Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania

Evanghelia

by A. B. Luter, Jr.

Hawthorne, Gerald F.; Martin, Ralph P.; and Reid, Daniel G. (eds.), Dictionary of Paul and His Letters, (Downer’s Grove, IL: InterVarsity Press) 1998, c1993 [Electronic ed.]

Cuvântul grecesc euangelion, este des tradus cu “evanghelie” ceea ce înseamnă “cuvinte bune” (raport bun) sau “veste bună” iar în pasajele lui Pavel el denotă mesajul referitor la mântuirea lui Dumnezeu prin jertfa lui Isus Christos. Din cele 76 de ori când este folosit acest cuvânt în N.T., 60 sunt folosite la Pavel (48 de ori în epistolele aupra cărora nu este îndoială că au fost scrise de către Pavel). Sunt 21 de cazuri în care verbul euangelizomai, înseamnă “a anunţa vestea bună” la Pavel; de 2 ori este ca şi subst. euangelisteµs, “evangelist” (Eph 4:11; 2 Tim 4:5); şi o dată apare ca si proeuangelizomai, “a vesti mai dinaninte” (Gal. 3:8).

Euangelion este pentru Pavel expresia clasică a harului lui Dumnezeu, la care se răspunde cu credinţă. Ocazional Pavel mai vorbeşte despre “evanghelia mea” dar de peste 20 de ori ea nu are calificativ. Aceasta ne sugerează că cititorii săi erau familiari cu aceste termen.
1. Evangleia lui Pavel

2. Evanghelia lui Dumnezeu şi a lui Christos

3. Trecutul, prezentul şi viitorul Evangheliei

4. Evanghelia Harului şi a credinţei.

1. Evanghelia lui Pavel.

De măsură ce euangelion este găsit perste tot în epistolele tradiţionale

Pauline mai puţin în Tit ar putea fi considerat ca şi caracteristică centrală în vocabularul

teologic al apostolului. Şi cum cazurile în care apare acest cuv. este la Pavel unii savanţi

au ajuns la concluzia că Pavel ar fi introdus acest cuvânt euangelion in

vocabularul N.T. (Beker,110). G. Strecker şi alţii au susţinut că Pavel ar fi folosit termenul influenţat de înţelesul său în lumea Elenistă folosit de către împăraţii Eleni şi Romani unde termenul era folosit ca „mântuitor” (împăratul era „salvatorul”). (Stercker 71, Friedrich, 725).

Au existat multe discuţii în ceea ce priveşte afirmaţia lui Pave „evanghelia mea” (Rom 2:16; 16:25; 2 Tim 2:8), incluzând posibila relaţie dintre originea şi natura ei în înţelesul N.T. al cuv. euangelion.

Desigur folosirea cuvintelor “evanghelia mea” poate fi interpretată atunci când vorbim de conţinut, modelată de Pavel. Acesta este singurul înţeles în special datorită faptului că este des folosit de Pavel ca of euangelion.

Pavel vorbeşte de asemenea de “Evanghelia lui Dumnezeu” (e.g., Rom 1:1; 15:16), “evanghelia Fiului Său” (Rom. 1:9), “evanghelia lui Christos (Rom 15:19) sau simplu “evanghelia” (fără altă descriere). Unele din folosiri sunt într-un context relativ rar ca şi “evanghelia mea” (e.g., Rom 16:25; cf. Rom 15:16, 19 and 2 Tim 2:8; cf. 2 Tim 1:8, 10). Pavel poate vorbi deasemenea şi despre “evanghelia noastră” ca în 1 Tes 1:5 şi în 2 Tes 2:14, cu toate acesta trebuie luat în considerare că Pavel împărtăşeşte cu Sila şi Timotei (2 Cor 1:19) aceste epistole (1 şi 2 Tes 1:1) şi că aceşti colucrători au îpărţit cu Pavel lucrarea evangheliei care a dat naştere biserici din Tesalonic (Fapte 17:1-15).

