Filosofie

Filozofia medievală occidental-europeană are apariţia sa în creştinismul timpuriu, se dezvoltă simultan cu religia, formează împreună cu teologia un tot întreg, se preda nu numai în şcolile şi universităţile laice, dar şi în mănăstiri şi ordine religioase. În dezvoltarea ei deosebim două perioade – patristica (sec.IV – V pînă în sec. VIII) şi scolastica (secIX – XV).

Patristica – denumirea generală a literaturii scrisă de părinţii bisericii ce au pus temeliile dogmatelor creştine şi le apărau de păgîni. La patristică se referă Tertulian (150-222), Climent Alexandrinul (150-215), Origen(185-254), Augustin Fericitul (354-430). Toţi ei declarau incompatibilitatea credinţei religioase cu filozofia antică (care era preponderent materialistă). Tertulian este cunoscut prin maxima “cred pentru că este absurd”, că credinţa nu poate fi înţeleasă, fundamentat raţional, el contrapunea filozofia religiei, ştiinţa – credinţei creştine, contra raţiunii el punea revelaşia divină. Augustin Fericitul critică scepticismul şi concepţiile eretice, filozofia lui este o îmbinare a creştinismului, platonismului şi neiplatonismului, Dumnezeu este esenţa supremă şi creatorul lumii. Scopul vieţii este fericirea care poate fi atinsă în Unicul – în Dumnezeu. Realizarea fericirii umane presupune cunoaşterea lui Dumnezeu şi încercarea sufletului. Augustin Fericitul declară prioritatea credinţei asupra raţiunii, nu-i cunoaştere şi adevăr fără credinţă. Dumnezeul creştin este inaccesibil pentru cunoaştere, dar poate fi cunoscut prin cărţile sfinte, Biblie şi tălmăcirea lor.

Scolastica – filozofia medievală creştină care domina în şcoli şi dependea în întregime de teologie. Dacă patristica avea scopul de a sistematiza dogmatica creştină din ceea ce se conţinea în cărţile sfinte şi a o întroduce în mase (a duce lupta cu păgînismul), atunci scolastica trebuia să facă aceste dogme accesibile pentru oamenii neinstruiţi şi să ducă lupta cu eterodoxia şi falsificarea religiei creştine. Scopul scolasticii consta nu în cercetarea şi studierea realităţii, ci în a găsi căi raţionale de a demonstra adevărurile declarate de credinţă. Filozofiei i se atribuia rolul de slujancă a religiei. Ea nu trebuia să caute adevărul, el era dat deacum în revelaţia divină, filozofia trebuia să expună şi demonstreze acest adevăr cu ajutorul raţiunii şi limbajul accesibil a ei. Reprezentanţii scolasticii au fost Ioan Scot Eriugena (810-877), Ioan Roscelin, Anselm de Canterburi (1033-1109), P. Abelard (1079-1142), Toma d'Aquino (1225-1274), Ioan Duns Scot (1265-1308), Albertus Magnus (1207-1280), W.Occam (1281-1274) ş.a. Toţi ei argumantau unitatea credinţei şi raţiunii, filozofiei şi teologiei, că natura este creată de Dumnezeu, că el este esenţa supremă, începutul şi scopul tuturor lucrurilor, că Dumnezeu este începutul, centrul şi sfîrşitul cosmosului. Eriugena considera, că adevărul este ascuns în cărţile sfinte sub acoperişul imaginilor care trebuie interpretate de raţiune. În tălmăcirea cărţilor sfinte raţiunea trebuie să se conducă de părerile şi concepţiile autorităţilor bisericeşti. Anselm de Canterburi afirma, că credinţa catolică trebuie să fie denezdruncinat şi să se găsească în afară de orice dubiu, nu de aceea trebuie să înţelegi ca să crezi, dar dimpotrivă, trebuie să crezi ca să înţelegi.

