Filosofie

2.Noţiunile fundamentale ale sinergeticii. Mecanismele universale ale acesteia.

Sinergetica are limbajul său ştiinţific extrem de specific. Aici, cum deja am menţionat, întîlnim aşa noţiuni ca “atractor” şi “bifurcaţie”, “fractal” (dimensiune fractală) şi “haosul determinat”, “disipare” şi “aliniaritate”.

Noţiunea de “atractor” este foarte aproape conform semnificaţiei de categoria “scop”, concepută în sensul cel mai larg, extrauman, ca o tendinţă de comportare a sistemului neliniar, ca “situaţie finală a sistemului”. În sinergetică atractorul se identifică cu o stare relativ durabilă a sistemului, care ca şi cum ar trage (lat. attrahere - atrage) spre sine toată diversitatea “traiectoriilor” sistemului, determinate de diverse condiţii iniţiale. Dacă sistemul cade în conul atractorului, el numaidecît evoluţionează spre o situaţie relativ durabilă. De exemplu, independent de poziţia iniţială a mingei ea se rostogoleşte la fundul groapei. Starea de repaus a mingei la fundul groapei constituie atractorul mişcării mingei. Atractorul reprezintă nu altceva decît o mişcare conformă legilor dinamice, iar ultimile, posedînd un caracter ireversibil, permite existenţa diversilor atractori. Se disting cîteva tipuri de atractori¹ .

a) Atractorul punctiform se manifestă de exemplu, prin experienţa urnirii greutatăţii pendulului din starea de echilibru. El revine de sine stătător la poziţia iniţială.

b) Atractorul periodic îl găsim în exemplu cu ceasurile chimice - proces chimic în rezultatul căruia soluţia periodic îşi schimbă culoarea de la albastru la roşu. Moleculele ce se situiază în diverse regiuni ale soluţiei pot într-un fel sau altul să “comunice” între ele. În echilibru molecula “vede” doar vecinii săi nemijlociţi şi “dialoghează“ numai cu ei. Departe de echilibru fiecare parte a sistemului “vede” tot sistemul în întregime. Se poate afirma că în echilibru materia e “oarbă“, iar în afara echilibrului “i se deschid ochii”. Concluzionăm: doar în sistemul dezechilibrat pot avea loc evenimente unicale şi fluctuaţii ce contribuie esenţial la dezvoltarea acestor fenomene.

c) O curiozitate mare prezintă aşa numitul atractor straniu (haotic), care corespunde unei mulţimi de puncte. Structura dinamică modelată de el reproduce în prezent parţial procesele trecutului şi viitorului. Din această cauză sistemul neliniar în regiunea atracţiei lui presupune posibilitatea bifurcaţiei în orice punct al traiectoriei de fază. Atractorul straniu se manifestă ca un model dinamic al haosului. În acest atractor sistemul traversează de la un punct spre altul într-un mod determinat, însă traiectoria mişcării la urma urmei întru atît se complică, că devine imposibil de a preveni schimbarea sistemului în întregime, adică suntem martorii unei sinteze a durabilităţii şi indurabilităţii. Bifurcaţia în sens matematic înseamnă ramificarea soluţiilor ecuaţiei diferenţiale neliniare. Sensul fizic al acestei noţiuni este următorul: fenomenul de bifurcaţie îl constituie punctul de ramificare al căilor de evoluţie a sistemului. Reieşind din cele expuse putem da o nouă definiţie a sistemului neliniar: sistemul neliniar este un aşa sistem care ascunde, “tăinuieşte” în sine bifurcaţia.

Fractaliile sau obiectele fractale (sau o mulţime) constituie încă un fenomen curios care se studiază în teoria autoorganizării. Fractalii se numesc aşa obiecte care posedă însuşire de autoasemănare, sau altfel spus le este caracteristică o invarianţă mare de proporţie. Aceasta înseamnă că un fragment mic al structurii unui obiect este asemănător cu alt fragment mai voluminos al ei, ori chiar seamănă cu structura în întregime. E stabilit faptul că în natură foarte des se întîlnesc forme fractale, ca de exemplu, nourii sau linia de mal al mării, schiţa cărora e asemănătoare, se repetă în diverse proporţii.

