Fernand Braudel

Mai mult încă, o seamă de crize politice şi economice iau cu ele sectoare întregi din lumea seniorială. Pe vremea lui Carol al VlII-Iea, a lui Ludovic al XH-lea, Francisc I şi Henric al II-lea, încă mai mergea să fii vara în Italia, cu armatele regelui Franţei şi iarna pe pământurile tale. Dar după 1562, războaiele religioase sunt un hău fără fund. Regresiunea economică din anii 1590 încheie precipitarea crizei. În Franţa, dar şi în Italia, în Spania şi prin alte părţi fără îndoială, se deschide ° traPă şi nobilimea, adesea cea mai aleasă, dispare nn ea dintr-odată. La toate acestea se adaugă violentele, furiile ţărăneşti care, deşi înfrânte, înăbuşite, obligă nu o singură dată la concesii.

În ciuda atâtor slăbiciuni, a atâtor forţe duşmănoase, instituţia totuşi supravieţuieşte. Dintr-o sută de motive. Seniorii care se ruinează lasă locul altor seniori, adesea burghezi bogaţi care continuă să menţină tot atât de bine sistemul. Există revolte, acţiuni ţărăneşti de forţă, dar există şi reacţii senioriale, tot atât de numeroase. Ca în Franţa, în ajunul Revoluţiei. Aşa cum ţăranul nu poate fi scos uşor din drepturile lui, aşa nu poate ti scos nici nobilul din avantajele lui. Sau, mai degrabă, atunci când pierde din ele, se aranjează să păstreze sau să câştige altele.

Într-adevăr, nu totul este în defavoarea sa. Înainte de 1789, în Franţa, nobilimea controlează fără îndoială 20% din proprietatea funciară a regatului (125). Impozitele lods et venles. Impozitul perceput de senior pentru moştenirile scoase în vânzare, rămân ridicate (până la 16! – 20% din valoarea vânzărilor la Neubourg, în Nonnandia). Seniorul nu este numai un rentier al fiefului, el este şi un mare proprietar; el dispune de domeniul apropiat, o parte importantă a celor mai bune pământuri, pe care îl poate fie exploata direct, fie arenda. El posedă o mare parte din păduri, din y, haies„, hăţişuri, din terenurile necultivate sau mlăştinoase. La Neubourg. Înainte de 1759, baro-nia scotea din păduri 54 % din veniturile ei, care nu erau neînsemnate (126). Cit priveşte spaţiile necultivate, atunci când unele dintre ele sunt puse în cultură, acestea pot fi concesionate şi sunt, în acest caz, supuse la champart. Un soi de dijmă. În sfârşit şi mai ales, seniorul poate pretinde să devină cumpărător ori de câte ori o bucată de pă” mint dependent este pusă în vânzare; răscumpărarea feudală este un drept de preemţiune. Dacă un ţăran îşi părăseşte censiva. Bucata de pământ concesionată pe cens anual, sau dacă aceasta devine liberă dintr-un motiv sau altul, seniorul o poate arenda, o poate da în parte sau o poate înfeuda din nou. El poate chiar. În anumite condiţiiw impună răscumpărarea. El are şi dreptul să per” ceapă o taxă pentru pieţele, târgurile, vămile care se află pe pământurile lui. Atunci când, în secolul al XVIII-lea, în Franţa, s-a întocmit o situaţie a tuturor vămilor şi dărilor de trecere în scopul de a le răscumpăra spre a înlesni comerţul* s-a văzut că multe dintre ele erau recente, instituite arbitrar de către unii proprietari funciari.

Dreptul seniorial oferă deci multe posibilităţi de manevră. În secolul al XVI-lea, seniorii din regiunea Gâtine din Poitou (127) au izbutit, Dumnezeu ştie cum, să constituie din pământuri adunate loturile arendăşeşti care, împrejmuite cu garduri vii, au creat atunci un peisaj nou, dominat de crânguri şi tufişuri. Feudatarii regatului Neapo-lului, pe care totul îi favorizează, pricepuţi când e vorba să treacă pământurile în rezerve – scarze – n-au făcut nici ei altceva.