Principala problemă în filozofia medievală a fost raportul dintre credinţă şi raţiune, religie şi ştiinţă, filozofie şi teologie. Ea s-a rezolvat foarte original – prin formularea teoriei adevărului dublu: sunt adevăruri ale raţiunii, filozofiei şi adevăruri ale credinţei, religiei, ceea ce este adevărat în una poate fi neadevăr în alta şi invers. Asta a fost un fel de compromis, împăcare între religie şi ştiinţă, dacă iniţial religia persecuta şi ignora ştiinţa, atunci cu acumularea cunoştinţelor religia a fost nevoită să o recunoască. Dar deşi se recunoştea existenţa adevărurilor raţiunii, adevărurile credinţei erau mai presus. Ştiinţa se ocupă cu mărunţişuri, cu lucruri trecătoare, pe cînd religia se ocupă cu valori veşnice, sacre.Ceea ce omul nu poate înţelege cu raţiunea sa el atinge prin credinţă.

Sistematizatorul scolasticii şi definitivatorul teologiei catolice se socoate Toma d'Aquino. Bazînduse pe operele lui Aristotel ei sistematizează şi fundamentează dogmatica creştină. Dumnezeu este cauza primară şi începutul suprem a existenţei. Raţiunea şi credinţa nu se contrazic, credinţa nu-i iraţională, ci supraraţională, raţiunea şi ştiinţa sunt treptele inferioare a cunoaşterii. Treapta superioară a cunoaşterii este credinţa. Toma d'Aquino în explicarea lumii evidenţiază patru trepte, cauze a existenţei lucrurilor: treapta inferioară – cauza materială, a doua treaptă – cauza formală, a treia – cauza eficientă şi treapta superioară – cauza finală, sau forma ca atare, sufletul. El dezvoltă mai departe categoriile posibilitate şi realitate, materia şi forma. Materia el o priveşte ca posibilitate, iat forma – ca realitate. În operele sale Toma d'Aquino încearcă de a afirma autonomia raţiunii filozofice, de a corela raţiunea şi credinţa. Toate dogmatele religiei el lea despărţit în raţional concepute (Dumnezeu există, Dumnezeu e unic ş.a.) şi de neconceput (crearea lumii, trinitatea lui Dumnezeu ş.a.). Primele sunt obiectul şi teologiei şi filozofiei, celelalte – obiectul numai teologiei. Filozofia, după părerea lui Toma d'Aquino, trebuie să servească credinţei, teologiei, fiindcă ea adevărurile religiei le interpretează în categoriile raţiunii şi respinge argumentele false contra credinţei. El deasemanea a formulat cinci demonstraţii a existenţei lui Dumnezeu.

Începînd cu sec. XI în filozofia medievală se desfăşoară lupta între nominalism şi realism. Discuţia era în jurul noţiunilor universale – sunt ele reale ori numai noţiuni. Reprezentanţii realismului au fost Anselm de Canterburi , Toma d'Aquino. Realism – concepţie conform cărei universaliile, noţiunile generale există real, precedă lucrurile concrete, singulare. După părerea realiştilor medievali universaliile există pînă la lucruri ca noţiuni şi idei în raţiunea divină, în lucruri ca esenţe şi după lucruri ca rezultat al cunoaşterii. Reprezentanţii nominalismului au fost Ioan Roscelin, Ioan Duns Scot, W.Occam. Nominalism - concepţie care socoate că noţiunile sunt numai numele lucrurilor (nomina), că ele nu au existenţă sinestătătoare fără şi în afara lucrurilor. Real există numai lucrurile singulare, concret-senzoriale. Nominalismul şi realismul au fost concepţii filozofice unilaterale, limitate.

Filozofia Renaşterei.

