Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania

1. Cadrul.

1.1. Păgân. În vechea educaţie de istorie a religiei, reprezentată de Bousset, referirea lui Pavel la expresia “Fiul lui Dumnezeu” a intenţionat să denote Isus ca o fiinţă divină după cum pretinde obiceiul traditional păgân despre fii dumnezeilor cu care Pavel convertiţii lui Pavel ar fi fost familiarizaţi(Bousset, 206–10). Totuşi alţii (e.g., Schoeps) au repetat acest punct de vedere, care nu este persuasiv în lumina întregului corp de analiză academică dar ca şi întreg a confirmat îndatorarea conceptului fundamental pentru traditia Iudaică şi dispreţul pentru religia păgână (e.g., Blank, Hengel, Kim).De altfel, idea lui Bouset, pentru a comunica mesajul între păgânii lui convertiţi Pavel şi-a însuşit în mod greşit tradiţia păgână care a produs fundamental o nouă cristologie nu este pâna aici prin o citire atentă ceea ce Pavel spune despre Isus sau printr-o relevantă evidenţă din religia păgână Greco-Romană. Ca şi Nock (1972) şi Hengel (21–41) a indicat, că este dificil să găsim adevăretele paralele Greco-Romane care ar fi justificat punctu de vedere al lui Pavel despre Isus ca “Fiul” lui Dumenzeu sau a remite este mult mai inteligibil pentru Neamurile lui Pavel convertite.

Rasa umană poatre fi menţionată ca şi o odraslă a lui Zeussau altor dumnezei, dar această generalitate pare să fie relevantă pentru semnificaţia particulară pe care Pavel a ataşat-o la Isus ca unicul Fiu al lui Dumenzeu. Un mare om (e.g., Alexandru cel Mare) ar fi fost posibil să fi fost fiul lui dumnezeu, dar această afirmaţie pare a fi un esenţial gest onorific în recunoalşterea unor calităţi în om cum ar fi înţelepciunea sau bravura militară, şi totuşi nu este clar un om astfel numit a fost cu adevărat gândit ca nimic altceva decât în mod excepţional o fiinţă umană impresionantă.

De fapt denumirea de “fiu al lui Dumnezeu” nu a fost comună în păgânismul Greco-Roman şi pare să fi fost folosit ca şi titlul numai de împăraţii Romani(Latină divi filius trades în greacă as theou huios). Zeii care aparţin aşa-numitului “cult al misterelor”, de exemplu, cărora istoria timpurie a şcolii religioase, le-a atribuit o asemenea importanţă nu s-au referit la “fiul lui Dumnezeu”. Orice infleunţă a devoţiunii impăratului Roman peste cristologia timpurie a fost probabil mult mai târzie decât Pavel şi probabil implicată în adversiunea creştină din care a fost considerată ca o blasfemie mai degrabă decât ceva care a să fi fost însuşită(e.g., Cuss). Judecata lui Nock referitoare felul în care Pavel foloseşte expresia “Fiul lui Dumnezeu” încă îmbrăţişează, “…încercarea care a fost făcută să explice din marea decădere a lumii elenistice” (Nock 1964, 45).

1.2. Iudei. Prin urmare, mulţi savanţi sau întors la sursele iudaice ca şi fundament mult mai direct şi relevant pentru referinţa lui Pavle la divinitatea lui Isus în calitate de Fiu. În biblia lui Pavel, Vechiul Testament, limbajul adecvat al divinităţii în calitate de Fiu este folosit cu trei feluri de referinţe. Pasajele care sunt posibile să reflecte o utilizare mai veche, îngerii sunt menţionaţi ca “fii ai lui Dumenzeu” (e.g., Gen 6:2–4; Deut 32:8; Ps 29:1; 89:6). Deasemenea într-un număr de cazuri în LXX fraza evreiească sau aramaică “Fiu(Fii) a/ai lui Dumnezeu” este redată în Greacă ca “înger(i) a/ai lui Dumnezeu” (e.g., Deut 32:8; Job 1:6; 2:1; Dan 3:25), aceasta nu e în mod consitent terminată(cf. Deut 32:43 LXX), arătând că fiinţele cereşti au put fi redate ca “fii ai lui DUmnezeu” între vorbitorii greci iudei ai perioadei greco-romane.

În câteva din pasajele Vechiului Testament a împăraţiei Davidice se referă la “Fiul lui Dumneu” (2 Sam 7:14; Ps 2:7; 89:26–27). Psalmul 2:7 se referă la Dumnezeu a “ născut” un împărat , dar aceast limbaj poetic a fost departe să afirme legitimarea lui divină, pricitor la întronarea lui, fiind luată ca un fel de o adopţie divină.

Tradiţiile reagtului Davidic curg într-o speranţă iudaico mesianică a timpului lui Pavel. Nu este nici un fel de evidenţă ambiguasă că expresia “Fiul lui Dumnezeu” a fost un titlu messianic, şi este dificil să spuzne în ce măsură conceptual divinităţii în calitate de fiu a fost parte din aşteptările mesianice.

