Facultatea de teologie evanghelica elim timisoara, romania

3. Privirea apocaliptică a lui Pavel asupra lumii.

A constituit privirea apocaliptică a lui Pavel asupra lumii motivul central al gândirii şi a teologiei sale? Pentru a răspunde acestei întrebăride obicei savanţii definesc termenul prima dată, apoi îşi potrivesc definiţia cu pasajle lui Pavel, şi astfel au ajuns la concluzia că apocaliticismul nu a constutuit punctul de concentrare a lui Pavel. Oricum de măsură ce definiţiile diferă de la savant la savant, este bine să începem cu ceea ce era central la Pavel şi anume învierea lui Isus şi toate lucrurile care decurg de aici.

W. Pannenberg are dreptate când spune că în Iudaismul secolului întâi, învierea putea fii înţeleasă doar în limbajul tradiţiei apocaliptice. (Pannenberg, 96). Sigur că încrederea în înviere a fost doar parte a nădejdii apocaliptice şi a privirii aupra lumii. De exemplu, ucenicii deja trebuiau să aibă o înţelegere a învierii înainte de a vedea mormântul gol al lui Isus şi aparenţele care duceau la o singură concluzie, şi anume învierea. Sutele de recipiente în care erau depozitate oasele celor morţi descoperite de către arheologi în împrejurimile Ierusalimului pot fi luate ca şi material concludent pentru faptul că Iudeii secolului credeau în învierea morţilor.

Este evident să credem că învierea a fost elementul central în mesajul lui Pavel. În 1 Corinteni 15 este singurul loc unde Pavel îşi scoate în evidenţă punctul de vedere, Pavel din nou şi din nou menţionează învierea: Se pare că moartea şi învierea lui Christos au fost întotdeauna centrul predicilor lui Pavel.

De asemenea, învierea lui Isus este cel dintâi rod care îi va învia în cele din urmă pe toţi cei care sunt ai Lui. (1 Cor 15:23). Această înviere va împlica o transformare ca şi cea prin care trecut şi trupul lui Christos. Pavel arată asta în Filipeni 3:20-21 „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aştempăm ca şi Mântuitor pe Domnul Isus Christos. El vaschimba trupurile noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.” În termeni apocaliptici Pavel vorbeşte despre înviere în „trup” şi transformarea acestuia într-un „trup de slavă” (vezi Imortalitatea)

În plus, învierea lui Isus ca şi cel dintâi rod a întărit şi mai mult ideea lui Pavel că învierea va aduce transformare întregii creaţii (vezi secţiunea Escatologie). Pavel credea că sfârşitul are să fie foarte aproape, încât el credea că va fii în viaţă pentru a-l vedea pe Isus reîntors 1 Tesaloniceni 4:13-18. Şi atuci se vor întâmpla două lucruri în primul rând „morţii în Chrisor vor învia” iar în al doilea rând cei ce vor fii în viaţă la acel moment vor fii transformaţi (1 Cor 15:51). Şi acestor două evenimente aveau să se alăture transformarea naturii şi a întregii naturi: „şi că ea va fii izbăvită de robia stricăciuni, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” (Rom 8:21). Acesta este în mod clar apocaliticism.

Pavel a împărtăşit această încredere apocaliptică pe care o avea în două veacuri: aceast veac păcătos va fi transformat de către Dumnezeu în împărăţia lui Dumnezeu. Astfel Pavel spune că „întreaga creaţie suspină şi suferă durerile naşterii” (Rom 8:22) şi aşteaptă „cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8:19).

Probabil ingredientul cheie al apocaliticismului a fost delul descoperirii. Multe scrieri apocaliptice descoperă viitorul. Şi la fel face şi Pavel.

În descrierea scopului lui Dumnezeu pentru viitor Pavel la fel ca şi alţi descoperitori ai viitorului a folosit cuvântul mister (........................... ex. Rom 11:25). Pavel a folosit acest termen atât în cadru Iudaic cât şi apocaliptic. Vorbind la general, Iudaismul apocaliptic a portretizat scopul lui Dumnezeu în istorie la fel ca şi venirea veacului viitor. Ei au folosit termenul de mister pentru a arăta scopul sau secretul lui Dumnezeu care încă nu poate fii cunoscut minţii umane, decât dacă este descoperit de către Dumnezeu.

