Filosofie

2. Esenţa RTŞ contemporane, consecinţele şi alternativele ei.

Secolul XX se caracterizează printr-o dezvoltare puternică a ştiinţei şi tehnicii. Dezvoltarea cantitativă şi calitativă a forţelor de producţie formează progresul tehnico-ştiinţific, care include dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor de producţie, ştiinţelor naturaliste şi tehnice şi a însăşi omului ca forţă productivă principală a societăţii. Dezvoltarea cantitativă a forţelor de producţie este multiplicarea şi perfecţionarea uneltelor de muncă existente. Dezvoltarea calitativă - crearea uneltelor de muncă principial noi, transformarea radicală a tehnicii. Revoluţia tehnico-ştiinţifică (RTŞ) este schimbarea calitativă radicală a uneltelor de muncă, tehnicii pa baza unirii descoperirilor ştiinţifice cu uneltele de muncă, tehnica prin intermediul cunoştinţelor tehnice aplicative. RTŞ este aşa situaţie cînd marele descoperiri în ştiinţă, revoluţiile ştiinţifice coincid cu revoluţiile în tehnică, cînd practic dispare intervalul dintre descoperirile ştiinţifice şi realizarea lor în practică³. RTŞ apare în a doua jumătate a secolului nostru şi este legată cu microelectronica, cînd revoluţia ştiinţifică coincide cu revoluţia tehnologică. Ştiinţa din formă a cunoaşterei lumii se transformă în mijloc important de transformare a lumii.

În trecut existau diferite elemente de cunoaştinţe ştiinţifice şi tehnice separate. În secolul XVII apare ştiinţa clasică care avea un caracter descriptiv, se baza pe experiment, preponderent se desvolta mecanica. Dezvoltarea dinamică a industriei duce la formarea necesităţii sociale (comanda) de a rezolva anumite probleme tehnice şi creia condiţii pentru realizarea descoperirilor ştiinţifice şi invenţiilor. A doua etapă a dezvoltării ştiinţei - neclasice este legată de descoperirile de la sfîrşitul sec.XIX – începutul sec.XX. Ştiinţa pătrunde în esenţa substanţei şi fenomenelor termodinamice, optice, electrice. Se creiază teoria relativităţii, mecanica cuantică, omenirea pătrunde în procesele atomice şi utilizează energia atomică. A teria perioadă a dezvoltării ştiinţei – postneclasice (a doua jumătate a sec.XX) încearcă de a îmbina ştiinţa clasică cu neclasică şi a forma o concepţie despre lume mai amplă. Practic ea coincide cu RTŞ contemporană. Ea este o nouă viziune ştiinţifică ce organic se uneşte cu tehnica şi tehnologia. Apare un fenomen social calitativ nou – progresul tehnico-ştiinţific (PTŞ) în care ştiinţa ca fenomen spiritual de căpătare a cunoştinţelor esenţial se uneşte cu tehnica ca component al culturii materiale şi instrument de prelucrare a conoştinţelor. Ştiinţa se tehnizează, iar tehnica se scientizează.

Pentru RTŞ este caracteristic pătrunderea în microlume, în adîncul materiei, studierea particulelor elementare în lumea anorganică; studierea lumii organice la nivelul molecular şi submolecular; pătrunderea îm megalume, cosmos; descoperirea noilor tipuri de energie şi utilizarea lor; crearea meterialelor noi sintetice. Dar cel mai principal este că RTŞ a dus la revoluţia tehnologică – schimbarea vechilor tehnologii şi apariţia noilor tehnologii bazate pe cele mai noi descoperiri ştiinţifice şi aplicarea lor nu numai în industrie, ci şi în alte sfere sociale (tehnologii informaţionale, biotehnologii, clonarea ş.a.). Revoluţia tehnologică a dus deasemenea şi la schimbarea locului şi rolului omului în activitatea socială. Dacă în trecut omul era principala forţă de muncă, iar producerea materială consta din trei verigi (omul – uneltele de muncă, tehnica – obiectul muncii), astăzi situaţia se schimbă radical. Revoluţia tehnologică a dus la apariţia verigii a patra – de dirijare şi controlare. Automatele ţi tehnica înlocuiau numai forţa musculară a omului, dar dirijarea procesului de muncă rămînea pe responsabilitatea omului. Astăzi omul este înlocuit şi în domeniul dirijării şi controlării. El nu-i legat de producere, dar îi rămîne funcţia creatoare – de creare şi programare a maşinelor.

