Florica bechet

OBSERVAŢII ASUPRA NECESARULUI NEOLOGIC
Oana BADEA

Format de la cuvintele greceşti „neos” (nou) şi „logos” (cuvânt), termenul neologism a pătruns în limba română prin intermediul limbii franceze şi reprezintă un cuvânt lexical sau gramatical intrat recent în limbă sau creat prin procedee proprii limbii respective, apariţia şi durabilitatea sa fiind condiţionate în principal de uz. Totuşi, conceptul de neologism nu este atât de simplu de analizat, deoarece cercetătorul ar trebui să vadă crearea unui neologism ca pe un proces complex şi durabil, dincolo de o simplă definire a noului. De altfel, nu toate neologismele rămân cu acelaşi statut cu care au intrat în limbă. Unele au o viaţă mai lungă, în timp ce altele au doar un statut trecător. Pe de altă parte, procesul de inovaţie cu care pot fi asociate neologismele este un fenomen cât se poate de normal într-o limbă, ţinând cont de necesitatea fiecărei limbi de a evolua, şi, cum se poate realiza acest lucru mai uşor dacă nu prin îmbogăţirea lexicală?

Neologia, la rândul său, presupune caracteristica unei limbi de înnoire permanentă, fiind definită în diverse moduri. Astfel, Emanuela Dima caracterizează neologia ca pe o „varietate de procedee interne şi externe de îmbogăţire a vocabularului cu cuvinte şi sensuri noi” (Dima 2005: 91), în timp ce Ileana Busuioc conchide faptul că „neologia trebuie să funcţioneze atunci când există necesităţi denominative, adică în cazul vidului terminologic” (Busuioc 2008). Ca urmare, neologia reprezintă totalitatea procedeelor interne, dar mai ales externe, de creare a noilor cuvinte sau termeni, fiind cu precădere denominativă şi extrem de folositoare în cazul limbajelor de specialitate, unde există cazuri de vid terminologic. Se poate face, de asemenea, o distincţie destul de clară între două tipuri de neologie, astfel:

1. 
   neologia primară – în ceea ce priveşte acest tip de neologie, avem de-a face cu o soluţie neologică oferită atât în cazul unui vid conceptual, cât şi în situaţia unui vid terminologic. Cel mai frecvent putem vorbi de neologie în cadrul limbajelor ştiinţifice şi tehnice, mai ales în contextul globalizării. În aceste situaţii, termenii nu există în limba română, aceştia fiind creaţi în limba vorbită în ţara de provenienţă a unor produse, concepte, mărci, etc.
   
2. 
   neologia traductivă – este, de departe, mai frecventă decât cea primară, deoarece conceptul există deja în limba sursă, iar unitatea nouă este creată în limba ţintă.
   

Motivele care explică creaţia cuvintelor neologice sunt variate, deşi, în mod tradiţional, se disting în primul rând atât cauze obiective, care implică o necesitate din partea emiţătorului de a comunica anumite fapte sau lucruri până în acel moment indedite, cât şi cauze subiective, fără îndoială mult mai complexe decât primele (Martinet 1993: 60-71). Astfel, neologismele create plecând de la aceste motivaţii bazate pe expresivitate, îndepărtându-se de la o necesitate „reală”, par, în principiu, să întânească o opoziţie mai mare (Goosse, 1971). Cu toate acestea, se pleacă de la motive ca prestigiul sau dorinţa de expresivitate, transformate în discursul scris într-o adevărată expediţie în căutarea unui stil suficient de identificator.

