Fernand Braudel
Yüklə 1,28 Mb.
|
Nu există divorţ >: ii între agricultură şi preinduslrie; iv. Modelul lui Hubert Bourgin pune accentul pe tehnică; de aici aspectul Iui simplificator. De aici de asemenea, neîmplinirea Iui. EI trebuie complicat în mare măsură. O primă observaţie vine de la sinerpreindustria, în ciuda originalităţii ei, nu este un sector cu limite exacte. Înainte de secolul al XVIII-Iea, ea încă nu se prea deosebeşte de viaţa agricolă omniprezentă, care merge alături de ea şi o îneacă adesea. Există chiar o industrie ţărănească, la firul ierbii, în domeniul strict al valorii de utilizare, care lucrează numai pentru familie sau numai pentru sat. Am văzut cu ochii mei, copil fiind, cum se şinuiau roţile de căruţă într-un sat din Meuse: cercul de fier dilatat în foc era pus, roşu încă, în jurul roţii de lemn, care şi începea de îndată să ardă; se băga repede totul în apă şi fierul răcit se strângea pe lemn. Operaţia aduna întregul sat. Dar n-am mai isprăvi dacă ne-am apuca să înşi-ruim tot ceea ce se fabrica altă dată în fiecare locuinţă de ţară. Chiar Ia cei bogaţi (250), dar mai ales la cei săraci, care îşi făceau pentru propria lor folosinţă postavul, cămăşile de pânză aspră, mobilele, hamurile de cânepă, frânghiile din scoarţă de tei, coşurile de răchită, cozile de unelte şi coarnele de plug. În ţările mai puţin evoluate ale Estului european, Ucraina occidentală sau Lituania, această autarhie este şi mai accentuată decât în vestul Europei (251). În Vest, într-adevăr, industriei de folosinţă familială i se suprapune o industrie, şi ea rurală, dar destinată pieţii. Acest artizanat este bine cunoscut. Pretutindeni în Europa, în târguşoare, în sate, în ferme, odată cu venirea iernii, o uriaşă activitate „industrială” înlocuieşte activitatea agricolă. Chiar î„ cătune foarte îndepărtate: aşa, în 1723, vreo treizeci de sate din Bocage-ul normand, „la care se ajunge greu„, şi, în 1727, sate din Saintonge a” adus pe piaţă produse neconforme cu normele breslelor (252). Trebuie pedepsite? Inspectorii de manufacturi socotesc că ar fi mai bine să se ducă cineva la faţa locului şi să explice „regulamentele privind manufacturile”, unor oameni care nu le cunosc desigur, acolo în satele lor uitate. În 1780, în jurul Osnabriickului, industria inului înseamnă ţăranul, nevasta lui, copiii, rândaşii. Randamentul acestei munci complementare nu prea interesează! E iarnă: „Servitorului tot trebuie să-i dai de mâncare, ori lucrează, ori nu lucrează” (235). Şi atunci mai bine să lucreze! Până la urmă, ritmul anotimpurilor, „calendarul” cum zice Giu-seppe Palomba, determină toate activităţile. În secolul al XVI-lea, în luna august, chiar şi minerii din minele de cărbuni de la Liege părăsesc străfundurile galeriilor ca să meargă la seceriş (254). Pentru toate meseriile, regula mai că nu cunoaşte excepţie. O scrisoare comercială, datată la Florenţa în 1 iunie 1G01, spune, de exemplu: „Vân-zarea Iânii nu prea merge cum trebuie, chit că nu trebuie să ne mirăm de acest lucru: se munceşte puţin, căci lucrătorii lipsesc; au plecat cu toţii la ţară” (255). La Lodeve, ca şi la Beauvais sau la Anvers, în orice oraş industrial, vara