Consecinţele progresului tehnico-ştiinţific se observă în toate sferele societăţii contemporane. Acestea sunt automatizarea complexă, electronizarea şi coputerizarea, dezvoltarea cosmonauticii şi biotehnologiilor. RTŞ contemporană poate fi numită încă revoluţie informaţională. Specificul ei constă în aceea, că ea cuprinde nu numai sfera producţiei materiale, dar şi a producţiei spirituale. Activitatea vitală a societăţii într-atît s-a complicat, că pentru rezolvarea problemelor ce apar este nevoie de o informaţie colosală. Informaţia devine cel mai valoros capital in societate, ea devine marfă. S-a constatat, că pentru dublarea volumului producţiei obşteşti informaţia trebuie să se mărească de patru ori, iar pentru mărirea volumului producţiei de zece ori este necesar ca volumul informaţiei să se mărească de o sută de ori. Pentru satisfacerea necesităţilor crescînde în informaţie azi se pregătesc noi specialişti – cognitologi (ingineri pe cunoştinţe). Tot mai mulţi oameni sunt ocupaţi în sfera producerii cunoştinţelor şi serviciilor informaţionale.

RTŞ are următoarele consecinţe:

• 
  se accelerează toate procesele şi ritmurile sociale
  

• 
  se schimbă modul de interacţiune a omului cu tehnica în procesul muncii
  
• 
  se scimbă caracterul şi conţinutul muncii în direcţia creşterii cotei lucrătorilor şi specialiştilor de o calificare înaltă
  
• 
  creşte cota muncii intelectuale în toate sferele sociale
  
• 
  se micşorează cantitatea celor ocupaţi în sfera producţiei materiale şi se măreşte cantitatea lucrătorilor din sfera neproductivă şi deservire. Spre exemplu, în SUA în sfera industriei şi serviciilor informaţionale sunt ocupaţi aproape 80% din toţi lucrătorii, mai puţin de 20% activează în indusrtia tradiţională şi ceva mai puţin de 3% în agricultură. În ţările europene în industria şi serviciile informaţionale sunt ocpaţi 70 – 75% din lucrători⁴.
  
• 
  se schimbă structura socială a societăţii, dispare deosebirea dintre clase
  
• 
  are loc diviziunea muncii în dimensiuni mondiale, tot mai amplu se desfăşoară procesele de cooperare, integrare şi globalizare. Astăzi practic nu se poate produce nimic într-o ţară fără de a ţine cont de standardele internaţionale şi preţurile pe piaţa mondială.
  
• 
  ca rezultat al accelerării proceselor sociale se măreşte presiunea psihoemoţională asupra omului. Ritmurile biologice nu dovedesc să se acomodeze la ritmurile sporite sociale
  
• 
  ca rezultat se schimbă şi structura patologiei umane. Aşa numite boli a civilizaţiei sunt cauzate de consecinţele negative a dezvoltării sociale accelerate. În comparaţie cu secolul trecut azi în societate domină bolile cronice şi neinfecţioase. 80% din toată mortalitatea este din cauza bolilor cardiovasculare (52,5%), oncologice (16 –20%), neuropsihice şi traumatism. Deasemenea răspîndite sunt bolile ereditare, medicamentoase şi iatrogeniile.
  

RTŞ radical schimbă lumea omului şi caracterul existenţei lui. Azi omul trăieşte în lumea informaţională (cu un component al ei – realitatea virtuală) ce modifică mentalitatea, atitudinile şi valorile lui. Activitatea omului devine o forţă geologică puterea cărei poate fi comparată cu puterea naturii, iar uneori chiar o depăşeşte. Multe procese naturale s-au schimbat în rezultatul activităţii umane. Omul a devenit o forţă geologică planetară. Din aceste considerente este justificată noua ştiinţă – noosferologia ca teorie despre noosferă şi activitate raţională a oamenilor. RTŞ n-are alternative, altă cale în dezvoltarea socială nu poate exista. De aceea trebuie de preîntîmpinat consecinţele negative şi imprevizibile a progresului tehnico-ştiinţific. Tehnica dacă iese de sub controlul omului devine o forţă groaznică.
3. Progresul social – sursele, forţele motrice şi criteriile lui.