Opoziţia întâlnită de Pavel în Galatia a dus la afirmarea că natura euangelion a fost de natură divină (Gal 1:11-12; 1Tim 1:11). Integritatea acestei evanghelii (Gal 2:5,14) trebuia protejată de falsificarea subtilă şi mortală pe care Pavel o numeşte “o altă evanghelie- care nu doar că este o altă Evanghelie (Gal 1:6,7). Indiferent de autoritatea pe care o cerea un “Iudaizator” şi chiar dacă era de la un înger din cer (Gal 1:8) acea “Evanghelie” trebuia respinsă dacă era diferită de cea predicată de Pavel galatenilor. Criteriul nu era o persoană sau calificările a ceea ce cineva ar fi scris ci avea de-a face cu natura Evangheliei (sau Pavel se poate referii şi la “credinţă” Gal 1:23)

Pavel vorbeşte despre revelaţia sa divină în termini care să amintească de chemarea sa ca şi profet al Isaraelului. Dumnezeu l-a pus de-o parte de la naştere (Gal 1:15), l-a chemat, I l-a descoperit pe Fiul Sau (Gal 1:16, 1:12) într- vedenie cerească

(1 Cor 9:1; 15:8; cf. Acts 9:1–19; 22:3–16; 26:12–18) şi i-a dat misiunea să proclame Evanghelia (euangelizomai) Neamurilor (Gal 1:16; cf. Is 6:8; Jer 1:7; Ezek 2:3). Această autobiografie a lui Pavel este dată făcând aluzie că este un mesager a escatologicei “veşti bune” a păcii (Rom 10:13–15; cf. Is 52:7).

2. Evanghelia lui Dumnezeu şi a lui Christos.

Epistolele Pauline conţin 7 referinţe cu “Evanghelia lui Dumnezeu” şi 10 cu “Ev. Lui Christos” (sau “fiul Său, Domnul Isus”). În 3 contexte se menţionează de “Ev. Lui Dumnezeu” (Rom 1:1; 15:16; 1 Thess 2:9) apoi este urmată de “Ev. Lui Christos” (Rom 1:9; 15:19; 1 Thess 3:2).

De asemenea la problema “Ev. lui Dumnezeu” sau “Ev. Lui Christos” ar trebui luate ca şi Genitiv obiectiv sau subiectiv. Dacă este luat ca şi Genitiv obiectiv, atunci Dumnezeu şi Christos sunt conţinutul mesajului Evangheliei (“Evanghelia despre Dumnezeu/Christos”). Dacă este privită ca şi Genitiv subiectiv, nuanţa autorului sau a sursei este accentuată (“Evanghelia de la Dumnezeu/Christos”).

De exemplu, contextual în care “Evanghelia lui Dumnezeu” apare în Rom 1:1 este evident că se accentuează asupra originii evangheliei (G. subiectiv). Probabil că “Ev. Fiului Său” din Rom 1:9 poate fi văzut ca şi fiind conţinutul predicării lui Pavel (G. obiectiv). Uneori contextul ne arată că este vorba de un G. obiectiv, altădată este un G. subiectiv iar uneori ambele interpretări pot fi posibile. In cele din urmă este adevărat că teologia Paulină spune că atât Dumnezeu câr şi Christos sunt sursa conţinultului Evangheliei. Dar prioritate pare să aibă “Christos” (Gal 1:16 [euangelizomai]; 2 Cor 1:19; 4:5; Phil 1:15–18), sau “Christos crucificat” (1 Cor 1:23; cf. Gal 3:1; see Cross, Theology of the), ca şi sumarizare a conţinutului Evangheliei predicate de Pavel. Cu toate că “predicarea Evangheliei” şi “perdicarea lui Christos” par a fi alternative (1 Cor 1:17 and 1:23; 1 Cor 15:1, 11 and 15:12; 2 Cor 4:3 and 4:4). De fapt pentu Pavel “mesajul crucii” (1 Cor 1:17–18) sau “mesajul împăcării” (2 Cor 5:19) par de asemenea a fii alternative cu “Evanghelia”