au întâie-tate lucrările agricole. Odată cu întoarcerea iernii, munca artizanală devine iar regină, făcută chiar la lumina luminării, în ciuda spaimei de incendii. Bineînţeles, există şi exemple în sens contrariu, sau cel puţin diferite. Există tentative de permanentizare a muncii lucrătorului. Aşa, la Rouen, în 1723, „lucrătorii de la ţară [care altădată] plecau de la războaiele lor ca să adune recolta l-] nu mai fac [acest lucru] din pricina că află acum mai mult câştig să urmeze fabricarea postăvurilor şi altor ţesături”. Rezultatul: grâul ameninţă să încolţească „pe ogoare, din lipsă de lucrători ca să-I ridice”. Parlamentul îşi propune să interzică munca în manufacturi „pe timpul recoltei ae grâu şi de alte grâne” (256)! Muncă continuă, munca discontinuă? Să nu uităm că, în calculele sale, Vauban atribuie artizanului 120 de zile Iucrătoare pe an; zilele de sărbătoare în care nu se lucrează – ele sunt numeroase – şi ocupaţiile sezoniere mănâncă restul anului. Separarea se face prin urmare prost şi tardiv. Iar Goudar (257) greşeşte neîndoielnic atunci când vorbeşte despre un divorţ geografic între industrie şi agricultură. Tot aşa, eu nu prea cred în realitatea acelei linii care, „de la Laval la Rouen, Cambrai şi Fourmies”, desparte, după Roger Dion (258), două Franţe, una la nord, cea prin excelenţă a meseriilor tradiţionale, alta la sud, cea a podgoriilor. Nu avea Languedocul, presărat cu podgorii, după intendentul din Basville (259), 450 000 de lucrători textil işti prin 1680? Iar într-o zonă viticolă, cum este generalitatea de Orl6ans, recensământul din 1698 număra în acelaşi timp 21 840 de podgoreni proprietari şi „12 171 de meseriaşi răspândiţi prin târguri şi prin sate”. Este adevărat, pe de altă parte, ca munca la domiciliu nu îşi găseşte mediul cel mai potrivit în familiile de podgoreni, în care regula este bunăstarea. Aşa, de pildă, la Arbois într-un ţinut al vinului, industria textilă nu se poate stabili din lipsă de mână de lucru (260). La Leyda, activitatea postăvăriilor, atât de viguroasă în secolul al XVII-lea, nu poate găsi nici un fel de ajutor în zona sa rurală apropiată, care este prea bogată. Atunci când, îa secolul al XVIII-lea, ea va avea absolută nevoie de acest ajutor, va trebui să se adreseze unor zone rurale sărace, îndepărtate de ea. Iar aceste zone, destul de ciudat, au devenit marile centre textile moderne ale Olandei (261). Industria-providenţă; Industria se explică, într-adevăr, printr-o sumedenie de factori şi de impulsuri. Lucea, mătăsă-reasa, a devenit încă din secolul al XIII-lea, „din lipsă de pământ [în jurul ei şi care să-i aparţină],. Într-atât de industrioasă, îneât este proverbial numită Republica furnicilor”, pretinde Ortensio Landi, într-unui din ale sale Paradossi 0 (1543) (262). In Anglia, pe coasta Norfelkului, apare pe neaşteptate, în secolul al XVI-lea, o industrie de ciorapi coloraţi tricotaţi. Nu întâm-plător. Coasta adăposteşte o succesiune de porturi pescăreşti mărunte, cu cheiuri pline de năvoade. Bărbaţii se duc până în Islanda sau vânează în marea Nordului heringii, scrumbiile, şproţii. O uriaşă mână de lucru feminină, întrebuinţată la săratul peştelui