Epoca Renaşterei în Europa a avut loc în sec. XV – XVI şi este perioada de trecere de la epoca medievală la epoca modernă, este perioada declinului şi crizei feudalismului şi instaurării societăţii burgheze. Noţiunea Renaştere se folosea iniţial pentru a semnifica tendinţa oamenilor progresivi din acea perioadă de a renaşte valorile şi idealurile antichităţii. Renaştere înseamnă şi o nouă înflorire a ştiinţei, filozofiei, culturii, este restaurarea şi adaptarea filozofiei antice la cerinţele timpului nou. Renaşterea este o nouă concepere a antichităţii care a fundamentat ideea încrederii în raţiunea umană, a pus temelia unei filozofii libere de dictatul religiei şi bisericii. Pentru filozofia Renaşterei este caracteristic:

• 
  Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul. Dacă filozofia medievală era teocentristă, mai întîi se vorbea despre Dumnezeu şi peurmă despre om, atunci în filozofia Renaşterei pe primul plan se pune omul iar apoi se discuta despre Dumnezeu. Se preţuieşte omul cu capacităţile lui individuale, activitatea lui de întreprinzător, apare necesitatea în munca intelectuală.
  

• 
  Concepţia despre lume din acea perioadă avea un caracter umanist, omul se înţelegea ca fiinţă liberă, creatorul de sine însăşi şi a lumii înconjurătoare. Umanism – este concepţia coform cărei omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecărei personalităţi. Dacă în epoca medievală omul se asemăna cu Dumnezeu, era creat de el după chipul şi înfăţişarea lui, atunci in filozofia Renaşterei omul este zeificat, maximal se apropie de Dumnezeu după activitatea sa creatoare. Dumnezeu i-a dat omului libertatea voinţei iar mai departe el singur îşi rezolvă soarta sa. Omul este nu numai ofiinţă naturală, ci şi creatorul de sine însăşi şi stăpîn asupra întregii naturi. În sens îngust umanism înseamnă o mişcare ideologică conţinutul cărei este studierea şi popularizarea limbilor, literaturii, artei şi culturii antice.
  
• 
  Cu umanismul este legată şi altă trăsătură specifică a filozofiei Renaşterei – panteismul – concepţie care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice, că Dumnezeu este peste tot locul. Dumnezeul creştin nu se neagă, însă elşi pierde caracterul său supranatural. Dumnezeu este coborît din cer şi dizolvat în natură, el se contopeşte cu natura, iar natura se zeifică. Dumnezeu şi natura coincid. Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se referă la natură (puterea, creaţia ş.a.).
  
• 
  Pentru filozofia Renaşterii este caracteristic secularizarea – eliberarea treptată a vieţii spirituale şi societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei şi bisericii, trecerea la o viaţă mai laică.
  

• 
  Filozofia Renaşterei se dezvoltă împreună cu arta, se renaşte cultul frumuseţii. Dacă în filozofia medievală omul avea o natură dublă (el era şi creaţia lui Dumnezeu şi fiinţă păcătoasă) şi tot ce era corporal se nega şi suprima, atunci în gîndirea Renaşterei are loc reabilitarea trupului uman. Trupul nu-i păcătos, viaţa trupească este o valoare în sine. Arta din acea perioadă (Botticelli, Leonardo da Vinci, Rafael) zugrăveau chipul şi corpul uman, proslăveau frumuseţea omului.
  

În centrul filozofiei Renaşterei se pun trei probleme:

1. 
   Problema umanistă – problema omului şi locul lui în lume, unitatea lui fizică şi spirituală. Cu această problemă se ocupau scriitorii, poeţii, pictorii, publiciştii – Dante Alighieri (1265-1321), Francesco Petrarca (1304-1374), Djovani Boccacio (1313-1375), Marsilio Ficino (1433-1499), Lorenzo Valla (1407-1457), Pomponazzi (1462- 1525), Pico della Mirandola (1463-1494), M.Montaigne (1533-1592). Umaniştii dezvoltau idei despre libertatea şi demnitatea omului, despre valoarea vieţii pămînteşti, criticau viciile şi neajunsurile societăţii, considerau că filozofia scolastică este inutilă pentru orientarea în viaţă. Societatea trebuie să formeze un om nou capabil la un comportament binevoitor. Educarea acestui om nou trebuie să se realizeze în procesul instruirii şi muncii stăruitoare, în procesul studierii disciplinelor umanitare – gramaticii, ritoricii, filozofiei, eticii, literaturii, operelor oamenelor de stat şi bisericeşti, filozofilor antichităţii. Mai mult ca atît, studierea operelor lui Platon, Aristotel, Epicur ş.a. trebuie să fie eliberată de amprenta scolasticii şi tomismului. Umaniştii argumentau necesitatea luptei cu scolastica şi clericalismul.
   