3. Trecutul, prezentul şi viitorul Evangheliei

Aspectele trecute şi viitoare ale Evanghliei sunt considerate ca fiind foarte importante. Evenimentele istorice proclamate în Evanghelie şi-a pus fundaţia aducând încredere (1 Cor 15:1-20). Dar evanghelia nu poate fii detaşată de ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor: Pavel vorbeşte despre ziua când gândurile fiecăruia vor fi date pe faţă de către Dumnezeu “conform Evangheliei mele” (kata to euangelion mou, Rom 2:16). Aceasta ar putea însemna că Ev. lui Pavel este baza afrimaţiei lui în ceea ce priveşte judecata viitoare sau că Evang. va fi criteriul pentru judecată. Dar pe o notă pozitivă Pavel poate vorbi despre “nădejdea” care este conţinută în Evang. (Col 1:23), şi a Evang. care aduce la lumină promisiunea “vieţii şi neputrezirii” (2 Tim 1:10).

În timp ce benefiicile acestei Evang. încep aici şi acum, în acelaşi timp ei şi în destinul etern al credinciosului.

Trecutul Evang. merge până la “vestea bună” a morţii şi învierii răscumpărătoare a lui Christos (1 Cor 15:1-4), şi chiar şi la “epifania” sa ca şi Mântuitor (2 Tim 1:10), poate este o referinţă la întruparea sa (ca în 1 Tim 3:16). Pavel vorbeşte despre Evang. ca fiind “făgăduită mai dinainte (proepeµngeilato) prin proroci Săi în Sfintele Scripturi” (Rom 1:2). Apostolul specifică clar că Scripturile (Gen 12:3) “au predicat Evang. mai dinainte” (Gal 3:8 NASB; proeueµngelisato).

Astfel binecuvântarea extinsă la Avraam (Gen 12:3; Gal 3:14), precum şi promisiunile făcute prin proroci V.T. (Rom 1:1-4), sunt cumva incluse în substratul predicării Evang. lui Christos, a Fiului lui Dumnezeu (Rom 1:9). Cea mai bună explicaţie a acestor referinţe Pauline referitoare la “Evanghelie” înainte de Christos este legată de planul viitor al lui Dumnezeu şi anume predicarea Evang. înainte de sfârşitul lumii (cf. panta ta ethneµ in Mt 28:19; also Lk 24:47).

Deşi este demn de crezare că Pavel se concentrează asupra frazei panta ta ethneµ (“toate natiunile”) in Galatians 3:8, împrumutat din Gen 12:3 pentru a servi ca şi o corectare a înţelegerii Iudaizatorilor despre cum Neamurile au fost încluse în binecuvântarea lui Avraam (necesitatea tăierii împrejur), este legată de înţelegerea lui Pavel a anticipării globale a impactului Evangheliei. Această temă apare din nou şi la sfârşitul Romanilor “Evang. mea” şi “propovăduirea lui Isus Christos” (Rom 16:25-27, see e.g., Dunn, 912–17), este sumarizat centrul Evang. lui Pavel: planul divin al mântuirii omenirii în Christos.

4. Evanghelia Harului şi a Credinţei.

Apostolul arată clar că a schimba mesajul Evanghelie în orice fel înseamnă sa abandonezi pe Dumnezeu “care v-a chemat la prin harul lui Christos” (Gal 1:6, 2 Cor 11:4 la “o altă Evang.). Relaţia dintre “Evang.” şi “har” este atât de evidentă încât Pavel spune bisericii din Corint că generozitatea lor este văzută în “ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Christos” (2 Cor 9:13) şi este o exprimarea a “harului nespus de mare a (hyperballousan charin) lui Dumnezeu” care le-a fost dat (2 Cor 9:14).

“Vestea Bună” a lui Dumnezeu este disponibilă “tuturor celor ce cred” (Rom 1:16), fie Iudei sau Greci. Dumnezeu i-a ales pentru mântuire în sfinţirea Duhul Sfânt şi “credinţa adevărului” (pistei aleµtheias, 2 Thess 2:13), şi cei care sunt chemaţi prin Evanghelie să capete slava Domnului nostru Isus Christos (2 Tes 2:14).
Bibliography.