Docmnetul cunoscut ca şi 2Esdras sau 4Ezra are multe referiri la un messianic “Fiu” al lui Dumnezeu în rămăşiţa scrieri(e.g., Latin filius in 7:28; 13:32, 37, 52; 14:9), dar acum sunt în general acceptate ca fiind toate traduceri a unor termini creştini pais (“servant”), care în schimb au transmis un termen echivalent în ebraică >eb_ed_. Similar 2 Baruch 70:9 referindu-se la “slujitorul meu, Unsul.”

Textul Qumran 4Q174 (4QFlorilegium) conţine un comentariu pe 2 Samuel 7:11–14, unde Dumnezeu promite să-l facă pe descendentul lui David “fiul” lui Dumnezeu şi comentariul se aplică deasemena şi lui Mesia Împăratul. Chiar dacă prima referire la existenţa sa este făcută în 1972, documnetul Qumran 4Q246 a primit o mare atenţie pentru că se referă la un dominator care va fi proclamat cu titlul de “fiul lui Dumnezeu” şi “fiul celui Preaînalt”, aceleaşi titluri date lui Isus în Luke 1:32–35 (vezi, e.g., Fitzmyer, 90–94). Datorită incompletităţii documentului este dificil să fim siguri, dar caracteristica escatologică face cât se poate de posibil că acest document evidenţiază atributele divine ale calităţii de Fiu, incluzând folosirea titlului de “Fiu al lui Dumnezeu” fiind parte din mesianismul unor iudei

Philo se referă la Logos ca fiind “primul născut” al lui Dumnezeu (e.g., Philo Som. 1.215; Conf. Ling. 146), darn u este nici o concţie directă întrea această afirmaţie şi felul în care Pavel foloseşte termenul pentru Isus. În schimb Philo expune o însuşire independentă a denumirei de împărat din Vechiul Testament (Ps 89:27) şi al lui Israel (Ex 4:22), care oricum poate ilustra cum metaforele şi conceptele pot fi adaptate la crezul religios târziu, iar acest caz pare a fi de asemena si în Noul Testament.

De fapt cea mai comună aplicaţie al conceptului de divinitate în calitate de fiu în textele iudaice antice, sunt cu referinţă la îndreptăţirea individuală, îndreptăţirea colectivitatea iudeilor şi Israel ca şi oameni aleşi ai lui Dumnezeu. În pasajele din Vechiul Testament Israeliţii sunt numiţi “fii lui Dumnezeu” (Deut 14:1; Is 1:2; Jer 3:22; Hos 1:10) and în colectiv sunt “primul născut al lui Dumnezeu” (Ex 4:22) şi “Fiu” (Os 11:1). În afara textelor canonice Iudaice aceste aplicaţii sunt fercvente: Înţelepciune 2:18; 5:5; Sirach 4:10; Psalmii lui Solomon 13:9; 18:4 (înderptăţiri individuale); Înţelepciune 12:21; 16:10, 26; 18:4, 13 (Israel). In Joseph and Asenath, likewise, the righteous Israeliţii sunt numiţi “fii” ai “Dumnezeului celui viu” sau “celui PreaÎnalt” (Jos. and As. 16:14; 19:8), şi Iosif (care pare să fie un idealist al dreptăţii Iudeulkui sau al lui Israel) este numit de multe ori ca şi “fiu” şi“primul născut” al lui Dumnezeu (Jos. and As. 6:3–5; 13:13; 18:11; 21:4; 23:10).

Vermes (206–11) sunt citate versetele rabinice în care iudeii antici oamenii sfinţi sunt numiţi ca şi “fii” ai lui Dumnezeu în sensul de afi special înaintea lui Dumenzeu. Cu mare prexauţie despre folosiria acestor texte de a ilustra primul secol al religiei Iudaice, putem allege figurile tabinice Vermes citează ca exmplu al aplicării înreptăţirii individuale a categiriei divine a calităţii de fiu cum este afirmat în Înţelepciunea lui Solomon şi Sirach menţionat mai de vreme.

2. Jesus.

Este în mare măsură acceptat de învăţaţii Iudei că Isus a vorbit despre Dumnezeu ca şi “Tată” (Aramaic ) într-un mod neobişnuit de a exprima intimitatea şi familiaritatea, şi asta la condus la unele cai care reflectă un profound sens la unui statut special şi şi responsabilitate faţă de Dumnezeu. Este rezonabil să considerăm dacă aceste descriei ale lui Isus au influnţat punctual de vedere al lui Isus ca şi Fiu al lui Dumnezeu în PAvel şi în Creştinismul Timpuriu. Pentru început putem doar să facem câteva observaţii.

