Fata lui Chiriac

La un poet exilat

“Nu mă tulbur, căci gonirea

În veci fu spre slava mea.”
Aceasta este soartea acelui ce păşaşte

La templul nemuririi cu pas nemlădios:

El merge înainte, şi-n urma lui se naşte

Şi prinde aripi slava în drum vijelios.

Ţi-e viforoasă calea, o mare de talazuri!

Şi-ntr-însa ai să-ntâmpini ispite, piedici mii:

Dar ai de călăuză pe Domnul în necazuri,

Ce morţii înviază şi judecă pe vii.

N-ai cugetat, viclene, în pieptu-ţi de credinţă,

Nici ai vândut Cuvântul ce lumea-a mântuit.

Ai spus ce e românul, i-ai dat şi lui fîinţă,

Dar cine eşti, poete, tu nu te-ai socotit.

Tu nu ai văzut soarta ce pe ast neam goneşte,

A ei mână prea lungă tu nu ai sărutat,

Nici ai zărit rânjirea ce zice că-i zâmbeşte,

Fatalul, grozav zâmbet de tot te-a încelat.

............................................................
Ivirea primăverii, privighetoare, cântă!

La întuneric spune-ţi şi păsul, ş-al tău dor;

În umbră deasă cântă, că valea îţi răscântă,

Pustiul te ascultă şi e mai simţitor.

De om fugi, păsărică, şi cât poţi te ascunde,

Că el, şi când se-ncântă de dulcele tău glas,

Ş-atuncea viclenia, zavistia-l pătrunde,

L-împunge şi îl scoală p-un rar, dibuit pas.

Te prinde, păsărică, te ţine-n colivie,

Cu tine se făleşte în crunte desfătări.

Eşti uşurică, zboară şi fugi de viclenie,

Care e omul, OMUL, şi însuşi în oftări.

Cu glasul tău natura tăcând sărbătorează,

Cântarea ta e imnul ce nalţă ea la cer.

Într-însa mergi şi cântă, răsuflă şi oftează,

Că dorul ţi s-alină, necazurile pier.

Ce cauţi între oameni? şi ce ai prins la limbă?

Ce spui ce e românul, şi care ai lui părinţi,

Şi care a lui drepturi, şi cum soarta îl schimbă,

Cât geme sau cât râde, şi ce e-ntre fiinţi?

Nu-i spune aşa multe, că el însuşi te prinde

Şi de odor te duce la chiar stăpânul său.

Să nu te uiţi la dânsul cum cumpără şi vinde,

Lasă-l în trândăvie şi tu ia-ţi zborul tău.

Ivirea primăverii, privighetoare, cântă!

La întuneric spune-ţi şi păsul, ş-al tău dor;

În umbră deasă cântă, că valea îţi răscântă,

Pustiul te ascultă, şi e mai simţitor.

(1838)

Calul, vulpea, lupul¹¹

O vulpe copilandră ce-abia se apucase

De-aceea ce-nvăţase,

Să calce-n urma mă-sii, în pungă fără bani,

Să cumpere la gâşte, găini, cocoşi, curcani...

Porni din vizunie,

Prin crâng se tot coti,

Ieşi într-o câmpie —

Ş-odată se opri.

Un cal slobod aicea păştea în voie bună;

A vântului suflare prin coamă-i se juca,

Ţi falnic peste câmpuri în preajmă-i căuta,

De latele-i copite pământul se detună.

Dar biata speculantă cal încă nu văzuse;

Se uită, îl măsoară,

Şi ochii-n cap îi joacă

Şi dinţii-n gură-i toacă...

Se-ntoarce, se strecoară,

Prin tufe o tuleşte şi-n clip-acasă fuse.

Aleargă la cumătrul, nea lupul, şi-l găseşte:

“Nea lupe, cumetraşe, dă tare, te găteşte,

Vin’, vino după mine, ici, uite, la un loc,

Să vezi un...ăla mare, un frunteş dobitoc.

Aoleo, dragă cumetre!

E un zdravăn chilipir,

D-aci poţi, zău, să te umfli

Şi în burtă, şi-n chimir.”