Referitor la „misterul” despre care vorbeşte Pavel, ideea este că Dumnezeu şi-a format un nou popor în Isus Christos şi necredinţa Iudeilor a făcut posibil ca Evanghelia să fie predicată şi Neamurilor. Oricum, în cele din urmă „tot Israelul” aici fiind presupuşi Iudeii care nu cred în Christos, vor fii aduşi la credinţă în El de către Dumnezeu.

Mulţi comentatori au ajuns la concluzia că Pavel a vorbit despre o descoperire, sau un secret primit de la Dumnezeu. Alţii nu sunt siguri de acest lucru. Indiferent de felul în care Pavel a primt acest „mister” acest termen era folosit des în limbaj apocaliptic.

Cu toate acestea, în figurile de stil tradiţionale ale limbajului apocaliptic există totuşi o diferentă Pavel şi ceilalţi scriitori apocaliptici. La Pavel nu se poate vedea o separare clară a veacului de acum şi al celui viitor. Învierea lui Isus, mai precis răstignirea şi învierea a adus un factor cu totul nou în ecuaţie. Există o suprapunere între cele două veacuri: veachul de acum este prezent în lucrarea de împăcare făcut de Christos. Întradevăr schimbarea care se întâmplă în credincioşi interioară. „Noi toţi...suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2 Cor 3:18).

4. Înţelegerea lui Pavel ca şi Iudeu

În discuţia anterioară se vorbea despre termenul mister (taină) şi contexul său din Romani 9-11 unde ne este introdusă o a altă dimesiune a lui Pavel ca şi Iudeu. Romani 9-11 ne ajută să înţelegem mai bine decât orcare alt pasaj înţelegerea pe care Pavel o avea despre ce însemna să fii Iudeu.

În introducerea pe care o face în Rom. 9:2-3 el îşi împărtăşeşte sentimentele pentru „propriul popor” cei din acelşi neam cu el. El suferă datorită necredinţei Iudeilor într-un fel cum doar un Iudeu o poate face. Tulburat de respingerea în masă a Iudeilor faţă de Christos, totuşi Pavel respinge posibilitatea „ că a rămas Cuvântul Lui Dumnezeu fără putere” (sau că, Cuv. Lui Dumnezeu a eşuat). În Rom. 11:1 Pavel respinge şi presupunerea că Dumnezeu „a lepădat pe poporul său” (sau că i-a respins). Soluţia este simplă: necredinţa Iudeilor a făcut posibilă predicarea Evangheliei la Neamuri, care au răspuns cu credinţă. Chiar dacă Pavel este un apostol al Neamurilor el nu îşi poate uita propriul popor. Astfel întoarcerea Neamurilor la Christos trebuia să stârnească gelozia Iudeilor. (vezi Romani 11:13-14).

Felul convingător al lui Pavel în calitatea sa de apostol al Neamurilor a sugerat unor comentatori faptul că Pavel a crezut că face parte din planul escatologic al lui Dumnezeu referitor la mântuirea întregului Israel. Pavel nu doar că avea o suferinţă constantă pentru cei al lui dar el s-a dat pe sine însuşi pentru mântuirea lor, pe lângă faptul că era misionar Neamurilor era preocupat şi de convertirea Iudeilor.

Referitor la acest lucru savanţi de acum au ajuns la diferite divergenţe. Unii susţin ideea că Pavel ar fi ar fii sprijinit legământul lui Dumnezeu pe două planuri şi anume că: Neamurile se apropie de Dumnezeu prin credinţă pe când Iudeii se apropie de El prin Torah (Gastn, Gager, Sendahl). Desigur că majoritatea savanţilor N.T. au dreptate când vorbesc despre faptul că orice legământ trebuie privit de către cei care îl abordează pe fundaţia descrisă în Romani 10.