În primul rând, pare a fi cert că practica şi limbajul religios al lui Isus au fost de un interes şi o relevanţă intensă pentru cei care îl urmau, în timpul lucrării lui Isus în special în lumina de convingere a învierii lui, în primii ani după accea. În al doilea rând păstrarea termenilor aramaici în vorbirea greacă a bisericii şi a folosirii lor în contexte menţionează divinitatea lui Isus în calitatae de Fiu (Rom 8:15; Gal 4:6, referinţele creştinisului timpuriu la termeni.) sunt probabil cei mai buni pentru a justifica despre indicaţiile şi tradiţiile lui relaţia lui Isus cu Dumnezeu care au fost cunoscute şi au fost de fapt influenţate în modelarea punctului de vedere al creştinismului timpuriu al lui ca şi Fiu al lui Dumnezeu.

Cristologia timpurie bineînţeles a fost în special condusă prin convingerile că Isus cel crucificat a înviat şi înălţat în gloria cerească. Dar de asemenea resultă din lucrarea încurajatoare al lui Isus în special identificarea lui ca şi “Fiu” al lui Dumenzeu cu toate că înţelesul ataşat la această identificare a crescut mult mai glorificat în luminat învierii lui şi a glorificaării cereşti care a fost pentru totdeauna sauchir posibil în lucrarea lui Isus.

3.Divina calitate de Fiu al lui Isus înaintea lui Pavel

3.1. Tradiţia pre-paulină. Un număr de învăţaţi că referinţele lui Pavel la divina calitate de Fiu arată semnul crezului “pre-paulin” a credinţei în Isus Cristos ca şi “Fiu,” al lui Dumnezeu în special Romani 1:1- 4; 1 Tesaloniceni 1:10; Galateni 4:4–6; şi Romani 8:3. Este oricum, este o greşeală să vorbim despre “formula” cristologică a Fiului divin-trimis în Pavel, cum unii au prtins în Romani 8:3 şi Galateni 4:4. Aceste două referiri Pauline folosesc verbe din greacă diferite, şi au în comun numai conceptul de Fiu fiind prin putere divină trimis de la Dumnezeu, o cale destul de clară pentru a se referi la o persoană văzută ca operand cu mandat divin.

Cum pentru Romani 1:3–4, Hengel (59) şi Scott (236) au notat că încearcă să reconstruiască actuala formulare a crezului pre-paulin(vezi Creeds) din Romans 1:3–4 care este o ipoteză divergentă şi imposibil de verificat. Cutoate acestea pasajul poate să păstreze bine convingerile pre-puline despre Isus ca şi un urmaş al lui David prin descendenţă fizică(kata sarka) acum “nominează [horisthentos] the Son of God in/with power [en dynamei]” prin virtutea învierii lui [ex anastaseoµs].

De asemnea în Tesaloniceni 1:9-10, cxare se referă la Isus ca şi Fiu al lui Dumnezeu care a fost înviat la statutul ceresc şi va veni ca şi eliberator din mânia escatologică, este considerat ca o păstrare a evidenţei “pre-Pauline” a cristologiei divine a Fiului. Dar dacaă acest pasaj păstraeză tradiţia “pre-paulină” însuşirea tradiţiei lui Pavel arată ca nu a văzut o deconectare continuă înbtrepunctul de vedere al lui Isus şi al predecesorilor lui şi a bisericii Iudeo-creştine la fel ca şi unul în Ierusalim.

3.2După pavel.

Divinitatea calităţii de fiu a lui Isus este de o importanţă considerabilă în Evangheliile Sinoptice, care au fost scrise după scrisorile lui Pavel, şi dobândesc o varietate de conotaţii în fiecare din evanghelişti. În Matei divinatatea calităţii de Fiu, cu toate ca nu este frecvent menţionată, are o puternică conotaţie şi conecţie mesianică (e.g., Mt 16:16), şi ucenicii îl proclamă ca Fiu al lui Dumnezeu(e.g., Mt 14:33). O similară conotaţie mesianică a divinei calităţi de fiu apare în Luka(e.g., Lk 1:32–35). În marcu, oricum, proclamarea este aproape conectată cu taina adevărului(tarscendent) lui Isus , identitatea şi ( cu excepţia ironica în Mk 15:39) numai Dumnezeu (Mk 1:11; 9:7) şi demonii (e.g., Mk 3:11; 5:7) recunosc divina calitate de Fiu al lui Isus.

