Filosofie

5. Civilizaţia ca formaţiune socioculturală.

Noţiunea de civilizaţie este strîns legată cu noţiunea de cultură şi în istoria teoriei sociale aceste noţiuni ori se confundau (se foloseau ca sinonime) ori se contrapuneau ca diferite entităţi. A.Toynbee şi P.Sorokin determină civilizaţia ca anumită treaptă de dezvoltare a culturii a unor popoare şi regiuni. L.Morgan considera civilizaţia ca o etapă de dezvoltare a omenirii ce urmează după barbarism. O.Spengler considera civilizaţia ca o treaptă finală a dezvoltării culturii ce se caracterizează printr-un nivel înalt de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii şi degradarea artei şi literaturii. Civilizaţia, după părerrea lui eeste soarta inevitabilă a culturii, consecinţa logică, finalizarea şi sfîrşitul culturii. N.Berdeaev şi S.Bulgakov înţeleg civilizaţia ca un nivel înalt de dezvoltare a activităţii materiale a omului (uneltele de muncă, tehnica şi tehnologia), iar cultura ca manifestare spirituală a omului. Dar aşa contrapunere nu reflectă adecvat contradicţiile lumii contmeporane.

Analogic interpretează această categorie vestitul istoric român O.Drîmba. “Civilizaţia înseamnă totalitatea mijloacelor cultura ajutorul cărora omul se adaptează mediului (fizic şi social), reuşind să-l supună şi sţ-l transforme, sş-l organizeze şi să i se integreze. Tot ceea ce aparţine orizontului satisfacerii nevoilor materiale, corpului şi securităţii înseamnă civilizaţie. În sfera ei întră alimentaţia, locuinţa, îmbrăcămintea (nu însă şi podoabele), construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, tehnologia în general, activităţile economice şi administrative, organizarea socială, politică, militară, şi juridică. De asemenea, educaţia şi învăţămîntul – dar în măsura în care aceste procese răspund exigenţelor vieţii practice”⁶.

Cultura este civilizaţia în construcţie, civilizaţia virtuală şi în acest sens ea poate apărea ca fiind contradictorie în raport cultura treapta de civilizaţie premergătoare. Civilizaţia este cultura în acţiune, devenită viaţă socială cotidiană, trăită de oameni într-un fel anumit, în structurile lor sociale, în stare de funcţionare. Cultura se “depozitează” în civilizaţie. Civilizaţia nu este numai rezultatul efortului culturii, ci şi baza de pornire şi realizare a oricărei culturi.

Civilizaţia este o structură socioculturală şi prin aceasta ea se deosebeşte de formaţie ca un sistem de legături sociale fără de referire la cultură. De aici apare posibilitatea de a folosi civilizaţia pentru caracteristica unor societăţi spaţial-locale cu o cultură specifică. Alt fel vorbind, în lume există nu civilizaţie, ci o multitudine de civilizaţii locale, capabile să păstreze particularităţile sale tipice în diferite formaţiuni sociale.

Contrapunerea civilizaţiei şi culturii se trage din contradicţiile profunde dezvoltării civilizaţiei, care generează în procesul dezvoltării sale violenţă, războaie, distrugerea culturii, înstrăinare şi exploatare, bogăţie unora şi mizerie altora. Totuşi confruntarea acestor noţiuni nu este justificată teoretic, fiindcă fără cultură existenţa civilizaţiei este de neconceput, deoarece ea îşi pierde subiectul său - omul, capabil de a reproduce condiţiile civilizaţiei şi de a o dezvolta.

Multitudinea culturilor în limitele civilizaţiei nu exclud existenţa momentelor comune, problemelor şi principiilor comune, spre exemplu, principiului umanismului, interacţiunii, interpătrunderii şi îmbogăţirii reciproce a culturilor. Acel fapt, că aceste procese se petrec nu fără contradicţii, nu anulează importanţa lor pentru progresul civilizaţiei. Chiar şi diferite formaţiuni sociale - fiecare în felul său aduc aportul său în dezvoltarea civilizaţiei.

