Florica ştefănescu

Căi tehnologice de dezvoltare

Progresul tehnologic poate contribui semnificativ pentru ca aceste idei să poată fi puse în practică. Pentru domeniile tehnologice important e că există aşa numitele căi tehnologice corespunzătoare de dezvoltare:

- Tehnologie informaţională şi comunicaţională: densitatea de integrare crescândă în cazul componentelor microelectronice la preţuri simultan scazânde face posibilă folosirea microelectronicii într-un număr crescând de posibilităţi. Pentru a ilustra acest fapt pot fi menţionate dezvoltările din cadrul internetului, telecomunicaţiei, sistemelor de navigare, realităţii virtuale, tehnicilor de simulare, data-mining, E-Commerce, tele-learning. Acestea îşi aduc contribuţia la schimbul mai bun, mai rapid şi mai sigur de informaţii. Având în vedere că informaţiile sunt o condiţie ca materia şi energia să poată fi mai bine manevrate de-a lungul lanţului valoric, contribuţia acestei tehnologii diagonale devine semnificativă pentru obţinerea sustenabilitatii.

- Tehnologia de microsistem: face posibile componente miniaturale precum senzori sau actori, care sunt integrabili direct pe chip-uri cu hardware de computer. Computerele primesc “organe de simţ” cu ajutorul senzorilor şi actorilor, prin care îşi deschid noi posibilităţi de aplicare a automatizării, a supravegherii şi reglării procesuale descentralizate. Tehnica de microsistem face produsele “mai inteligente”, având în vedere că acestea îşi pot recunoaşte starea şi pot reacţiona la schimbări din jurul lor. Exemple ar fi autosupravegherea si autoreglarea instalaţiilor tehnice din gospodărie sau a instalaţiilor industriale de finisaj.

- Tehnologie de materie primă: Fără materie primă nu există produse. Pe lângă sarcini structurale (de exemplu materie primă pentru aplicaţiile din construcţia uşoară cu necesităţi mecanice speciale; ceramica pentru aplicaţii la temperatură mare; materiale artificiale degradabile) câştigă în importanţă aşa numita materie primă functională precum catalizatorii, membranele, materiale artificiale conducătoare de electricitate. Tehnologia de materie primă face posibilă utilizarea de materie primă specific desemnată. Astfel produsele pot fi realizate mai eficient, făcute mai performante şi mai uşor de reciclat.

- Nanotehnologie: Nanotehnologia este o tehnologie diagonală, care va avea efecte masive asupra tehnologiei informaţionale şi comunicaţionale, asupra biotehnologiei, asupra tehnologiei materiei prime şi asupra tehnologiei de finisaj. Are scopul de a produce materiale şi părţi componente la nivelul atomilor şi moleculelor individuale. Prin aceasta se va face un pas mai departe ăn direcţia miniaturizării (economisirea materialului, evitarea deşeurilor, multiplicarea domeniilor de aplicare), dar şi în direcţia apariţiei de calităţi absolut noi (de exemplu efectul de lotus, minimizarea frecării).

- Biotehnologie: Experienţele biotehnologice sunt aplicate tot mai mult în procesele industriale, pentru că de cele mai multe ori ele sunt cele care protejează mai bine mediul decât alte experienţe. Exemple variate de aplicare există în ramurile deosebit de intensive în emisie şi energie precum industria hârtiei şi cea textilă. Sunt deschise şi domenii noi de aplicare de exemplu prin enzime utile tehnic, prin biocatalizatori sau prin biosenzori extrem de sensibili pentru măsurarea numeroşilor parametri relevanţi în cazul mediului.