2. 
   Problema naturfilozofică – elaborarea tabloului naturalist-ştiinţific al lumii şi studierea naturii. Cu această problemă se preocupau Nicolai Cuzanus (1401-1464), Bernardino Telezio (1509-1583), J.Bruno (1548-1600), G.Galilei (1564-1642), Paracelsus (1493-1541). Problema naturfilozofică în epoca Renaşterei avea un caravter panteist. Crearea unui nou tablou al lumii şi studierea naturii erau în strînsă legătură cu dezvoltarea modului de producţie, navigaţiei maritime, noile descoperiri geografice. B.Telezio deschide în Neapole academia studierii experimentale a naturii. Scopul filizofiei, consideră el, constă nu în cunoaşterea lui Dumnezeu, ci cercetarea naturii reale. Telezio neagă apelul la autorităţi şi socoate că concluziile ştiinţifice şi filozofice trebuie să se bazeze pe perceperea nemijlocită şi experienţă, pe raţiunea proprie. N.Cuzanus este preocupat de problema tradiţională pentru acea vreme a raportului lui Dumnezeu şi lumea, o rezoşvă original. El îl apropie pe Dumnezeu cu natura, atribuindui naturii calităţile divine. În Dumnezeu coincid finitul şi infinitul, centrul şi periferia. Dumnezeu este un maximum infinit, iar lumea, natura – maximum limitat. De aceea universul nu poate fi considerat nici finit, nici infinit. Contopirea divinului şi umanului se realizează în Christos. N.Cuzanus formulează un şir de idei dialectice în înţelegerea naturii – unitatea contrariilor, unicul şi multiplul, posibilitate şi realitate, finit şi infinit. În teoria cunoaşterii N.Cuzanus fundamentează noţiunea de metodă ştiinţifică, abordează problema creaţiei, posibilităţile nelimitate a omului. El formulează noţiunea de ignoranţă conştientă (docta ignoranţia), care este conştientizarea disproporţiei între raţiunea umană limitată şi infinitatea in care omul este inclus şi spre care tinde. Raţiunea limitată se apropie de infinit, de Dumnezeu, concepîndul ca unitatea contrariilor. Lucrurile finite trebuiesc privite ca legate cu întregul, cu infinitatea. Fiecare lucru, inclusiv şi omul, se przintă ca conţinînd în sine o lume în mod restrîns, ca un microcosm. Cunoaşterea lumii se realizează pe fonul incognoscibilităţii lui Dumnezeu. Problema cunoaşterii lumii se concretizează le N.Cuzanus ca problema credinţei şi raţiunii. Credinţa el o pune mai sus decît raţiunea. De la credinţă se începe orice înţelegere. Raţiunea se orientează prin credinţă, iar credinţa se desfăşoară prin raţiune.
   

N.Copernic distruge sistemul geocentric a lui Aristotel-Ptolemei conform cărei Pămîntul este centrul universului nostru şi planeta aleasă de Dumnezeu. Ideea geocentrismului se concorda cu experienţa obişnuită şi bunul sinţ. N.Copernic formulează concepţia heliocentrică conform cărei pămîntul se roteşte în jurul axei sale prin ce se explică schimbul zilei şi nopţii şi mişcarea boltei cereşti. Odată cu aceasta pămîntul se roteşte şi în jurul soarelui pe care N.Copernic îl pune în centrul universului. Ideea heliocentrismului a fost foarte fecundă fiindcă stimula depăşirea aparenţei senzoriale a conştiinţei obişnuite şi reprezentarea despre cosmosul finit. Şi totuşi N.Copernic era convins că lumea este finită şi un centru a universului există (dacă nu pămîntul, atunci soarele).