Formaţia şi civilizaţia sunt diferite modalităţi în dezvoltarea societăţii ca sistem integral. Cum nu se poate cunoaşte mecanismele dezvoltării oricărei societăţi studiind numai elementele bazei şi omitînd pe cele suprastructurale, tot aşa este imposibil de a înţelege tainele dirijării dezvoltării sociale orientîndu-ne ori numai la aspectul formaţional, ori numai la civilizaţional. Formaţia este o noţiune socioeconomică, iar civilizaţia - noţiune socioculturală.

Noţiunea formaţiune are sens ca principiu de creare sistemică a orînduirii social-economice şi politice a societăţii date. Formaţiile se deosebesc după formele proprietăţii dominante. Trecerea de la o formaţiune la alta este determinată de schimbul formelor proprietăţii asupra mijloacelor de producere care are loc ca rezultat a progresului forţelor de producţie şi care deschid noi posibilităţi în activitatea umană şi formarea noilor relaţii sociale.

Noţiunea civilizaţie cuprinde aspectele sociale şi culturale a vieţii societăţii, ea este o etapă în istorie care se începe cu ieşirea din starea naturală, adică de la comuna primitivă şi se dezvoltă mai departe, prezentînd o succesiune în procesul evoluţiei societăţii.

Odată cu aceasta tot mai intens se afirmă, că în istorie de fapt există mai multe civilizaţii - capitalistă, comunistă etc. În fine abordarea civilizaţională îşi pierde caracterul său relativ sinestătător şi se supune abordării formaţionale. În acest sens civilizaţia se reduce la o noţiune secundară necesară numai pentru a preciza careva momente a formaţiunii social-economice. Dacă teoria formaţională este orientată spre a evidenţia legităţile societăţii proprii pentru anumite etape istorice, structurile fiecărui acest etap, atunci abordarea civilizaţională rezolvă complet alte probleme. Prima - analiza mecanismelor sociale a activităţii umane care asigură posibilitatea existenţei societăţii la etapa (civilizaţia) dată şi care o protejează de dezagregare şi degradare. Aceste mecanisme permanent se dezvoltă, perfecţionează ori se destituie. Dacă unul sau altul mecanism se înlătură atunci încep a degrada şi structurile sociale dependente de aceste mecanisme. Fiecare civilizaţie următoare este şi un pas înainte în dezvoltarea societăţii. Pieirea unor sau altor civilizaţii în trecut n-a stopat mişcarea istorică, fiindcă acestea erau nişte catastrofe locale. Progresul civilizaţiei în totalitatea ei contradictorie totuşi era legat de dezvoltarea şi perfecţionarea mecanismelor ei sociale. Aceste mecanisme asigură pentru societatea contemporană dezvoltarea forţelor de producţie, ştiinţei şi tehnicii, menţin o stabilitate respectivă a relaţiilor sociale.

A doua problemă care rezolvă abordarea civilizaţională este evidenţierea factorului uman, mecanismelor formării personalităţii omului civilizat, analiza culturii ca măsura dezvoltării omului, capacităţilor lui activitaţionale.

Noţiunea civilizaţie este o noţiune mai amplă decît formaţia, ţnsă volumul ei nu trebuie înţeles simplist - nu se poate, spre exemplu, de afirmat, că civilizaţia este formaţia plus sfera culturii societăţii date. Deosebirea acestor noţiuni este determinată şi de caracterul neadecvat a legăturilor structurale a fenomenelor şi proceselor sociale.

Aşa dar noţiunile civilizaţie, formaţie şi cultură nu pot fi egalate, identificate, măcar că în acelaşi timp ele sînt strîns legate.