Vom spune în încheiere că oricât de esenţială ar fi, nu trebuie să ne facem prea multe iluzii asupra efectelor economice ale libertăţii ţărăneşti. Să nu mai fii şerb înseamnă să-ţi poţi vinde pământul, să pleci unde te taie capul. În 1676, un predicator din Austria superioară face elogiul vremilor în care trăieşte astfel: „Dumnezeu fie lăudat, nu se mai află acuma şerbi prin împreju-rimi şi astăzi fiecare poate şi trebuie să robotească acolo unde vrea el” (128). Să observăm nota pe care cuvântul trebuie o adaugă cuvântului poate Şi o răpeşte cuvântului vrea! Ţăranul este liber, dar el trebuie să lucreze, să cultive pământul care, ţine în continuare de senior. El este liber, dar pretutindeni statul îl supune la dări, Biserica îi cere dijmă, iar seniorul redevenţe. Rezultatul nu e greu de ghicit: în secolul al XVII-lea, înBeau-vaisis, venitul ţăranului, datorită acestor prelevi, se micşorează cu 30-40% (129). Rate destul de apropiate sunt scoase în evidenţă de către alte studii. Pretutindeni, societatea dominantă se prispe să mobilizeze şi să sporească în folosul său masa surplusurilor agricole. Ar fi o iluzie să se „eadă că ţăranul nu îşi dă seama de acest lucru. 31s j;”-pieds, „desculţii”, răsculaţii din Normandia U639), demască în manifestele lor pe arendaşii de impozite şi pe traitans, strângătorii de dări, „aceşti oameni îmbogăţiţi […] care se îmbracă pe cheltuiala noastră în mătase şi în catifea”, această „grămadă de hoţi care mănâncă pâinea noastră” (130). În 1788, după spusele ţăranilor lor, canonicii de la Saint-Maurice, de lângă Grenoble, „trag la chiolhanuri şi nu au alta de grijă decât să se îngraşe ca porcii ce trebuie tăiaţi de Paşti' (131). Dar, mai la urmă, ce pot aştepta aceşti oameni de la o societate în care, cum scrie economistul napolitan Galanţi „ţăranul este o vită de samar căruia i se lasă întocmai ce-i trebuie ca să-şi ducă povara„ (132), să supravieţuiască, să se reproducă, să-şi îndeplinească mai departe sarcina? Într-o lume stând sub continua ameninţare a foametei, seniorii au partea belşugului; ei apără, o dată cu privilegiile lor, securitatea, echilibrul unei anumite societăţi. Oricât de ambiguă este aceasta, ea este gata să-i apere, să-i susţină, să-i sprijine, să afirme, aşa cum face Richelieu, că ţăranii sunt asemănători „catârilor, pe care, fiind dedaţi cu greutatea, odihna lungă îi strică mai rău decât munca” (133). Există prin urmare destule motive ca societatea seniorială, necontenit zguduită, lovită, minată, să se menţină în ciuda tuturor acestora, să se recompună timp de veacuri, să poată face greutăţi oricărui lucru care, în cadrul zonei rurale, este altceva decât ea însăşi.

La Montaldeo t

Să deschidem o paranteză pentru ca, în gând, să trăim o clipă într-un mic sat din Italia. Istoria lui ne-a fost minunat povestită de către un istoric, Giorgio Doria, moştenitorul hârtiilor marii familii genoveze, descendent al fostului senior şi stăpân de la Montaldeo (134).

Sătuc destul de sărac, 300 şi ceva de locuitori, ceva mai puţin de 500 de hectare de pământ. Montaldeo este aşezat la graniţa dintre Ţinutul Mila* nului şi teritoriul republicii Genovei, în contact cu câmpia lombardă şi cu Apeninii. Minusculul său teritoriu din zona de coline este un „fief” ţi-nând de împărat. În 1569, familia Doria îl cumpără de la familia Grimaldi. Doria şi Grimaldi aparţin nobilimii de afaceri a Genovei, acelor familii mulţumite să facă figură de „feudatari”, punându-şi în acelaşi timp capitalurile la adăpost şi păstrân-du-şi „nrefugiu la porţile oraşului (precauţie utilă; viaţa politică a acestuia este agitată). N-are importanţă; ei îşi tratează fieful ca nişte negustori pricepuţi, fără mare risipă, dar nici ca întreprinzători, nici ca novatori.