J.Bruno dezvoltă mai departe ideele lui N.Cuzanus şi N.Copernic, argumantează unitatea şi infinitatea lumii, caracterul ei necreabil şi indistructibil. Sistemul nostru solar este numai unul din multiplele sisteme asemănătoare. Pămîntul nu poate fi centrul cosmosului, fiindcă în lume nu-i nici centru nici periferie. În univers există o infinitate de sori, pămînturi care se rotesc în jurul planetelor sale asemănătoare sistemului nostru. Pentru aceste idei şi panteisn J.Bruno a fost ars pe rug de inchiziţie în a.1600.

Un rol important în dezvoltarea ştiinţei şi filozofiei Renaşterei a avut G.Galilei care a pus temeliile mecanicii clasice, are un şir de descoperiri în astronomie, era adeptul studierei experimentale a naturii. El considera că mecanica şi matematica stau la baza tuturor ştiinţelor. Cartea naturii, afirma G.Galilei, este scrisă în limba matematicii şi pentru a o putea citi trebuie de folosit metodele matematice. Pînă la el metodele cantitative, matematice în ştiinţă practic nu se foloseau. G.Galilei era convins că ştiinţa va face un salt calitativ în dezvoltarea sa dacă ea a reuşi cu ajutorul matematicii să construiască obiecte ideale (ca modele pentru cunoaştere). El a propus ideea experimentului şi metoda analizei cantitative în studierea naturii.

3. Problema sociologică se referă la crearea teoriilor despre societate şi relaţii sociale, politică şi relaţii politice, stat si formele de guvernare ş.a. Cu această problemă se ocupau N.Machiavelli (1469-1527), Martin Luter (1483-1546), Thomas Morus (1479-1555), J.Bodin (1530-1596), Gugo Grotius (1583-1645), Tommaso Campanella (1568-1639). Printre ideile sociologice merită un interes deosebit concepţia lui N.Machiavelli despre statul centralizat. El neagă concepţia religioasă conform cărei statul depinde de biserică ca puterea supremă pe pămînt. Biserica a destabilizat temelia statului încercînd de a lua în mîinile sale puterea laică şi spirituală. Fiindcă forţele motrice a activităţii oamenilor sunt egoismul şi interesele materiale reese că numai un stat puternic şi centralizat poate să facă regulă în societate, să formeze o concepţie juridică la oameni. N.Machiavelli se ocupă şi cu problemele politice şi relaţiilor politice, interacţiunea politicii şi moralei. El ajunge la concluzia că pentru a atinge scopurile politice toate mijloacele sunt bune, că scopul scuză mijloacele. Monarhul poate să ignoreze normele morale general-acceptate dacă aceasta va contribui la întărirea ordinii publice şi consolidarea puterii de stat. Promisiuni goale, înşelăciuni, mituire, corupţie, crime – totul acesta este permis în politică şi relaţii politice. Mai tîrziu aşa mijloace antiumane de realizare a scopurilor politice au fost numite machiavellism.

Ideea unui stat puternic este dezvoltată şi de Jean Bodin. Interesele statului el le pune mai presus decît religia şi biserica. Statul rezolvă problemele familiei, menţine inegalitatea patrimonială ce apare pe baza proprietăţii private. Monarhul este unica şi absoluta sursă a dreptului.

Gugo Grotius formulează concepţia dreptului natural, că dreptul are origine umană, reese din natura umană. Referitor la clasificarea dreptului Grotius evidenţiază dreptul civil şi dreptul natural. Dreptul civil apare istoriceşte şi este determinat de situaţia politică. Dreptul natural este cauzat de caracterul social al omului ce condiţionează necesitatea contractului social, care oamenii îl încheie pentru asigurarea intereselor sale.

