Flora şi vegetaţia Flora protejată

ALPINISM

Recomandări privind parcurgerea traseelor alpine

Avertisment! Cel ce se decide să practice alpinismul ar trebui mai întâi să cunoască muntele, mai ales dacă vine de la câmpie. Este vorba de un stagiu făcut la drumeţie pe trasee de munte de felul celor prezentate la capitolul anterior, astfel încât să cunoască: natura muntelui, clima specifică marilor altitudini, pericolele reprezentate de schimbările meteorologice neaşteptate (cu viscole, ger, zăpadă, furtuni electrice, ploi, ceaţă), orientarea, citirea unei hărţi, obişnuinţa cu „prăpăstiile" producătoare de vertij, lista de echipament strict necesar, alimentaţia cea mai potrivită pentru drum. În fine, pregătirea unui rucsac care să cuprindă tot ce este necesar şi suficient.

Toate acestea ca şi primele noţiuni de căţărare nu se pot învăţa numai din cărţi, ci din experienţă proprie pe teren, de preferinţă nu ca autodidact, ci sub îndrumarea unui alpinist cu experienţă sau instructor competent, evitându-se astfel întâmplările nedorite sau chiar accidentele. Pentru aceasta există şcoli şi tabere de iniţiere în alpinism organizate de cluburi şi asociaţii de munte sau de Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă (FRAE). Căci, orice s-ar spune, alpinismul este un sport periculos iar moartea pe munte nu este niciodată un act de eroism ci o dovadă de ignoranţă, inconştienţă şi de mare prostie în multe cazuri.

Unde se termină drumeţia şi începe alpinismul? Definiţia alpinismului cuprinde noţiunea de pericol. Pentru a evita pericolul, în afară de cunoştinţe tehnice şi o pregătire fizică şi psihică corespunzătoare sunt necesare materiale specifice, încălţăminte şi coardă; în faza următoare pitoane şi carabiniere iar în final materiale din ce în ce mai sofisticate: bucle expres, pene sau „nuci", friend-uri, pitoane de expansiune.

Căţărarea liberă, eventual solo, fără autoasigurare, fără coardă, rămâne rezervată unei elite absolute, perfect pregătită, perfect conştientă de pericole şi capabilă să le facă faţă.

Începătorii vor aborda traseele gradat, în funcţie de dificultate, în echipă de 2-3 persoane, folosind toate mijloacele de asigurare moderne şi de cea mai bună calitate.

Specifică Bucegilor este roca sedimentară: calcarul şi mai ales conglomeratul, respectiv straturi groase de conglomerat între care se interpun straturi subţiri de gresie. Acestea din urmă fiind mai moi şi mai expuse eroziunii au dat naştere brânelor şi surplombelor. Brânele cuprind o vegetaţie bogată: molizi, zade, zâmbri, jnepeni, flori şi ierburi de tot felul. În pereţi, în multe fisuri, unele chiar foarte mici, sunt perniţe de iarbă periculoase pentru căţărător.

Ultimul avertisment se referă la pitoanele de asigurare; multe dintre ele sunt din anii 1935-1948 ai CAR (Clubul Alpin Român), altele din 1948-1970, toate din oţel moale ruginite şi slăbite de intemperii. Este obligatoriu să le privim cu multă circumspecţie şi să nu punem prea multă bază pe rezistenţa lor înlocuindu-le treptat cu pitoane moderne iar în regrupări să folosim oricum două pitoane sigure. Lăudabil este faptul că în ultimii ani unii tineri căţărători au schimbat, în unele dintre cele mai mai dificile şi populare trasee (Fisura Albastră, Speranţei...), multe pitoane uzate cu pitoane de mare siguranţă. De precizat că FRAE are un proiect de reamenajare a traseelor de alpinism.

În încheiere, dar nu ultima ca importanţă este observaţia că în lipsa marcajelor, intrările în trasee sunt dificil de descoperit şi cineva care nu cunoaşte Bucegii este bine să apeleze la un cunoscător al locurilor şi să ceară informaţii suplimentare asupra stării traseelor pe care intenţionează să le parcurgă.
TRASEE ALPINE
Prezentarea o vom face în ordine geografică pornind cu versantul prahovean de la sud la nord, apoi zona de nord şi versantul de vest iar în final zona văii Ialomiţei.

În descrierea traseelor menţionăm că - stânga sau dreapta - sunt considerate întotdeauna în sensul de mers, a nu se confunda cu stânga sau dreapta geografică a unei ape sau văi, considerate în sensul cursului.

În privinţa gradelor de dificultate vom utiliza în paralel sistemul românesc şi scala UIAA. Pentru comparaţie dăm mai jos un tabel ce cuprinde scala românească, scala UIAA şi scala decimală folosită în Yosemite / California.

Schiţele de trasee alpine ale ghidului de faţă sunt schiţe libere, care nu respectă proporţiile reale. În mod special dimensiunile pe înălţime sunt exagerate faţă de cele orizontale. În descrierea traseelor, dificultăţile generale sunt date în grade româneşti 1A...6B, iar pe lungimi de coardă în grade UIAA: I...VI+ şi dificultăţi artificiale: AO...A4. Acestea corespund parcurgerii traseelor în stil clasic alpin, dar trebuie precizat că abordarea lor conform evoluţiei şi tendinţelor escaladei actuale sau distrugerea şi dispariţia unor pitoane face ca multe trasee (unele chiar mediu cotate) să aibă pasaje superioare (UIĂ). Tot din acest punct de vedere unele trasee par a fi supracotate.

Durata de parcurs dată este orientativă şi depinde de antrenamentul participanţilor.

Abrevierea le înseamnă lungime de coardă iar gr. grad de dificultate.

GRADE DE DIFICULTATE PENTRU TRASEE ALPINE

ROMANIA (NORMA FRAE)	UIĂ şi GERMANIA, AUSTRIA, ELVEŢIA	DECIMAL AMERICAN
1A uşor 1B	I leicht	1 easy
2A dificultate medie 2B	II massig schwierig	2 moderate 3 4
3A dificil 3B	III schwierig III+	5.0 moderately 5.1 difficult
4A accentuat dificil 4B	-IV sehr schwierig IV IV+	5.2 difficult 5.3 5.4
5A foarte dificil 5B	-V besonders schwierig V V+	5.5 very difficult 5.6 5.7
6A extrem de dificil 6B	VI aussert schwierig VI VI+ . . X+	5.8 extremely difficult 5.9 5.10 . . 5.14

Gradele de dificultate UIAA pentru escaladă artificială: A0..A4; pentru pitoane de expansiune A1e...A4e.

Fig 04

Fig A01