Proprietatea de fractalitate se întîlneşte şi în modelele filosofice de cugetare pe parcursul dezvoltării acestora. De exemplu, în reprezentările despre elementele lumii ca monade, fiecare dintre acestea, după Leibniz, reflectă ca în oglindă proprietăţile lumii în întregime. Acelaşi mod de înţelegere este prezent şi în principiul vizuinii lumii din orient: “totul în unul şi unul în tot”. Sunt cunoscute deasemenea expresiile: “cum e familia aşa-i şi societatea”, “cum e omul aşa-i şi mediul înconjurător” etc. Renumitul fizician rus Markov M.A. preconizează că există o particulă elementară numită de el fridmon, care include în sine toată lumea. Aceste reprezentări multiple ale culturii exprimă în mod diferit proprietatea de monadă a lumii, sau exprimîndu-ne în limbajul sinergeticii relevă însuşirea fractală a obiectelor universului.

Entropia - o altă categorie a sinergeticii. În mecanica şi în termodinamica clasică (de echilibru) se analizează sistemele: a) izolate, adică acele ce nu interacţionează cu mediul înconjurător nici prin schimbul de energie, nici prin schimbul de informaţie; b) echilibrate. Conform legii a doua a termodinamicii entropia în sistemul izolat permanent sporeşte. Entropia constituie mărimea ce caracterizează dezordinea sistemului izolat, sau cum se mai spune, măsura disipării, difuziei energiei în acest sistem.

Sunt cunoscute trei tipuri de entropie, care se referă la fenomene absolut diferite: după Clausius, după Boltzmann - Planc şi după Shenon. Prima caracterizează proprietăţile macrofizice ale sistemului (forma termică a mişcării) în condiţii de echilibru, a doua - procesele de schimb dintre microparticule (forma cinetică a mişcării), iar a treia - probabilitatea de realizare a unor anumite evenimente (forma informaţională a mişcării). În fenomenele informaţionale, inclusiv în gîndire şi în societate, unde există fluxuri informaţionale, anumite procese se realizează în direcţia micşorării entropiei (sisteme deschise, care permanent efectuiază schimb de energie şi informaţie cu alte sisteme). Aici ne întîlnim cu neghentropia, unde aceasta se identifică cu informaţia.

Sinergetica dezvăluie mecanismele generale, universale ale autoorganizării. Care-s aceste mecanisme? Ne v-om opri la cîteva din ele.

În primul rînd, are loc o comunitate structurală, o simetrie unică a formelor atît în natura vie, cît şi în cea moartă. De exemplu, mînicile în spirală ale Galaxiei, care este şi Galaxia noastră - Calea Laptelui, deasemenea vîrtejurile în spirală ale ciclonului sau anticiclonului din atmosfera Pămîntului sunt asemănătoare formei de spirală a scoicii melcului sau moluştei, coarnelor unor animale, penelor unor păsări. O comunitate analogică o posedă şi structura celulei (alveolei) hexaedrice de tipul fagurilor de albină. Asemănări găsim şi între structurile nourilor în formă de pană şi celei a naturii vii, chiar cu structura reală de urbanizare, cu repartizarea geografică a populaţiei în ţară etc. Sinergetica lămureşte din ce cauză se crează astfel de structuri în procesele de autoorganizare. Pe lîngă aceasta sinergetica dezvăluie faptul că dezvoltarea este un proces evolutiv, o consecutivitate de procese distructive şi creative de transformare a haosului în ordine, de naştere a complexităţii prin mecanismele bifurcaţiei. Ireversibilitatea există la toate nivelurile de dezvoltare a materiei.