- Tehnologie energetică: Importante linii de dezvoltare se ocupă, printre altele, cu folosirea energiilor înnoibile precum vântul, soarele, caldura pământului, apa, biomasa şi substanţe din apă. Se dezvoltă sisteme de transformare a energiei (de exemplu stirling-motor, celule cu substanţe de ardere, microturbine, electrolize si fotovoltaic) care sunt folosibile descentralizat şi reduc dependenţa de surse fosile de energie. Activităţi intensive de cercetare si dezvoltare se ocupă cu salvarea energiei, de pildă prin salvare prin substanţe din apă, sisteme de baterii precum şi cu tehnologii pentru transfer de energie cu foarte puţine pierderi sau complet fără pierderi, tehnologii pentru recuperarea căldurii (schimbător de căldură) sau unificarea dintre putere şi căldură pentru utilizarea eficientă a energiei (motoare şi aparate, sisteme de iluminat).

- Tehnologie procesuală sau experimentală: Cercetarea se ocupă şi cu experimente foarte eficiente de separare a complexelor de substanţe. Prin aceasta deşeurile se separă mai bine, fapt prin care e posibilă curăţarea şi refolosirea. Prin asemenea experimente de separare se produc substanţe mai curate, care în etapele următoare de prelucrare pot fi folosite mai eficient. Alte cercetări se ocupă cu înlocuirea experimentelor chimice prin experimente fizice (de exemplu pe baza tehnicii plasmatice sau a optochimiei). Aceasta reduce folosirea de chimicale.

Cu toate ca deja diferite căi tehnologice de dezvoltare au un mare potenţial în vederea imbunătăţirii sustenabilităţii, acest fapt merge mai departe când vine vorba despre sinergii între diferite căi:

- Precision farming: Un joc potrivit de tehnologii inovative din construcţia clasică de automobile şi maşini, din tehnica masurării şi reglării, din tehnologia informaţională şi comunicaţională (inclusiv din tehnologia de satelit) şi din cultivarea plantelor poate să ridice considerabil ecoeficienţa pe terenul arabil, pentru că substanţele de protejare a plantelor nu mai sunt răspândite în mod egal pe lot, ci vor fi adaptate exact la nevoia de moment a plantelor pe suprafeţe foarte mici (în m2).

- Casa inteligentă: Prin efectul comun al materiei prime inovaţionale, al tehnologiei energetice, informaţionale şi comunicaţionale sunt posibile nu doar case fără energie (Casa cu energie zero), ci şi case producătoare de energie (Casa cu energie plus). În casă apar, în privinţa folosirii apei şi a altor resurse, şi alte posibilităţi de a ridica ecoeficienţa, de exemplu prin reobţinerea de energie din apa de baie şi duş. Clădirile devin de sine stătătoare şi oferă locuitorilor lor atât un confort sporit cât şi un mediu de locuire mai sănătos şi o siguranţă mai mare.

- Produse inteligente („Smart Products“): În acest caz se întrunesc dezvoltări din tehnologia materiilor prime, microelectronică, senzorica sau din tehnologia de software pentru produse inovaţionale, de exemplu în cazul articolelor de îmbrăcăminte, aparate electrocasnice, precum şi în cazul tehnicii sanitare. Rezultatul constă în produse, care se adaptează la diferite condiţii de mediu. Pot să dobândească astfel funcţii, care până acum nu erau posibile deloc sau cel mult cu ajutorul altor aparate. Exemple sunt instalaţiile şi aparatele de autosupraveghere dar şi articole de îmbrăcăminte, care au grijă de starea de sănătate a purtătorului lor, sau care pot să-şi adapteze pătrunderea aerului sau trecerea umidităţii la activitatea corporală a purtatorului.

- Finisaj în masă individual pentru clienţi („Mass-Customization“), producţie la cerere („Production-on-demand“), finisaj descentralizat (“on-site production”): Prin intermediul progreselor în tehnologia informaţională şi comunicaţională în combinaţie cu tehnologia de automatizare, de supraveghere de la distanţă şi cea a instalaţiilor, rezultă noi posibilitîţi de a produce, cu mijloace industriale şi, dacă e posibil, chiar acolo unde sunt necesare, produse de mare valoare în “croiul” dorit de client ca şi confectionare simplă (“confecţii de serie cu mărimea de început 1”) sau în serii mici de cea mai bună calitate. Prin aceasta sunt reduse considerabil supraproducţia, depozitarea, precum şi costurile de transport, economisindu-se astfel materie primă şi energie.