în Salthouscs, „sărătorii”, rămâne neocupată în afara sezonului de pescuit. Această mână de lucru în semi-şomaj a tentat pe negustorii întreprinzători şi a luat naştere o nouă industrie (263). Astfel, adesea, sărăcia este cea care duce de mână preindustria. Colbert, se spune, a pus la lucru o Franţă îndărătnică, nedisciplinată; dar conjunctura întunecată, înpovărarea fiscală ar fi fost de ajuns pentru ca regatul să se arunce în activitatea industrială. Oricât de neînsemnată, cum rămâne adesea, ea este „ca o a doua providenţă”, o portiţă de scăpare. Savary de Bruslons (1760), pornit să fie sentenţios, afirmă: „întotdeauna minunile industriei [notaţi cuvântul folosit fără ezitare] s-au văzut înflorind din sânul necesităţii”. Ultimul cuvânt e de reţinut, în Rusia, pământurile rele sunt partea ţărănimii „negre” – ţăranii liberi, cărora li se întâmplă să importe grâu ca să poată trăi. Dar tocmai la ei se dezvoltă îndeosebi industria artizanală (264). La fel, muntenii din jurul lacului Constanţa, în Jura suabă, sau din zona deluroasă sileziană, prelucrează inul încă din secolul al XV-lea, pentru a compensa sărăcia pământu-rilor lor (265). Iar în Highlands, ţăranii englezi, care n-ar putea trăi din anemicele lor culturi, ies din încurcătură făcându-se unii mineri, alţii ţesători (266). Pieţele târgu'şoarelor în care ţăranii din nordul şi din vestul Angliei îşi aduc bucăţele de postav ţesute în casă, pline încă de grăsimea, Localizări instabile Cu cât este mai puţin legat de pământ, cu atât mai mult este citadin şi cu atât mai puţin se dovedeşte înrădăcinat meseriaşul. Peste nivelul mâinii de lucru ţărăneşti, care, şi ea, are mobilităţile ei (mai ales în regiunile sărace), meşteşugarii stricto sensu sunt cea mai mobilă populaţie. Acest lucru ţine de chiar natura producţiei preindustriale care înregistrează necontenit când creşteri bruşte, când căderi la verticală. Curbele parabolice reproduse în graficul 21 dau o idee despre fenomen. Există un ceas al prosperităţii; apoi totul se schimbă. Un crochiu al imigraţiilor artizanale, care au creeat încetul cu încetul preindustria engleză, o dovedeşte într-un chip admirabil. Meseriaşii, mereu prost plătiţi, obligaţi să-şi facă rost de necesităţile de hrană şi să treacă pe sub furcile caudine ale pieţii, sunt sensibili faţă de orice mişcare a salariilor, faţă de orice scădere de cerere. Deoarece, niciodată nimic nu merge după cum le-ar fi voia, ei sunt migranţi perpetui, „un corp ambulant şi precar care se poate transplanta la cel mai mărunt eveniment” (268). Dacă manufacturile dau faliment, o să avem „o-trecere a lucrătorilor în ţările străine”, scrie cineva din Marsilia, în 1715 (269). Fragilitatea industriei, explică Mirabeau, „Amicul Oamenilor” (270), constă în faptul că „toate rădăcinile ei ţin de degetele lucrătorilor, totdeauna gata să transmigreze ca să urmeze cursul abundenţei reale” şi care rămân „oameni precari”. „Putem noi răspunde de constanţa artiştilor [artizanilor, meşteşugarilor] noştri, ca de imobilitatea ogoarelor noastre?'„ Bineînţeles că nu, răspunde. Dupont de Nemours (271), iar Forbonnais adaugă (272): „Artele sunt ambulatorii, fără doar şi poate”.