Dacă Iudeii trebuie să creadă în Christos pentru a fii mântuiţi, şi cum va face Dumnezeu acest lucru? Pavel ştie despre alegerea Iudeilor (Rom 11:28-29), şi planul secret al lui Dumnezeu (misterul, taine), (aici se pot vedea elementele înţelegerii pe care le avea Pavel). După ce „va intra numărul deplin al Neamurilor”, „atunci tot Israelul va fi mântuit” (Rom 11:25-26). Va stârni oare numărul mare al Neamurilor la gelozie pe Iudei ca aceştia să se întoarcă la credinţă? Sau va fii cea de a doua venire a lui Christos cea care va duce la credinţă? Pavel descoperă planul pe care îl are Dumnezeu cu poporul Israel, dar nu ne dă şi detaliile. Pavel a continuat să se vadă pe sine ca şi un Iudeu credincios în Christos, pus deoparte după planul lui Dumnezeu.

Chiar şi noţiunea de adunare a Neamurilor la sfârşitul veacurilor era parte a moştenirii lui Pavel ca şi Iudeu. În unele scenarii apocaliptice Neamurile aveau să fie convertiţi la sfârşitul veacurilor şi vor face un pelegrinaj la Ierusalim. Acestă aşteptare referitoare la strângerea Neamurilor pare să stea în spatele versetului din Rom. 11:25. Totuşi în „misterul” pe care îl arată Pavel şi anume că Dumnezeu a transformat creştinii Iudei şi pe cei dintre Neamuri în oameni noi în Christos. După cum am văzut, necredinţa Iudeilor a făcut posibilă predicarea Evanghelie la Neamuri.


5. Mistica lui Pavel

Savanţii contemporani abia încep să exploreze misticismul lui Pavel. Misticismul lui este unul Iudaic şi îşi are originea în Iudaismul Palestinian. Aşa că trebuie definit cu grijă.

Misticismul lui Pavel este definit prin ceea ce este şi ceea ce nu este. Încercarea generaţiei anterioare de a-l identifica pe Pavel cu taina religiilor lumii Eleniste pe baza faptului că el a folosit termenul grecesc mysteµrio

a fost un eşec.

Mai mult discuţia lui Pavel despre „mistica lui Christos” legată pentru repetarea frazei „în Christos”, acesta nu este problema la care se referă savanţii. Mai degrabă misticismul lui Pavel este definit ca (1)experienţa descrisă 2 Cor. 12:1-4 şi (2) conoaşterea lui despre planul lui Dumnezeu.(descris mai sus referitor la termenul mister). În 2 Cor 12:1 Pavel se laudă cu viziunile şi descoperirile pe care le-a primi de la Dumnezeu („vedeniile şi descoperirile Domnului”). El merge mai departe şi spune cum a fost „rapit până în al treilea cer” 2 Cor. 12:2 , iar apoi spune că a fost „în Rai” 2 Cor 12:4 unde „a auzit cuvinte care nu se pot spune, şi care nu îi este îngăduit unui om să le rostească.” 2 Cor 12:4

Care este cadrul pentru o experienţă de genul acesta? O concluzie la care s-a ajuns a fost poziţionarea misticismului Merkabah (legată de vedenia lui Ezechiel cu tronul lui Dumnezeu,) ca şi fundal pentru experienţa lui Pavel (vezi, ex., Bowker, Segal). G. Scholem (EncJud) asociază misticismul timpuriu Merkabah cu anumite cercuri de Farisei, în principal cu Johanan ben Zakki, care a înflorin în jurul anului 70 A.D. cu mai târziu cu Akiba.

Astăzi savanţii datează misticismul Merkabah mai devreme decât a presupus Scholem. Printre Pergamentele de la Marea Moartă au fost găsite aşa numitele Liturgii Angelice. Aceste fragmente descriu tronul divin – o temă centrală a misticismului Iudaic timpuriu. Această descoperire arată că Pavel avea cunoştinţă de misticismul Merkbah, în special că Johanan ben Zakki era contemporan cu el.

Misticismul Iudaic timpuriu a fost centrat în Palestina şi au fost arătate în literatura apocaliptică ca cea a tradiţiei lui Enoh (e.g., 1 Enoch 70–71; 2 Enoch 22; 3 Enoch). Unele din cercurile de Farisei se concentrau asupra capitolului întâi din Ezechiel care spune despre tronul lui Dumnezeu. Scholem mai spune de asemenea că literature timpurie vorbeşte despre “o ascensiune a Merkabhei” (Scholem 1961, 46).

Această formă a misticismului timpuriu Iudaic se potriveşte cu afirmaţiile autobbiografice ale lui Pavel.