- Tehnologie de automobile şi circulaţie: Cu ajutorul progreselor înregistrate în tehnologia informaţională şi comunicaţională, tehnologia materiilor prime, tehnologia energetică, procesuală şi experimentală rezultă posibilităţi de a face automobilele viitorului mai eficiente din punct de vedere energetic, mai silenţioase, mai sigure, mai confortabile şi mai uşor de reciclat. În acelaşi timp liniile de circulaţie sunt controlate mai bine cu ajutorul sistemelor informaţionale şi comunicaţionale, sunt evitate blocajele de circulaţie şi diferite rute sunt mai bine relaţionate. Şi astfel se economisesc resurse şi se reduc deşeurile.

Per total s-a constatat că tehnologiile, pe de-o parte, sunt responsabile pentru poluarea mediului înconjurator. Pe de altă parte evoluţia înregistrată în tehnologie deschide posibilitatea foarte importantă de distrugere şi evitare a poluării mediului. Evoluţia tehnologică poate contribui la garantarea unui standard de viaţă adecvat pentru populaţia Terrei în continuă creştere şi face posibilă, pe termen lung, trecerea la o formă de trai şi economie sustenabilă. Tehnologiile inovaţionale contribuie la înţelegerea şi păstrarea mediului şi a ecosistemelor ca valoare în sine.

6. 
   Dezvoltarea durabilă – posibilă sau iluzorie?
   

În momentul în care alăturăm problema poluării altor probleme cu care se confruntă lumea contemoporană: subdezvoltarea unor zone de pe glob, ritmul creşterii demografice, urbanizarea accelerată ş.a., constatăm că ia naştere un cerc vicios din care cu greu se poate ieşi.

Astfel, creşterea populaţiei înseamnă creşterea şi diversificarea nevoilor de consum, aceasta înseamnă creşterea volumului producţiei care presupune creşterea consumului de factori de producţie, concomitent cu dezvoltarea intensivă a diferitelor ramuri economice; la rândul său, aceasta determină creşterea gradului de poluare şi pericolul epuizării resurselor.

Pe de altă parte, o tehnologie nepoluantă sau antipoluantă antrenează nu doar importante cheltuieli suplimentare, ci şi o scădere a productivităţii în anumite ramuri economice, fapt ce poate antrena, la rândul său, o creştere a preţurilor diferitelor bunuri, creştere care îi va afecta, în primul rând, pe cei săraci.

De aceea, problema cea mai stringentă care trebuie soluţionată este cea a compatibilizării dezvoltării economice cu dezvoltarea socială, tehnologică şi cu protecţia mediului, într-un cuvânt, atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

Economia s-a opus mult timp temei protecţiei mediului şi sustenabilităţii, pentru că exista teama că pot apărea dezavantaje competiţionale faţă de concurenţa internaţională din cauza măsurilor politice pentru mediu. Astfel printre lobby-iştii economici s-a discutat mult timp despre protecţia mediului ca fiind distrugătoare de locuri de muncă. De fapt nu a existat nici o masură politică pentru mediu importantă, sau care trebuiască să fie impusă împotriva industriei şi a lobby-iştilor ei.

Aşa a fost necesară impunerea diferitelor reglementări legale cu privire la purificarea aerului, împotriva rezistenţei puternice a lobby-ului industrial, pentru că stabilirea valorilor limită ale reziduurilor toxice a presupus investiţii destul de mari în economia privată pentru a se putea păstra aceste valori-limită ale reziduurilor toxice.

Urmările acestei politici de impunere a măsurilor de protecţie a mediului şi împotriva intereselor particulare ale economiei sunt vizibile şi azi: Germania este astăzi lider pe piaţa mondială în ceea ce priveşte tehnologia de mediu. În nici un domeniu (în afară de construcţia de automobile) nu se obţin venituri aşa de mari ca în domeniul tehnologiei de mediu.