— Ele sunt aşa prin tradiţie (confreriile); ele sunt aşa din necesitate, de fiecare dată atunci când condiţiile proaste de viaţă se înrăutăţesc la maximum. „Ca să spunem aşa, ei trăiesc de pe o zi pe alta”, spune în Juma Iul său (1658) un burghez din Reims care nu îi iubeşte. Cinci ani mai târziu, vremurile fiind grele, el constată: „Poporul [] jsi desface munca, dar, cu preţ mic, aşa încât pot s^ trăiască doar cei pricepuţi”; ceilalţi sunt în gpitale sau cerşesc şi „milogesc” pe străzi. În anul următor, 1664, lucrătorii îşi lasă meseria, „se fac salahori sau se întorc în sate” (275). La Londra, situaţia pare doar cu puţin mai bună. O gazetă franceză (274) din 2 ianuarie 1730, amintind că preţul pâinii a scăzut acolo cu doi „soli” (cam 9%), adaugă: „în felul acesta, lucrătorii sunt acum în stare să trăiască din salariile lor”. Prin 1773, după raportul unui inspector al manufacturilor, mulţi ţesători din Languedoc, „fără pâine şi fără mij-ioace de a o avea” (este şomaj), sunt siliţi „să se expatrieze ca să trăiască” (275). De îndată ce apare un accident, un şoc, mişcarea se precipită. Ca de pildă, pornind din Franţa, în ajunul revocării edictului de la Nantes (1685). Ca, de pildă, în Noua Spanie, în 1794, şi, încă mai mult, în 1785-1786, atunci când se declanşează foametea în minele din nord, odată cu oprirea trimiterilor de porumb. Acolo ea s-a năpustit spre sud şi spre Mexico, oraşul tuturor mârşăviilor, „lupanar de infamias y disoluciones, cueva de pica-ros, infierno de caballeros, purgatorio de hombres de bien…” Um martor de bună credinţă propune, în 1786, să se zidească intrările în oraş pentru a-1 apăra de această nouă prostime (276).
În schimb, orice industrie care vrea să se dezvolte izbuteşte să ademenească, din alte oraşe, chiar străine şi îndepărtate, lucrătorii specializaţi de care are nevoie. Şi niciuna nu lasă să-i scape prilejul, încă în secolul al XIV-lea, oraşele flamande încearcă să contracareze politica regelui Angliei care le atrage calfele de ţesători promiţându-le „bere bună, carne bună, paturi bune şi soaţe şi mai bune, fetele englezoaice fiind cele mai renumite prin frumuseţea'lor” (277). În secolul al XVI-lea* încă şi în cel de-al XVII-lea, deplasările de mină de lucru corespundeau adesea unor abandonări, unor dereglări complete a diviziunii inter-naţionale a muncii. De aici, câteodată, o politică eroce pentru a împiedica imigrarea lucrătorilor, a-i opri la graniţe sau pe drum şi a-i aduce cu forţa înapoi. Sau, în oraşele străine, negocierea întoarcerii lor în ţară. În 1757, în Franţa, această politică devine, în sfârşit, perimată. De Ia Paris, mareşalatele de Lyon, Dauphine, Rousillon şi Bourbonais primesc ordinul să înceteze urmăririle împotriva lucrătorilor fugari: ar însemna să risipeşti bajiul public (278). Într-adevăr, vremurile s-au schimbat. În secolul al XVIII-Iea, există o generalizare, o ubicuitate a activităţii industriale, o multiplicitate de legături. Pretutindeni, manufacturi; pretutindeni, industrii rurale. Nu există oraş, nu există orăşel, nu există (mai ales) târguşor, nu există sat, care să nu aibă războaiele lui de ţesut, forjele, ţiglăriile, cărămidăriile lui, joagărele lui. Politica satelor, contrariu a ceea ce sugerează cuvântul mercantilism, este industrializarea, care creşte de la sine, care încă de pe atunci îşi vădeşte efectele sociale păgubitoare, se schiţează uriaşe concentrări muncitoreşti: 30 000 de persoane la exploatările carbonifere de la Newcaslle (279); 450 000 ocupate cu ţesutul în Languedoc încă din 1680, cum spuneam; 15000 000 lucrători textilişti, în 1795, în cele cinci provincii, Hainaut, Flandra, Artois, Cambresis, Picardia, după spusele lui Paires, un reprezentant al poporului în misiune. Adică o industrie şi un comerţ colosale (280).
