Farmacologia generală veterinară Definiţia. Ramurile. Relaţiile cu alte ştiinţe. Importanţa farmacologiei Definiţii

Derivaţii acetilaţi au o solubilitate mai slabă decât sulfamidele din care provin. Există pericolul cristalizării în urina acidă (pericol mai mare la carnivore). Alcalinizarea urinii, prin administrarea de bicarbonat de Na, va favoriza eliminarea sulfamidelor şi va scădea pericolul cristalizării.

Sulfamidele se elimină sub formă activă şi parţial inactivă prin rinichi, lapte şi mai puţin prin materiile fecale, bilă, salivă şi glandele bronşice.

După utilizarea pe cale orală sau parenterală, sulfamidele pot fi decelate în lapte între 21 – 86 ore, de aceea se discută despre un timp de aşteptare în ceea ce priveşte consumul de către om al laptelui provenit de la animalele tratate cu sulfamide.

Acetilarea se face la gruparea –SO₂ – NH₂.

Reacţiile adverse ale sulfamidelor

Sunt considerate substanţe cu toxicitate foarte redusă.

Indicele terapeutic este foarte mare, de circa 40 – 200.

Se pot constată:

• 
  modificări ale sângelui;
  
• 
  tulburări renale: cilindrurie, albuminurie, hematurie şi chiar colici renale;
  
• 
  dismicrobism la rumegătoare ce duce la scăderea digestiei celulozei;
  
• 
  la păsări, datorită inhibării anhidrazei carbonice, se împiedică încrustarea cojii ouălor cu CaCO₃;
  
• 
  rareori, se poate instala şocul medicamentos tradus prin tremurături musculare, stări comatoase.
  

Cea mai sensibilă specie la sulfamide este câinele. Se procedează la alcalinizarea urinii în vederea eliminării mai rapide a sulfamidelor; în caz de methemoglobinemie se poate administra albastru de metil (fiole de 1 mg/kg).
Indicaţii terapeutice ale sulfamidelor

• 
  în pneumonii, peritonite, artrite, abcese, bronhopneumonii, flegmoane, endometrite, gastroenterite, retenţii placentare, mamite;
  
• 
  în boli infecţioase: pasteureloză, colibaciloză, morvă, gurmă, listerioză;
  
• 
  în boli parazitare: coccidioză.
  

Posologia sulfamidelor (doze)

I. doza de atac – în prima zi:

• 
  adulte 0.12 g/kg;
  
• 
  tineret 0.15 g/kg;
  

II. doza de a doua zi:

• 
  adulte 0.10 g/kg;
  
• 
  tineret 0.12 g/kg;
  

III. doza de a treia zi:

• 
  adulte 0.08 g/kg;
  
• 
  tineret 0.10 g/kg;
  

IV. doza de a patra zi:

• 
  adulte 0.06 g/kg;
  
• 
  tineret 0.08 g/kg;
  

V. doza de a cincea zi:

• 
  adulte 0.06 g/kg;
  
• 
  tineret 0.06 g/kg;
  

Doza se sindează în 2 administrări în cursul unei zile.
Antibioticele
Sunt substanţe naturale produse de ciuperci sau bacterii ca mijloc de luptă contra altor ciuperci sau bacterii.

Prin antibioză se înţelege antagonismul dintre două microorganisme.

Era antibioticelor începe în 1928 când Fleming descoperă penicilina. Ulterior, cercetările sunt definitivate de Florey. După această descoperire până în 1972, numărul antibioticelor a crescut la 1547.

Rezistenţa microbiană la antibiotice

Se instalează diferit. În general, se instalează:

• 
  rapid la: streptomicină, eritromicină, ampicilină;
  
• 
  lent la: tetracicline, neomicină, kanamicină;
  
• 
  foarte lent la: cloramfenicol, nitrofuran.
  

Mecanisme prin care se instalează rezistenţa:

1. elaborarea de către microorganism a unor enzime;

2. elaborarea de către microorganism a unor substanţe cu rol antagonic;

3. transmiterea genetică a factorilor de rezistenţă de la o celulă bacteriană la alta (prin conjugare);

4. prin selecţia unor mutante devenite rezistente.

Mecanisme de acţiune antibacteriană:

• 
  există antibiotice care acţionează asupra metabolismului membranei bacteriene:
  
  • 
    penicilina;
    
  • 
    antibioticele polipeptidice;
    
  • 
    novobiocina;
    
• 
  sunt antibiotice care intervin la nivelul sintezei proteice din celula bacteriană:
  

• 
  streptomicina;
  
• 
  neomicina;
  
• 
  cloramfenicol;
  
• 
  tetraciclinele;
  

• 
  sunt antibiotice ce interferează sinteza acizilor nucleici:
  

• 
  griseofulvina;
  
• 
  quinolonele.
  