Că societatea se găseşte în permanentă schimbare şi dezvoltare – este un fapt empiric obsevabil. Însă pentru teorie important este nu constatarea acestui fapt empiric, ci clarificarea următoarelor probleme: putem noi considera aceste schimbări progresive? Care sunt forţele motrice a progresului? Care este conţinutul şi criteriile obiective a progresului social? Care este direcţia dezvoltării sociale?

Noţiunea de progres şi dezvoltare există în istorie încă din antichitate. Mulţi filosofi înţelegeau progresul ca o schimbare naturală a perioadelor istorice, ca o trecere legică de la treptele inferioare la superioare a societăţii. Izvorul progresului era considerat cultura, morala, învăţămîntul. Sociologul italian G.Vico (1668-1744) era reprezentantul dezvoltării ciclice a societăţii, considera că istoria unană trece prin stadii coerente şi legate între ele, generînd un şir de creşteri şi descreşteri. Filosoful francez M.de Condorcet (1743-1794) credea în progresul şi perfectibilitatea speciei umane, ajutat de aplicarea metodelor matematice la ştiinţele morale şi politice. Dezvoltarea societăţii, după părerea lui, are loc în formă de linie ascendentă. Alt filosof francez Ch. Montesquieu (1689-1755) înţelegea progresul ca o legitate naturală, iar moralitatea poporului ca fenomen determinat de condiţiile geografice, viaţa economică, instituţiile religioase şi politice.

Filosoful şi istoricul german O.Spengler (1880-1936) în vestita sa operă “Declinul Occidentului” (1918) neagă progresul social, considerînd istoria nu ca pe o progresie liniară, ci ca înflorirea unui număr de culturi de sine stătătoare, după care apare declinul şi pieirea culturii. K. Popper (1902-1994) în lucrarea sa “Mizeria istoricismului” (1957) afirmă, că noi mergem, dar nu ştim încotro, că ideea dezvoltării societăţii este confuză, încurcată şi deaceea mai corect ar fi să vorbim nu despre progresul social, ci despre schimbări sociale fără indicarea direcţiei. James Frazer (în “Ramuri de aur”) afirmă, că întreaga istorie a neamului omenesc este un şir neîntrerupt de crime, stupidităţi şi imbecilităţi nevindecabile. Pretutindeni şi în toate epocile omul a gîndit prost, a învăţat greşit, a văzut lucrurile anapoda; şi, ceea ce e mai grav, nu s-a putut niciodată dezbăra de aceste păcate ancestrale. “Primitivul”n-a murit, nu l-a omorît nici mesajul lui Iisus Christos, nici Renaşterea, nici ştiinţa modernă.

Un şir de sociologi străini (D.Bell, A. Toffler, R.Aron, W.Rostow şi A.Toynbee) în principiu nu neagă dezvoltarea societăţii, dar nu acceptă nici idea progresului. Ei formulează ideea dezvoltării ciclice a civilizaţiilor locale. Istoria omenirii nu există ca un proces unic, ea constituie istoria apariţiei, dezvoltării şi declinului unor civilizaţii locale, adică înglobează istoriile specifice ale acestora. Reprezentanţii concepţiei civilizaţiilor locale consideră că ideea dezvoltării lumii ca proces unic caracteristic pentru toată lumea este rezultatul extinderii nejustificate a particularităţilor istoriei Occidentului asupra întregii omeniri.

La baza civilizaţiilor stau valorile religiilor mondiale, care sunt şi reperele în dezvoltarea omenirii. Forţele motrice în dezvoltarea sociumului sunt minoritatea creatoare (elita), care este capabilă de a atrage după sine majoritatea inertă. Maturizarea şi înflorirea civilizaţiei este urmată, în opinia lui A.Toynbee, de declin şi de destrămarea ei. Civilizaţia se descompune în societăţi şi state mai mici, în clase şi pături sociale. Însă cea mai mare sciziune este în sufletele oamenilor care ofensează, jigneşte sentimentele, comportamentul, viaţa oamenilor şi se manifestă în toate sferele vieţii sociale. Deaceea apariţia fiecărei civilizaţii ţine de geneza noilor forme de religie.