6. Problemele globale – originea, criteriile şi clasificarea lor.

Pentru civilizaţia contemporană este caracteristic cooperarea, integrarea şi globalizarea. Apariţia fenomenului globalităţii este condiţionat de unitatea omenirii cu natura terrei, unitatea relaţiilor economice, proceselor sociale şi soartelor istorice a diferitor ţări, interdependenţa proceselor politice, unitatea culturilor, ştiinţei şi tehnicii. Globalitatea determină soarta omenirii şi generează un şir de probleme, care se numesc globale. Problemele globale sunt rezultatul unui şir întreg de contradicţii socionaturale ce ating lumea şi omenirea în întregime.

Printre factorii ce declanşează aceste contradicţii socionaturale este accelerarea proceselor dezvoltării sociale. De la apariţia omului şi pînă la crearea scrisului a trecut aproximativ 3 mln. de ani. De la scris pînă la tipar a fost nevoie de 5 mii de ani. Trecerea la următoarea etapă în dezvoltarea socială – radio şi televiziunea a avut loc circa 500 de ani. De la televiziune la computerul contemporan – trecerea s-a în 40 de ani.Progresul tehnico-ştiinţific contempran a produs şi mai mari schimbări în societate. Considerabil s-a amplificat presiunea antropogenă a omului asupra naturii. Forţele omului înarmat cu tehnica contemporană sunt comparabile cu forţele naturii ori chiar le depăşeşte. Alt factor ce agravează contradicţiile socionaturale este creşterea permanentă a populaţiei planetei. La începutul erei noastre pe pămînt trăiau circa 200 mln. de oameni. Pentru dublarea acestei cifre a fost nevoie de 13 secole, a doua dublare a avut loc în timp de 6 secole. La începutul sec. XIX pe pămînt locuiau 800 mln, iar la sfîrşitul acestui secol – 1,7 mlrd. În 1962 avem 3,2 mlrd. de oameni, astăzi – 5,6 mlrd. Creşterea necontrolată a populaţiei şi mai mult agravează alte probleme globale.

Problemele globale (din lat. globus, terrae - sfera pămîntească, din franceză global - general, universal) - totalitatea de probleme vital-importante a omenirii care ameninţă existenţa omenirii, de la rezolvarea căror depinde supravieţuirea şi dezvoltarea progresivă a societăţii. Dacă ele nu se rezolvă, atunci asta poate duce la disparişia omenirii. Civilizaţia contemporană, ce se caracterizează prin dezvoltarea puternică a industriei, revoluţiei tehnico-ştiinţifice, duce respectiv şi la activizarea problemelor globale. Ele reiesă din contradicţiile interne a societăţii. Criteriile problemelor globale sunt caracterul lor general-uman, manifestarea lor ca fenomen planetar (ating interesele nu numai a unei ţări ori continent, ci a planetei în întregime), se deosebesc prin caracterul lor complex, interdisciplinar şi ating interesele nu numai a generaţiei de astăzi, ci şi a generaţiilor din viitor. Astăzi se formează un nou domeniu ştiinţific – teoria problemelor globale ori globalistica.

Deosebim următoarele probleme globale (după Frolov I.T.):

1. 
   intersociale, care se referă la interacţiunea diferitor sisteme sociale, state (problema preîntîmpinării războiului termonuclear, dezarmării, dezvoltării economice, depăşirii sărăciei şi înapoierii);
   
2. 
   socionaturale, ce apar din interacţiunea societăţii şi naturii (problemele ecologică, materiei prime, energetică, alimentară).
   
3. 
   antroposociale, care depind de relaţiile dintre om şi societate (problemele PTŞ, învăţămîntului public, culturii, demografice, ocrotirii sănătăţii);
   

O problemă foarte importantă ce reesă din relaţiile intersociale (confruntarea Occident – Orient, USA – URSS) este preîntîmpinarea războiului termonuclear. Este clar, că folosirea armei nucleare va distruge tot ce-i viu şi va face imposibilă viaţa pe pămînt (existenţa oamenilor fanatici şi teroriştilor nu se exclude). Cu destrămarea URSS pericolul unui război termonuclear s-a micşorat, dar nu se exclude. Realitatea de astăzi este aşa, că în locul conflictului mondial au apărut o mulţime de conflicte locale. În aceste conflicte se implică tot mai multe şi mai multe ţări. Războiul mondial poate să apară neintenţionat ca lărgirea conflictelor locale şi pierderea controlului asupra armelor nucleare.