K. Barth, God, Grace, and Gospel (Edinburgh: Oliver & Boyd, 1959); U. Becker, “Gospel,” NIDNTT 2.110–15;

J. C. Beker, Paul the Apostle: The Triumph of God in Life and Thought (Philadelphia: Fortress, 1980);

C. C. Broyles, “Gospel (Good News),” DJG 282–86;

C. H. Dodd, The Apostolic Preaching and Its Developments (London: Hodder & Stoughton, 1936);

________. Gospel and Law (New York: Columbia University Press, 1951);

J. D. G. Dunn, Romans (2 vols.; WBC 38; Dallas: Word, 1988);

J. A. Fitzmyer, “The Gospel in the Theology of Paul,” in To Advance the Gospel (New York: Crossroad, 1981) 149–61;

G. Friedrich, “eujaggevlion ktl,” TDNT II.707–37;

L. Goppelt, Theology of the New Testament (2 vols.; Grand Rapids: Eerdmans, 1982) 2.110–17;

S. Kim, The Origin of Paul’s Gospel (Grand Rapids: Eerdmans, 1981);

R. N. Longenecker, Galatians (WBC 41; Dallas: Word, 1990);

P. T. O’Brien, “The Importance of the Gospel in Philippians,” in God Who Is Rich in Mercy, ed. P. T. O’Brien and D. G. Peterson (Homebush West, Australia: Lancer, 1986) 213–33;

________. “Thanksgiving and the Gospel in Paul,” NTS 21 (1974–75) 144–55;

E. F. Scott, The Gospel and Its Tributaries (Edinburgh, T. & T. Clark, 1928);

R. H. Strachan, “The Gospel in the New Testament,” IB 7.21–28; G. Strecker, “eujaggevlion,” EDNT 2.70–74;

P. Stuhlmacher, Das paulinischen Evangelium (FRLANT 95; Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 1968);

________. “The Pauline Gospel,” in The Gospel and the Gospels, ed. P. Stuhlmacher (Grand Rapids: Eerdmans, 1991) 149–72;

H. G. Wood, “Didache, Kerygma and Euangelion,” in New Testament Essays: Studies in Memory of T. W. Manson, ed. A. J. B. Higgins (Manchester: Manchester University, 1959) 306–14.
Mântuirea
de L. Morris
Hawthorne, Gerald F.; Martin, Ralph P.; and Reid, Daniel G.; eds., Dictionary of Paul and His Letters, (Downer’s Grove, IL: InterVarsity Press) 1998, c1993 [Electronic ed.]
Mântuirea este un termen general, denotând eliberare de diferite feluri. Poate fi folosit în legătură cu vindecarea de boli, cu siguranţa în călătorie şi cu asigurarea în vreme de nevoie. Se poate aplica oamenilor sau lucrurilor. În VT, când Israel era ameninţat de popoare ostile, termenul este folosit în legătură cu protecţia lui Dumnezeu. În Evanghelii este folosit adesea în legătură cu vindecările lui Isus („Credinţa ta te-a mântuit [vindecat]”). Dar termenul este de asemenea folosit pentru eliberare din păcat şi pentru ultima eliberare când cel mântuit va intra cu Cristos la sfârşitul veacului.

În scrierile pauline lucrul important este eliberarea de păcat şi de consecinţele păcatului, deşi este mult mai obişnuit pentru Pavel să vorbească pur şi simplu despre mântuire decât să spună de la ce sunt oamenii mântuiţi. El foloseşte verbul ( “a mântui”) de douăzeci şi nouă de ori (ceea ce înseamnă mai mult decât oricine altcineva în NT), (“mântuitor”) de douăsprezece ori (exact jumătate din apariţiile NT), („mântuire”) de optsprezece ori, („mântuire”) şi (“a aduce mântuire”) o dată fiecare. El foloseşte salva”) de unsprezece ori. Asemenea statistici arată că Pavel este interesat de conceptul de mântuire, mai mult, într-adevăr, decât oricare alt scriitor NT.