Asocierea antibioticelor

Nu se asociază:

• 
  penicilina cu tetraciclinele;
  
• 
  cloramfenicolul şi macrolidele;
  
• 
  aminoglicozidele între ele;
  
• 
  aminoglicozidele cu alte antibiotice ce prezintă acelaşi tip de toxicitate;
  
• 
  un bacteriostatic cu un bactericid;
  
• 
  două antibiotice cu acelaşi tip de reacţii adverse.
  

După toxicitatea lor, antibioticele pot fi:

• 
  netoxice (puţin toxice):
  
  • 
    betalactaminele;
    
  • 
    macrolidele;
    
  • 
    tetraciclinele;
    
• 
  cu potenţial toxic ridicat:
  

• 
  aminoglicozidele;
  
• 
  polipeptidele ciclice;
  
• 
  cloramfenicolul.
  

Utilizarea antibioticelor în medicina veterinară

• 
  în scop nutritiv (în cantităţi foarte mici de circa 20 UI/per milion):
  
  • 
    în scopul stimulării creşterii pentru obţinerea sporurilor în greutate superioară şi în vederea reducerii consumului de furaje;
    
  • 
    în scopul creşterii reactivităţii la infecţii;
    
  • 
    în scopul creşterii vitalităţii;
    
• 
  în scop curativ – pentru tratarea animalelor bolnave;
  
• 
  în scop metafilactic – când boala este în faza de incubaţie;
  
• 
  în scop profilactic (preventiv) – la animalele sănătoase din focar.
  

Clasificarea antibioticelor

Antibiotice betalactamice:

• 
  peniciline:
  
  • 
    naturale:
    
    • 
      benzil-penicilina;
      
    • 
      procain-penicilina;
      
    • 
      benzatin-penicilina;
      
    • 
      fenoximetil-penicilina;
      
  • 
    de sinteză:
    

• 
  ampicilina;
  
• 
  oxacilina;
  
• 
  meticilina;
  
• 
  amoxicilina, etc.
  

• 
  antibiotice cephalosporine.
  

Antibiotice macrolide:

• 
  eritromicina;
  
• 
  tylosina (tilocina);
  
• 
  spiramicina;
  

Antibiotice false-macrolide (lincosamide):

• 
  lincomicina;
  
• 
  clindamicina.
  

Antibiotice aminoglicozidice:

• 
  streptomicina;
  
• 
  kanamicina;
  
• 
  gentamicina.
  

Cloramfenicolul
Tetraciclinele clasice:

• 
  tetraciclina;
  
• 
  oxitetraciclina;
  
• 
  doxiciclina.
  

Antibiotice polipeptidice:

• 
  colimicina;
  
• 
  polimixina B;
  
• 
  gramicidine.
  

Grupa peptolide (sinergistine):

• 
  rifampicina.
  

Antibiotice poliemice:

• 
  stamicina;
  
• 
  amfotericina B.
  

Novobiocina
Quinolonele –inhibitori ai ADN-girazei, antibiomimetice
Antibiotice furajere:

• 
  flavomicina;
  
• 
  tiamulina.
  

Grupa betalactaminelor
Penicilinele naturale
Benzil-penicilina – penicilina cristalină

1928 a fost descoperită de Fleming

1939 a fost purificată de Florey

1945 grupul de cercetători de la Oxford – premiul Nobel

Este un amestec de 5 tipuri de peniciline.

Conţine acidul 6-aminopenicilanic, un inel lactamic şi un inel tiazol.

La acidul 6-aminopenicilanic se pot grefa diverşi radicali. Astfel, prin grefarea radicalului „-benzil” s-a obţinut benzil-penicilina.

Este obţinută din culturi de Penicillium notatum şi de Penicillum crisogenum.

• 
  Proprietăţi:
  

• 
  este o substanţă de culoare albă, cu gust amar, inodoră, stabilă în mediu acid;
  
• 
  se poate păstra în soluţie la frigider timp de 48 ore;
  
• 
  se dozează în UI ce reprezintă cantitatea de penicilină ce împiedică dezvoltarea stafilococului auriu, tulpina Oxford pe mediu solid (diametru zonei de inhibiţie fiind de 24 mm).
  

• 
  Mecanismul de acţiune:
  

Structura chimică a benzil-penicilinei se aseamănă cu cea a unui aminoacid pe care îl competiţionează cuplându-se cu murein-transpeptidaza, enzimă necesară sintezei acidului acetil-muramic, care este scheletul de susţinere al membranei microbiene.