Mai actuală este lichidarea goanei înarmării care se trege încă de pe timpul confruntărilor marilor forţe politice. Goana înarmării duce la producerea (şi vinderea, deci şi a folosirii) armamentului, experimentarea noilor tipuri de armament, respectiv la poluarea mediului ambiant. Complexul industrial-militar şi ştiinţa militară efectuiază cercetări referitor la folosirea războiului geofizic, schimbări în mediul natural ce pot fi folosite în scopuri militare (stimularea cutremurilor de pămînt şi erupţia vulcanilor, declanşarea ploilor torenţiale, distrugerea stratului de ozon, perturbări atmosferice cu scopul de deregla sistemele de comunicare şi dirijare a rachetelor ş.a.).

Problema ecologică⁷ este rezultatul ineficacităţii producţiei sociale contemporane şi atitudinea neraţională, exploatarea prădătoare a naturii, poluarea mediului ambiant. Activitatea antropogenă cuprinde toate sferele naturii, nu numai biosfera, ci şi cosmosfera. Ea poate să influenţeze multe procese a echilibrului natural în dimensiuni planetare. Spre exemplu, cînd s-a format Moldova resursele forestiere constituiau 70% din suprafaţă, astăzi – numai 15%. Degradarea şi eroziunea solurilor cuprinde 26% din suprafaţă. Dacă în 1976 Cartea Roşie erau incluse 29 specii animale şi 26 specii vegetale, astăzi în această carte sunt incluse 110 specii a regnului animal şi 131 specii a regnului vegetal⁸. Creşte contradicţia dintre posibilităţile biosferei şi necesităţile sociale, degradarea mediului ambiant devine tot mai mare. Astăzi potenţialul economic mondial a crescut de 20 de ori în comparaţie cu începutul sec.XX. În perioada postbelică s-a folosit resurse minerale aproximativ atîta, cît în toată istoria precedentă. În ultimii 25 de ani consumul resurselor energetice s-a mărit de 3 ori, produselor petroliere – de 5 ori, energiei electrice – de 7 ori. Producţia industrială, luînd din natură 100 de unităţi de materie primă, foloseşte numai 3 – 4, iar 96 unităţi le aruncă în natură în formă de deşeuri. Confruntarea ecologică direct ori indirect imlică majoritatea ţărilor lumii. Atitudinea negospodărească, neraţională către natură poate să ducă la consecinţe imprevizibile.

Deci, componentele principale a problemei globale ecologice sunt resursele (de materie primă şi energetice) şi strategia activităţii de protecţie a naturii. La resurse se referă nu numai materia primă şi resursele energetice, ci şi resursele fără de care este imposibilă viaţa omului – aerul şi apa. O problemă serioasă este apa potabilă ce constituie 2,5 – 3% din toată apa pe pămînt. Actualmente nimeni nu poate spune pe cît timp vom fi asiguraţi cu materie primă şi resurse minerale şi energetice. Este evident că ele sunt epuizabile şi nerestaurabile. Chiar generaţia de azi nu este încrezută nouă ne va ajunge materie primă, dar ce va face generaţia viitoare? La strategia de protecţie a naturii se referă limitarea producţiei şi respectiv a consumului. Orice creştere a producţiei duce inevitabil la mărirea presiunii asupra naturii. Summitul de la Rio de Janeiro din 1992, care a formulat concepţia dezvoltării durabile a omenirii, a ajuns la concluzia că societate contemporană trebuie să limiteze consumul de 10 ori sau să micşoreze populaţia de 10 ori, altfel noi ne vom pomeni în faţa unei catastrofe globale ce va duce la distrugerea civilizaţiei.Alt moment al strategiei activităţii de protecţie a naturii este optimizarea interacţiunii dintre natură şi societate, găsirea acelui nivel ce ar asigura coevoluţia lor. Ultimul moment al acestei strategii este utilizarea ciclurilor închise, producţia fără deşeuri şi biotehnologiile. Astăzi din deşeuri se produce fiecare a treia tonă de oţel, a patra tonă de hîrtie, a cincia tonă de metale colorate. Japonezii produc 80% de hîrtie pentru ziare din maculatură.