Mântuirea are un spectru larg de înţelesuri şi există diferite accente în diferite părţi ale NT. In evanghelii, de exemplu, noi adesea avem întâmplări despre Isus săvârşind minuni însoţite de cuvinte precum « credinţa ta te-a mântuit ». în asemenea contexte mântuirea are o puternică componentă fizică (deşi ar fi înţelept să nu excludem componenta spirituală chiar şi în asemenea pasaje). Dar aceasta nu este utilizarea paulină (exceptând câteva locuri posibile, 1 Timotei 2 :15 :vezi 3 mai sus). Pentru Pavel « mântuire » se referă la ceea ce Cristos a făcut în marele Lui act de mântuire pentru păcătoşi ; toate pasajele pauline se referă la acest act într-un anumit fel. Este în centrul înţelegerii pauline a creştinăţii, pentru că mântuirea este scopul principal al încarnării Fiului lui Dumnezeu : « Cristos Isus a venit în lume să mântuiască păcătoşii » (1 Timotei 1 :15). Mântuirea este un cuvânt ce aduce la lumină adevărul că Dumnezeu în Cristos a salvat oamenii din starea disperată în care i-a adus păcatele lor.

1. 
   “Dumnezeu Mântuitorul nostru.”
   
2. 
   Agenţii umani în mântuire
   
3. 
   Cine va fi mântuit ?
   
4. 
   Mântuirea în trecut
   
5. 
   Mântuirea acum
   
6. 
   O mântuire viitoare
   

1. 
   “Dumnezeu Mântuitorul nostru
   

În scrisorile pauline există câteva referinţe la « Dumnezeu, Mântuitorul nostru » (1 Timotei 1 :1 ; 2 :3 ; Tit 1 :3 ; 2 :10 ; 3 :4), sau la « Cristos, Mântuitorul nostru » (2 Timotei 1 :10 ; Tit 1 :4 ; 2 :13 ; 3 :6). Nci-o diferenţă n-ar trebui să se facă între aceste două grupe de pasaje, pentru că învăţătura acceptată a NT că Dumnezeu a acţionat în Cristos este rezumată în cuvintele lui Pavel : « Dumnzeu era în Cristos împăcând lumea cu El » (2 Corinteni 5 :19). Dintr-un anumit punct de vedere este destul de clar că mântuirea originată cu Tatăl, şi dintr-alt punct de vedere era Fiul care a făcut tot ce era necesar pentru a aduce mântuire.

Pavel scrie că Dumnezeu nu a destinat pe tesaloniceni în vederea mâniei, ci în vederea mântuirii “prin Domnul nostru Isus Cristos” (1 Tesaloniceni 5:9). Isus este cel care ne eliberează de mânia viitoare” (1 Tesaloniceni 1:10), sau cu alte cuvinte, “prin” Cristos credincioşii vor fi mântuiţi de mânie (Romani 5 :9). Pavel dezvoltă acest gând spunând că păcătoşii erau duşmanii lui Dumnezeu dar pentru că ei sunt acum împăcaţi prin moartea Fiului şi, fiind împăcaţi, « vom fi mântuiţi în viaţa Lui » (Romani 5 :10 ; vezi Pace, Împăcare). Nu este probabil ca noi să înţelegem ce a vrut să spună apostolul că moartea lui Isus afectează afectează o formă de mântuire şi învierea Lui o alta. El se referea la un act mare de mântuire implicând moartea şi învierea lui Isus, o salvare care eliberează pe cei mântuiţi de mânie şi le dă viaţă veşnică. Dacă prepoziţia « în » este importantă, Pavel vrea să spună că mântuirea noastră deplină înseamnă să fii mântuit « în » viaţa lui Cristos. Aşa cum adesea vorbeşte despre a fi « în » Cristos, aceasta ar putea foste bine să însemne aici. El este explicit atunci când scrie despre oameni că au obţinut mântuirea « în Cristos Isus » (2 Timotei 2 :10). El de asemenea se referă la importanţa Scripturilor care ne fac « înţelepţi pentru mântuirea prin credinţa în Cristos Isus » (2 Timotei 3 :15).