În afară diferenţierea dintre un neologism cu caracter denotativ de unul cu caracter conotativ, în relaţie cu necesităţile creării de noi vocabule, o analiză a creativităţii lexicale trebuie să ţină cont de o serie de domenii, acolo unde acestea se intersectează: cel lingvistic propriu-zis, cel corespunzător activităţilor artistice, cel politic şi pedagogic. Pe de altă parte, Bernard Quemada (1971: 14) se referea la trei grupe de creatori potenţiali de cuvinte neologice: cele „inventatoare”, care dau noi forme unor realităţi noi, cele „transcodificatoare”, care descifrează mesaje aparţinând unor limbi străine sau unor registre ale limbii diferite de cele standard, şi, cele „informative”, printre acestea ocupând un loc privilegiat cuvintele întâlnite în presă şi utilizate pentru a realiza noi denominări. În acest sens, se poate stabili o relaţie de complicitate, doar limitându-ne la relaţia dintre emiţător, care include mesajul său în paginile unui ziar, şi un receptor virtual (care caută în afară de informaţii şi interpretarea unor fapte). În afară de utilizarea surselor literare, care presupun un stil definit, nu trebuie omsă şi dorinţa de apropiere de un grup specific de cititori; vom lua în considerare, de exemplu, noile generaţii care preferă folosirea cuvintelor cu grad ridicat de expresivitate şi cu un grad nu foarte îndepărtat de mediul sociocultural al receptorului, printre care şi cele de origine străină. Această relaţie de complicitate este importantă, deoarece nu trebuie să uităm că un termen nou trebuie să se adapteze la comunitatea respectivă de vorbitori, pentru a-şi asigura supravieţuirea în discurs.

Este evident interesul ridicat de studiul neologismelor, justificat, fără îndoială, printr-o necesitate continuă a tuturor de a ne confrunta cu o realitate compleşitoare prin schimările sale. Înainte de a lua o decizie importantă privind delimitarea caracteristicii de sporadic versus durabil, trebuie să facem referire la importanţa timpului, care poate ajunge să consolideze un termen care la început reprezenta numai o creaţie individuală, fără un succes previzibil. Astfel, supravieţuirea unui neologism ca parte integrantă a unei limbi îşi găseşte justificarea numai într-o dimensiune istorică, într-un interval anume de timp. Acesta este un prim criteriu pentru identificarea sa, dat fiind faptul că timpul este cel care dă vocabularului independenţă şi autonomie, atât semantică sau formală, cât şi funcţională, caracteristici date de frecvenţa uzului şi, ulterior, de introducerea cuvântului neologic în dicţionarele limbii.

Cu toate acestea, prezenţa unui număr important de cuvinte arhaice în dicţionarele de limbă generală, împreună cu preocuparea lingviştilor de a evita, în limita posibilităţilor, adoptarea excesivă de neologisme, sau, cel puţin de a înfrâna expansiunea dăunătoare a acestora, reprezintă modalităţi de acţiune care au fost luate în considerare în nenumărate ocazii. În general, o atitudine puristă vizavi de neologisme se poate adopta atunci când termenul neologic este considerat un „barbarism”, uzul său putând afecta vitalitatea sa lingvistică şi chiar identitatea unei limbi.

Manuel Seco (1995: 69) se referea la consecinţele negative aduse de o atitudine exclusiv puristă, şi anume preocuparea excesivă de a obstrucţiona înregistrarea neologismelor în dicţionare, fără a aştepta o confirmare sau o infirmare a necesităţii adoptării sale conform frecvenţei în uz. Din altă perspectivă, se poate afirma că anumiţi termeni care au figurat cândva în dicţionare cuprinzând, mai mult sau mai puţin, elemente neologice, pot fi priviţi dintr-o perspectivă circumstanţială, mai ales dacă nu s-au mai înregistrat noi contexte de uz de la ultima atestare în dicţionare, dar după o perioadă de timp mai mare, uzul acestora a fost revitalizat, surprinzându-i astfel chiar şi pe cei mai puţin optimişti. Nu trebuie uitat, de asemenea, faptul că o creaţie neologică prin recurgerea la anumite resurse lexicale folosite intens în cadrul discursului poate da naştere la formaţiuni conisderate nedurabile, care evoluează de la o derivaţie neologică iniţială până la o formaţie lexicalizată fără o motivaţie anume, şi prin urmare nu ar trebui marginalizaţi termenii văzuţi iniţial ca având un caracter efemer. Timpul va fi cel care va da un ultim verdict în acest caz.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar putea stabili anumite condiţii considerate mai adecvate pentru introducerea neologismelor, care să garanteze, de asemenea, şi supravieţuirea acestora, tot nu s-ar putea justifica utilizarea multor neologisme considerate „barbarisme”. O posibilă explicaţie ar fi aceea că noile generaţii sunt mai predispuse la achiziţionarea unei inovaţii lexicale şi, ceea ce este încă şi mai important, la difuzarea sa ulterioară, iar, ca urmare, consolidarea uzului unui neologism este dată de comunitatea de vorbitori. În acest sens, ar trebui să se insiste asupra necesităţii de a determina caracterul unui termen de noutate şi dintr-o altă perspectivă, nu numai cea lingvistică, şi anume din perspectiva celor implicaţi în procesul de comunicare (Lüdi 1983: 118). Nu trebuie să uităm, însă, că tendinţa neologică poate fi privită în acelaşi timp atât ca un element pozitiv cât şi ca unul negativ pentru o anumită limbă. Neologia este şi bună şi rea, în acelaşi timp. Bună, deoarece ea arată faptul că o limbă este capabilă de a se adapta la condiţii noi, că nu este pierdută într-un soi de perfecţiune, contrară chiar şi vieţii înseşi. Rea, pentru că poate rupe echilibrul care stă la baza unui sistem, deoarece obligă atât locutorul cât şi auditorul să se adapteze fără întrerupere pentru eficientizarea comunicării (Goosse 1975: 69).