În al doilea rînd,există comunitatea funcţională a proceselor de autoorganizare. Durabilitatea dinamică a proceselor complicate de autoorganizare şi de autodezvoltare se menţin graţie călăuzei legilor ritmului, schimbului de ciclu al stărilor: creştere - scădere - stagnare - creştere etc. Aceasta-i ceea ce în Orient se exprima prin ritmurile schimbărilor yin - yang. Viul şi neviul, omul şi lumea se supun acestor ritmuri ale vieţii. De exemplu, dilatarea şi surparea (prăbuşirea) Universului e similară zilei şi nopţii pentru om, schimbului veghei şi somnului. Activitatea creativă a omului este supusă aceloraşi fluctuaţii (oscilaţii) ca şi procesele sociale: schimbul permanent, alternarea înviorărilor şi scăderilor politice şi economice, etc.

În al treilea rînd, sinergetica din nou descoperă întîmplarea ca un element al lumii. Întîmplarea joacă un rol deosebit, creativ în procesele de autoorganisare. Despre aceasta în capitolul doi, iar acum cîteva sugestii referitor la interacţiunea şi interconexiunea sinergeticii cu ştiinţile medico-biologice.
3. Haosul şi ordinea, întîmplarea şi necesitatea,posibilitatea şi realitatea în tabloul sinergetic al lumii. Paradigma aliniarităţii.

Tabloul neliniar ştiinţific al lumii poate fi caracterizat prin intermediul unui sistem categorial bine determinat care, în opinia noastră, ar include în sine următoarele noţiuni generale: întîmplarea şi necesitatea, posibilitatea şi realitatea. Rolul principal aici fără îndoială îi aparţine întîmplării, strîns legată cu aşa categorii ca fluctuaţia, haosul, dezordinea. Haosul, dezordinea, întîmplarea sunt necesare pentru naşterea noului. Haosul constituie sursa constructivă, baza procesului de dezvoltare. F.Nietzche a exprimat această idee în propria sa viziune, răsfrîngînd-o la sufletul uman: “E necesar de a purta în sine şi haosul, pentru a fi în stare să naşti o stea ce dansează“ (1881).

În filosofia clasică întîmplarea este strîns legată de necesitate, fiind studiate ca nişte categorii corelative. Ele exprimă diverse tipuri de conexiuni în lumea obiectivă şi în cunoaşterea acesteia. Necesitatea constituie în special reflectarea relaţiilor (conexiunilor) interne, durabile, repetabile şi esenţiale ale realităţii, direcţiile principale de dezvoltare a acesteia. Întîmplarea reprezintă reflectarea conexiunilor externe, neesenţiale, indurabile, singulare (izolate) ale realităţii, punctul iniţial de cunoaştere a lumii. Categoriile întîmplare şi necesitate există doar în păreche, împreună.

O dată cu cibernetica apare fenomenul de autoorganizare. Autoorganizarea constituie un proces pe parcursul căruia se crează, se reproduce sau se perfecţionează organizarea sistemelor deschise dinamice. Acest termen a fost întrodus în vocabularul ştiinţei în a.1947 de către savantul englez Echbi. Procesele de autoorganizare pot avea loc doar în sisteme dezechilibrate (complicate) cu un număr extrem de mare de elemente, conexiunile cărora au un caracter de probabilitate (nu pur determinat). Proprietăţi de autoorganizare posedă obiectele de diversă natură: celula, organismul, populaţiile biologice, biogeocenozele, colectivele de oameni etc. E logic a clasifica procesele de autoorganizare în trei tipuri (genuri). Primul - autoapariţia organizării, adică naşterea dintr-o totalitate integrativă de obiecte a unui nou sistem cu legităţile sale specifice (de exemplu, geneza organismelor policelulare din cele monocelulare). Al doilea tip - procesele, graţie cărora sistemul menţine un anumit nivel de organizare în rezultatul schimbărilor condiţiilor interne şi externe de funcţionare ale acestuia (aici se analizează, în principal, mecanismele homeostatice, în particular - mecanismele ce acţionează după principiul conexiunii inverse negative). Al treilea tip al proceselor de autoorganizare este legat de dezvoltarea sistemelor care sunt capabile de a acumula şi utiliza experienţa din trecut (anterioară).