Faptul că mântuirea îşi are originea în Dumnezeu este scoasă la iveală prin referirea la „chemarea” lui Dumnezeu: Dumnezeu „ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă” (2 Timotei 1:9). Ideea de chemare este una importantă pentru Pavel, şi aici este arătat adevărul că mântuirea vine ca rezultat a unei iniţiative divine anterioare. Sau se poate lega de har pentru a arăta faptul că mântuirea este pentru toţi (Tit 2:11). Aceasta înseamnă că mântuirea este disponibilă pentru toţi, nu că fiecare individ este mântuit.

Pavel foloseşte un număr de expresii ce arată clar faptul că mântuirea vine “prin” mesajul creştin. Astfel Dumnezeu a fost mulţumit să mântuiască credincioşii “prin nebunia a ceea ce era propovăduit” (1 Corinteni 1:21). Mai târziu în aceeaşi scrisoare Pavel face cunoscut “evanghelia ...prin care aţi fost mântuiţi” (1 Corinteni 15:1-2). În ambele cazuri propovăduirea înseamnă în mod clar propovăduirea aceea ce Cristos a realizat murind pentru păcătoşi. Ei sunt mântuiţi prin ce El a făcut. Pavel poate pune semnul egal între “cuvântul adevărului” şi “evanghelia mântuirii voastre” (Efeseni 1:13), care subliniază siguranţa proclamării evangheliei. Evanghelia vorbeşte despre un adevăr divin. Şi vorbeşte despre o acţiune divină. Referirea la o persoană care “va fi mântuit, dar ca prin foc” (1 Corinteni 3:15) ia în considerare un credincios care a realizat atât de puţin în viaţa creştină astfel încât în ziua judecăţii lucrarea lui sau a ei va fi “arsă”. Dar, fiind pe fundaţia pe care a aşezat-o Cristos, acea persoană va fi mântuită. Cristos este cel care aduce mântuire, nu eforturile umane. Este temelia sigură, nu o lucrare nesigură, care în cele din urmă este importantă.

Nicăieri Pavel nu vorbeşte despre o mântuire adusă de efortul uman. El vorbeşte într-adevăr de el şi colucrătorii lui ca fiind “întristaţi” de mântuirea corintenilor (2 Corinteni 1:6; Coloseni 1:24), dar aceasta înseamnă nu mai mult decât faptul că evangheliştii trebuiau să îndure necazuri pentru a aduce mesajul mântuirii la oameni.; aceasta cu siguranţă nu înseamnă că necazurile lor merită mântuirea ascultătorilor lor. Acest pasaj de asemenea vorbeşte de apostol ca fiind încurajat, dar nu este încurajarea pe care a primit-o Pavel ce aduce mântuire. Mântuirea întotdeauna vine de la Dumnezeu. Un alt pasaj indică faptul că necazurile credincioşilor de la început erau un semn al mântuirii lor (Filipeni 1:28).

Pavel foloseşte limbajul mântuirii pentru a arăta aspectele marelui adevăr că atunci când păcătoşii nu puteau face nimic să scape de consecinţele faptelor lor rele, Dumnezeu i-a eliberat. “Prin har sunteţi mântuiţi”, el le scrie efesenilor (Efeseni 2:8), o expresie care urmează după “şi El ne-a adus la viaţă în Cristos când noi eram morţi în fărădelegile noastre” (Efeseni 2:5). Implicaţia este că păcatele aduc moarte, dar Cristos aduce viaţă în oamenii care erau morţi în păcat. Aşa că descoperim că “nu prin faptele nostre neprihănite pe care le-am făcut, ci prin îndurarea Lui El ne-a mântuit” (Tit 3:5).