Într-un chip cât se poate de viu se desprinde din cartea lui G. Doria imaginea raporturilor reciproce dintre ţărani şi feudalar. Ţărani liberi, care se duc unde vor, se însoară după voie, dar cât de săraci! Consumul minim, pe care autorul îl stabileşte pentru o familie de patru persoane la 9,5 chintale, cereale şi castane, şi 560 de litri de vin pe an, este depăşit sau atins doar în 8 cămine din 56. În celelalte avem a face cu o sub-alimentaţie cronică. În cocioabele de lemn şi lut, familiile pot să se înmulţească, chiar în perioadele foarte proaste, „căci acestea par să împingă la procrea-ţie”, dar atunci când aceste familii sunt mărginite la un hectar de sol sărac, ele trebuie să-şi caute hrana aiurea, să muncească pe pământul feuda-tarului, pe ogoarele celor trei sau patru chiaburi ai satului. Sau să coboare spre plai şi să-şi tocmească braţele de muncă pe timpul secerişului. Nu fără surprize îngrozitoare. Se întâmplă ca secerătorul, care trebuie să-şi asigure chiar el hrana, să cheltuiască pentru mâncare mai mult decât primeşte de la cel care îl tocmeşte. Aşa se întâmplă în 1695 în 1735, în 1756. Sau, se întâmplă şi aşa, sosiţi a locul angajării, ei nu găsesc nimic de lucru; trebuie să plece mai departe – în 1734 unii ajung Pânâ în Cor sica.

Acestor rele li se adaugă excesele feudatarului Şi ale reprezentanţilor lui, printre care, în primul raid. Vechilul, ii fatlore. Împotriva lor, obştea sătească şi consoli ei nu poate mare lucru. Fiecare jP e s^ plătească redevenţele, să achite arenda, accepte ca stăpânii să le cumpere cu preţuri mici recoltele şi să le revândă în câştig, ca aceştia să aibă monopolul avansurilor cămătăreşti şi foloasele împărţirii dreptăţii. Gloabele costă din ce în ce mai mult, şiretenia fiind aici creşterea sancţiunilor pentru delictele minore, cele mai frecvente. Faţă de amenzile din 1459, cele din 1700, ţinând seama de devalorizarea monedei, s-au înmulţit cu 12 pentru răniri; cu 73 pentru injurii; cu 94 pentru jocurile de noroc, căci jocul este interzis; cu 157 pentru delicte de vânătoare; cu 180 pentru păşunatul pe locul altuia. Aici, justiţia seniorială nu poate fi o afacere proastă.

Micul sat trăieşte cu o mică întârziere marile conjuncturi ale economiei. El cunoaşte totuşi deposedările şi înstrăinările din secolul al XVII-lea. Apoi avântul Secolului Luminilor, care sfarmă barierele, leagă satul eu spaţiul exterior: viţa de vie se extinde ca o monocultură invadatoare; schimbul devine regulă, favorizează transporturile cu eatâri. Apare un fel de burghezie sătească. Dintr-odată, fără a fi vorba de răscoală deschisă, începe să sufle un vânt de frondă. Dar unul din aceşti amar îţi iese din rând; lucrul pare o neruşinare în ochii privilegiatului sprijinit pe prerogativele lui; dacă, pe deasupra, el mai este şi insolent, ia naştere un adevărat scandal. La Montal-deo, un anume Bettoldo, huomo nuovo, unul din catârgi care fac bani (suntem în 1782) transpor-tând vinul satului până la Genova şi, 'ără îndoială, are brutalitatea care se pune de obicei pe seama catârgiilor, îşi atrage mânia stăpânului. „Obrăznicia numitului Bettoldo mă nelinişteşte mult, scrie marchizul vechilului său, şi uşurătatea cu care blestemă […] Ar trebui pedepsit cu atât mai mult cu cât este neîmblânzit […] în orice caz, să fie scos din orice slujbă la noi; poate că foamea îl va face mai puţin rău”.