Benzil-penicilina blochează sinteza mucopeptidelor din peretele microbian. În interiorul bacteriei se acumulează produşi care blochează sinteza proteinelor şi a acizilor nucleici, astfel că bacteriile devin gigante, presiunea în interiorul lor crescând până la dezintegrarea bacteriei.

Bacteriile Gram-negative au o membrană dublă prin care penicilina NU pătrunde.

În celula homeotermelor, acidul muramic NU joacă un rol important în sinteza peretelui celular, astfel se explică lipsa de toxicitate a benzil-penicilinei la aceste organisme.

• 
  Rezistenţa microbiană:
  

În general, se instalează lent şi este datorată capacităţii de a secreta o β-lactamază, astfel că aceasta scindează inelul lactamic din cadrul moleculei de penicilină (o inactivează).

Rezistenţa microbiană la benzil-penicilină este încrucişată cu cea de la alte peniciline, dar NU cu cephalosporinele.

• 
  Spectrul de acţiune al benzil-penicilinei:
  

Este relativ îngust, cuprinzând:

• 
  streptococi;
  
• 
  stafilococi;
  
• 
  pneumococi;
  
• 
  coci Gram-negativi (gonococi, meningococi);
  
• 
  bacili Gram-pozitivi (bacilul antraxului, Listeria, corynebacterii, bacilul rujetului);
  
• 
  anaerobi Gram-negativi (clostridii, spirochete);
  
• 
  unele actinomicete.
  
• 
  Farmacocinetica penicilinei:
  

După absorbţie, concentraţia maximă sangvină se instalează în 15 – 30 minute. Întrucât această concentraţie după circa 2 ore începe să scadă se pot face aproximativ 4 – 6 administrări/zi.

Benzil-penicilina este inactivă faţă de:

• 
  bacilii Gram-negativi;
  
• 
  bacilul Koch;
  
• 
  protozoare;
  
• 
  ciuperci;
  
• 
  ricketsii.
  

Se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 40 – 60%.

Realizează concentraţii mari la nivelul rinichiului, ficatului, pulmonului. Difuzează bine şi în alte ţesuturi, chiar şi prin placentă.

Permeabilitatea la nivelul seroaselor şi a membranelor sinoviale este insuficientă.

Prin meninge pătrunde numai în caz de inflamaţie.

Circa 40 – 70% din doza administrată se elimină netransformată pe la nivel renal, iar restul se elimină prin lapte, bilă, salivă, transpiraţie.

Concentraţia în lapte este maximă în 4 – 6 ore de la administrare şi dispare după 24 ore.

• 
  Reacţii adverse:
  

Pot apare dureri la locul de administrare, infiltraţii nodulare (când soluţiile sunt prea concentrate).

La bovine pot apare reacţii alergice:

• 
  salivaţie;
  
• 
  edem la nivelul pleoapelor şi botului;
  
• 
  dispnee.
  

La om:

• 
  urticarie;
  
• 
  ameţeală;
  
• 
  prurit;
  
• 
  frisoane;
  
• 
  dureri de cap;
  
• 
  şoc anafilactic.
  

După administrarea i.v. poate apare şocul cardiac care este datorat ionilor de K⁺, în special.

• 
  Indicaţii terapeutice:
  

Se poate utiliza în stări infecţioase nespecifice, precum şi în boli specifice (rujet, gurmă, antrax, cărbune emfizematos, spirochetoză, leptospiroză).

Local se poate utiliza în mamite, afecţiuni oculare, artrite, peritonite.

Nu se utilizează în boli produse de germeni rezistenţi.

Nu se administrează intrarahidian.

Nu se utilizează la cobai, hamster şi chinchila pentru că produce dismicrobism grav.

• 
  Căi de administrare:
  
  • 
    i.m., cel mai frecvent din 6 în 6 ore;
    
  • 
    subcutanat la animalele mici;
    
  • 
    la om, sub formă de perfuzii lente;
    
  • 
    nu se administrează per os;
    
  • 
    local se poate administra în bronhopneumonii, intratraheal însoţită de streptomicină şi tripsină;
    
  • 
    se folosesc aerosoli în pneumonii;
    
  • 
    intraperitoneal şi intraarticular la intervale de 12 sau 24 ore;
    
  • 
    intramamar;
    
  • 
    intrauterin;
    
  • 
    pe plăgi, mucoase;
    
  • 
    intraconjunctival – sub formă de soluţie sau ungvente.
    
• 
  Dozele:
  

• 
  în funcţie de:
  
  • 
    rezistenţa germenilor;
    
  • 
    gravitatea afecţiunii.
    