Problema ecologică se găseşte în centrul atenţiei şi medicilor şi este în strînsă legătură cu problema ocrotirii sănătăţii. Poluarea mediului nociv acţionează asupra sănătăţii omului. Medicii compară problema ecologică cu un aisberg. La suprafaţă se vede (ceea ce noi ştim despre acţiunea nocivă) numai o treime, iar două treimi (ceea ce noi nu ştim şi consecinţele imprevizibile) se găsesc sub linia de plutire. Ceea ce medicina cunoaşte despre consecinţele negative a poluării mediului este morbiditatea şi mortalitatea sporită a populaţiei, unele devieri fiziologice, biochimice, funcţionale de la starea normală şi unele stări premorbide. Dar există un şir de devieri fiziologice, biochimice, funcţionale de la starea normală de o etiologie necunoscută. Are loc acumularea impurităţilor în organe şi ţesuturi ce pot duce la consecinţe imprevizibile. Apar grupuri de populaţie cu factori de risc social, igienic, genetic sporit.

Orice specie biologică este capabilă să supravieţuiască într-o nişă ecologică foarte limitată, într-o totalitate de condiţii şi factori a mediului strict determinate. În condiţiile civilizaţiei tehnogene posibilităţile adaptării organismului uman la condiţiile de viaţă a mediului înconjurător sunt aproape de epuizare.Omul trebuie să trăiască în armonie cu sine însăşi şi cu mediul ambiant. Tot mai des actualmente se vorbeşte despre ecologia sufletului, ecologia socială. Din aceste considerente abordarea ecologică trebuie să se folosească şi în medicină. Criza ecologică duce la schimbări inprevizibile, la apariţia bolilor noi ori la manifestera atipică a bolilor existente. Biotehnologia, bazată pe ingineria genetică, deasemenea poate provoca consecinţe neprevăzute, la apariţia noilor microorganisme ori la schimbarea calităţilor microbilor existenţi. Medicina trebuie să optimizeze şi relaţiile omului cu mediul natural şi cel artificial. Ultimul tot mai mult domină în viaţa omului şi nu întotdeauna este compatibil cu biologia omului.

A treia grupă de probleme globale – antroposociale sunt nemijlocit legate de om şi existenţa lui individuală. Unii savanţi consideră că exista numai o problemă globală – problema omului, celelalte depind de ea ori sunt modificări a acestei probleme. Ea se referă la problema calităţilor umane – dezvoltarea calităţilor morale, intelectuale, asigurarea modului de trai sănătos, dezvoltării psihice normale ş.a.

Rezolvarea problemelor globale trebuie să fie pe baza PTŞ, prin formarea unei conştiinţe globale noi unde prioritate au valorile general-umane. Deasemenea este necesar de a schimba paradigma morală - de la neîncredere, duşmănie, violenţă la dialog, înţelegerea reciprocă şi colaborare.

Fil.cont

Filosofia occidentală contemporană.

1. 
   Caracteristica generală a filosofiei contemporane.
   
2. 
   Orientările şi curentele scientismului.
   
3. 
   Orientările antropologice.
   
4. 
   Curentele filosofico-religioase.
   

1.Caracteristica generală a filosofiei contemporane.