Iniţiativa mântuirii aparţine lui Dumnezeu: “Dumnezeu ne-a ales …în vederea mântuirii” (2 Tesaloniceni 2:13). Într-adevăr, pot fi citate aproape fiecare pasaj ce are de-a face cu mântuirea, căci caracteristic pentru Pavel (ca şi alţi scriitori NT) pune înaintea cititorilor lui informaţii despre o mântuire pe de o parte deja arătată de Cristos, şi pe de altă parte pentru a fi consumată în veacurile următoare. În niciuna din aceste ele nu există nici cea mai mică sugestie că este implicat efortul uman. Este relevant că Pavel se roagă pentru mântuirea lui Israel (Romani 10:1), căci dacă mântuirea lor este o problemă pentru rugăciune, atunci în mod clar urmează să fie un dar de la Dumnezeu. Mântuirea este arătată de Dumnezeu în Cristos. Creştinii sunt “mântuiţii” (1 Corinteni 1:18; 2 Corinteni 2:15), nu “cei mântuiţi” sau oameni mântuiţi prin propriile lor eforturi. La fel este şi când credinţa este legată de mântuire (Romani 10:9; 1 Corinteni 1:21; Efeseni 2:8), pentru că credinţa înseamnă încrederea în Cristos sau în Dumnezeu, nebazându-se pe propriile eforturi.
2 Agenţii umani în mântuire.

Există câteva pasaje unde factorul uman este numit în legătură cu mântuirea, deşi aceasta, desigur, nu înseamnă că oamenii se pot mântui unii pe alţii. Când Pavel, de exemplu, vorbeşte despre el însuşi ca mântuind pe unii evrei (Romani 11:14) el nu vrea să spună că eforturile lui va afecta mântuirea, ci numai că el aduce un mesaj care să determine pe unii din poporul lui să se întoarcă la Dumnezeu şi astfel să intre în mântuirea pe care numai Dumnezeu o poate da. Un comentariu similar ar trebui făcut despre o femeie care-şi mântuie soţul, şi un bărbat care-şi mântuie soţia (1 Corinteni 7:16). Pavel nu pretinde că oamenii pot influenţa mântuirea membrilor familiei, ci mai degrabă o soţie sau un soţ creştin pot trăi în aşa fel încât să determine partenerul să se întoarcă la Dumnezeu şi să primească mântuirea de la el. Pavel vede principiul ca o aplicaţie universală printre creştini. El încheie un pasaj despre mâncarea oferită idolilor prin a spune corespondenţilor lui că orice mănâncă sau bea, într-adevăr orice fac, ei trebuie să facă toate lucrurile pentru gloria lui Dumnezeu. El pretinde că el însuşi mulţumeşte pe fiecare în tot ce face; el nu se uită după beneficiul personal, ci după al tuturor “ca ei să fie mântuiţi” (1 Corinteni 10:31-33).

Timotei este îndemnat să rămână în “învăţătură”. Făcând acest lucru, el se va mântui pe el însuşi şi “pe aceia care te vor auzi” (1 Timotei 4:16). Referirea la “învăţătură” arată că scriitorul nu se referă la vreo activitate meritorie, ci la învăţătura că Cristos este Mântuitorul. Şi cei care vor auzi aceasta vor fi cu Timotei în mântuire. Din nou, există ideea efortului uman care conduce la mântuire altor oameni. Dar Dumnezeu în Cristos este cel care mântuieşte.
3. Cine va fi mântuit de fapt?

Faptul că mântuirea este o eliberare divină nu înseamnă că toţi vor fi mântuiţi. Pavel citează din Isaia cuvintele: “Dacă numărul copiilor lui Israel vor fi ca nisipul mării, rămăşiţa va fi mântuită” (Romani 9:27). Articolul este important, Pavel nu spune “o” rămăşiţă, ci rămăşiţa. El se referă la rămăşiţa biblică, rămăşiţa despre care Dumnezeu a vorbit prin prooroci. Această rămăşiţă este poporul adevărat al lui Dumnezeu, şi mântuirea vine prin ei, nu prin mulţimile poporului, aceste mulţimi fiind nepăsătoare în legătură cu lucrurile lui Dumnezeu. Ar trebui să remarcăm că în timp ce Pavel se uită la Dumnezeu ca să aducă mântuirea pentru Israel, aceasta nu înseamnă că el se vede pe sine însuşi ca fiind scuzat să mai facă ceva pentru a-şi ajuta poporul. El se referă la poziţia lui ca “apostol al neamurilor” şi are încredere că munca lui la această capacitate “va provoca carnea meu şi voi mântui pe unii din ei” (Romani 11:13-14). “Carnea mea” este neobişnuit în sensul de “membru al unei naţiuni”, dar subliniază sensul de înrudire cu poporul Israel. Şi el exprimă speranţa că succesul muncii lui printre neamuri va influenţa pe evrei astfel încât şi “unii din ei” să fie mântuiţi.