Autoorganizarea e strîns legată de o altă noţiune fundamentală a sinergeticii - noţiunea de “disipare”. De obicei, orice proces de dezvoltare este însoţit de un număr enorm de întîmplări. Ele au o influenţă slabă, incomparabilă cu fenomenul de bază ce determină evoluţia sistemului. Deci apare întrebarea: cînd şi care întîmplare poate deveni esenţială, care şi-ar trasa calea de la micronivel la macronivel, de la o scară mică, la cea mare a sistemului în întregime? Această problemă este soluţionată concret şi constructiv de sinergetică. Ea depistează condiţiile şi sistemele în care întîmplările (fluctuaţiile) pot contribui la apariţia ordinei, la o nouă macrostructură spaţială de timp.

Cum i-a naştere ordinea din haos? Cum apare structura exactă (adecvată) din mişcarea iniţial-haotică, neorganizată a moleculelor? Iniţiatorul de bază aici este fluctuaţia. I.Prigogine, explicînd acest fenomen, întroduce principiul “ordine prin fluctuaţie”. Structurile de tipul alveolelor (celulele) lui Benar¹ el le numeşte structuri disipative. Ce reprezintă disiparea?

Disiparea constituie procese de difuziune (dispersie, împrăştiere) a energiei, de transformare a acesteia în forme mai puţin organizate şi anume, în energie de căldură, care-i sunt prezente viscozitatea, frecarea etc. În fond, disiparea constituie haosul la micronivel. Disiparea stînge, distruge, “arde” toate fluxurile de vîrtej de prisos în mediu şi le conservează doar pe acelea care formează structură. Haosul, cum n-ar suna de straniu, devine constructiv prin caracterul său distructiv, prin distructivitatea lui. El construieşte nimicind ceea ce este de prisos, suplimentar. Procesele disipative, disiparea ca atare constituie nu ruinătorul, nu factorul distrugător, dar o proprietate semnificativă a proceselor de autoorganizare, necesară de a purcede la atractor, de a crea o structură disipativă complicată într-un sistem neliniar deschis.

Însă pentru ca întîmplarea să-şi poată croi calea spre macronivel este necesară o stare deosebită a sistemului neliniar. Această situaţie specialiştii o numesc indurabilitate. Indurabilitatea mediului neliniar exprimă sensibilitatea acestuia faţă de fluctuaţiile mici. În indurabilitate sunt fixate conexiunile dintre micro - şi macro-proporţii. Exemple de mişcare indurabilă: starea mingei pe vîrful dealului (orişice deviere mică poate provoca căderea ei de pe deal), poziţia creionului pus cu ascuţişul pe masă ş.a. Indurabilitatea nu este o neplăcere regretabilă, din contra ea conţine un moment constructiv, purcede la restructurări cardinale ale sistemului neliniar deschis. La drept vorbind, dacă este absentă indurabilitatea apoi nu există nici dezvoltare. Indurabilitatea constituie dezvoltare. Sau altfel spus, dezvoltarea are loc prin intermediul indurabilităţii, prin intermediul bifurcaţiei, prin intermediul întîmplării.

Recapitulînd cele spuse mai sus e necesar de menţionat faptul că pentru ca în spaţiu să se dezvolte procesele catastrofale, pentru ca întîmplarea să aibă posibilitate de a provoca lanţurile evenimentelor semnificative însuşi mediul trebuie să fie pregătit într-un mod special. Mediul în această ordine de idei necesită o stare agitată (excitată), critică. Orice pretext nesemnificativ (o decizie nejustificată, un cuvînt nu la vreme spus etc.) poate provoca o catastrofă socială. Purcedem la soluţionarea chestiunii cheie şi anume: cum apare, cum se naşte noul, reieşind din paradigma sinergetică? Filosofii de mult legau esenţa întîmplării de posibilitatea apariţiei noului în realitate.Actualmente e argumentată ideea conform căreia în mediul neliniar există potenţial un spectru de structuri (forme de organizare) care pot apărea în el. Ce structuri v-or lua naştere este determinat de proprietăţile interne ale acestui mediu şi nu de parametrii acţiunii externe. Cu alte cuvinte, în mediu există un cîmp (torent) de căi de dezvoltare. Exemplu de spectru al structurilor mediului poate fi numit spectrul particulelor elementare, studiat încă de Heisenberg (teoria relaţiei de incertitudine). Spectru structural posedă şi cunoscutele obiecte astrofizice (stelele, galaxiile etc). E posibilă existenţa spectrelor formelor biologice, spectrelor structurilor politice, economice etc. majorarea entropiei sistemului (adică cu majorarea dezordinii, haosului şi dezorganizării).