Astfel e clar că pentru dezvoltarea economică a unei ţări e foarte important ca, dacă în cazul impunerii măsurilor sustenabile se ignora interesele şi dorinţele industriilor, care de cele mai multe ori înclină să-şi păstreze status quo-ul, acest status quo trebuie depăşit cu ajutorul dezvoltării sustenabile.

În vreme ce începuturile mişcării anilor `68 au fost desemnate drept abordări teoretice ale ideologiilor şi teoriilor elitelor dominante, o mare parte a acestor mişcării nu s-a mai mulţumit să critice doar la nivel teoretic lucruri profund înrădăcinate. Mulţi doreau să treacă de la teorie la practică şi prin aceasta să înceapă să schimbe raporturile sociale criticate de ei.

Din multele grupări sociale, care au fost fondate în anii `70, amintim aici Organizatia pentru Protectia Mediului BUND din Germania, care a fost înfiinţată în 1975 şi care numara în 2005 aproape 400 000 de membri şi sponsori activi, care au pus la dispoziţia organizaţiei BUND, în acelaşi an, peste 13 milioane de euro sub forma donaţiilor şi a contribuţiilor membrilor ei, pentru urmărirea scopurilor acestei organizaţii. Scopul principal al acesteia este menţinerea bazei naturale existente; aceasta ar trebui realizată, printre altele, prin atingerea următoarelor scopuri parţiale:

• 
  reformarea sistemului de circulaţie prin utilizarea combustibililor regenerativi;
  
• 
  sponsorizarea circulaţiei cu mijloace de transport în comun, precum şi a circulaţiei cu bicicleta sau pietonale;
  
• 
  un turism liniştit: concedii cu bicicleta sau drumeţii, călătorii lungi cu trenul;
  
• 
  un program bazat pe folosirea raţională a energiei şi pe dotarea sanitară adecvată a locuinţelor sau caselor;
  
• 
  protecţia suprafeţelor şi a peisajelor valoroase din punct de vedere ecologic;
  
• 
  o silvicultură şi agricultură propice mediului;
  

Hotărâtoare pentru impunerea ulterioară a conceptului de dezvoltare durabilă ca idee socială nouă a fost înfiinţarea partidului “Verzilor” în Germania. În 1980 s-au alăturat acestui partid multe grupări mai mici ale mişcării pentru pace şi ecologie. După succesul politic surprinzător al VERZILOR sub forma intrării în parlament în 1983, VERZII au devenit deodată model de urmat pentru mişcări sociale în alte state industriale din vest, aşa încât, au aparut partide verzi în mai multe state.

VERZII au fost primul partid care au dat curs impulsului unei dezvoltari durabile: ecologice, economice şi sociale în programul lor ideologic şi îi acordă până azi un loc central.

Participarea VERZILOR la guvernare a condus începând cu 1998 la implementarea ideii unei dezvoltări durabile ca idee principală dominantă în programul de guvernare al unui stat industrial din vest. Acest fapt a dobândit contur, printre altele, în următoarele măsuri ale primei guvernări roşii-verzi a Germaniei:

• 
  Introducerea taxelor ecologice
  
• 
  Hotărârea de abandonare a energiei atomice
  
• 
  Programul celor 100 000 de acoperişuri (subvenţie pentru energie solara)
  
• 
  Legea energiilor înnoibile (susţinere economică şi ştiinţifică a energiei solare, a biomasei şi a căldurii pământului)
  

Economiştii liberali recunosc faptul ca politica joacă un rol important pentru dezvoltarea durabilă şi într-o economie de piaţă, atâta vreme cât pieţele singure nu reuşesc să promoveze o dezvoltare durabilă.

Motivul constă în incapacitatea pieţelor de a ţine seama de toate informaţiile importante atunci când spun preţurile, informaţii care ar fi o condiţie ca preţul să-şi poată îndeplini funcţia alocaţională în mod optimal: pentru că multe costuri care apar în producţie, nu intră în costurile întreprinderii. De aceea producătorul obţine câştig cu costuri mult mai scăzute, decât dacă ar fi trebuit să suporte şi costurile care nu intră în producţie.