Calitatae divina de Fiu al lui Isus este importantă de asemenea în ebraică, unde statul lui ca şi Fiu îl distinge deasupra profeţilor (Heb 1:1–2) şi de asemnea deasupra îngerilor(Heb 1:3–14; 2:5). Întradevăr în Evrei 1:2 Fiul este “moştenitorul tuturor lucrurilor” dândui calităţii de fiu un sens cosmologic. În Ioan Divina caliatede Fiu are o fconotaţie transcendentă exprimată cu o claritate şi accentuare fără egal faţă de orice altă scriere a Noului Testament. Din mărturisirea lui Ioan Botezătorul (Jn 1:34) afirmaţia scopului climatic in Ioan 20:31, al celui de al patrulea evanghelist era să accentueze că Isus este recunoscut ca şi Fiu al lui Dumnezeu. Mult mai mult el face de cunoscut ca Fiul aste de origine cerească(e.g., Jn 1:14; 17:1–5). În Ioan, Isus pretinde că este Fiul lui Dumnezeu şi proclamarea valoarii divinităţii este ilustrată prin acuzaţia de blasfemie de către personajele Iudaice în relatare (Jn 5:18; 10:36; 19:7). Aceste sublinieri Ioanine au inflorit după aceea în credinţa creştină, întrucât “Fiul lui Dumnezeu este “ a devenit cea mai favorită cale de se referi la Isus ca divin şi a fost folosită pentru a putea distinge umanitatea lui Isus faţă de divinitatea lui cum se vede în Iganaţiu(Eph. 20:2). Dunn a notat, nici o altă expresie cristologică “nu a avut înţelepciunea istoriei şi puternica putere a “Fiului lui Dumnezeu” (Dunn, 12). Dar trebuie să fim foarte atenţi pentru a putea determina conotaţia lui Pavel în referirea lui faţă de Isus ca Fiul lui Dumnezeu fără a citi în ea felul în care terminii au fost folosiţi în creştinismul târziu.
4. Utilizarea scrierii lui Pavel

În cele 13 scrieri ale lui Pavel din Noul Testament, titlul “Fiul lui Dumnezeu” nu este fixat nici frecvent folosit, apărând numai de patru ori în diferite ordini ale cunvintelor în greacă (Rom 1:4; 2 Cor 1:19; Gal 2:20; Eph 4:13). În celelate 13 referiri la Isus ca Fiu divin, găsim “Fiul Său” (Rom 1:3, 9; 5:10; 8:29, 32; 1 Cor 1:9; Gal 1:16; 4:4, 6; 1 Thess 1:10), “Însuşi Fiul Său” (Rom 8:3), “Fiul” (1 Cor 15:28) şi “Fiul dragostei Lui” (Col 1:13). Convingerea că Isus este Fiul lui Dumnezeu a fost aparent ceea ce îl interesa pe Pavel, nu aşa de mult titlul cristologic sau formulele verbale cae exprimă această convingere.

În toate referinţele lui despre Isus ca Fiu al lui Dumnezeu Pavel foloseşte articolul definit grec, care nu e întotdeauna uşor reprezentat în traducere. Sensul articolului definit este punctual de vedere al lui Pavel despre divinitatea lui Isus în calitate de Fiu ca fiind unicul, şi nu acordă calitataea de membru lui Isus în alte clase ale altor figuri care pot fi considerate ca fii ai lui Dumnezeu aşa cum noi întâlnit sursele iudaice şi păgâne. (e.g., îngeri, drepţi, oameni importanţi, făcători de minuni; vezi 4.5 jos).

Deasemenea Hegel a subliniat că Pavel se referă la Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu numai de unsprezece ori în Romani şi Galateni (Hengel, 7). Relativa infrecvenţă şi distribuirea referinţelor lui Pavel, la Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu sugerează că, pentru Pavel calitatea divină de Fiu nu constitue o însuşire a unui concept din mitologia păgână ca mijloc crucial de a justifica închinarea adusă omului Isus printre convertiţii dintre neamuri (contra Bousset, 208–9). Într-adevăr, Pavel se referă la Fiul lui Dumnezeu în terminii adaptaţi din contextual iudaic, făcând cu îndrăzneală afirmaţii cristologice într-un mod în care să intereacţioneze direct cu preocupările iudaice tradiţionale. Aceastea includ Tora (vezi Law), unica semnificaţie a lui Israel, speranţele mesianice şi perspectiva monoteistică fundamentală pe care Pavel continuă să o împărtăşască şi să o promoveze în bisericile sale (vezi God).

Din întreagul edificiu cristologic a lui Pavel este evident că el l-a văzut pe Isus ca participând la însuşirile şi rolurile lui Dumnezeu şi împărţind gloria divină. Dar cel mai important e că Isus este demn să primească exact aceaşi veneraţei ca şi Dumneyeu în închinarea creştină (vezi Worship). Deci putem spune că acel pe care Pavel îl numeşte “Fiul lui Dumnezeu”a fost privit ca fiind divin într-un mod unic. Oricum, nici în contextul iudaic a lui Pavel, nici în limbajul pe care el îl foloseşte (spre deosebire de Ioan), calitatea divină de fiu nu îi atribuie divinitatea lui Isus. However, neither in the Jewish background of Paul nor in his own usage (unlike John’s) did the language of divine sonship in itself attribute divinity. În tradiţia iudaică a lui Pavel a numi un om “Fiul” lui Dumnezeu înseamnă în primul rând s ăîi atribui un statut special şi o deosebită favoare în faţă de Dumenzeu. Referirile lui Pavel la Isus ca “Fiul” lui Dumnezeu înseamnă că Isus a avut un statut special şi o desosebită favoarea în faţa lui Dumnezeu.

Cu scopul de a determina specific ce a însemnat pentru Pavel calitatea de Fiu a lui Isus, trebuie să privim mult mai de aproape la referirile aflate în dezbatere. Va trebui să ne concentrăm pe refreinţele din scrisori ale căror autor este Pavel şi este acceptat universal (totuşi Col 1:13 şi Eph 4:13 se potrivesc categoriei stabilite în scrisorile nedisputate). Ar trebui sa încercăm să stabilim înţelesul lui Pavel prin a da atenţie contextelor.