• 
  la animalele mari 2.000 – 4.000 UI/kg;
  
• 
  la animalele mijlocii 4.000 – 6.000 UI/kg;
  
• 
  la animalele mici (carnivore), doza poate fi 25.000 UI/kg sau 50.000 UI/kg;
  
• 
  la păsări 10.000 – 20.000 UI/kg.
  
• 
  intraperitoneal se utilizează până la 400.000 UI/animal mare sau 200.000 UI/animal mijlociu;
  
• 
  intraarticular, până la 200.000 UI;
  
• 
  intramamar, până la 400.000 UI (la animalele mari);
  
• 
  pe mucoase şi plăgi, până la 50.000 UI/ml soluţie sau până la 50.000 UI/g ungvent.
  

Penicilina V (fenoximetil-penicilina, isocilina)

Este rezistentă la acţiunea sucului gastric, motiv pentru care se poate administra per os.

Se absoarbe circa 60% la nivelul intestinului.

Este mai puţin activă faţă de streptococi, meningococi şi gonococi.

De obicei, se utilizează în continuarea tratamentelor la câini şi la pisici, după ce s-a utilizat penicilina injectabilă.

Există comprimate ce conţin 200.000 UI, iar doza este de 50.000 UI, astfel că aceste comprimate se fracţionează pentru 4 administrări.

Penicilinele de semisinteză
Penicilinele naturale pot fi inactivate de către penicilinazele produse de unii stafilococi. Datorită acestui fapt s-a căutat ca după modelul celor naturale să se obţină penicilinele pe cale sintetică.

În 1956 au fost obţinute primele peniciline de sinteză. Ulterior, gama lor s-a diversificat urmărind:

• 
  obţinerea unor peniciline active în urma administrării per os, nefiind valabile la cal şi la bovine la care produc dismicrobism;
  
• 
  obţinerea unor peniciline cu spectru larg care să se extindă şi asupra micoplasmelor;
  
• 
  obţinerea unor peniciline rezistente la penicilinaza stafilococică.
  

Exemple:

• 
  ampicilina;
  
• 
  amoxacilina;
  
• 
  meticilina;
  
• 
  cloxacilina;
  
• 
  carbenicilina (de uz uman).
  

Toate dau niveluri sangvine crescute.

Procain-penicilina şi benzatin-penicilina sunt peniciline retard (săruri ale penicilinei) care se caracterizează prin formarea de depozite de unde se eliberează în mod treptat, acţiunea lor fiind de durată mai lungă, iar intervalul de administrare fiind între 24 – 48 ore.

Preparate comerciale:

• 
  Propamicină;
  
• 
  Efitard;
  
• 
  Moldamin;
  
• 
  Tripedin, etc.
  

Grupa cephalosporinelor
Au fost izolate în 1945 din culturile de Cephalosporium acremonium.

Sunt derivaţi ai acidului 7-aminocephalosporamic.

Sunt pulberi cristaline şi se utilizează sub formă de săruri de Na.

Mecanismul de acţiune este identic cu cel al penicilinelor.

Spectrul de acţiune este larg, asemănător cu cel al penicilinelor.

Sunt rezistente la acţiunea penicilinazelor stafilococice, dar sunt sensibile faţă de o β-lactamază produsă de unii Gram-negativi.

Nu se distribuie intracelular, ci numai intercelular.

Au o oarecare nefrotoxicitate.

La om produc uneori greaţă şi vomă.

Pot fi clasificate:

1. produse ce se administrează per os:

• 
  cefalexin;
  
• 
  cefaclor;
  
• 
  cefodrin;
  
• 
  cefadroxil (25 mg/kg/zi, 2x/zi);
  

2. produse ce se administrează cale parenterală:

• 
  cefalotin;
  
• 
  cefaloridin;
  
• 
  cefazolin (10 – 20 ml/kg, 2 – 3 ori/zi, i.m. sau i.v.)
  

3. pathazone – injectoare pentru uzul intramamar.

Exemplu: Excenel TM din Belgia care se foloseşte în bolile respiratorii la bovine (1 mg/kg la bovine), în pneumopatii la porc (3 – 5 mg/kg la porc) şi pentru prevenirea mortalităţii la pui (până la 0.2 mg/pui).

Grupa macrolidelor
Cuprinde peste 40 antibiotice ce conţin un nucleu macrolactonic şi una sau mai multe molecule de glucide ce răspund de activitatea antibiotică.

Există macrolide cu 14 sau cu 16 atomi de carbon.

Au acţiune bacteriostatică.

