Fata lui Chiriac

Serafimul şi heruvimul

sau

Mângâierea conştiinţei şi mustrarea cugetului

Blând serafim! o, înger! ce este-a ta solie?

Care îţi este slujba? Ce vrei aicea jos?

Pacea vesteşti tu lumii? Pacea aduci tu mie?

Ce flăcări pui în sânu-mi, o, serafim frumos?!
Ochii tăi... e seninul,

Buza ta e zâmbirea,

Faţa ta e blândeţea,

Ca pieptu-ţi nu e crinul;

Dragoste ţi-e privirea,

Totul eşti frumuseţea.

Fiinţa-ţi luminează,

Mărirea te-nconjoară,

Liniştea te-nsoţeşte:

Pasu-ţi de naintează,

Slava-mprejuru-ţi zboară,

Preajma-ţi pace vesteşte.

Frumos serafim! îmi place

La tine a mă uita,

În ochii tăi a căta;

Lumina lor este lină!

În ochi-mi izbeşte plină

Blânda lor, senina pace.

Tu mă înveţi cântarea,

Tu îmi însufli pieptul,

Tu îmi arăţi cărărea

Care merge d-a dreptul

La fiica armoniei.
Lira ta e cerească,

Glasul ei m-aripează,

Fiinţa-mi pământească

În zborul său cutează

La scaunul veciei.
Şi-n somnu-mi, şi aievea fiinţa-ţi mă-nsoţeşte;

Chipu-ţi mi-e faţ-oriunde, în preajma mea el zboară

Din soare se repede, din lună străluceşte,

După pământ se nalţă, din ceruri se coboară.

Pe la fântâni m-aşteaptă, cu unda se răsfrânge,

Cu frunza îmi şopteşte, cu zefirul suspină,

Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plânge,

Cu dealul se înalţă, cu câmpul se alină.

Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază;

Livedea îl arată, dumbrava-l subascunde;

În ziuă şi în noapte, la umbră şi în rază

Nu e nălucă,-mi spune, mă mângâie oriunde.

Durerea mi-o adoarme, lacrima el mi-o şterge,

Şi pe pământ, şi-n ceruri nădejdea mi-o arată.

Cu glasul conştiinţei el înainte-mi merge,

Blând, dulce, vesel; ş-aspru nu l-am văzut vrodată.

Frumoşi îţi sunt ochii! frumoasă ţi-e faţa!

Frumos îţi e zborul, o, înger ceresc!

Şi de-mi este dragă, de-mi place viaţa,

E d-ast sfânt nesaţiu ca să te privesc.

Fie ca-n veci astfel s-am a ta fiinţă!

Faţa ta să-mi râză până la mormânt,

Ochii-ţi să-mi aprinză supusa-mi credinţă,

Lumina-ţi lucească la slabu-mi cuvânt!

Când va bate ceasul întoarcerii mele,

Când la judecată mă voi arăta

(Momente ce omul le simte mai grele),

Tu ş-atunci, o, înger, dar! mă vei urma!

Războinice, viteze, heruvim înfocate,

Împlinitor prea straşnic urgiilor cereşti!

Repede înger!
Ochii tăi scânteiază,

Braţul tău e puterea,

Sabia-i flăcărează,

Cruntă îţi e vederea,

Faţa ta e fior!
În urmă-ţi e dreptate,

În preajmă-ţi străşnicia;

Glasul tău mă străbate,

Totul eşti vitejia

Şi fulger arzător!
Heruvim! mă-nfiorează

Înmulţita ta vedere,

Mulţii tăi ochi priveghează

Ca singura prevedere.

Eu te văz, şi mă sfiesc.
Inima-mi nu te urăşte,

Tremură l-a ta ivire

Şi-n adâncul ei se naşte

O fioroasă cinstire,

Un foc arzător, ceresc!
Eu văz în tine pe-mplinitorul

Acelei drepte urgii cereşti,

Eu văz în tine pe păzitorul

Vechii răstrişte cei strămoşeşti.