4.1. Evanghelia şi Fiul. În Romani 1:9 Pavel se referă “la evanghelia Fiului lui Dumnezeu” o frază neobişnuită la Pavel (în plus sunt numeroase refriri la “evanghelie,” cf. “evanghelia lui Dumnezeu,” Rom 1:1; 15:16; 2 Cor 11:7; 1 Thess 2:2, 8, 9; and “the gospel of Christ,” Rom 15:19; 1 Cor 9:12; 2 Cor 2:12; 10:14; Gal 1:7; Phil 1:27; 1 Thess 3:2). Fraza este conectată cu referinţele anterioare despre Isus Ca Fiu al lui Dumnezu (Rom 1:2–4), şi cu multele dicuţii în Romani despre divinitatea calităţii de Fiu a lui Isus este menţionată de un număr de ori (şapte din cele şaptesprezece instanţe în culegerea de scriei a lui Pavel; cf. 2 Cor 4:4, unde unica frază este “Evanghelia Cristosului Glorificat” apare să fie legată de contextul discuţiei divinităţii glorioase a lui Cristos în 2 Cor 3:12–4:6). Aici în această consideraţie unică în Pavel “evanghelia fiului lui” arată că s-a putut referi la mesajul şi lucrarea lui ca şi o implicare a divininei calităţi de Fiu. Plus proeminenţa dată de calitatea de Fiu în Romani şi Galateni menţionează că identificarea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu a fost mul mai importantă la Pavel decât s-ar putea asuma, în special în al zugrăvi semnificaţia răscumpărătoare al lui Isus în contextul teocentric şi vis-a-vis de temele iuddaice religioase.

Această sugestie subliniată de descrierea lui Pavel Galateni 1:15–16 care l-a întors din a fi adversar în a fi Apostol al lui Isus: Dumnezeu “a fost bucuros să decopere Fiul lui în mine [en emoi]” (Gal 1:16). Pentru a fi Siguri în altă parte Pavel menţionează ca la văzut pe “Isus Domnul” (1 Cor 9:1) şi se include pe sine în lista celor care “Cristos” li s-a arătat(1 Cor 15:1–8). În Galateni 1:15–16 subiectul în discuţie îl indică Pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu unicul său Fiu(ton huion autou) şi chemarea lui a fost să îl proclame pe Fiul lui Dumenzeu (Gal 1:16) în special pintre neamuri. Pavel a auzit cu siguranţă proclamarea creştino-iudaică, pe care el a renegato ca glorie dezgustătoare a unui fals profet şi care probabil a format o parte din gândirea lui pentru zelul de a lupta împotriva lor în numele tradiţeiei iudaice (Gal 1:13–14).Tradiţia antică a iudeilor a dat bun venit unei imagini dispreţuite precum cea a fiului lui Dumnezeu însemna să te alături la legitimarea şi neprihănirea acestei imagini divine(e.g., Wis 2:12–20; 5:1–8).

Referinţa lui Pavel la descoperirea faptului că Isus este fiul lui Dumnezeu(ton huion autou), deasemenea poate fi luată ca şi o conotare pe care experienţa implicată de Pavel o directă inversare a punctului de vedere despre Isus, din falsa profeţie ca şi Dumnezeu unic reprezenatativ.

4.2. Fiul Regal. În diferite pasaje Pavel îl descrie pe Isus în statutul şi rolul regal, descriind tradiţia Davidică a Noului Testament şi aplicându-le la Isus ca şi regal- messianic “Fiul” lui Dumenzeu. Am notat două din acetse pasaje ca fiind o posibilă evidenţa a cristologiei “pre-Pauline.”

In Romani 1:3–4 în acest pasaj găsim referiri din 2 Samuel7:12–14. Cum ar fi “sămânţa[sperma] lui David” Isus a fost “ridicat[anastasis] din morţi” de Dumnezeu(cf. the LXX of 2 Samuel 7:12: “Îţi voi înmulţi [anasteµso] sămânţa ta [to sperma sou]”). Numirea lui Isus în putere ca Fiu în Romani 1:4 răsună promisiunea lui Dumenzeu în 2Samuel 7:14, “ Voi fi tatăl lui şi el imi va fi fiu.” La fel avem aici o aluzie la Psalmul 2:7, a fost Dumnezeu anunţat că el are un “născut” împărat ca şi Fiul lui (o descriere simbolică a întronării împăratului). Pavel se referă la misiunea lui ca să asigure “ascultarea prin credinţă între toate naţiunile/Neamurile [ethnesin]” (Rom 1:5) o promisiune regală a “Fiului,” în Psalmul 2:8 care să dea “naţiunile [ethne] de moştenire.” În 1 Tessaloniceni1:9–10, la fel ca în Romani 1:4, calitatea de fiu a lui Isus este menţionată în conecţie cu Dumnezeu care L-a înviat [eµgeire] din morţi. Deşi nu întâlnim aici aluzii la passagele davidice dinVechiul Testament, cu toate acestea divinului Fiu care ne izbăveşte de mânia viitoare (1 Thess 1:10) îi este dat un rol messianic care poate fi comparat cu mesianicile aşteptări din Qumran şi Psalmii lui Solomon 17-18. Această viitoare carecteristică plus contrastul dintre idolii păgâni şi “Dumnezeul cel viu” (1 Thess 1:9) reflectă puternic contextul iudaic religios, furnizând viitoarele indicii că divinul Fiu care acţionează în favoarea lui Dumnezeu ca în Romani 1:3–4, este reprezentantul messianic a lui Dumnezeu.