În perioada formării societăţii capitaliste apar diferite teorii ce critic reacţionează la inegalitatea socială crescîndă. Aceste teorii sunt legate de activitatea lui Tomas Munzer – conducătorul mişcării ţărăniste din Germania, umanistului englez Tomas Morus – autorul vestitei “Utopii”, filozofului italian Tommazo Campanella – autorul operei “Cetatea soarelui”. Ideile lor geniale, ce argumentau egalitatea socială a oamenilor, aveau un caracter utopist şi iluzoriu fiindcă reflectau condiţii sociuale şi forţe inexistente în societatea din perioada ceea.

Filozofia Renaşterei ocupă un loc deosebit în istoria filozofiei. Asta-i perioada cînd în rezultatul schimbărilor social-economice şi destrămării societăţii feudale se formează o nouă concepţie despre lume. Filozofia Renaşterei a pus temelia filozofiei epocii moderne.

Doc4 mod

Filozofia epocii moderne.

Caracteristica generală. Epoca modernă cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătate a sec. XIX.Începînd cu sec. XVII se dezvoltă puternic ştiinţile naturale, practic aceasta este o explozie informaţională, se acumulează o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii. Torricelli demonstrează presiunea aerului, a inventat barometru cu mercur şi pompa de aer. I. Newton descoperă legile fundamentale ale mecanicii. R . Boyle formulează definiţia elementului chimic. W. Harvey descoperă circulaţia sangvină. Un mare aport în dezvoltarea mecanicii, fizicii şi fiziologiei au adus R.Descartes şi G.Leibniz. T.Hobbes şi G.Grotius dezvoltă teoria dreptului natural. Sec. XVII este nu numai secolul ştiinţei şi revoluţiilor ştiinţifice, dar si secolul revoluţiei filozofice – pe parcursul a cîteva decenii a fost efectuată lovitura decisivă filozofiei scolastice. Au efectuat această revoluţie F.Bacon şi R.Descartes. În filozofie are loc ruperea definitivă cu scolastica şi religia. În lupta cu dogmele religiei şi autoritatea bisericii se formulează concepţia despre atotputernicia raţiunii şi posibilităţile nelimitate a cunoaşterii. Temelia gîndirii filozofice se transferă din sfera religiei în sfera ştiinţei.

Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrism, în centrul cercetărilor filozofice devin problemele gnoseologice. Ştiinţele experimentale care se dezvoltă foarte puternic în această perioadă puneau în faţa filozofiei problema justificării şi fundamentării metodelor de cunoaştere. În legătură cu aceasta se formează noţiunile subiect şi obiect a cunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru filozofia din această perioadă este caracteristic tendinţa materialistă şi orientarea naturfilozofică ce se baza pe ştiinţa naturalistă experimantală şi panteism.

În această perioadă în societate au loc mari schimbări social-politice şi economice.Apar noi forţe sociale care nu-s legate cu proprietatea funciară şi biserica. Filozofia epocii moderne a fost o reacţie la aceste schimbări şi trebuia să argumenteze necesitatea lor. Filozofia acestei perioade a dat lumii o întreagă pleiadă de gînditori mari şi şcoli filozofice originale. În filozofia epocii moderne se evidenţiază două paradigme: ontologică şi gnoseologică.

Paradigma ontologică. Filozofii epocii moderne considerau, că principala sarcină a ştiinţei şi filozofiei este de a contribui la mărirea puterii omului asupra naturii. De aceea în centru cercetărilor filozofice era paradigma ontologică – intenţia de a cunoaşte existenţa, structura lumii, legităţile naturii. Însă această paradigmă se formula în diferit mod la diferiţi filozofi.