Mecanismul este asemănător cu al cloramfenicolului şi între diversele macrolide există o rezistenţă încrucişată.

Eritromicina

Se poate găsi sub formă de:

• 
  lactobionat – pulbere în flacoane de 300 mg ce se administrează i.m.;
  
• 
  tiocianat (ex: Eritromvac) – pulbere solubilă în apă ce se foloseşte pentru păsări, pungi de 100 sau 1000 g, precum şi soluţie injectabilă de 20, 50, 100 ml (ex: Galimicin 5% pentru păsări şi 10% pentru mamifere);
  
• 
  comaciclina (eritromicina + tetraciclina) – propionat de eritromicină, sub formă de comprimate şi etilsuccinatul (flacoane a 2 g).
  

Eritromicina a fost izolată din culturile de Streptomices erithreus.

• 
  Spectrul de acţiune: este asemănător cu cel al penicilinelor, cuprinzând în plus şi micoplasmele, ricketsii şi pararicketsii şi unele protozoare. NU acţionează asupra enterobacteriaceelor şi asupra bacteriilor Gram-negative.
  
• 
  Rezistenţa bacteriană: se dezvoltă rapid şi, în general, este considerat antibiotic de rezervă ce se utilizează în infecţiile penicilinorezistente, pneumonii, bronşite, mamite, abcese, artrite, retenţii placentare, antrax, gurmă, leptospiroză, micoplasmoză, coriză, sinuzită.
  

Nu se administrează la cal pentru că produce tulburări gastro-intestinale.

Este compatibilă cu majoritatea antibioticelor, mai puţin cu tetraciclinele.

• 
  Farmacocinetica:
  

Difuzează bine prin ţesuturi: placentă, pleură, peritoneu şi mai puţin la nivelul articulaţiilor.

Nu difuzează la nivelul lichidului cefalorahidian (LCR) şi nici la nivelul sistemului nervos central (SNC) astfel că NU se poate utiliza în caz de meningite.

50% se metebolizează, iar restul se elimină nemodificată.

La păsări se poate da în apa de băut.

• 
  Doze:
  
  • 
    lactobionatul:
    
    • 
      1 – 3 mg/kg la animalele mari şi mijlocii;
      
    • 
      10 – 20 mg/kg la animalele mici.
      
  • 
    tiocianatul:
    

• 
  2 – 4 mg/kg la animalele mari;
  
• 
  5 – 10 mg/kg la animalele mici;
  
• 
  10 – 20 mg/kg la păsări.
  

Pentru păsări, tiocianatul se poate folosi preventiv în micoplasmoză, în apa de băut: 2.5‰ la puii de 1 – 14 zile şi 1.25‰ la puii peste 14 zile şi pentru combaterea stresului.
Tylosina

Se găseşte sub formă de preparate.

• 
  Preparate:
  

• 
  Tylavet 20%;
  
• 
  Isotyl 5% (mai conţine şi eritromicină), utilizate în micoplasmoza aviară.
  
• 
  Pharmasin:
  
  • 
    pulbere ce conţine tylosină sub formă de tartrat;
    
  • 
    utilizat mai ales la porci şi păsări;
    
  • 
    la porcii cu gastroenterite;
    
  • 
    la păsările cu micoplasmoză şi sinuzită.
    
• 
  Tyladin:
  

• 
  pulbere;
  
• 
  în boli respiratorii la păsări, porc, bovine.
  

• 
  Tylocin:
  

• 
  pulbere hidrosolubilă;
  
• 
  în apa de băut la păsări.
  

• 
  Tylosin:
  

• 
  soluţie 20%;
  
• 
  la rumegătoare, animalele mici, păsări.
  

Antibioticul este specific medicinei veterinare.

A fost izolat în 1959 din culturile de Streptomyces fradiae.

Se utilizează la modul general în afecţiunile respiratorii şi digestive la mamifere, iar la păsări mai ales în boli respiratorii (micoplasmoză, bronşită infecţioasă, coriză).

• 
  Doze:
  

• 
  la viţei, circa 10 mg/kg, i.m., la interval de 12 ore;
  
• 
  la păsări, 25 mg/kg, fie în apa de băut, fie s.c. la 24 ore, timp de 3 zile;
  
• 
  la câine şi pisică, 10 mg/kg la 12 ore, oral sau i.m;
  
• 
  pentru toate speciile este valabil tratamentul între 3 – 5 zile.
  

Oleadomicina (sigmamicina)

Sigmamicina conţine oleadomicină şi tetraciclină.

A fost izolată în 1955 din culturile de Streptomyces antibioticus.

• 
  Preparat:
  

•