Un exemplu: o întreprindere care foloseşte surse energetice fosile pentru producţie, nu trebuie să suporte costurile care apar prin emiterea de dioxid de carbon sau prin încălzirea climei. Costurile determinate de inundaţii, secete sau alte urmări ale încălzirii pământului trebuie suportate de alţii. Aceasta se numeşte “externalizarea costurilor”. Vis-à-vis de concurenţa care foloseşte pentru acelaşi produs energie regenerativă, prin care nu se ajunge la încălzirea globală şi deci nu apar costuri suplimentare, posibilitatea externalizarii costurilor are efectul unei subvenţionări, câtă vreme producătorul nu primeşte bani din partea societăţii pentru producţie, dar societatea preia costurile care apar ca urmare a folosirii de surse energetice fosile – ceea ce conduce la acelaşi lucru.

Dupa părerea economiştilor liberali e necesar ca politica să asigure transparenţa pieţei prin următoarele măsuri:

- taxarea produselor şi serviciilor pentru producerea cărora au fost externalizate costurile;

- stabilirea valorilor limită pentru reziduurile toxice, care nu e voie să fie depaăşite in procesul de producţie

La sfârşitul secolului trecut s-a afirmat adesea că dezvoltarea durabilă ar afecta dezvoltarea economică şi socială, şi în mod deosebit ocuparea forţei de muncă, mai ales în sectorul industrial, ceea ce s-ar solda cu scăderea veniturilor individuale şi naţionale şi implicit ar determina deteriorarea calităţii vieţii. Timpul a dovedit însă că lucrurile nu stau nici pe departe aşa, că dezvoltarea durabilă nu se traduce prin stagnare sau declin economic, ci, mai degrabă, prin restructurarea economiei, pentru a face faţă noilor provocări ale lumii în care trăim. Paralel cu dispariţia unor sectoare, a unor ramuri economice, vor apărea altele, unele ocupaţii vor lăsa locul altora, într-un cuvânt, o schimbare majoră, de concepţie şi de acţiune, este cea care caracterizează dezvoltarea durabilă, preţuind, în acelaşi timp, omul şi mediul.

Numeroşi economişti şi politicieni consideră că modelul tradiţional de creştere economică este în stare de criză (Peter F. Druker, Societatea post-capitalistă, 1999, Lester C. Thurow, The Future of Capitalism, How Today’s Economic Forces Shape Tomorrow’s World, 1996, G. Soros, Criza capitalismului global, 1999, Lester Brown, Planul B, 2006, etc.). Prin urmare, se impune necesitatea „unor reconsiderări în planul teoriei şi practicii creşterii/dezvoltării economice, elaborarea de noi strategii ale celor două procese” (Ion A.Popescu, Aurelian A.Bondrea, Mădălina I.Constantinescu, 2005, p. 125).

Chiar raportul Brundtland, intitulat Viitorul nostru comun, prezentat în 1992 la Conferinţa ONU de la Rio de Janeiro sublinia că dezvoltarea durabilă presupune „o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat” (după Camelia Cămăşoiu, coord., 1994, p.13).

La rândul său, Lester R. Brown, pornind de la constatarea că actualul model de economie nu este sustenabil, propune un Plan B constând în construirea unei noi economii bazată pe noi tehnologii care permit reducerea consumurilor energetice, obţinerea de produse noi, utilizarea surselor alternative de energie, reducerea risipei prin reciclarea materialelor şi reziduurilor, restructurarea şi reorientarea transporturilor, reconsiderarea productivităţii capitatului, pământului, energiei, asigurarea sustenabilităţii ambientale, asigurarea hranei şi sănătăţii populaţiei, revizuirea taxelor (Lester R. Brown, 2006, p.2-21).

Se impune schimbarea mentalităţilor şi reconsiderarea teoriilor economice în sensul de trecere de la teoriile „abundenţei”, care susţin intensificarea producţiei şi a consumului pe seama mediului capabil să asigure resurse infinite şi să absoarbă cantităţi infinite de deşeuri, la teoriile „rarităţii”, care iau în considerare caracterul limitat al resurselor şi rata de reînnoire a resurselor regenerabile, cu alte cuvinte raritatea ecologică.