Odată cu creşterea economică din secolul al XVIII-lea, activitatea industrială se generalizează. Localizată în secolul al XVI-Iea, în cea mai mare parte, în Ţările de Jos şi Italia, ea se dezvoltă de-alungul Europei, până Ia Ural. De aici, mulţimea de lansări şi demaraje rapide, nenumărate proiecte, invenţii, care nu sunt totdeauna invenţii, şi spuma murdară a afacerilor veroase, încă de pe atunci atât de îmbelşugată. De la ţară la oraş şi de la oraş la ţară
Văzute în bloc, deplasările de meşteşugari nu sunt fortuite: ele semnalează valuri de fund. Fie câ Industria mătăsii, de exemplu, trece aproape dintr-o dată, în secolul al XVII-lea, din Mezzo-giorno în nordul Italiei; fie că marea activitate industrială (şi, dincolo de ea. Negustorească) se îndepărtează, odată cu sfârşitul secolului al XVI-lea. De ţările mediteraneene, ca să-şi găsească pământurile de baştină în Franţa, în Olanda, în Anglia şi în Germania – de fiecare dată intervine o mişcare de basculă, plină de consecinţe.
Dar există şi altfel de răsturnări destul de regulate. Studiul lui J. A. Van Houtte (281), care va apare curând, atrage atenţia asupra mişcării de du-te-vino a industriei între oraşe, târguri şi zona rurală de-alungulŢărilor de Jos, din evul mediu până în secolul al XVIII-lea, ba chiar până la mijlocul celui de-al XlX-lea. Pe parcursul acestor zece sau douăsprezece secole de istorie, industria este difuză în zona rurală. De aici. Impresia că este vorba, în acelaşi timp, de ceva original, de ceva spontan, de nedesrădăcinat. Cu toate acestea, în secolele al XHI-lea şi al XlV-lea, preindustria emigrează puternic spre oraşe. În ajunul depresiunii de lungă durată dintre 1350 şi 1450, acestei faze urbane îi urmează un reflux puternic; atunci zona rurală este din nou invadată de războaiele de ţesut, cu atât mai mult cu cât munca urbană, strânsă în corsetul reglementărilor de breaslă, a devenit greu de manipulat, şi mai ales prea costisitoare. Restaurarea industrială a oraşului s-ar îi operat, în parte, în secolul al XVI-lea; apoi zona rurală şi-ar fi luat revanşa, în cel de-al XVII-lea, pentru ca, în secolul al XVIII-lea, să înceapă din nou să piardă pe jumătate. Acest rezumat simplificator indică esenţialul, adică existenţa unei duble claviaturi, oraşul şi zona rurală, în Europa şi, poate, în întreaga lume. In felul acesta, în economia de ieri se introduce o alternativă, deci o anumită supleţe, o posibilitate de joc, deschisă negustorilor întreprinzători şi statului. Are oare dreptate J. A. Van Houtte când afirmă că fiscalitatea prinţului, în funcţie de îap- „^ apasă numai asupra oraşului sau că loveşte Ş1 câmpia, contribuie la crearea acestor regimuri diferite şi a acestei alternanţe de avânt şi de stagnare? Numai un studiu concret ar lămuri lucrurile. Dar un fapt rămâne în afară de discuţie: preţurile şi salariile îşi joacă rolul.