Există mai multe păreri despre începutul filosofiei contemporane. Unii socot, că filosofia contemporană este o filosofie neclasică şi se începe după filosofia clasică germană. Alţii admit începutul filosofiei contemporane la sfîrşitul secolului trecut, începutul secolului nostru, după primul război mondial, alţii chiar şi după al doilea război mondial. Diversitatea asta de păreri este legată, în primul rînd, de aceea că nu se poate aplica o demarcaţie cronologică strictă. În al doilea rînd, în filosofia contemporană sunt unele curente filosofice elaborate anterior (tomism, kantianism, hegelianism), dar care au o înfăţişare nouă. Şi în al treilea rînd, majoritatea curentelor filosofice ale filosofiei contemporane (pozitivismul, existenţialismul, neospiritualismul, filosofia vieţii ş.a.) au premisele sale filosofice situate în jurul jumătăţii secolului trecut. Probabil corectă este părerea conform căreia se poate admite drept întrare în filosofia contemporană a doua jumătate a secolului trecut.

Filosofia clasică interpreta lumea ca un sistem unic raţional de pe poziţiile paradigmei subiect şi obiect, admiteau că raţiunea este capabilă să cunoască lumea, credeau în progresul ştiinţei, înaintau cerinţa de a cunoaşte lumea cu scopul de a o transforma raţional, că cunoaşterea este accesibilă fiecărui individ. Însă deacum în concepţiile lui A Schopenhauer, F Nietzche şi succesorilor lor apare un scepticism, o convingere că cunoaşterea şi procesul de căpătare a adevărului sunt accesibile nu fiecărui individ, că lumea nu-i un sistem unic raţional, că progresul ştiinţelor a dus la consecinţe groaznice pentru omenire.

Filosofia occidentală contemporană este o filosofie neclasică, se prezintă ca ceva extrem de eterogen, ea are o dinamică specifică, se caracterizează printr-o problematică nouă, prezintă tendinţe noi şi totodată pune intr-o lumină nouă problemele tradiţionale. Filosofia contemporană este concepută ca analiza logică a ştiinţei, ca reflecţie asupra trăirilor personale, ca imagine a lumii obiective, ca antropologie, ca metafizică. Cu alte cuvinte filosofia contemporană prezintă o multitudine de orientări, curente, sisteme ce interacţionează şi înregistrează împreună o dinamică. Filosofia nu se dezvoltă liniar. În filosofia contemporană sunt puse un şir de probleme, care eu un caracter general-uman: lumea şi locul omului în ea, esenţa omului şi menirea lui în lumea contemporană, individul şi omenirea, soarta civilizaţiei umane, unitatea şi multitudinea culturii, problemele globale şi supravieţuirea omenirii ş.a. dar trebuie să facem o deosebire într-o oarecare problemă şi interpretarea ei într-un sistem filosofic, deoarece asta nu-i unul şi acelaţi lucru.

Filosofia occidentală contemporană are următoarele trăsături:

• 
  A înregistrat o “cotitură lingvistică” în urma căreia domeniul comunicării, al limbii este abordat ca un mediu fundamental al existenţei, cunoaşterei şi acţiunii.
  
• 
  Abordează finitudinea existenţei umane ca un reper fundamental al existenţei şi caută să reconstruiască întregul tablou al lumii pornind de la acest reper.
  
• 
  Abordează sensul cunoştinţelor şi acţiunilor ca o problemă cheie a cunoaşterei şi activităţii.
  
• 
  Abordează tehnica ca un domeniu important al vieţii (cultul raţiunii tehnico-ştiinţifice).
  

• 
  Logica şi teoria ştiinţei se află în centrul meditaţiei filosofice.Pe baza reflexivităţii tinde să devină metafilosofie şi să se concentreze devalorizarea asupra condiţiilor formale ale raţionalităţii cunoştinţelor şi acţiunilor.
  

• 
  Tendinţa către misticism şi iraţionalism. Criza spiritualităţii şi normelor şi principiilor morale, care periodic au loc în societate, duc la răspîndirea curentelor mistice şi iraţionaliste. În sec.XX au căpătat o largă răspîndire teoria psihotransmutaţiei a lui G.I.Ghiurdjiev, misticismul cosmic a E.Blavatscaia, neocreştinismul lui D.Merejcovschi, renaşterea spirituală a lui H.Keyserling.
  

• 
  Scientism şi antiscientism.
  