Restructurarea economiei este nu doar imperios necesară, ci şi posibilă. De altfel, au existat, în timp, numeroase scenarii, unele puse în practică şi care au demonstrat această posibilitate (de exemplu, restructurarea economiei americane „de pace”, reprezentată de industria de automobile, în economie „de război”, reprezentată de industria de armament, în timpul celui de-al doilea război mondial, deci atunci când situaţia a impus cu necesitate acest lucru), altele doar teoretizate deocamdată.

Restructurarea economiei din perspectiva dezvoltării durabile trebuie să răspundă unor provocări şi tendinţe ce se manifestă pe plan mondial: explozia demografică, persistenţa sărăciei şi a decalajelor economice, diminuarea sau chiar dispariţia unor resurse neregenerabile, deteriorarea mediului înconjurător, toate acestea reprezentând tot atâtea „limite ale progresului” ce pot fi depăşite doar prin asigurarea „progresului limitelor” (I. Olteanu, 1981, Limitele progresului şi progresele limitelor)

În ceea ce priveşte economia românească nevoia de restructurare este cu atât mai mare cu cât asupra ei se exercită presiuni multiple: cele legate de decalajele în raport cu ţările dezvoltate; cele legate de necesitatea armonizării economiei româneşti cu cea a Uniunii Europene; cele legate de speranţele, de aşteptările populaţiei în privinţa creşterii nivelului de trai; cele legate de intensificarea concurenţei pe piaţa mondială; cele legate de responsabilitatea faţă de viitorul ţării.

Restructurarea economiei este un proces amplu şi complex de ajustare structurală în strânsă legătură cu mediul social, politic, educativ, cultural, legislativ, dar şi cu cel ştiinţific, tehnologic şi managerial. Domeniile cheie în care restructurarea economiei este nu doar necesară ci şi posibilă sunt: producţia, resursele, tehnologia, capitalul, consumul, ramurile economice, forţa de muncă, fiscalitatea, cuantificarea rezultatelor economice.

1. 
   Restructurarea producţiei, a tehnologiilor, utilizarea durabilă a resurselor, a capitalului
   

Producţia reprezintă primul şi cel mai important obiectiv al restructurării economiei dintr-o perspectivă durabilă, câtă vreme ea consumă resurse, utilizează tehnologii şi capital material, financiar şi uman. Alvin Toffler propune chiar un nou criteriu de clasificare a economiilor: viteza cu care se introduc noile tehnologii, acestea, la rândul lor accelerând producţia, viteza cu care se realizează investiţiile, cu care circulă informaţia, cu care se iau deciziile, viteza tranzacţiilor, „economiile rapide generând avuţie – şi putere – mai repede decât cele lente” (Alvin Toffler, 1995, p.394). Doar că această creştere a producţiei şi a avuţiei presupune costuri tot mai mari, constând în: creşterea consumului de materii prime şi energie, creşterea cheltuielilor de exploatare, prelucrare, transport, creşterea volumului investiţiilor, creşterea costurilor de instruire şi educare a forţei de muncă. Este şi motivul pentru care acelaşi autor susţine necesitatea reconceptualizării producţiei, prin utilizarea informaţiei ca factor de producţie care să determine reducerea consumului celorlalţi factori de producţie.

O producţie durabilă ar trebui să permită recuperarea capitalului natural depreciat, altfel spus ar trebui să existe posibilitatea substituirii capitalului natural prin capitalul produs, „condiţia pentru o dezvoltare durabilă într-o economie fiind ca investiţiile în capitalul produs de om să fie egale cu deprecierea economică a resurselor”. Acest lucru este posibil însă doar între anumite limite, existând şi „capital natural critic...cu funcţii de mediu importante şi care nu poate fi substituit în exercitarea acestor funcţii cu capitalul produs”(Ion A.Popescu ş.a., 2005, p. 159-160). Producţia trebuie să ţină cont şi să evite agresarea acestui tip de capital natural prin consum sau prin invadarea cu reziduuri industriale. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât arheologii au demonstrat că cei mai importanţi factori în declinul sau prăbuşirea unor civilizaţii sunt cei naturali şi abia în al doilea rând cei economici. „Nici o economie, oricât de avansată ar fi ea din punct de vedere tehnologie, nu poate supravieţui colapsului sistemelor de mediu pe care se bazează”, susţine Lester R. Brown (Lester R. Brown, 2006, p.2).