Sinergetica este prima care a descoperit mecanismul apariţiei ordinii prin fluctuaţie, haos. Fluctuaţiile se amplifică pe contul dezechilibrului, ele clatină (zdruncină) structura veche şi purced la una nouă: din dezordine apare ordinea. Proceselor de autoorganizare le sunt proprii aşa tendinţe contradictorii ca indurabilitatea şi durabilitatea, dezorganizarea şi organizarea, dezordinea şi ordinea. Deci sinergetica afirmă că întîmplarea constituie un principiu constructiv, creativ. Ea făureşte lumea, fiindcă întîmplarea posedă facultatea de a îndeplini rolul acelui mecanism, acelei forţe care transferă sistemul în atractor, în una din structurile proprii ale mediului, în tendinţa internă de organizare a acestuia.

E cunoscut faptul că F.Engels defineşte întîmplarea drept o completare şi o formă de manifestare a necesităţii . Analiza proceselor de autoorganizare a sistemelor neliniare deschise dau posibilitatea de a aprofunda accepţia conexiunii dialectice a întîmplării şi necesităţii. Menţionăm faptul că nu numai întîmplarea poate să se manifeste ca o completare a necesităţii, dar şi necesitatea poate fi interpretată ca o completare a întîmplării. Sinergetica explică această afirmaţie în sensul următor: direcţia identică (uniformă) de evoluţie a sistemului, cînd e depăşit punctul de bifurcaţie (este executată “alegerea” direcţiei) pînă la bifurcaţia următoare este rezultatul corelării, coordonării şi interamplificării fluctuaţiilor (întîmplărilor). Necesitatea şi întîmplarea deci se completează reciproc, ele în principiu sunt egale în drepturi.

Evidenţiem două tipuri de întîmplare.

Primul tip îl constituie întîmplările care-s bazate pe posibilităţi şi iniţiază o evoluţie concret-dirijată (axată pe un anumit scop) a obiectelor sistemice. Aceste întîmplări se situiază la începuturile proceselor de dezvoltare, de apariţie a noului în realitate. Aici necesitatea se naşte din întîmplare, în baza acesteia, se manifestă ca efect, ca rezultat al “jocului de efect” iniţial. Acest tip (gen) de întîmplare caracterizează dezvoltarea ca o apariţie bruscă, ca moment calitativ de cotitură.

Al doilea tip de întîmplare îl constituie acela, care însoţeşte orice proces de schimbare orientat, în momentul cînd tendinţa (orientarea) s-a format, a ieşit la iveală. Acestea sunt întîmplările care completează necesitatea şi reprezintă forma manifestării acesteia, adică întîmplările în sensul tradiţional al acestui cuvînt.

Aşadar, teoria autoorganizării ne mărturiseşte argumentat despre aceea că lumea este nu numai extrem de complicată dar şi enigmatică graţie trăsăturilor de întîmplare ale acesteia. Întîmplarea (haosul la micronivel) constituie un principiu constructiv, fiindcă reprezintă în sine cuaza, factorul iniţiator pentru ieşirea sistemului la o cale proprie reală de evoluţie, la unul din atractorii de dezvoltare. Întîmplarea (fluctuaţia) este deasemenea mecanismul schimbării diverselor regimuri de mişcare a sistemului, trecerea pe parcursul evoluţiei de la o structură relativ durabilă la alta. Lumea este creatoare fiindcă “e plină“ de procese evoluţioniste, unde rolul substanţial îl joacă întîmplarea. Reiese că lumea e creată de întîmplare.