Acest lucru nu este sigur, căci a blestema, a înjura, a lua în derâdere este o tentaţie„ o nevoie-Câtă uşurare pentru omul umilit să spună chiar şoptit, acest motto care circulă în Lombardia-prin aceeaşi epocă. ^Pane di mostura, acqua dl, fosso, lavora ti,. Patron, che io non possa I”, „pâinedin ¦ nleavă, apă din şanţ, munceşte tu, stăpâne, eu nu P fi oot'„ Câţiva ani mai târziu, în 1790, despre îS Doria se spune în mod obişnuit: E mar-dSedel ţatto suo, e non di piă*, „e marchiz la el acasă şi-atâta tot.” în contratimp cu aceste cuvinte revoluţionare, nrPotul din Montaldeo, care deplânge noile vremuri, rSe marchizului în 1789: „. De câţiva^ani Upostura, vendetta, camătă, înşelăciunea şi mea şi alte vicii fac mari paşi înainte”.

Reflecţii asemănătoare se aud în toată Italia acelor vremi, chiar sub pana unui economist liberal ra Genovesi. Înmărmurit de starea de spirit a lncritorilor napolitani el nu vedea prin 1758 decât un leac: disciplina militară şi bătaia la catarama, bastonate, ma bastonate all'uso militare (15o) l Situaţia se tot înrăutăţeşte în regatul Neapolelui în care se răspândeşte un fel de epidemie de nesupunere socială. Nu cer zilierii agricoli, începmd din anii 1785, să fie plătiţi de două ori mai mult deşi preţul articolelor alimentare a scăzut? JNu întind ei de pauza de amiază ca să se duca în bettole şi să-şi piardă banii bând sau jucmd jocuri de noroc în aceste locante (136)?

A depăşi barierele

Capitalismul depăşeşte sau ocoleşte în anumite circumstanţe barierele pe care le ridica seniorii şi ţăranii.'iniţiativa acestor schimbări structurale vine, uneori din chiar interiorul sistemului seniorial, alteori din afara lui.

Din interior, poate fi vorba de capitalismul Pe care-1 practică, imită sau încearcă să-1 inventeze însuşi seniorul; poate fi vorba de capitalismul de origine ţărănească, pornind de la îzbmda marilor arendaşi.

Din afară vin intruziunile cele mai importante.

Banul urban curge necontenit spre sate. Ca să se

19 Piardă acolo pe jumătate, atunci când este vorba parla-este

Europei căutare. Acestui prim S pierde în. ^f |ă încercăm mai Semnificative. Vom experienţelor europene, fie la marginile ei or occidentale, în acertţ l o fost America europeana j°1„ „-texte J^f reaZâa exemple ks în hmlta Europa propriu-zisă,

^ rdinar care a astfd, e.

> în ce

Sduce l

^ lui.

Capitalismul şi cea de a doua serbie

Titlul acestui paragraf nu este naţii spre paradox. „LeaL Q – -j european soarta rezervata ţaranim” v_, a cunoscut care, încă liberă în „~l”ljL/L cursul celui de o înrăutăţire a condiţiei sale totul a al XVI-lea. După care Pe „W înă ia Marea pornit iar spre serbie de la. Baltica p ^ si_

Neagră, în Balcani, în „gatulNeaP^^^^ ^ ciliei, şi din Moscovia (caz foarte

Lor

Ue rol joacă în aceste spaţn -” unul, s-ar părea, căci, în acest caz se ^^ ^ regulă despre refcudalizare, de regi w tem feudal Iar frumoasa carte a lui Witoia