Filosofia clasică se baza într-o măsură oarecare pe ştiinţă, avea un optimism gnoseologic. Gîndirea ştiinţifică era un etalon, model al gîndirii filosofice. În filosofia contemporană se abat de la acest principiu. Scientismul apare ca o consecinţă a RTŞ şi este o absolutizare necritică a ştiinţei, încredere că ştiinţa poate să rezolve absolut toate problemele sociale. La scientism se referă neopozitivismul, raţionalismul critic, neorealismul, postpozitivismul ş.a. Antiscientismul dimpotrivă supune criticii ştiinţa şi tehnica şi pune sub semnul întrebării capacitatea lor de a asigura progresul social. Cere de a limita expansia socială a ştiinţei şi de a o egala cu alte forme a conştiinţei sociale – religia, morala, arta ş.a. La antiscienism se referă existenţialismul, antropologia filosofică, curentele filosofico-religioase.

Care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de filosofia occidentală contemporană? Pînă nu demult în analiza acestei probleme noi ne conduceam de paradigma marxistă – că filosofia occidentală contemporană este reflectarea crizei generale a capitalismului şi că în ea predomină orientările idealiste. Dacă să fim obiectivi, atunci teza despre criza generală a capitalismului nu s-a adeverit şi filosofia occidentală nu poate fi redusă numai la cercul şcolilor idealismului. Orice filosofie adevărată reprezintă chintesenţa spirituală a epocii ei, este un tip specific de gîndire. Din aceste considerente cu cît mai multe tipuri de gîndire există, cu atît mai bine este pentru dezvoltarea spirituală şi socială a omenirii. Filosofia exprimă şi totodată modelează conştiinţa critică a unei epoci, resemnifică şi proiectează perspectivele acesteia. Deci atitudinea noastră către filosofia occidentală contemporană trebuie să fie obiectivă, critică, trebuie să evidenţiem problematica respectivă, soluţionarea ei şi locul acestei filosofii în viaţa spirituală.

2.Orientările şi curentele scientismului.

Pozitivism - curent în filosofia contemporană întemeiat de August Comte (1798-1857)⁹, John Stuart Mill (1806-1873) şi Herbert Spencer (1820-1903). Apare la mijlocul secolului trecut ca reacţie la dominaţia naturfilosofiei, ce pretindea la rolul ştiinţei ştiinţelor şi nu mai putea juca rol progresiv în dezvoltarea spirituală. Filosofia pozitivistă neagă rolul filosofiei ca concepţie generalizată despre lume şi se limitează la ştiinţele concrete (empirice), confirmate de experienţă. Principala problemă în pozitivism este raportul dintre filosofie şi ştiinţă. Pozitiviştii contrapun ştiinţa filosofiei şi socoteau că adevărata ştiinţă este ştiinţa concretă, experimentală. Problemele filosofice le priveau ca fără sens, ca speculaţii metafizice ce nu pot fi verificate experimental. Pozitiviştii reeşeau din faptul, că în în epoca modernă s-au obţinut succese în cunoaştere şi dezvoltarea tehnico-economică prin cerceterea metodică pe baza experienţei, deci prin cercetarea pozitivă. Caracterul pozitiv al precticii ştiinţifice a fost luat ca bază pentru o filosofie pozitivistă.

După A Comte istoria societăţii se desfăşoară pe o linie ascendentă pe care se succed “epoci organice” în care se menţine ordinea socială tradiţională şi “epoci critice” în care se destramă ordinea tradiţională. A Comte considera că marea criză politică şi morală a societăţii actuale este rezultatul unei anarhii intelectuale. Filosofia pozitivistă este preocupată de a afla temelii pentru consensul social. A Comte afirma, că izvorul dezacordurilor sociale se află în metafizică care domină minţile oamenilor şi pune întrebări ce nu pot fi soluţionate într-o manieră nesusceptibilă de contrazicere. Ştiinţa ar fi această modalitate, căci concluziile ei se sprijină pe fapte şi sunt unanim acceptate.