În Filipeni 3:5-6 Pavel ne spune că el a fost un Fariseu plin de râvnă şi fără prihană în ale “neprihănire pe care o dă legea.” În 2 Corinteni 11:22 (un pasaj care precede descrierea vedeniilor lui), Pavel accentuează descendenţa sa din Avraam: “Sunt ei evrei? Şi eu sunt!” Misticismul Iudaic timpuriu a fost practicat în anumite cercuri Fariseistice. Totuşi nu orcărui Fariseu I se permitea să studieze Ezechiel 1 datorită pericolului. Dacă exegetul ar fii avut din nou vedenia cu tronul şi dacă se întâmpla să nu fi practicat înainte ritualul purificării, atunci el putea să moară. “Faţa nu vei putea să mi-o vezi; căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiescă!” (Ex. 33:20). Astfel Johanan Ben Zakkai a învăţat mistica doar pe “cei mai favoriţi elevi ai săi.” J.W. Bowker a accentuat importanţa calificării Iudeilor ca şi exegeţi fiind descendenţi direcţi ai lui Avraam (Bowker). Calificările lui Pavel se potrivesc acestor cerinţe.

Totuşi, ceea ce era mai important decât calificările lui Pavel de a stabili o legătură cu misticismul Merkabah sunt cuvintele folosite în 2 Corinteni 1-4. Trei expresii ies în evidenţă: a fii “răpit” (harpazoµ), „în cel de al treilea cer” tritos ouranos) şi în „Rai” paradeisos). J.D. Tabor has shown that aceste cuvinte aparţineau vocabularului mistic Iudaic şi citează dintr-o lucrare a primului secol numită Viaţa lui Adam şi Eva (25:3).

Şi am văzut un car ca şi vântul şi avea roţi de foc. Am fost dus în Raiul celor drepţi şi l-am văzut pe Domnul şezând pe tron şi înfăţişarea lui era ca focul. Şi mii de îngeri stăteau la drepta şi la stânga scanului de domnie (OTP 2.266–8).

În acest pasaj mistica nu vorbeşte despre viitor, ci despre locuinţa lui Dumnezeu din Rai, probabil cel de al şaptelea cer. Alte vedinii asociază Raiul cu cel de al treilea cer.

În cele din urmă cartea Faptele Apostolilor ne înregistrează vedeniile lui Pavel. Pentru că nu toate vedeniile sunt la fel vocabularul se suprapune iar calificările lui Pavel ne arată că vedenia din 2 Cor 12:1-4 a fost de genul celei asociate cu misticismul Merkabah. Mai mult privirile apocaliptice ale lui Pavel şi conceptul său despre „mister” (taină - descoperirea planului de viitor a lui Dumnezeu) sunt indicii în plus care ne arată orientarea sa înspre misticism.

Există o influenţă reciprocă fantastică între faţadele lui Pavel ca şi Iudeu pe care le-am examinat până acum. Afirmaţiile autobiografice ale lui ne dezvăluie Fariseismul său, râvna sa şi neprihănirea lui în ceea ce priveşte Legea. Scrierile sale ne arată îndemânarea sa exegetică şi modul în care a a interpretat pasajele din Septuagintă. Toate acestea ne indică instruirea în Judaismul vremurilor. Desigur că această instruire a fost o condiţie preliminară a instruirii sale în misticismul Merkabah. Mai mult decât atat misticismul său şi privirea sa apocaliptică asupra lumii se portivesc precum mănuşa pe mână. De măsură de descoperirea planului lui Dumnezeu pentru viitor este ingredientul esenţial în apocalipticism, depind una de cealaltă.

Se pot scoate două observaţii izbitoare din din sumarizarea de mai sus. Prima este în legătură cu cât de bine se bine se potriveşte Pavel primului secol în, (pre-70 A.D. în Palestina) Iudaismul despre care ştim din alte surse. De exemplu aceeaşi combinaţie de râvnă pentru Lege, privirea asupra lumii din punct de vedere apocaliptic şi misticismul caracterizat de sectanţii de la Qumram. Pavel nu este un Esenian dar este devotat religiei Fariseilor acelei vremii. Cea de a doua observaţie are de-a face cu faptul că toate piesele se potrivesc se armonizează ca un întreg. Până aici Pavel a fost văzut ca un mărginaş care trăieşte inconfortabil în două lumi – lumea Elenista şi cea Iudaică. Până aici Pavel a fost văzut ca un om care aplana conflicte şi contradictii interne serioase. Dar nu si aceasta este imaginea din studiul de mai sus.