Astfel al lumii bătrânul Tată

Din pomul vieţii c-a cutezat,

L-a fericirii poartă-ncuiată

Plângea păcatu-i cel neiertat.

Tu-mi opreşti raiul, mi-aduci aminte

A mea greşeală, şi mă-ngrozesc!

Limba ta tace, n-auz cuvinte,

Dar îţi ard ochii, ei îmi vorbesc.

Când viforul se scoală, când cerul se mânie,

Când negura se-ntinde, când norii se-mpletesc,

Când focul şerpuieşte d-a lungul în tărie

Cu fulgerul, atuncea cu groază te privesc.

Când marea se răscoală, volbură-ntărâtată,

Când undele-i muginde se nalţă spumegând,

Fiinţa-mi ca o barcă de cuget spulberat!

Pe fieşcare stâncă te vede - ameninţând.

Şi când fumegă munţii, vulcanul când turbează,

Când flăcări rotitoare până la ceruri zbor,

Când tremură pământul, văzduhul scânteiază,

Al meu suflet te vede în orice meteor.

Pe orice spăimântează ş-ameninţă viaţa,

În orice loc de groază, acolo te zăresc:

Ca tunetul ţi-e glasul, ca fulgerul ţi-e faţa!

Fulger în mine trece când ochii-mi te-ntâlnesc!

Viforul bubuie, zboară,

Crivăţul vâjâie, trece,

Tremurul saltă, doboară,

Trăsnetul arde, petrece

Cu cugetul când vii.
Grindina bate, răneşte,

Stingerea pasu-i urmează;

Seceta seacă, sterpează,

Foametea rumpe, răcneşte,

Boalele zbiară, turbează,

Moartea doboară, coseşte

Osânda tu când vii.
Arată-mi osânda, în veci mă mustrează,

Nu îmi ierta vina câtuşi de puţin;

În a mea viaţă tu mă îndreptează

Când fapte şi gânduri rele mă întin.

Însă când grozavul al meu ceas va bate

Şi când vei da semnul, o, drept heruvim,

Atunci ţi-adu-aminte că tu eşti un frate

Cu-al meu blând şi dulce, frumos serafim.

(1833)

Portret

Coroana pe creştet în veci se-mpleteşte,

În ochii-ţi, seninul cel mai împăcat;

Zâmbetul în buze-ţi vesel străluceşte,

Inima e-n chipu-ţi cel nevinovat.

Decât alte nimfe cu fruntea mai naltă,

Peste ele falnic, făr-a şti, priveşti.

Dulce ca blândeţea, şi blândeţe altă

Tu nu ştii, copilă, că împărăţeşti!

Sânul tău uşure şi blând înveleşte

Inima-ţi, altarul d-un ceresc amor;

Focul lui sub dânsul arde, colcăieşte

Unde, unde-l umflă suspinul în dor.

Ca luna de noapte, ca dânsa de lină,

Frumoasă ca viaţa celui fericit,

Veselă ca ziua de mai prea senină,

Edenul în pieptu-ţi e însânuit!

Zâmbindă ca cerul, ca el trăsnitoare,

Marea-cuviinţă îţi dă al său glas;

Pasul aurorei cei răcoritoare

E mai puţin m’ndru decât al tău pas.

Ea când se iveşte, noaptea risipeşte;

Şi faţa ta-n sânu-mi gemător, noptos,

Revarsă lumină; nădejdea-mi zâmbeşte,

La inimă-mi vede soare luminos.

Model al virtutei! însăşi fericirea!

Care părinţi astfel te desăvârşesc?

Ochii lor cei tineri îi fură uimirea

Ochilor mei umezi ce-n veci te privesc!

Ce rază de pace sânu-ţi luminează,

Fiică fericită? Ce e ast amor

Care cu privirea-ţi ca o altă rază

Către cer din ochii-ţi îşi ia al său zbor?

Să fii tu nădejdea? să fii tu credinţa?

Sau dragostea însăşi vii să ne arăţi?!

Vorba-ţi însuflată ţi-arată fiinţa,

Fericit amestec astor zeităţi!

(1836)