Am venit... uite despre ce e vorba: n-am nici o meditaţie... am vrut... dar nu... n-am nevoie de meditaţii...

— Asculta, măi, tu aiurezi! observă Razumihin, care-l cerceta atent.

— Nu, nu aiurez... Raskolnikov se ridică de pe divan. Urcând la Razumihin nu se gîndise că va trebui sa se întîlnească cu el faţă în faţa. Acum însă, într-o singura clipă, ghici din experienţa că nu era câtuşi de puţin dispus să se întîlneăscă faţa în faţă cu nimeni, în toata lumea asta. De mânie, văzu negru înaintea ochilor. De îndată ce trecuse pragul, furia împotriva lui însuşi aproape că îl sufocă...