(139), care analizează pas cu pâs ceea ce poate îi, din secolul al XVI-lea pină în cel de-al XVIII-lea, „calculul economic” al ţăranilor iobagi din Polonia şi al stăpânilor lor, explică bine prin ce anume nu sunt boierii polonezi, şi nu vor fi pânâ în secolul al XlX-lea, „adevăraţi” capitalişti. La începuturile secolului al XVIII-lea, o conjunctură cu dublu sau triplu efect a împins Europa răsăriteană spre un destin colonial de producător de materii prime, destin în care cea de a doua serbie nu este decât aspectul cel mai vizibil. Pretutindeni, cu variaţii în funcţie de epocă şi loc, ţăranul, legat de pământ, încetează în drept şi în fapt să mai fie mobil, să se mai bucure de înlesnirile căsătoriei cu o persoană liberă, să se elibereze pe bani de redevenţele în natură şi de prestările în muncă. Corvoada creşte peste măsură. În Polonia (140), prin 1500, ea era neînsemnată: statutele din 1519 şi 1529 o fixează la o zi pe săptă-mână, adică la cincizeci şi două de zile pe an; prin 1550 ea ajunge la trei zile pe săptămâna; prin 1600 la şase zile. În Ungaria, lucrurile evoluează la fel: o zi pe săptămână în 1514, apoi două, apoi trei, în curând o săptămână din două şi până la urmă suprimarea oricărei reglementări, corvoada nemaidepinzând decât de arbitrariul seniorului (141). În Transilvania, patru zile pe săp-tămână: ţăranii ar avea, în afară de duminică, două zile lucrătoare care le-ar aparţine. Dar, în 1589 – 1590, în Livonia (142), „jeder gesinde [lucrează] mit Ochsen oder Pferdt alle Doge”: nu încape îndoială, orice ţăran supus robotei lucrează cu un atelaj de boi sau de cai în fiecare zi. Două secole mai târziu (1698), în Silezia inferioară, se spune oficial că aceste „corvezi ţărăneşti sunt fără de îngrădire” (143). În Saxa, există un soi de recrutare a tinerilor, încorporaţi ca la armată pentru doi sau trei ani în serviciul seniorului (144). În Rusia, datoriile ţăranilor îngăduie nobililor să închei cu datornicii lor contracte care îi leagă de pămân^ s-a vorbit despre un fel de „iobăgie voluntara ' -are se legalizează mai târziu (145).

Pe scurt, cutare chip, g săptămâna tinde sa se ceptie. Poate ca tremur 3? De pe domeniile nse ale oraşeloi. Regim mai bhnd nici o ă meieu

P de Q parl ţaraposesiunile „ Je P p^ & ^ j în Prusia oriurmare

I corvoada se elocale ale societăţii, lajele este Lacuta de gp ţ^^ a supr care ţin m ^^î^piinirca ei un fiu sau un/şi care deleagă pentru maepl, Spanndienste

Servitor. Dar corvezik^ cu *M ^ scutesc sau Spannwerke, in} m„(tm)(tm) Lgerke) şi, întrucât în de corvezile. ^^Jf^ţSni săraci şi „Uieri satele ^^^^tVun şir întreg de regimuri lipsiţi de pământ, exista u * mai mult cu Cit, i baremun diferenţiale Cu^a ^ la corvoada slujeşte la oiice, hambare, staule, la nevoile ce se ivesc la grajdra,. la ^^ la arat, la cosit,? ^f1^^ EL vorba de o tul şanţurilor, la tăiatul padur ^^ & mobilizare uriaşa, devenita pa şurubului lor de muncă dm lumea rurala, a „ modi_ nu e niciodată o treaba prea grea. Ajung fici orarul de muncă, sa ^2uX% la nevoie mai mult carul, să lungeşti drumui să ameninţi. H -n ţinutuAceastă agravare gen”aa„ cauze rile Estului european are şi cauze de vest interne. Externe: cererea masiva a^ y care trebuie hrănită. AP^^^ie apel la prime. Drept urmare „^^V cursa competiproducţia exportabila. Inter°fn. ¦ ei din urmă ţională dintre stat. oraşe şi senior1- ^ ^ start aproape pretutindeni (in atara u poziţie„ dominantă. Sechestra^ m mn L ^^ (şi, asemenea a Pa^întului pioducti ^ rizează succesul feudalilor, JJ^^. Statului. Oraşelor şi pieţelor urbane, slabicmn „3 Corvoada reprezintă un motor uriaş pus m ser ciul a ceea ce istoricii germani numesc Gutsherrs-schaft, în opoziţie cu senioria tradiţională, Gund-herrschaft. În secolul al XVIII-lea, într-un singur an, în Silezia se înregistrează 373 621 zile de corvoadă cu atelaje de doi cai şi 495 127 cu atelaje de boi. În Moravia, cifrele sunt respectiv de 4 282 000 şi 1 409 114 (146).