O altă referinţă la Fiul lui Dumnezeu cu o caracteristică messianic-împărătească este gsită în 1 Corinteni 15:24–28. Imaginile împărăteşti abundă cu mentionarea “împărăţiei” (1 Cor 15:24), domnia lui Cristos (1 Cor 15:25) şi punerea tuturor “vrăjmaşilor supt picioarele Sale” (1 Cor 15:25). O aluzie la Ps 110:1, ca un psalm Davidic este frecvent citată în Noul Testament. După ce “toate lucrurile” (incluzând moartea, 1 Cor 15:26) au fost supuse Fiului împărătesc, pe urmă “Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile” (1 Cor 15:28), o idee care mai departe ne arată că aici Fiul nu este o nouă şi rivală divinitate după modul de gândire din mitologia păgână ci o funcţie (ca regale Vechiului Testament) din partea lui Dumnezeu.

În mod sigur scopul şi baza calităţii de fiu a lui Isus în referinţele lui Pavel sunt cu mult peste împărăţia davidică din Vechiul Testament. Aşteptările iudaice mesianice se află poate numai în “Cel ales” din 1 Enoch (37–71) care stă pe tronul lui Dumnezeu şi care se pare că este îmbrăcat cu însuşiri transcendente, ceea ce noi nu găsim în apropierea referinţelor lui Pavel la Isus, gloriosul şi cresecul Fiu. Aici nu există nici o paralelă de la idea că personajul messianic care pentru că a fost înviat se numeşte acum Fiul lui Dumnezeu care are putere şi autoritate divină. Dar în pasajele despre care vorbim Pavel foloseşte ideile centrale, imaginile şi limba din tradiţia iudaică mesianic-împărătească pentru a exprima aceste îndrăzneţe convingeri despre statutul înălţat a lui Isus în planul lui Dumnezeu.

4.3. Fiul sacrificat

În cel puţin trei pasaje Pavel se referă în mod explicit la Isus ca Fiu al lui Dumnezeu ca dându-se pe Sine însuşi pentru răscumpărarea din moarte. Un uimitor exemplu în acest sens îl găsim în Romani 8:32 unde Pavel spune că Dumnezeu “n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi”. Această afirmaţie este mult mai splendidă din punct de vedere teologic dacă ţinem cont că “a da” (paradido mi) este acelaşi verb pe care Pavel îl foloseşte într-un mod răsunător de trei ori în Romani 1:24–28 referindu-se la Dumnezeu care lasă umanitatea păcătoasă pradă judecăţii, făcându-l moarte pe Isus şi la fel de mult un deliberat şi solemn act a lui Dumnezeu ca mânie divină împotriva umanităţii păcătoase menţionate în Romani 1. În Romani 8:32 Fiul este dat la moarte pentru omenirea păcătoasă aducând în acelaşi timp siguranţa că ei nu vor fi condamnaţi şi separaţi de Dumnezeu.

Dar care este semnificaţia denumirii lui Isus ca “Fiu” a lui Dumnezeu, singurul dat pentru noi toţi în Romani 8:32? În Romani 4:25 Pavel foloseşte verbul paradido mi cu referire la Isus “Domnul nostru” care a fost dat la moarte “pentru păcatele noastre”, iar în Romani 8:34 imediat după afirmaţia pe care o examinăm, Pavel menţionează “Isus Cristos care a murit”, ilustrând flexibilitatea limbajului paulin şi titlurile cristologice referindu-se la moartea lui Isus. Motivul alegerii cuvântului “Fiu” în Romani 8:32 se pare să fie ceea ce Pavel doreşte să accentueze locul personal al lui Dumnezeu, ca să vorbrească în sacrificiul morţii: este mortea fiului lui Dumnezeu(see Schweizer, 384).

Pavel pare să fi lososit o mare sugestie scrpturală ca să sublşinieze un punct. Fraza “nu a cruţat [ouk epheisato] nmici chiar pe Fiul Lui” în Romani 8:32 pare să ne aducă aminte de cuvintele îngerului către Avraam, “tu nu ţi+ai cruţat[ouk epheiso] Fiul singurul tău fiu Gen 22:12, 16), în felul acesta un act de comparare între Sacrificiu lui Dumenzeu jerfindul pe Isus şi Avraam jerfindul pe Isaac.