În ceea ce priveşte importanţa elementului general la care ne-am referit până acum, rolul jucat de durata de viaţă a unui neologism nu este mai important decât acela al altor motive efectiv intralingvistice. De asemenea, limbajul argotic nu afectează decât forma colaterală a sistemului, deşi există aşa-numitul „agent mediator” sub forma mijloacelor de informare în masă, „vinovate” de cele mai multe ori de generalizarea unor obiceiuri proprii limbajului tehnocratic, care poate răspândi ceea ce la început avea numai un caracter marginal. Tocmai atunci când se neagă autonomia sa, se poate vorbi de adevărata influenţă a generaţiilor. Datorită caracterului său eterogen, un neologism se bazează pe o noutate obiectivă (se crează un nou semnificant sau un nou sens), o noutate „socială”, care intră în relaţie cu gradul de acceptare de către masa socială şi o noutate bazată pe relaţiile modificate din sistem, ca rezultat al introducerii noului termen. În acelaşi mod în care utilizarea procedeelor facultative de formare a noilor termeni contribuie la menţinerea sistemului limbii, împreună cu o garanţie a mobilităţii, şi neologia presupune o folosire concomitentă şi a codului, dar şi a subversiunii, o recunoaştere de către normă, o creativitate guvernată de reguli, precum şi o creativitate care schimbă regulile. Cu toate acestea, această presupusă „transgresiune” nu se reflectă şi în marcarea grafică din domeniul presei. În acest sens, centrându-se pe studiul neologismelor, Maria Teresa Cabré ajungea la o serie de concluzii, după cum urmează: în general, procentajul neologismleor neînregistrate este mult mai ridicat decât cel al neologismelor înregistrate în dicţionare; în ceea ce priveşte sistemul de marcare a neologismelor în presa scrisă, nici italicele, nici ghilimelele şi nici boldarea acestora nu reprezintă procedee cu advărat productive (1990: 84).

Tipic pentru neologie este introducerea unor cuvinte noi, în timp ce termenilor deja exsitenţi în sistemul limbii li se pot atribui noi sensuri. Pe de altă parte, neologismele reprezintă acele unităţi de creaţie nouă, atât prin mijloace interne cât şi externe. Este vorba, de fapt, despre opoziţia dintre proces şi produs: neologismele sunt unităţi lexicale noi, în timp ce neologia postulează un sistem, un ansamblu de reguli şi de condiţii, favorizând creaţia şi utilizarea acelor unităţi lexicale noi (Bastuji 1974 : 6). De cele mai multe ori, termenul neologic ia naştere în limba vorbită, comună, pentru ca mai apoi să fie încorporat şi în limba scrisă, literară, deoarece uzul generalizează ceea ce la început a reprezentat numai un act individual de creaţie, în virtutea faptului că, la un moment dat, orice vorbitor simte nevoia de a crea cuvinte noi, chiar dacă acesta din urmă posedă sau nu cunoştinţele adecvate despre mecanismele de formare a noilor cuvinte. Aşa cum afirma şi Deroy (1971: 7-8), această inovaţie individuală poate să nu aibă repercusiuni asupra celorlalţi vorbitori. Dar poate fi reprodusă fie printr-un cuvânt mai simplu, fie printr-un termen mai complex, în funcţie de cultura vorbitorului sau cea a ascultătorului, de diferenţele de gust sau situaţii sau chiar de vârstă.