Acest regim apăsător nu s-a putut înscăuna de pe o zi pe alta: a existat o progresie, un proces de desprindere; şi n-au lipsit nici violenţele. În Transilvania, Codul lui Werboczi a proclamat perpetua rusticitas, adică servitutea veşnică a ţăranului, imediat după înfrângerea răscoalei lui Doja (1514) (147). Ea va fî proclamată din nou în întreg regatul Ungariei, un secol mai târziu, la adunarea din 1608, după episodul răscoalei „haiducilor”, ţărani fugari, trăind din hoţii şi jafuri pe seama turcilor.

Într-adevăr, arma ţăranilor împotriva unui stă-pân prea exigent este fuga. Cum să pui mina. pe un om care o şterge, o dată cu venirea nopţii, luându-şi căruţa, nevasta, copiii, grămada lui de lucruri, vacile? Câteva învârtituri de roată şi el întâlneşte de-a lungul drumului complicitatea fraţilor de mizerie; apoi, până la urmă, primirea pe un alt domeniu seniorial sau în armata celor fără de lege. În Lusacia, după încheierea războiului de treizeci de ani, furia creşte şi plângerile seniorilor lezaţi în faţa Landtagului se înmulţesc (148). Cel puţin să fie pedepsiţi cei care ajută fugarii şi îi primesc, cer ei: fugarilor prinşi să li se taie urechile, sau să U se taie nasul, sau să fie însemnaţi cu fierul roşu în frunte. Nu s-ar putea obţine un Reskript din partea prinţului elector al Saxo-niei de la Dresda? Dar lista nesfârşită a rescrip-telor care opresc libera mişcare a şerbilor (în Moravia, 1638, 1658, 1687, 1699, 1712; în Silezia, 1699, 1709, 1714, 1720) dovedeşte neputinţa legislaţiei în această privinţă.

În schimb, seniorii au izbutit să încorporeze ţărănimea în unităţi economice închise, câteodată foarte întinse: gândiţi-vă la conţii Czerny din Boe-mia, la Radziwill sau Czartoriski în Polonia la'1' magnaţii Ungariei, negustorii de vin şi de vite. Aceste unităţi economice trăiesc închise în ele însele. Practic, ţăranul nu mai are acces la pieţele urbane, dealtfel foarte reduse. Atunci când ajunge în ele, o face pentru tranzacţii mărunte, cât să adune puţinii bani de care are nevoie ca să plătească anumite redevenţe sau ca să bea un pahar de bere sau de alcool la han, şi el, proprietate a seniorului.

Dar, până la urmă, această unitate economică nu este autarhică, căci ea se deschide în partea de sus. Seniorul, proprietar de iobagi şi de pămân-turi ca pe vremuri, produce grâu, lemn, vite, vin. Mai târziu şofran sau tutun, conform cererilor unui client depărtat. Un adevărat fluviu de grâu boieresc coboară pe Vistula şi ajunge la Gdansk. Din Ungaria se exportă până departe vinul, cirezile de vite; din ţările dunărene, grâul, oile destinate poftei nesătule a Istanbulului. Pretutindeni, în zona celei de a dcua şerbii – stranie revanşă a zonei rurale – economia domenială acoperă totul, împresoară oraşele, /e subjugă.

Se mai întâmplă pe deasupra ca aceste domenii să posede propriile lor orăşele şi să servească drept bază unor întreprinderi industriale: cărămidarii, poverne, sladniţe, mori, faianţării, furnale înalte (ca în Silezia). Aceste manufacturi întrebuinţează o mână de lucru constrânsă să lucreze, şi foarte adesea şi materii prime gratuite care, din această cauză, nu pot fi prinse într-o contabilitate strictă cu pasiv şi activ. În cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Austria, seniorii participă la instalarea manufacturilor textile. Ei sunt deosebit de activi şi conştienţi de posibilităţile Pe care le au: urmăresc fără răgaz Îrrondierung-u” domeniilor lor, pun mâna pe păduri, încâlcind drepturile jurisdicţionale ale prinţului, iniţiază culturi noi, ca tutunul, şi supun orice orăşel aflat a îndemână, folosind în avantajul lor drepturile de concesiune ale acestora (149).