Concepţia materialistă a istoriei afirmă, că dezvoltarea ascendentă, progresivă a societăţii este o legitate generală. Dezvoltarea ascendentă a societăţii este determinată de caracterul creator al muncii, capacitatea societăţii de a produce şi reproducerea lărgită a bunurilor materiale si spirituale. În procesul dezvoltării istorice are loc acumularea mijloacelor şi rezultatelor activităţii creatoare a oamenilor, perfecţionarea relaţiilor sociale, ce se manifestă în diferite tipuri de dezvoltare. Progresul este dezvoltarea în formă ascendentă de la inferior la superior, de la simplu la complex. Regresul este o dezvoltare descendentă de la superior la inferior, de la complex la simplu. Dacă progresul este o tendinţă dominantă un dezvoltare, regresul este o abatere de la tendinţa ascendentă, este o criză, decădere, o reîntoarcere la formele învechite. Progresul şi regresul sunt două tipuri contrare a dezvoltării şi practic există împreună, progresul în unele domenii este însoţit de regres în altele. Ele caracterizează dezvoltarea atît a sistemului în întregime, cît şi elementelor lui.

Progresul social este o legitate obiectivă ce caracterizează dezvoltarea ascendentă a tuturor sferelor sociale. Conţinutul progresului social este dezvoltarea multilaterală, cantitativă şi calitativă a elementelor constitutive a societăţii - forţelor de producţie, tehnicii, cunoştinţelor tehnice şi naturaliste, culturii materiale şi spirituale, moralei, artei, structurilor sociale şi politice ş.a. Izvorul progresului social sunt contradicţiile modului de producţie, rezolvarea cărora duce la perfecţionarea, dezvoltarea ascendentă a societăţii. Fiindcă contradicţiile modului de producţie se rezolvă prin activitatea oamenilor, forţele motrice şi subiectul progresului social sunt masele populare, grupurile sociale, clasele şi activitatea lor materială şi social-politică. Dezvoltarea progresivă a societăţii este de neconceput fără lupta cu fenomenele regresive (conservatism, reacţia, restauraţia, contrrevoluţia).

Există două dimensiuni a progresului: pe orizontală – gradul de dezvoltare economică, tehnologică şi verticală – dezvoltarea spirituală, morală. Deci criteriu obiectiv al progresului social este nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, caracterul orînduirii social-economice şi instituţiilor suprastucturii, nivelul dezvoltării ştiinţei şi culturii. În relaţiile economice indicile progresului depind de caracterul relaţiilor de producţie. În relaţiile politice criteriul progresului va fi caracterul luptei pentru puterea de stat. Caracterul progresului moral trebuie de văzut în îndeplinirea datoriei sociale de către oameni. Criteriul progresivităţii artei constă în coincidenţa idealului estetic a societăţii cultura idealul forţelor progresive. Sănătatea individuală şi socială deasemenea este un criteriu a progresului social. În acest indice (sănătatea individuală şi socială) se acumulează la urma urmei tot ce a realizat societatea în aspectul social-economic, ştiinţific şi cultural. Însă cel mai principal este criteriul general-sociologic - nivelul de dezvoltare a personalităţii, gradul de libertate şi democratizare a societăţii.

Libertatea se manifestă prin însuşirea de către subiect a celor mai importante valori a societăţii ce coincid cu scopul şi interesele lui. Libertatea este garanţia puterii statului. Statele totalitare par puternice datorită propagandei sale, capacităţii de a înnăbuşi orice conflict încă în germene, repezeciunii şi confidenţialităţii acţiunilor politice. Regimurile totalitare duc în eroare oamenii care consideră pe tiran drept salvator. În ţările libere decizia puterei este criticată permanent, însă această critică duce la corectarea greşelilor. Tiranul niciodată nu corectează greşelile sale fiindcă el ascultă numai vocea slugoilor. Libertatea politică este garanţia libertăţii juridice.

Criteriu al progresului social sunt şi posibilităţile reale de manifestare a forţelor şi capacităţilor omului. Activitatea socială a omului este un proces de interacţiune cu alţi oameni. Relaţiile sociale formează trăsăturile caracteristice a personalităţii, scopurile şi interesele ei, capacităţile şi necesităţile individului. Scopurile şi intenţiile omului sunt reflectarea posibilităţilor ce apar în societate. Capacităţile omului depind de nivelul dezvoltării ştiinţei şi tehnicii educaţiei şi învăţămîntului, de totalitatea şi valoarea relaţiilor interpersonale. Schimbarea relaţiilor sociale în procesul dezvoltării societăţii duc la schimbarea trăsăturilor esenţiale a personalităţii.