Julio Fernández-Sevilla (1982: 13-14) se referă la o serie de criterii de care trebuie ţinut cont atunci când dorim să constatăm dacă un cuvânt s-a generalizat sau nu. Astfel, în cazul termenilor de origine străină este necesar să vedem dacă s-au adaptat la grafia şi fonetica limbii receptoare. În ceea ce priveşte morfosintaxa, nu trebuie omis faptul că termenul creat poate funcţiona ca bază pentru formarea de noi cuvinte derivate. În al treilea rând, din punct de vedere semantic, trebuie verificat dacă noul termen este polisemantic, dacă poate dezvolta noi sensuri. În acest sens, se poate afirma că un element nou, deşi nu foarte răspândit printre vorbitori, ar putea fi considerat o creaţie neologică efemeră. Cu toate acestea, atunci când termenul s-a adaptat sistemului lingvistic al limbii, sau baza sa a permis unirea cu anumte elemente consitutive, fără a uita aici frecvenţa din uz, acesta se „deneologizează”. În acest sens, la momentul studierii neologismului, trebuie avut în vedere criteriul multidimensional, deoarece se poate vorbi de pierderea caracterului de noutate din diverse perspective. María Teresa Cabré (1993: 445) menţionează o serie de parametrii diferiţi care nu se exclud reciproc, propuşi pentru a determina caracterul neologic al unui termen, după cum urmează:

a) diacronia: un cuvânt este neologic dacă a apărut recent;

b) lexicografia: un cuvânt este neologic dacă nu apare în dicţionare;

c) instabilitatea sistematică: un cuvânt este neologic dacă prezintă semne de instabilitate formală (morfologice, grafice, fonetice) sau semantică;

d) psihologia: un cuvânt este neologic dacă vorbitorii îl percep ca pe o entitate nouă.

Ar trebui, astfel, să vorbim despre noutate dintr-un punct de vedere obiectiv, acordând atenţie apariţiei în sistem a unui nou semnficiant sau semnificat, dar, de asemenea, şi din punct de vedere social, pentru a ţine cont de nivelul de acceptare a termenului creat sau de relaţiile modificate în sistemul lexical datorită creării neologismului şi de folosirea sa de către comunitatea de vorbitori. Atunci când se încearcă o clasificare a diverselor procedee de formare a cuvintelor neologice, trebuie ţinut cont în primul rând de parametrii lingvistici, distingându-se aspectele semantice şi formale, proprii cuvintelor împrumutate, adaptate sau nu la sistemul limbii. Trebuie, totuşi, clarificat faptul că anumite procedee, cum ar fi formaţiile onomatopeice sau truncherea nu prezintă o vitalitate atât de mare precum este de aşteptat, datorită caracterului acestora de creaţii spontane, îndepărtată de lexicalizarea termenlui, în ciuda expresivităţii lor previzibile.
Concluzii