32S

L*ar să revenim la întrebarea noastră: care anu-me dintre multiplele aspecte ale celei de a doua şerbii ţine de capitalism? Niciunul, răspunde cartea lui Witold Kula şi argumentele sale sunt desigur pertinente. Dacă porniţi de la portretul tradiţional al capitalistului, dacă acceptaţi acest portret robot: raţionalizare, calcul, investiţii, maximalizare a profitului – atunci, da, nici magnatul, nici şleahtnicul polonez nu sunt capitalişti. O duc prea uşor, între planul banului pe care îl ating şi planul economiei naturale care le stă sub picioare. Ei nu calculează, căci maşina merge singură. Ei nu caută să reducă cu orice preţ cos-turile de producţie, ei nu au grijă să amelioreze, şi nici măcar să menţină, productivitatea solului, care este totuşi capitalul lor, ei nu consimt la nici o investiţie reală, se mulţumesc pe cât cu putinţă cu iobagii lor, mână de lucru gratuită. Astfel, recolta, oricâtă ar fi ea, reprezintă pentru ei un beneficiu: o vând la Danzig ca s-o schimbe auto^ mat pe produsele manufacturate ale Occidentului, în general pe cele de lux. Prin 1820 (150) (fără ca autorul să poată repera exact schimbarea care intervine), situaţia se vădeşte cu totul alta: un mare număr de proprietari socotesc de aici înainte pământul ca pe un capital care trebuie iute ocrotit, ameliorat, oricare ar fi costul acestei operaţii; ei se descotorosesc cât pot de repede de iobagii lor care reprezintă prea multe guri de hrănit şi puţină muncă eficientă; le preferă muncitori salariaţi. „Calculul lor economic” nu mai este acelaşi: iată-1, tardiv, conform cu regulile unei gestiuni grijulii să compare investiţia, preţul de revenire şi produsul net. Chiar numai acest contrast este un argument peremptoriu pentru a rândui pe şleahtnicul polonez din secolul al XVIII-lea printre seniorii feudali, nu printre întreprinzători.

Bineînţeles, nu împotriva acestui argument am de gând să pledez. Mi se pare totuşi că cea de a doua serbie este contrafigura unui capitalism negustoresc care descoperă foloasele situaţiei din Estul european şi găseşte în ele, pentru o parte din el ca atare, chiar raţiunea lui de a fi. Marele proprietar nu este un capitalist, dar este, în viciul capitalismului de la Amsterdam sau aiurea, o unealtă şi un colaborator. El face parte din sistem. Cel mai mare senior din Polonia primeşte avansuri de la negustorul din Gdansk şi, Îrin mijlocirea lui, de la negustorul olandez, ntr-un sens, el se găseşte în aceeaşi situaţie inferioară ca oierul din Segovia care, în secolul al XVI-lea, vinde cu mult înainte de tuns lâna oilor lui, negustorilor genovezi; sau în situaţia agricultorilor, nevoiaşi sau nu, dar totdeauna în căutarea unui avans, care, în toate timpurile şi în Europa întreagă, îşi vând grâul verde negustorilor de toate soiurile, mărunţi sau importanţi, cărora această situaţie le îngăduie profituri ilicite şi le oferă o portiţă de scăpare faţă de regulile şi preţurile pieţii. O să spunem atunci că seniorii despre care e vorba se găsesc printre victime, şi nu printre actorii sau participanţii unui capitalism care, din depărtare, prin persoane interpuse, ţine la cheremul gusturilor şi nevoilor lui tot ceea ce este mobilizabil pe drumurile mării, pe calea râurilor şi prin bunăvoinţa moderată a drumurilor de uscat?