Progresul social ca dezvoltare a tuturor sferelor societăţii se bazează pe avansarea cantitativă şi calitativă a acestor sfere – ştiinţa, morala, arta, tehnica, ocrotirea sănătăţii, învăţămîntul public, asigurarea socială ş.a. Temelia şi sursa tuturor schimbărilor este nivelul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, de acestea depinde dezvoltarea economiei, producţiei sociale, sferei sociale şi spirituale. La sfera socială se referă ocrotirea sănătăţii, învăţămîntul public, asigurarea socială, ordinea publică, securitatea. Sfera spirituală (religia, arta, literatura, muzica ş.a.) este condiţia necesară pentru dezvoltarea omului, capacităţilor lui creatoare. Deci progresul tehnico-ştiinţific determină dezvoltarea sferei sociale şi spirituale şi la rîndul său depinde de dezvoltarea acestora.

Binele şi răul sunt categorii morale. Binele este ceea ce societatea acceptă, recomandă pentru membrii săi, ceea ce aprobă din comportarea indivizilor şi consideră că trebuie de făcut în viitor. Răul, dimpotrivă, este ceea ce orice morală intrezice, dezaprobă. Bine (moral ) era considerat tot ce corespundea intereselor, aspiraţiilor, speranţelor oamenilor şi rău (imoral) – tot ce contravenea lor. De cînd a apărut omul permanent cugetă despre rău şi nu numai din considerente că răul există şi persistă. Dar şi deaceea că există şi un paradox al răului: dacă nu se luptă cu răul, atunci el poate să domine şi să cauzeze şi mai mari suferinţe, iar dacă se luptă cu răul, atunci se poate molipsi de el şi instaura şi mai mult rău în societate. Omul este permanent pătruns de contradicţii irezolvabile – el este predestinat pentru bine, dar des face rău. Binele şi răul au caracter relativ, niciodată n-au avut un conţinut strict determinat, ele au evoluat de la epocă la epocă, de la popor la popor, de la clasă la clasă, conţinînd în sine diferite semnificaţii, chiar şi contrare. Spre exemplu, canibalismul, sclavia au fost considerate pe timpul său un bine, erau perfect morale pentru societăţile respective. 99% din tot sîngele şi lacrimile vărsate pe parcursul istoriei omenirii s-a făcut din intenţii “bune”. Cruciaţii cu focul şi sabia întroduceau credinţa în diferite popoare şi considerau că fac bine. Deci trebuie de conştientizat aceste categorii şi de formulat o strategie efectivă de luptă cu răul.

Violenţa şi folosirea forţei a fost o metodă de rezolvare a problemelor şi conflictelor. Se considera, că cine este mai puternic, acela are dreptate. Principalul gînditor social care a recomandat sau glorificat violenţa ca pe un instrument politic a fost inginerul, filosoful şi teoreticianul francez al socialismului Georges Sorel (1847-1922). Marxismul (şi mai ales V.Lenin) absolutiza violenţa în procesul revoluţionar de trecere de la o formaţiune social-economică la alta, de rezolvare a contradicţiilor antagoniste. Experienţa revoluţiilor din 1789, 1917 ş.a. ne obligă să cugetăm despre costul (preţul) progresului. Sunt oare justificate schimbările produse de revoluţii cu atîtea cheltuieli şi jertfe imense? Trebuie de recunoscut, că violenţa ca metodă de rezolvare a conflictelor în întreaga istorie astăzi s-a epuizat. În societatea civilizată şi democratizată toate problemele trebuie să se rezolve fără violenţă, pe cale paşnică şi politică. Teoreticienii fundamentează o etică a non-violenţei. În rezolvarea problemelor conflictuale să ne conducem de următoarele principii:

• 
  să ne refuzăm de ideea că numai noi deţinem adevărul, avem dreptate
  
• 
  trebuie să înţelegem că şi noi putem fi în locul adversarului
  
• 
  cum n-ar fi de rău adversarul – el are posibilitatea să se schimbe
  
• 
  nu trebuie de insistat pe părerea proprie, dar nu trebuie de negat părerea oponentului (că şi el poate să aibă dreptate)
  
• 
  încercaţi de a transforma duşmanii în prieteni şi împreună de luptat cu răul⁵.
  