El priveşte acest lucru ca un număr principal împotriva evreilor că ei interzic predicatorii creştini “să le vorbească neamurilor, astfel încât să fie mântuite” (1 Tesaloniceni 2:16). În alt context, el vorbeşte despre a deveni “toate lucrurile pentru toţi oamenii astfel ca prin orice mijloace să pot mântui pe unii” (1 Corinteni 9:22). Este clar faptul că pentru apostol, aducerea mântuirii oamenilor de pretutindeni a fost de primă importanţă şi că, deşi lucrarea lui era largă printre neamuri, nu însemna că a renunţat să mai ţină la Israel. Agonia lui pentru poporul său în Romani 9-11 nu ar trebui niciodată uitată.

Ar trebui să înţelegem de fapt decalraţia că Dumnezeu doreşte ca “toţi oamnii să fie mântuiţi” (1 Timotei 2:4). Este negarea a orice exclusivism, a evreilor sau a gnosticilor de mai târziu (care limitează mântuirea la cei care au o iluminare specială). “Toţi” se va înţelege în acelaşi fel ca în propoziţia următoare, care vorbeşte despre Cristos dăruindu-se pe Sine Însuşi „ca ispăşire pentru toţi” (1 Timotei 2:6). Nu ar trebui să considerăm în sensul că Dumnezeu îşi stabileşte voia Lui cu privire la mântuire a întregii rase umane şi este dezamăgit. Un alt pasaj de acelaşi fel este acela în care se face referire la Dumnezeu ca „Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales a credincioşilor” (1 Timotei 4:10). Noi ar trebui poate să înţelegem „Mântuitor” aici ca „Apărător” (căci Dumnezeu ne „mântuieşte” pe toţi în acelaşi fel), dar accentul pe credincioşi arată că mântuirea care contează vine numai la oamenii credinţei. Ar trebui să ne amintim că Filipenii au fost îndemnaţi „Cu frică şi cutremur aţi fost mântuiţi” (Filipeni 2:12). Pluralul poate însemna că întreaga biserică a fost îndemnată să lucreze din greu la bunăstarea ei spirituală. Dacă este aplicată la individ înţelesul trebuie să fie cam la fel. Pavel niciodată nu vede mântuirea ca rezultat a eforturilor proprii ale individului, şi ar fi denaturat să găsim un asemenea înţeles aici (vezi Hawthorne, 98-100).

Într-un pasaj foarte dificil ni se spune că “femeia a fost înşelată” (o referire la Eva), dar că “ea va fi mântuită prin naşterea de fii …dacă ei stăruiesc în credinţă” (1 Timotei 2:14-15). Pluralul arată că Pavel vorbeşte de femeile creştine în general, nelimitând remarcile lui la Eva, dar nu este uşor de văzut cum naşterea de fii aduce mântuire (“aceasta ar fi o formă ciudată de mântuire prin fapte”, Ward, 53). Unii interpretatori au susţinut că noi ar trebui să punem accentul pe naşterea unui copil (naşterea copilului) şi să vedem o referire la Cristos, alţii că femeile creştine sunt sigure de naştere. Pavel mai târziu vorbeşte de oameni care interzic căsătoria (1 Timotei 4:3), ar putea foarte bine ca el să contrazică învăţătura falsă şi să spună că femeile vor fi mântuite (ajutate, desigur, ca “ele să trăiască în credinţă şi dragoste şi sfinţenie”, 1 Timotei 2:15) în cursul normal al vieţii, dând naştere la copii în cadrul căsătoriei.