Această afirmaţie despre ceea ce moartea lui Isus a reprezentat pentru Dumnezeu care de asemenea pentru referinţele lui Pavel la “moartea fiului lui [Dumnezeu] în Roamani 5:10. Contextul ilustrează tendinţa generală al lui PAvel de a folosi titlul de “Cristos” în refereinţele morţii lui Isus (Rom 5:6, 8; and cf. fulminarea “Domnul nostru Isus Cristos” in Rom 5:11), în special în afirmaţia cristocentrică care caracterizează moartea ca un act al lui Isus. Dar Romani 5:10–11 se concentrare teocentrică pe împăcarea “duşmanilor” lui Dumnezeu cu Dumnezeu şi ne bucurăm în Dumnezeu Dumnezeu (Rom 5:11) de consecinţele aceste împăcari. Aceasta a luat koc prin moartea Fiului lui Dumnezeu accentuînd cât de mult Dumnezeu a fost direct implicat în a îndeplini această reconciliere.

În Galateni 2:20 Pavel se referă la “Fiul lui Dumnezeu care ma iubit şi s-a dat pe sine însuşi [paradido mi] pentru mine” o afirmaţie care accentuează rolul active al lui Isus în largul context cristologic (Gal 1:15–21). Varianta textului “Dumnezeu şi Cristos” în locul “Fiul lui Dumnezeu” cu toate că este suportată de multe manuscripte greceşti importante, este probabil coruptă de textul original. Şi de aceea noi suntem gata să determinăm semnificaţia menţionată, “Fiul lui Dumnezeu” când de alte şapte ori anterioare urmează Galateni 2:20 Pavel îl numeşte “Isus Cristos” (Gal 2:16), “Cristos Isus” (Gal 2:16) şi “Cristos” (Gal 2:16–19, 21).

Expresia “Fiu lui Dumnezeu” accentuează înalta favoare şi onoare divină a celui a cărui dragoste şi dăruire de sine este stabilită.Această descriere al lui Isus de asemenea implicit Dumnezeu face parte din acţiunea de răscumpărare al lui Isus şi este o confirmare în acţiunea următoare (Gal 2:21) unde pavel se referă la “harul lui Dumnezeu” în legătură cu moartea lui Isus.

Romani 8:32 arată ca Pavel a putut compara moartea Fiului Lui Dumnezeu cu jrtfa lui Isaac, posibil ca referirea lui Pavel de asemnea în Galateni 2:20 la jerta Fiului lui Dumnezeu arată o cunoaşetere a tradiţiei iudaice despre naraţiune. Cu toate că Genesa vorbeşte în tăcere despre atitudinea lui Isaac, tradiţia antică Iudaică îi atribuie o lui o dorinţă arzătoare de a se oferi pe sine însuşi în asculatre de Dumnezeu(e.g., Pseudo-Philo Bib. Ant. 18:5; 32:2–4; 40:2; Josephus Ant. 1.13.2–4 §§225–36).

4.4. Fiul şi Tora. Frecvent învăţaţii indică la Roamni 8:3 şi Galateni 4:4 ca un exemplu a “formulei” cristologice în care Fiul este menţionat ca fiind “Trimisul.” Dar cum deja a fost menţionat, identificarea verbală “formula” în aceste pasaje este dubioasă. Este cu mult mai relevant decât amândouă aceste referinţe a Fiului în Romani 8:3-4 este précis o copleşitoare incompatibilitate a torei de a salva cum este descris în Romans 7, şi să facă posibilă plinătatea “solicitare a dreptăţii” torei în libertatea Duhului dat prin fiul. Galateni 4:4 menţionează Fiul cxa fiind trimis înainte “să împace pe cei care au fost sub lege” (incapacitatea care este accentuată în Galatians 3:1–4:1) face posibilă “adoptarea lor ca fii.”

În Romani 8:3 şi Galateni 4:4 Pavel accentuează că fiul Divin apare in formă umană, care pare să indice o “încarnare” a lui Isus, a “al pre-existentului” Fiu. Umanitatea lui Isus de asemenea înseamnă eliberarea divină iniţiată faţă de condamnarea torei a fost efectuată de Fiu in sfera existenţei umane, şi anume prin moarte.

4.5. Fiul şi Fiul lui Dumnezeu. Cu toate că într-un mnod consistent Isus ca şi Fiu Divin cu o exclusivitate indicată, în multe pasaje de ale lui Pavel, implicit sau explicit se referă la emanciparea răscumpărarii cu Isus şi la ă relaţie filială cu Dumnezeu imprimată după calitatea de Fiu al lui Isus. (vezi esp. Byrne). Galateni 4:5 ne areată scopul trimiterii Fiului “ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea [huiothesia] (vezi Adoption, Sonship), şi următoarele versete se rferă la creştini ca “fii” ai lui Dumnezeu(huioi) care au primit “duhul Fiului lui” care sa alătuart Fiului chemîndul pe Dumnezeu “Abba adică Tată” şi acum sunt moştenitori ai lui Dumnezeu. (Gal 3:27–28 face clar, “fii” lui Dumnezeu bărbaţi şi femei la un termen egal [care poate fi , tradus huioi ca şi “copii”].)