În mecanica cuantică nerelativistă necesitatea era reprezentată de evoluţia undei strict determinate în intervalul dintre două demensiuni. Acesta alcătuia un “catalog de aşteptare”al viitorului teoretic argumentat şi presupunea măsura probabilităţii realizării evenimentelor cunoscute, adică situaţiile microobiectului în rezultatul interacţiunii lui cu aparatul (instrumentul) în condiţiile iniţiale.

În sinergetică, ca şi odinioară, necesitatea explică generalul abstract în reprezentările sistemice ale obiectului de cercetare. Generalul abstract se asociază cu legităţile dinamicii neliniare care în anumite condiţii duc spre o indurabilitate a mişcării şi spre bifurcaţii. Din această cauză primul pas în modelarea comportării complicate a sistemului constă în stabilirea caracterului neliniar al dinamicii corespunzătoare şi în identificarea mărimelor variabile, capabile de a demonstra indurabilităţi şi bifurcaţii.

La etapa sinergetică de dezvoltare a ştiinţei esenţial se modifică şi conţinutul categoriei de posibilitate. Deaceia e justificat procedeul de examinare a posibilităţii prin intermediul categoriei general-ştiinţific de probabilitate. Probabilitatea drept aspect cantitativ al posibilităţii, din caracteristică a raportului obiect - subiect devine ontologic semnificativă şi exprimă, printre altele, caracterul esenţial al procesului obiectiv de creare a lumii. Acestei categorii i se oferă alt sens şi anume: măsură potenţială a posibilităţii.

În fine, ultima noţiune din structura de categorii desemnată de noi o constituie categoria pereche a posibilităţii - categoria de realitate. Această categorie este interpretată aici drept obiectivitate în accepţia ei concret-istorică. Paradigma neliniară dă alt sens acestei orientări. Realitatea din obiectivitate, prin intermedierea ei cu activitatea efectivă a omului, se transformă într-o totalitate a fluxului general al existenţei de autoacţiune, spontan autoorganizată pe baza interacţiunei elementului şi sistemului, părţii şi întregului, omului şi Universului.

Schimbările revoluţionare în plan ontologic şi logico-gnoseologic în ştiinţă în jumătatea sec. al XX-lea au provocat apariţia şi devenirea unui nou stil de gîndire - stilul de gîndire neliniar, iar în continuare şi un nou tablou al lumii - tabloul ştiinţific neliniar bazat pe paradigma aliniarităţii. Conţinutul categoriilor structurii nominalizate extinde şi înbogăţeşte conceperea fenomenelor complicate, neliniare ce au loc permanent în fizică, chimie, biologie, societate, în toate domeniile de activitate umană, care contribuie nemijlocit la supravieţuirea omenirii.

Paradigma liniarităţii este imanentă ştiinţei clasice, deasemenea unor teorii fizice neclasice ca, de exemplu, teoriei speciale a relativităţii. Această paradigmă se asociază cu reducţionismul, aici (în limitele paradigmei liniare) predomină determinismul laplasian, care exclude orişice întîmplare, orişice imprevizibilitate în comportarea sistemului autoidentic dinamic. Aliniaritatea este o noţiune neclasică şi conţinutul ei nu se reduce (limitează) la o negare abstractă a liniarităţii. Ea preconizează dezechilibrul sistemului, ceea ce discriminează noţiunea de traiectorie în sensul clasic şi duce la o revizuire cardinală a modurilor anterioare de abordare a problemei ireversibilităţii.

Actualmente se poate contura (constata) prezenţa a două direcţii de investigaţie ale fenomenului de aliniaritate, orientate spre constituirea unui nou tablou ştiinţific al lumii. În primul rînd e vorba de apariţia metodelor matematice de forţă pentru rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale neliniare ce au stimulat devenirea sinergeticii - teoriei de autoorganizare a sistemelor neliniare deschise. În al doilea rînd, evidenţiem cercetările ce ţin de studiul legităţilor neliniare în teoriile fundamentale ale fizicii şi ale altor ştiinţe. Rezultatul acestor cercetări este apariţia şi devenirea unui nou tablou al lumii - tabloul ştiinţific neliniar. Care-s ideile principial noi ale acestui fenomen în curs de dezvoltare?