Nu este analog procesul care, Ia sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de-al XVII-lea, duce la dispariţia industriei urbane în Italia şi o fac să basculeze spre oraşele de ordinul al doilea, spre orăşele, târguşoare, sate? Între 1590 şi 1630, drama industrială a Italiei este provocată de concurenţa preţurilor mici ale industriei nordice. Trei soluţii i se oferă, explică Domenico Sella (282), referindu-se la Veneţia, unde salariile au devenit prohibitive: să se retragă către zona ei rurală, să se specializeze în produse de mare lux, să se sprijine, pentru a acoperi insuficienţa mâinii de lucru, pe maşini cu motor hidraulic. În această situaţie de urgenţă, au fost folosite toate cele trei soluţii. Nenorocirea este că prima, întoarcerea oarecum firească la artizanatul rural, n-a fost, nu putea să fie, un succes deplin: într-adevăr, zona rurală veneţiană are nevoie de toate braţele de care dispune: în secolul al XVII-lea, ea se consacră culturilor noi, dudul, porumbul, iar agricultura devine, în mod deosebit, remuneratorie. Exporturile veneţiene de orez spre Balcani şi Olanda cresc continuu. Cele de mătase crudă şi toarsă sporesc de patru ori între 1600 şi 1800 (283). Soluţia a doua, luxul, şi cea de a treia, maşinis-mul, având în vedere puţinătatea mâinii de lucru, se dezvoltă. În ceea ce priveşte maşinismul, observaţii utile a făcut în ultima vreme Carlo Poni (284). Italia secolului al XVII-lea ne apare astfel, încă o dată, cu mult mai puţin inertă decât o prezintă obişnuit istoriile generale. Industria spaniolă, înfloritoare încă de la mijlocul secolului al XVI-lea, şi atât de deteriorată atunci când secolul se încheie, nu s-a lăsat prinsă într-o cursă asemănătoare? Palierul ţărănesc nu i-a putut servi drept zonă de refugiu, atunci când, spre 1558, industria artizanală se revarsă din oraşe spre zona rurală. Iată fapte care, prin contrast, luminează vigoarea poziţiei englezeşti” 3 unde nivelul rural este atât de solid şi foarte de timpuriu legat prin intermediul lânei de industria majoră a postăvurilor.
Jiu existat industrii-pilof} Ajunşi cu explicaţiile-în acest punct, începem să zărim contururile imprecise şi complicate ale pre-industriei. O întrebare stânjenitoare. Poate prematură, şi pe care o sugerează, insidioasă, lumea de astăzi, se pune de la sine: au existat sau nu, sub vechiul regim, industrii-pilot? Asemenea industrii, astăzi, poate ieri, sunt industriile care atrag spre ele capitalurile, beneficiile şi mâna de lucru şi al căror avânt. În principiu, se poate răsfrânge asupra sectoarelor învecinate, antrenân-du-le după ele; este vorba doar despre o posibilitate, într-adevăr, economia veche este lipsită de coerenţă; adesea chiar ea este dislocată, ca în ţările subdezvoltate de astăzi. Drept urmare, ceea ce se petrece într-un sector nu îi depăşeşte neapărat limitele. Aşa se face că, la o primă privire, universul preindustrial nu a avut, n-a putut avea, relieful accidentat al industriei epocii actuale, cu denivelările şi cu sectoarele sale de vârf.
Mai mult încă, luată în întreaga ei masă, această preindustrie, oricât de importantă ar fi relativ, nu determină economia în ansamblu să încline spre ea. Într-adevăr, până la Revoluţia industrială, ea este departe de a domina creşterea, mai degrabă mişcarea nesigură a creşterii; pasul de ansamblu al economiei este cel care, prin defecţiunile şi prin mişcările lui sacadate, domină Preindustria, îi imprimă mersul ezitant şi curbele sincopate. Întreaga problemă sau aproape întreaga Problemă a valorii matriciale a producţiei este Pusă în discuţie. Lucrurile pot fi apreciate mai „ine clacă se pun în lumină autenticele industrii. Dominante” dinainte de secolul al XlX-lea, situ-J '?! PrmiuI rând, aşa cum s-a semnalat de mii de 01”i, în domeniul variat şi vast al textilelor. Această localizare pare astăzi surprinzătoare Dar societăţile de ieri au valorificat stofa, costumul, îmbrăcămintea de ceremonie. Interiorul caselor aparţine de asemenea stofei, perdelelor, tapetului, tapiseriilor, dulapurilor burduşite cu postavuri şi cu ţesături fine. Vanitatea socială acţionează aici din plin, iar moda este suverană. Nicho-las Barbon se bucură că lucrurile şi au aşa (1690): „Moda, schimbarea costumelor, scrie el, este un mare promotor al comerţului, pentru că ea te împinge să cheltuieşti pentru veşminte noi, înainte ca cele vechi să se fi ros; ea este sufletul şi viaţa negoţului; ea […] ţine mişcarea marei bresle a comerţului; ea esle o născocire care face ca omul să se îmbrace ca şi când ar trăi într-o primăvară veşnică; niciodată el nu apucă să vadă toamna veşmintelor sale” (285). Trăiască, prin urmare, stofa, care încorporează o asemenea cantitate de muncă şi care, pentru negustor, mai are şi avantajul de a călători cu înlesnire, relativ uşoară cum este, raportată la valoarea ei.