Acum suntem gata să examinăm elementul care a distrus unitatea sintezei care a avut loc înaintea convertirii sale – şi aceea este relaţia sa cu Torah. Deşi nimic nu a l-a influenţat mai mult pe Pavel Evreul decât preocuparea sa aupra Torei. Pe de o parte el nu poate poate să respingă Torah, iar pe de cealaltă parte nu poate să o accepte ca mai înainte.

6. Pavel şi Torah.

Literatura pe subiectul Pavel şi Torah, sau Legea este numeroasă. Scopul nostrum aici este nu să revizuim literatura ci să schiţăm problemele semnificative în dezbaterile contemporane. Desigur că o nouă perspectivă a lui Pavel şi Legea este în centrul atenţiei dezbaterilor contemporane. Dilema savenţilor sunt afirmaţiile care în aparenţă sunt contradictorii la Pavel când vorbeşte despre Lege. Pe de o parte Pavel pare să aibă o părere pozitivă aupra Legii: “Aşa că Legea negreşit este sfântă şi porunca este sfântă dreaptă şi sfântă.” (Rom 7:12). “Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă noi întărim Legea.” (Rom 3:31). Pe de altă parte, Pavel a scris în mod negative despre Lege şi pare chiar că ar fii atacat Legea: “…pentrucă nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Gal 2:16). “Căci Christos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea.” S-a contrazis Pavel pe el însuşi?

Conform poziţiei tradiţionale Pavel a făcut o despărţire evidentă în ce priveşte Legea Vechiului Testament. Pavel a respins Legea şi l-a văzut pe Christos ca şi terminarea (ţelul, scopul) sfârşitul Legii. Poziţia tradiţională este cel mai bine arătată de cătreb R. Bultman şi alţi exegeţi Luterani germani. Iudeii împlineau Legea pentru a-şi câştiga mântuirea singuri. Desigur că Fariseul era unul din cei mai păcătoşi pentru că Fariseul explica cel mai bine eforturile omeneşti de a fi independent de Dumnezeu şi să fie eliberat de dependenţa pe care o dădea harul lui Dumnezeu.

E.P. Sanders a provocat această interpretare tradiţională a Legii în numele conduitei religioase bazate pe Lege. După o examinare exhaustivă a literaturii Iudaice a acelei perioade, Sanders l-a prococat întelegerea lui Bultman aupra înţelegerii Iudaismului primului secol: Bultman a citit despre conflictul pe care l-a avut Luther cu Catolicismul secole în urmă. Legământul, Legea şi statutul special al poporului ales de Dumnezeu erau daruri ale harului lui Dumnezeu date Israelului. Iudeii nu au trebuit să facă ceva pentru a merita ceva ce aveau deja: Legea era mijlocul simplu prin care trebuiau să îşi menţină statutul legământului.

Ce condamna Pavel atunci când vorbea de “faptele Legii”? Răspunsul la acestă întrebare ni-l dă J.D.G. Dunn, care acceptă înţelegerea lui Sanders asupra Iudaismului primului secol, el merge mai departe decât Sanders în argumentul său. Dunn arată că fraza “faptele legii” apare de trei ori în Galateni 2:16. Şi mai important este părtăşia dintre Iudeii creştini şi creştinii dintre Neamuri: în acest context Pavel se opunea Iudilor creştini care insistau asupra ţinerii unor legi referitoare la mâncare. Inima problemei pentru Pavel este includerea Neamurilor în comunitatea mesianică pe acelaşi picior de egalitate cu Iudeii creştini. Problema nu era neprihănirea bazată pe fapte atât pe căt era mai mult excusivitatea rasială. Conform lui Dunn problema pentru Pavel era ţinerea acelor Legi care îi despărţeau pe Iudei de Neamuri.