Iar lupul îi rânjaşte (căci astfel el zâmbeşte)

Şi-ncepe să-i vorbească: “Cu mine cin’ s-a pus

La căpătâi n-a scos-o; dar ia îmi povesteşte,

Urechile lungi are? Sau coarne nalţă-n sus?

Sau dinţi mistreţi spumează?

Mustăţi, gheare zărit-ai?

Vrun muget auzit-ai?

Vro trombă naintează?

Vro coadă măciucheată, vrun cap pletos şi mare,

E roşu, pătat, negru, gălbui? Ce piele are?”¹²

“D-istoria naturii o ştii că n-am habar,

Nu mă cunoşti de dascăl, geambaş ori maimuţar.

La ce mă-ntrebi, cumetre, nu mă pricep de loc:

Îţi spui că-i «ăla mare, un frunteş dobitoc».”

Aşa vorbea-ntre ei

Meseriaşii mei;

Şi-n sfatu-nsufleţit

Nici prinseră de veste

Când, iat’, au şi sosit

La locul de poveste:

Chiaburul, teleleica, acum gătea de masă.

Iar calul, cât îi simte, păşunea pe loc lasă,

Pe loc în vânt înalţă cap falnic, fioros,

Şi nările-i se umflă; un ochi înfurios

Albeaţa-ntreroşaşte, lumina aţintează,

Şi coama-i se zburleşte şi coada-i undoiază;

În jos capul avântă, azvârle dinapoi

(Nu sufere cel slobod lupi, vulpi, tigri-cotoi);

Pe câmp d-a lungul fuge şi tropotu-i detună

Şi bubuie pământul şi luncă, crâng răsună.

Dar vulpea e vicleană,

Şi viclenia zboară;

O ia după poiană,

Prin tufe se strecoară

Şi iese înainte, când calul se opreşte,

Şi-ncepe să-i vorbească, nu aspru, ci vulpeşte:

“Stăpâne, plecăciune!

Sunt roaba dumitale.

Eşti slobod şi e jale

Cu-atâta-nţelepciune

Să umbli preste câmpuri.

Îţi spun, drept datorie,

Că noi, câteva fiare, avem tovărăşie

Dreptatea să cunoaştem¹³, curând să dezrobim

Juvinii, dobitoace şi slobozi să trăim.

În astă eterie ce pravili mari găteşte,

Un lup cu coada lungă, vestit republican,

În sfaturi prezidează, înduplecă, -ntăreşte,

Încât i s-a dus vestea acestui gâligan.

Eu viu ca să-ţi propunem a te uni cu noi.

Dar, ia, şi prezidentul soseşte dinapoi

Şi va să-ţi dezvelească

Materia frăţească.

Să spui lui cum te cheamă, că el pe loc te-nscrie

În condica cea mare şi-ţi dă şi vrednicie.”

Iar calul, ce prea lesne cu omul se-nvoieşte,

De coada titirită a vulpii se-ndoieşte

Şi cugetul viclenei îndată îl pătrunde;

Şi, făr-a pierde vreme, rânchează şi răspunde:

“Jupâni republicani,

Vestiţi americani!

D-aveţi aşa dorinţă al meu nume să ştiţi,

E ici scris pe potcoavă. Puteţi să mi-l citiţi.”

La aste vorbe vulpea îndată o sfecleşte,

În laturi cam priveşte,

Încet coada îşi strânge, se trage la o parte.

“Cât pentru mine, zise, vă spun că nu ştiu carte,

Căci răposata mamă, fiind cam scăpătată,

Şi tata, fără slujbă, la şcoală nu m-au dat;

Iar domnul lup se trage din casă lăudată,

Şi cartea, câtă este, de rost o a-nvăţat.”

Domn lupul, greu la ceafă, ce punga-i cam secase

Şi maţu-i leşinase

Şi burta începuse să tot îi ghiorăiască,

Se dusesă citească.

Iar calul, ce sta gata cu numele-n picior,

C-o bună lovitură ţi-l culcă binişor.

Avântă iarăşi capul şi fuge ninchezând;

Iar vulpea o tulise republica plâng’ând.
Desluşit ne dovedeşte

Fabula ce am citit

Că viclenii îşi fac planuri,

Dar nu-n veci au izbutit.¹⁴

(1838)