4. Cultura, esenţa şi conţinutul ei.

Filosofia socială reprezintă procesul istoric ca proces de dezvoltare a culturii.Noţiunea “cultura” se referă la categoriile fundamentale a cunoştinţelor sociologice contemporane. Este foarte dificil de a numi un alt cuvînt care ar avea tot aşa o multitudine de semnificaţii şi sensuri. Savanţii culturologi contemporani în cercetările sale atestă un interes colosal faţă de acest fenomen. După părerea savanţilor americani A.L.Kroeber şi C.Kluckhohn din anul 1871 pînă în 1919 au fost formulate 7 definiţii a culturii (prima definiţie aparţine etnografului englez E.Tylor), iar din 1920 pînă în 1950 - mai mult de 180 de definiţii. Astăzi numărul lor poate fi exprimat cu patru cifre.

A da definiţia culturii este foarte greu, deoarece această noţiune extrem de generală nu poate fi exprimată printr-o trăsătură adecvată şi general cunoscută. În linii generale se poate spune că cultura este totalitatea valorilor materiale şi spirituale create şi acumulate în procesul istoric de dezvoltare a omenirii, în procesul cunoaşterii, transformării şi stăpînirii naturii şi societăţii. Ea este mijloc şi măsură de asimilare a realităţii naturale şi ssociale şi în acest sens cultura este a doua natură. La sfera culturii se referă obiceiurile şi tradiţiile, credinţele şi practicile religioase, operele de ştiinţă, filosofie, literatură şi muzică, arhitectură, pictură, sculptură, artele decorative şi aplicative. Cultura se referă la domeniul spiritului şi intelectului, prin ea omul satisface cerinţele sale spirituale şi intelectuale, revelarea de sine, descoperirea necunoscutului, explicarea misterului şi plăcerea frumosului. Deatîta logic ar fi de a determina cultura în dependenţă de unele sau altele aspecte ale ei. În literatura filosofică se evidenţnază un şir de abordări destul de acceptate în conştientizarea fenomenului cultură: activitaţional, axiologic, semiotic, structuralist, sociologic şi umanitar. Deasemenea se evidenţiază şi modelele principale a culturii: naturalist, clasic, neclasic ( modern) şi postmodern. Toate ele reesă din caracterul concret istoric, de conţinut şi logico-formal a fenomenului culturii şi contrapunerea lui cu aşa noţiuni ca civilizaţia şi formaţia.

În aspectul activitaţional cultura se interpretează ca un mod specific de organizare şi dezvoltare a acitivităţii umane, ca o realizare, tehnologie a activităţii sociale. Cultura este un proces dinamic ce se realizează unitatea momentelor subiective şi obiective.

Aspectul axiologic interpretează cultura, lumea valorilor materiale şi spirituale, ca un sistem ierarhic organizat de idealuri şi norme importante pentru societatea concretă. Problema principală a acestui aspect se referă la conştientizarea naturii valorilor, geneza şi semnificaţia lor general-umană.

Aspectul semiotic interpretează cultura ca ceva ce are o natură simbolică comunicaţională. Aici semnele, simbolurile sunt mijloace pentru realizarea valorilor şi semnificaţiilor culturii şi sunt cele mai accesibile pentru studiere. Deci abordarea semiotică a fenomenelor culturii ne permite de a evidenţia mecanisme specifice de moştenire socială, memoria socială ce se deosebesc de mecanismele biologice.

Abordarea structuralistă priveşte cultura ca o totalitate structurată de elemente sociale, modele culturale, scheme de comportament ce există în societate şi exprimă valori culturale care reglementează activitatea oamenilor în diferite sfere.

Aspectul sociologic interpretează cultura ca instituţie socială care atribuie societăţii o calitate sistemică şi asigură o integritate stabilă spre deosebire de natură. Abordarea sociologică analizează cultura din punct de vedere a funcţionalităţii ei (respectiv şi a diferitor subsisteme culturale ca cultura materială, sipituală, politică ş.a.) şi rolul ei în determinarea activităţii şi comportamentului oamenilor în societate.