A. Comte socotea, că progresul social este determinat de progresul intelectual. Spiritul uman în dezvoltarea sa trece trei etape: 1) stadiul teologic, în care raţiunea umană caută esenţa ascunsă a lucrurilor şi recurge în explicaţii la forţe supranaturale; 2) stadiul metafizic în care raţiunea umană caută aceeaşi esenţă, dar recurge în explicaţii la entităţi abstracte; 3) stadiul pozitiv în care spiritul uman se dedică descoperirii de legi cauzale pe baze strict experimentale. Pînă în sec.XVII-XVIII predomina capacitatea teologică a raţiunii, iar în societate religia. În sec.XVIII o dezvoltare capătă metafizica, ce duce la dominaţia filosofiei, a însăşi metafizicii, iar în sec.19 capacitatea pozitivă a raţiunii duce la dominaţia ştiinţei.

În dezvoltarea sa filosofia pozitivistă a trecut trei etape:

I etapă - pozitivismul clasic a lui A.Comte, J.S.Mill, H.Spencer. El neagă rolul filosofiei, valoarea cognitivă a cercetării filosofice. După părerea lor problemele şi tezele filosofiei, care au un caracter abstract, nu pot fi nici controlate, nici rezolvate cu ajutorul experienţei, deatîta le declară false ori lipsite de sens. A.Comte şi-a pus scopul de a vindeca cunoştinţele filosofice de boala artificialităţii abstracte. Pentru asta trebuia de restructurat principiile creaţiei filosofice şi scientizat filosofia. Un lucru n-a luat în seamă Comte, că această încercare putea să ducă la transformarea filosofiei în ştiinţă, ori ridicarea ei deasupra ştiinţei în calitate de sintezator a cunoaşterei ştiinţifice, ori lichidarea filosofiei ca fenomen sociocultural. Transformarea filosofiei în ştiinţă presupunea conştientizarea naturii şi funcţiilor ştiinţei. A Comte cosidera că scopul ştiinţei constă nu în explicarea faptelor, ci numai în descrierea lor.

II etapă - empiriocriticismul, curent întemeiat în a doua jumătate a sec. XIX de către E.Mach şi R.Avenarius (cunoscut încă sub numele de “al doilea pozitivism”). Noţiunea de empiriocriticism înseamnă “critica experienţei”. Ca filosofie are scopul de a curăţi experienţa de orice elemente “metafizice” şi de a formula o filosofie a ştiinţelor moderne ale naturii care să depăşească opoziţia dintre materialism şi idealism. Principalele idei a empiriocriticismului sînt teoria “elementelor neutre” ale experienţei, care stau la baza lumii (formulată de E.Mach) şi teoria “coordonării principiale”, conform căreia obiectul nu poate exista fără subiect, iar subiectul fără obiect (formulată de R.Avenarius). Empiriocriticismul la sfîrşitul sec. XIX - începutul sec. XX s-a manifestat ca “idealismul fizic”.

III etapă - neopozitivismul, apare în anii 20 a secolului nostru ca cercul de la Viena şi cuprinde o mulţime de diverse teorii ce au la baza sa teoriile logice ale lui B.Russel (1872-1970) şi L.Wittgenstein (1889-1951). Principalii reprezentanţi - R.Carnap, M.Schlick, N.Reichenbach, G.Ryle, G.Moore, I.Austin, A.Ayer sînt logicieni, matematicieni, reprezentanţi ai ştiinţelor naturii. Ei au încercat de a formula o filosofie după analogie cu logica cu un caracter riguros. Neopozitiviştii înlocuiesc filosofia cu analiza logică a limbajului ştiinţei şi consideră ştiinţifice numai acele probleme care au o soluţionare experimentală, ori logică, ori logico-experimentală. Ei socot că atît materialismul, cît şi idealismul sînt speculaţii metafizice, lipsite de sens. Neopozitivismul, ca şi celelalte varietăţi a pozitivismului, a avut o influenţă asupra multor fizicieni, logicieni şi altor oameni de ştiinţă.