Pentru Dunn problema lui Pavel nu era despre cum poate fi mântuit cineva: ci problema era una de ordin sociologic. “Faptele legii” constau în tăierea împrejur, curăţia, legile referitoare la mâncare, şi ţinerea Sabatului. În lume antică scriitorii păgâni priveau aceste practici ca fiind ceva specific Iudeilor. Aceste “fapte ale Legii” marcau “graniţele poporului legământului” (Dunn, 193). Pavel spunea nu Legii în măsura graniţelor puse pentru poporul legământului. Deşi Pavel spunea atât da cât şi nu Legii în acelaşi timp. Conform lui Dunn, Pavel spunea nu Legii acolo unde aceasta era întărită de nationalism şi exclusivitate Iudaică, dar spunea da Legii atunci când exprima voia lui Dumnezeu.

Cum a putut oare Pavel care era Iudeu să facă asta? Cum a putut să spună nu unor Legi şi da altora ambele făcând parte din aceeaşi Lege? Răspunsul pare să fie în privirea apocaliptică asupra lumii a lui Pavel. A avut loc un schimb de la vechea natură la cea nouă în Christos. Legea sau Torah a fost înlocuită de Christos. Afirmaţia lui Pavel din Rom 10:4 este crucială: “Căci Christos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.” Pavel nu vorbea despre “sfârşitul Legii” în sensul de terminare a Legii ci mai degrabă ca şi un ţel sau un scop care a fost dus la împlinirea Legii”

Chiar dacă Legea încă definea voia Lui Dumnezeu, ea nu mai funcţiona ca şi mântuitoare. A apărut una nouă şi Legea a fost înlocuită de noul dar al Lui Dumnezeu: Christos. Aşa că Pavel scrie în 1 Corinteni 15:20-22:

“Dar acum Christos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit printr-un om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Christos;”

Prima perspectivă înaintată de Sanders iar mai apoi de Dunn nu răspunde tuturor întrebărilor referitoare la Pavel şi Torah. Dar la câteva răspunde totuşi. Pare să resolve aşa numitele contradicţii ale lui Pavel referitoare la Lege, cum a fost arătat şi mai sus. Această nouă perspectivă permite deasemenea o anumită continuitate între atitudinea general pozitivă în ceea ce priveşte Legea în V.T. şi atitudinea lui Pavel. Pavel se opunea nationalismului şi părţii exclusiviste ale Legii datorită a ceea ce a făcut Dumnezeu în Christos şi anume că a extins legământul până la Neamuri: Harul a înlocuit ritual şi rasa.

Observaţia lui Dunn, că Pavel a susţinut Legea acolo unde exprimă voia lui Dumnezeu este evident confirmată în ceretările recente făcute de P. Tomson. De exemplu în 1 Corinteni 5:1-5 unde Pavel scrie despre omul care “trăia cu soţia tatălui său.” Relaţiile sexuale de genul acesta erau interzise conform lui Levitic 18:1-18. Pavel spune bisericii să îl excomunice pe acel om. Tomson descoperă pas cu pas înţelegerea între ceea ce a spus Pavel şi tradiţia Iudaică de mai târziu care explică relaţiile sexuale interzise. Acesta este doar un exemplu al contuităţii între învăţăturile de natură etică ale lui Pavel în accord cu tradiţia legală Iudaică.

Şi în cele din urmă, această nouă perspectivă ne permite să îl vedem pe Pavel ca şi Iudeu al primului secol mai clar. Savanţii Iudei s-au certat mult pe idea că Pavel a înţeles greşit Iudaismul şi modul în care vedea el Legea era diferit de cel a Iudeilor primului secol. De fapt, conform lui Dunn portretul lui Pavel facut de Germanii Luterani fusese o problemă. Pavel era un Iudeu authentic al primului secol; şi nu a existat vreo discontinuitate serioasă între Pavel şi trecutul său Iudaic. El era fiu al lui Avraam care obiecta legământului îngust al naţiunii Iudaice: Avraam a fost menit să fie o binecuvântare pentru toate familiile de pe pământ.