O să ajungem însă să spunem şi noi, odată cu Georges Marcais (1930) că stofa era altădată, păstrând toate proporţiile, echivalentul oţelului, apreciere pe care şi-o însuşeşte şi William Rapp
(1975) (286)? Diferenţa este că. În ceea ce are ea industrial, textila mai este, în cea mai mare parte, o producţie de lux. Chiar de calitate medie, ea rămâne un articol costisitor, pe care săracii preferă adesea să şi-I fabrice singuri, pe care îl cumpără în orice caz cu parcimonie şi nu ii reînnoiesc urmând sfaturile lui Nicholas Barbon. Clientela populară va fi câştigată abia odată cu apariţia industriei engleze şi mai ales a ţesăturilor de bum bac de la sfârşitul secolului al XVIII-Iea. Dar o industrie cu adevărat dominantă implică o cerere largă. Să citim, prin urmare, istoria textilelor cu prudenţă. De altfel, domniile succesive pe care le relevă ea nu corespund numai schimbărilor de modă, ci şi alunecărilor şi recentrărilor succesive ale producţiei la nivelul de sus al schimburilor. Totul se petrece ca şi cum concurenţii şi-ar disputa neîncetat supremaţia textilelor. 3
În secolul al XHI-lea, lână înseamnă Ţările de jos şi Italia, în acelaşi timp (287); în secolul următor, ea înseamnă mai ales Italia: „Renaşterea italiană? Dar asta înseamnă lina!” exclama Gino garbieri la un recent colocviu. După aceea, devine aproape preponderentă mătasea şi Italia îi datorează ultimele sale ore de prosperitate industrială, în secolul al XVI-lea. Dar preţioasa textilă atinge curând Nordul, Cantoanele elveţiene (Ziirich), Germania (Koln). Olanda după revocarea edictului de la Nantes, Anglia, Lyonul mai ales, care îşi începe atunci cariera de mare centru al mătăsii, continuată până în zilele noastre. Cu toate acestea – o nouă schimbare; în secolul al XVII-lea – postăvurile fine de tip englezesc izbutesc să facă, în detrimentul mătăsii, o străpungere triumfală, prin 1660 dacă ar fi să-i credem pe mercierii francezi (288), şi voga lor se întonde până în Egipt (289). În sfârşit, ultim combatant şi nou învingător, bumbacul. El este de multă vreme în Europa (290). Dar. Împins de către ţesăturile indiene, ale căror tehnici de imprimare şi de vopsire, inedite în Europa, provoacă un puternic entuziasm (291), iată-1 curând în rândul întâi (292). Vor inunda pânzeturile indiene Europa? Toate barajele sunt înlăturate de către intrus. Dacă aşa stau lucrurile, trebuie neapărat ca Europa să înceapă chiar ea să imite India, să ţese, să imprime bumbacul. În Franţa, calea spre fabricarea ţesăturilor indiene este pe deplin liberă începând din 1759 (293). Intrările de materie primă prin Marsilia sunt de 115 000 chintale în 1788. Adică de zece ori mai mari decât în 1700 (294). Yüklə 1,28 Mb. Dostları ilə paylaş:
|