Întemeietorul materialismului englez F.Bacon (1561-1626) reeşea din aceea că la baza lumii se găseşte materia multicalitativă. Multitudinea de obiecte apare în rezultatul combinării acestor calităţi diverse. Materia are formă şi mişcare. Mişcarea este o proprietate inalienabilă a materiei, cum este veşnică materia aşa-i veşnică şi mişcarea. Alt filozof englez T.Hobbes (1588-1679) considera materia ca unica substanţă a lumii, iar toate lucrurile, fenomenele şi procesele - forme de manifestare a acestei substanţe. Gîndeşte numai materia, iar gîndirea nu se poate separa de materie. T.Hobbes considera, că materia este ceva omogen, ea este lipsită de caracteristici calitative. Acestor concepţii moniste filozoful francez R.Descartes (1596- 1650) contrapune viziunea sa dualistă. La baza lumii el pune două substanţe – materială şi spirituală. Substanţa materială are însuşirea de întindere, iar cea spirituală – gîndirea. Ambele substanţe există paralel. Substanţa materială posedă mişcare, capacitate creatoare, însă cauza primară a fost Dumnezeu, care a creat lumea şi menţine cantitatea de mişcare întrodusă iniţial. B.Spinoza (1632-1677) depăşeşte dualismul lui R.Descartes şi pune la baza lumii o substanţă care are două însuşiri – întindere şi gîndire. Monismul lui se manifestă ca panteism unde Dumnezeu şi natura se contopesc. Lucrurile sunt moduri a substanţei materiale. G.Leibniz (1646-1716) explică lumea cu ajutorul monadelor – particule indivizibile şi nemateriale, microlumi în miniatură. Monadele sunt veşnice şi indistructibile, însuşirea lor este mişcarea şi activitatea. Orice monadă este unitatea sufletului şi corpului.

Paradigma gnoseologică era consecinţa necesităţii căpătării cunoştinţelor adevărate şi avea ca scop fundamentarea metodei ştiinţifice, metodologiei cunoaşterii ş.a. În rezolvarea acestor probleme se formulează două curente: empirism şi raţionalism.

Empirism (gr.empeiria - experienţă) - doctrină în filosofie cu referire la domeniul cunoaşterii ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii. Toate cunoştinţele se bazează pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei. Conţinutul cunoştinţelor se reduc direct la experienţă ori este o descriere a acestei experienţe. În dependenţă de faptul ce conţinut se întroduce în noţiunea de experienţă se distinge empirism materialist şi idealist. Empirismul materialist reprezentant de F.Bacon, Th.Hobbes, I.Locke, materialismul francez din sec.18 consideră că sursa experienţei senzoriale este lumea exterioară, care există obiectiv. Empirismul idealist în persoana lui G.Berkeley, D.Hume, reduce experienţa la totalitatea senzaţiilor sau reprezentărilor negînd faptul că la baza experienţei se află lumea obiectivă. Empirismul este aproape de sensualism şi opus raţionalismului. Contradicţia dintre empirism şi raţionalism rezidă în faptul că empirismul deduce caracaterul general şi necesar al cunoştinţelor nu din minte, ci din experienţă. Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţifice, negînd independenţa relativă a gîndirii.

Trebuie de menţionat deosebit concepăia lui F.Bacon care foarte înalt aprecia ştiinţele experimentale, observaţia şi experimentul. În lucrarea sa “Noul organon” F.Bacon propune noi metode de cunoaştere ştiinţifică – experimentul şi inducţia. Pînă la F.Bacon în ştiinţă domina deducţia, care în principiu nu dă noi cunoştinţe ci numai le precizează. Ştiinţa trebuie să fie orientată spre cunoaşterea naturii, să se bazeze pe experiment şi să meargă de la singular la general, de la fapte spre teorie. Raţiunea trebuie să fie curăţită de diferite superstiţii şi erori (cele 4 fantome – peşterii, pieţii, teatrului şi genului). Cunoaşterea este o reflectare pasivă a activităţii lumii înconjurătoare în creerul uman, cunoaşterea în întregime depinde de obiect, de precizia întipăririi lui în memorie.