Printre alte întrebări rămâne totuşi cea privitoare la creştinii Iudei. Le cerea Pavel creştinilor Iudei să abandoneze graniţele marcatoare ale Legii lor în ceea ce priveşte punerea ei în practică? I-a învăţat el că trebuie să înceteze tăierea împrejur a fiilor lor şi să ţină legile privitoare la mâncare în casele lor? Sau vorbea despre părtăşia dintre creştinii Iudei şi cei dintre Neamuri în locuri precum Antiohia şi alte adunări mixe? Întrebarea poate fi mai directă: A abandonat Pavel cu totul graniţele marcatoare (“faptele Legii”) Sau a continuat să le ţină deoarece nu avea de-a face cu apostolia lui printer Neamuri. Referitoare la acest lucru se pare că nu există un răspuns clar.

Doar câteva voci ale unor Iudei creştini au supravieţuit să ne spună cum creştinătatea Iudaică a reacţionat la modul de a vedea lucrurile referitoare la Lege precum Pavel. Dacă acele voci supravieţuitoare reprezintă grupuri diferite de creştini Iudei, nu putem ştii. Totuşi, aceste câteva voci, în timp ce accentuau că Isus era Iudeu, îl priveau pe Pavel ca şi un ticălos (Flusser, chap. 13). Unii creştini Iudei îl priveau pe Petru ca şi lider al lor pe când alţii îl prefereau pe Iacov ca şi lider al bisericii din Ierusalim.

Au reuşit aceste câteva voci ale creştinilor iudei să reducă la tăcere ultima declaraţie oficială despre Pavel Iudeul? Sperăm că nu. Odată cu noile descoperi ale Iudaismului vremii lui Pavel, probabil că unele voci Iudaice contemporane lui Pavel vor oferii o evaluare mai pozitivă a lui Pavel ca şi Iudeu.
Bibliography.

Texts: Babylonian Talmud: Sanhedrin (Hebrew-English Edition of the Babylonian Talmud; London: Soncino Press, 1969); Midrash Rabba Genesis (The Midrash Rabba, I Genesis; London: Soncino Press, 1977); Life of Adam and Eve, OTP 2.266–68.

Studies: J. C. Beker, Paul the Apostle (Philadelphia: Fortress, 1980); J. W. Bowker, “ ‘Merkabah’ Visions and the Visions of Paul,” JSS (1971) 157–73; H. Conzelmann, I Corinthians (Herm; Philadelphia: Fortress, 1975); J. D. G. Dunn, Jesus, Paul and the Law (Louisville: Westminster/John Knox, 1990); E. E. Ellis, Prophecy and Hermeneutic in Early Christianity (Tübingen: J. C. B. Mohr, 1978); D. Flusser, Jewish Sources in Early Christianity (New York: Adama Books, 1987); J. Gager, The Origins of Anti-Semitism: Attitudes Towards Judaism in Pagan and Christian Antiquity (New York: Oxford, 1983); L. Gaston, Paul and the Torah (Vancouver: University of British Columbia, 1987); G. F. Hawthorne, Philippians (WBC 43; Waco: Word, 1983); M. Hengel, Judaism and Hellenism (Philadelphia: Fortress, 1981); R. N. Longenecker, Paul, Apostle of Liberty (Grand Rapids: Baker, 1976); J. Neyrey, Paul, In Other Words: A Cultural Reading of His Letters (Louisville: Westminster/John Knox, 1990); W. Pannenberg, Jesus—God and Man (Philadelphia: Westminster, 1968); E. Rivkin, “Pharisees,” IDBSup 657–63; E. P. Sanders, Paul and Palestinian Judaism (Philadelphia: Fortress, 1977); G. G. Scholem, Major Trends in Jewish Mysticism (New York: Schocken Books, 1961); idem, “Merkabah Mysticism,” EncJud 11. cols. 1386–89; A. F. Segal, Paul the Convert: The Apostolate and Apostasy of Saul the Pharisee (New Haven: Yale, 1990); W. R. Stegner, “Romans 9:6–29: A Midrash,” JSNT 22 (1984) 37–52; K. Stendahl, Paul Among Jews and Gentiles and Other Essays (Philadelphia: Fortress, 1976); J. D. Tabor, Things Unutterable: Paul’s Ascent to Paradise in Its Greco-Roman, Judaic, and Early Christian Contexts (Lanham, MD: University Press of America, 1986); P. Tomson, Paul and the Jewish Law: Halakha in the Letters of the Apostle to the Gentiles (Minneapolis: Fortress, 1990); G. Vermes, Jesus and the World of Judaism (Philadelphia: Fortress, 1984).