Aspectul umanitar priveşte cultura ca manifestare a esenţei umane şi important factor a perfecţionării omului. Cultura cuprinde totae sferele vieţii sociale şi este ca un proces de reproducere a omului în totalitatea lui de însuşiri şi necesităţi, este măsura umanului în om. Individul pentru a deveni om trebuie să asimileze valorile culturale acumulate de societate. Omul creează cultura şi în acelaşi timp el este creat de cultură.

În sfîrşit putem evidenţia şi aspectul informaţional. Conform acestui aspect cultura este privită ca conţinutul informaţiei sociale legată de experienţa omului, de multipla activitate a lui. La nivelul individului informaţia se prelucrează şi se reproduce în memoria omului. La nivelul societăţii informaţia se acumulează, prelucrează, se transmite prin intermediul culturii, ea este parte componentă a memoriei sociale.

În sens îngust cultura este totalitatea de idei, valori, convingeri, norme şi modele de comportament caractristice pentru unii indivizi ori colectivităţi. Ca fenomen spiritual ea este compusă din componentul simbolic (cunoştinţe şi simboluri formulate şi exprimate în limbaj) normativ-valoric (totalitatea de obiceiuri, tradiţii, norme sociale şi sistemul de valori). Individul ca să devină om trebuie să asimileze totalitatea de valori acumulate de societate, să le transforme din valori general-umane în valori personale. În acest sens cultura este nu numai proces de creare a lucrurilor şi valorilor, dar şi forma de autodeterminare şi manifestare a omului, autoreproducere şi creare a lui.

În istoria filosofiei culturii s-au evidenţiat cîteva modele culturale. Primul model - naturalist, reducea cultura la formele de manifestare a ei, la obiecttele şi lucrurile concrete. Cultura era privită ca ceva natural, ca o treaptă mai superioară a evoluţiei naturii, ca o realizare a capacităţilor a omului natural.

În sec. XIX se formează modelul clasic a culturii. Cultura este rezultatul emancipării omului de dependenţa strictă de lumea naturală şi divină, este rezultatul a activităţii raţionale umane. Omul ca subiect al culturii, ca fiinţă raţională creează, cultivă produsele culturii, inclusiv şi capacităţile sale spirituale. În aşa abordare cultura se confundă cu cultura spirituală. Acest model al culturii a trezit o nesatisfacţie din cauza caracterului ei speculativ şi incapacitatea de a explica esenţa şi specificul culturii.

Apariţia paradigmei aliniarităţii, suspiciunii dezvoltării progresive liniare a culturii, interesului tot mai mare referitor la dialogul culturilor a dus la formarea unui nou model de cultură - modelul neclasic (modern). Acest model a culturii este orientat la viaţa cotidiană şi înţelege cultura personalităţii, etnosului, societăţii ca diferite elemente a realităţii culturale ce interacţionează între ele. În conformitate cu acest model cultura funcţionează la nivelul individului şi mai concret la nivelul sentimentelor şi emoţiilor (şi nu ca concepere raţională a realităţii). Deaceea în modelul neclasic (modernist) al culturii predomină scepticism, pesimism, ideea absurdităţii ş.a.

Atît modelul clasic cît şi neclasic se bazează pe subiectul absolut, că el tot ştie şi poate totul, că cultura în întregime depinde de subiectul individual. În modelul clasic cultura este produsul raţional al subiectului şi există ca totalitatea norme şi tradiţii stricte. În modelul neclasic cultura este ca ceva excepţional, ca ceva ce depinde de specificul individului şi se ignorează caracterul general-uman al culturii. Modelul postmodernist neagă aceste extremităţi, neagă posibilitatea de a reduce multiplele forme de manifestare a culturii la ceva unic. Natura nu mai este obiectul manipulării omului conform dorinţelor lui. Subiectul culturii nu mai este subiectul absolut. Cultura este rezultatul subiectului individual şi social, are caracter individual şi supraindividual. Toate aceste modele şi abordări sînt extrem de importanţe pentru înţelegerea integrală a fenomenului culturii, pentru evitarea unilateralităţii, ele completează unul pe altul şi contribuie la cunoaşterea mai profundă a culturii.