1) Ideea “istoriei” ireversibile a sistemului, care se autoorganizează prin trecerea de la haos la ordine sau se dezorganizează prin traversarea de la ordine la haos. Această idee ţine de implantarea “săgeţii timpului” în tabloul fizic al lumii. Ea devine decisivă pentru constituirea concepţiei evoluţionismului global al Universului nostru, unde se includ (se înscriu) nu numai sistemele fizice, biologice, sociale, dar şi omul cu organizarea lui spirituală arhicomplicată şi subtilă.

2) Alt moment nou al tabloului lumii neliniare îl constituie ideea de dezvoltare ce se manifestă prin autoorganizarea sistemului ce traversează de la haos la ordine.

3) În fine, a treia idee principial nouă şi conceptual valoroasă a aliniarităţii se poate de formulat ca o autoacţiune spontană a sistemului în baza unei intercondiţionări limitate a întregului şi părţii.

Modul de abordare tradiţional, dominant pînă în prezent, privind dirijarea proceselor naturale şi sociale este bazat pe reprezentarea liniar-ascendentă a funcţionării sistemelor naturii şi societăţii. Conform acestei paradigme, aşi spune metafizice, rezultatul acţiunii externe de gestionare constituie o consecinţă liniară şi uniformă, direct proporţională eforturilor depuse, ce corespunde schemei “acţiune gestionară - rezultat dorit”. Cu cît cheltuieşti mai multă energie şi depui mai multe eforturi cu atît, chipurile, mai eficient devine şi randamentul (restituirea) sistemului. Această concepţie este nu numai primitivă, simplificînd la maximum procesul de dirijare, dar chiar şi periculoasă. Ea, de exemplu, a adus ţara noastră la o criză ecologică şi social-economică aprofundată. Toate eforturile, de regulă bine venite, devin inutile, zădarnice dacă ele sunt în contrazicere cu tendinţele proprii de autodezvoltare a sistemelor naturale şi sociale.

Starea actuală a tuturor sferelor de activitate umană ne mărturiseşte că o planificare maximă, o centralizare nejustificată aduce la nişte consecinţe opuse, nepronosticate, adică la o situaţie neaşteptată şi nedorinţă de criză ecologică, economică, socială etc. De efectul bumerangului omul se loveşte atunci cînd nu ea în consideraţie acţiunile opuse ale sistemelor naturale şi sociale asupra individului, neagă aliniaritatea şi neuniformitatea acestor conexiuni inverse.

Cunoaşterea principiilor de autoorganizare a sistemelor neliniare ne inspiră speranţe, deschide noi direcţii în cercetarea modelelor de gestionare a acestor sisteme. Menţionăm încă o dată importanţa ideei sinergetice despre cîmpul căilor de dezvoltare, despre spectrul structurilor care se conţine veritabil în mediile neliniare. Această idee deja ne permite multe, ne oferă posibilitatea de a perfecţiona modelele de dirijare a sistemelor deschise (dezechilibrate).

În primul rînd, dacă există o mulţime de căi de dezvoltare, adică calea de dezvoltare nu e predeterminată, nu e unică, apoi omenirea are dreptul la o alegere a căii optimale de evoluţie. Această cale nu e pronosticabilă doar pe bază experienţei precedente. Calea optimală e necesar de a o alege, ea trebuie calculată, iar apoi dirijată.

În al doilea rînd, e vorba despre numărul limitat al căilor de dezvoltare a sistemelor neliniare. Prin urmare în sistemul dat neliniar sunt posibile (realizabile) nu toate direcţiile de dezvoltare solicitate de subiect.

În al treilea rînd, omul poate să descrie, să calculeze, optimal pentru sine, realizarea “scenariilor” desfăşurării evenimentelor în viitor.

Aşadar, totul se reduce la faptul de a se învăţa a determina totalitatea structurilor reale caracteristice pentru fiecare sistem, deasemenea a se călăuzi de tendinţele adecvate ale evoluţiei aceastuia.