Cuvintele sunt acelea care dau culoare unei limbi. Acestea fac parte din vocabularul unei limbi, mereu în schimbare, îmbogăţindu-se permanent cu noi vocabule, de cele mai multe ori adaptate la sistemul limbii receptoare, în cazul de faţă româna. Cert este că nu ne putem împotrivi unei evoluţii naturale a limbii, cu atât mai mult cu cât societatea românească este într-o continuă expansiune atât pe plan economic, cât şi pe plan social şi cultural. Reprezintă o consecinţă firească a globalizării existenţa unor legături între ţara noastră şi alte ţări europene (şi nu numai. Adoptarea de neologisme nu a însemnat pierderea identităţii sau purităţii limbii, ci a dus la un curs firesc al fiecărei limbi, şi anume evoluţia sa. Totuşi, trebuie precizat faptul că nu trebuie să existe exagerări în ceea ce priveşte folosirea noilor termeni. Fiecare vorbitor trebuie să fie capabil să selecteze numai acele cuvinte care nu au un corespondent în limba română sau care reflectă mai bine ceea ce acesta are de comunicat. Terminologiile din limbajele specializate sunt cele mai afectate de pătrunderea masivă de termeni specializaţi noi. În ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, lingviştii s-au arătat mai îngăduitori cu asimilarea lor în limbă, acceptându-se faptul că noile descoperiri tehnologice nu sunt de origine românească, ci doar împrumutate. Dar, orice neologism are viaţa sa: se naşte şi moare; numai vorbitorii sunt cei ce vor decide soarta cuvintelor nou intrate în limbă, cu măsură şi inteligenţă.

BIBLIOGRAFIE
Avram, Mioara, „Consideraţii asupra dinamicii limbii române actuale”, în Analele Colocviului Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003. (Avram 2003)

Avram, Mioara, Anglicismele în limba română actuală, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997. (Avram 1997)

Bastuji, Jacqueline, „Aspects de la néologie sémantique”, Langages, 36, pp. 6-19, 1974. (Bastuji 1974)

Bourney, Pierre, Les langues internationales, Paris, P.U.F., 1962. (Bourney 1962)

Cabré, Maria Teresa, „La néologie dans la presse catalane. Premieres données d’un observatoire de néologie”, La Banque des Mots, pp. 75-84, 1990. (Cabré 1990)

Cabré, Maria Teresa, La terminología. Teoría, metodología, aplicaciones, Barcelona, Antártidal Empúries, 1993. (Cabré 1993)

Ciobanu, Georgeta, „Dinamica adaptării elementului englez în limba română”, Studii de gramatică şi de formare a cuvintelor, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006. (Ciobanu 2006)

Constantinescu, Ileana, Romgleza şi lupta pentru o „balanţă lingvistică” echilibrată, Bucureşti, MILENA PRESS, 2006. (Constantinescu 2006)

Deroy, Louis, „Néologie et néologismes: essai de typologie géneral" La Banque des Mots,1, pp. 5-12, 1971. (Deroy 1971)

Dima, Manuela, „Probleme ale neologiei traductive (cu privire specială asupra terminologiei informatice recente)”, SCL, LVI, nr. 1-2, p. 91-100, Bucureşti, 2005. (Dima 2005)

Druţă, Inga, „Atitudini faţă de împrumuturi în istoria limbii române literare”, SCL, LVI, nr. 1-2, p. 125-131, Bucureşti, 2005. (Druţă 2005)

Fernández-Sevilla, Julio, Neología y neologismo en español contemporáneo, Granada, Universidad, 1982. (Fernández-Sevilla 1982)

Goosse, André, „De l’accueil au refus”, La Banque des Mots, l, pp. 37-44, 1971. (Goosse 1971)

Goosse, André, La néologie franraise al.ljourd' hui. Observations et réflexions, París, 1975. (Goosse 1975)

Lüdi, Georges, „Aspects énonciatifs et fonctionnels de la néologie lexicale”, Actes du Colloque sur la Néologie et la Formation des Mots, TRANEL, 5, pp. 105-130, 1983. (Lüdi 1983)

Martinet, André, Función y dinámica de las lenguas, Madrid, Gredos, 1993. (Martinet 1993)

Quemada, Bernard, „Para una política de la neología”, EA, 20, pp. 12-17, 1971. (Quemada 1971)

Seco, Manuel, „Lexicografía del español en el fin de siglo”, Donaire, 4, pp. 67-75, 1995. (Seco 1995)

ABSTRACT
There are both objective factors (of a linguistic nature) and subjective ones (of a socio-cultural nature) in adopting a neologism. Nevertheless, the presence of an important number of archaic words in general language dictionaries, together with the linguists’ preoccupation with avoiding, within limits, the excessive adoption of neologisms, or, at least, with curbing their harmful expansion, represent means of action that have been taken into consideration on numerous occasions.
Key words: neology, primary neology, traductive neology