În Romans 8 Pavel explică conecţia lui Isus Fiul cu caltatea de fii a Creştinilor. După referirea la trimiterea Fiului în Romani 8:3, Pavel meţionează răsplata Duhului (Rom 8:5–13, clar legată de Isus, “Duhul lui Cristos,” Rom 8:9), se referă la creştini ca şi “Fii ai lui Dumnezeu” (Rom 8:14) care îl cheamă pe Dumnezeu “Abba, Tată” (Rom 8:15) şi sunt “fraţi moştenitori cu Cristos.” Romans 8:18–27 elaborează consecinţele prezentului şi viitorului ale adoptării divine. După care vine Romani 8:28–30, un pasaj foarte teocentric accentuând iniţiativa răscumpărarii lui Dumnezeu, în care cei răscumpăraţi să spună ca ar fi fost “predestinaţi să fie conform imaginii Fiului, pentru a putea fi primul născut în întraga familie” (Rom 8:29 NRSV). Acesta este Fiul cel divin, prototipul la fel şi reprezentantul prin care ceilalţi sunt îndreptăţiţi ca fii ai lui Dumnezu. Unicitatea luzi Isus Fiul, nu este restrictivă ci răscumpărătoare. Termenul întâiul născut poate allude la Exod 4:22, dândui lui Isus titlul Israel şi conotaţia că el a devenit baza reconstituirii oamenilor lui Dumnezeu iudei şi neamuri.

Refereinţele Pauline rămase faţă de Fiul care reflectă idea de Dumnezeu îndreptăţind alţii prin unicul său Fiu . 1 Corinthians 1:9 Descrie creştini ca fiind chemaţi de Dumnezeu într-o părtăşie [koinoµnia] cu Fiul Lui,” care sugerează statutul lor dependent de Fiul şi deasemenea a participa la statutul filial. 2 Corinteni 1:19–20 este văzut ca şi o sugerare a ceva similar. Divinuzl “da” este în Isus, Fiul lui Dumnezeu(2 Cor 1:19), pentru că “toate promisiunile lui Dumnezeu le găsim în El” (2 Cor 1:20). Creştinii sunt îndreptăţiţi ca fiind al lui Dumnezeu prin Fiul(2 Cor 1:20b) dândule Duhul Sfânt ca o garanţie a plinătăţii salvări escatologice(2 Cor 1:22). (“cunoştinţa Fiului lui Dumnezeu” în Ef 4:13 este de asemenea o aluzie la idea de răscumpărare a alegerii să fii modelat după Isus divinul Fiu).

Această Idee a altor fii sau copii ai lui Dumnezeu este interesantă în lumina unei conotaţii puternice a unicităţii lui divine a calităţii deFiu a lui Isus. Rezoluţia la tensiunea aparentă pare să fie că Pavel continuu s-a referit la Calitatea de fiu a creştinilor ca o derivare din Calitatea de Fiu, dată prin şi după modelul lui Isus, întrucât Isus este originalul, prototipul, al cărui calitate de Fiu nu este derivată din alţii.

Bibliography.

J. Blank, Paulus und Jesus (SANT 16; Munich: Kösel, 1968);

W. Bousset, Kyrios Christos (Nashville: Abingdon, 1970 [1921]);

B. Byrne, “Sons of God”—“Seed of Abraham” (AnBib 83; Rome: Pontifical Institute, 1979);

O. Cullmann, The Christology of the New Testament (London: SCM, 1963);

D. Cuss, Imperial Cult and Honorary Terms in the New Testament (Paradosis 23; Fribourg: University of Fribourg, 1974);

J. D. G. Dunn, Christology in the Making (2d ed.; London: SCM, 1989);

J. A. Fitzmyer, A Wandering Aramean: Collected Aramaic Essays (SBLMS 25; Missoula, MT: Scholars, 1979);

M. Hengel, The Son of God (Philadelphia: Fortress, 1976);

S. Kim, The Origin of Paul’s Gospel (2d ed; WUNT 2/4; Tübingen: J. C. B. Mohr, 1984);

W. Kramer, Christ, Lord, Son of God (SBT 50; London: SCM, 1966);

O. Michel, “Son,” NIDNTT 3.607–68;

A. D. Nock, “ ‘Son of God’ in Pauline and Hellenistic Thought,” in Essays on Religion and the Ancient World, ed. Z. Stewart (Oxford: Clarendon, 1972) 2.928–39;

________. Early Gentile Christianity and its Hellenistic Background (New York: Harper & Row, 1964);

H. J. Schoeps, Paul (Philadelphia: Westminster, 1961); E. Schweizer et al., “uiJov", uiJoqesiva,” TDNT VIII.334–99;

J. M. Scott, Adoption as Sons of God (WUNT 2/48; Tübingen: J. C. B. Mohr, 1992);

G. Vermes, Jesus the Jew (New York: Harper & Row, 1973).