În domeniul producţiei se poate măsura eficienţa economică prin raportarea output-urilor la input-uri, acestea din urmă reprezentate de resurse, în timp ce primele includ alături de rezultate şi reziduurile care se degajă în mediu.

În privinţa resurselor, două sunt cele mai importante probleme: 1. epuizarea resurselor neregenerabile şi 2. consumul de resurse regenerabile într-un ritm superior capacităţii de regenerare a acestora. Ambele fenomene însoţesc procesul de creştere tot mai accelerată a economiei şi au ca rezultat nu doar reducerea rezervelor de combustibili fosili, ci şi reducerea suprafeţelor împădurite, degradarea păşunilor şi peisajelor, erodarea solului, scăderea calităţii aerului şi a apei. Acest lucru se datorează şi faptului că uzuala analiză cost-beneficiu în activitatea economică include în categoria costului doar cheltuielile de exploatare şi prelucrare a resurselor, nu şi valoarea lor intrinsecă. Aşa se face că rezultatul unor procese naturale de milioane de ani, concretizate în minereuri şi combustibili, se consumă în câteva decenii (Vladimir Rojanschi ş.a., 2006, p.19).

Reziduurile, pe de altă parte, contribuie odată în plus la degradarea mediului, motiv pentru care ele trebuie fie reduse considerabil prin modificarea tehnologiilor de producţie, fie prelucrate şi utilizate prin consum. Doar prin crearea şi susţinerea unei industrii de refolosire şi reciclare a materialelor se poate reduce risipa, înţeleasă ca diferenţă între numărul de particule utile intrate în producţie şi numărul de particule utile rezultate în urma unui proces de prelucrare industrială.

Eco-eficienţa presupune investiţii tot mai mari în cercetare-inovare în scopul realizării de tehnologii care să răspundă cerinţelor pieţei, dar şi unei calităţi mai bune a vieţii. Este vorba atât despre îmbunătăţirea sistemelor tehnologice actuale, cât şi despre definirea tehnologiilor viitorului. Printre acestea se numără: biotehnologiile, autovehiculele nepoluante, energia fotovoltaică, senzori de mediu performanţi, materiale noi, tehnologii eficiente de tratare a apei, a deşeurilor, energii reânnoibile (Diana Preda, 2002, p. 133-134).

Cea mai importantă mutaţie în sfera producţiei şi tehnologiilor o reprezintă dezvoltarea pe scară tot mai largă a TIC care pătrund practic în toate domeniile de activitate, impunând noi modalităţi de acţiune, propriu-zis o „nouă economie”. În cadrul ei, activităţi precum tranzacţiile financiare, comerţul electronic, învăţământul on line, bibliotecile virtuale, recrutarea, selectarea şi angajarea forţei de muncă, telemedicina sunt practici curente caracterizate prin faptul că nu necesită prezenţa fizică a agenţilor economici sau actorilor sociali, spaţiul şi timpul se comprimă, „locul de muncă” poate fi oriunde există acces la tehnica necesară, de unde şi mobilitatea crescută a operatorilor, iar piaţa muncii este internaţionalizată.

Cu toate acestea, în condiţiile în care în anul 2001 doar 6% din populaţia lumii accesase cel puţin o dată internetul, iar dintre aceştia 85-95% erau locuitori din ţările dezvoltate, „noua economie” nu doar că nu reduce decalajele dintre state, dar le chiar adânceşte (Diana Preda, 2002, p.199). Pentru că ea presupune o anumită educaţie, iar în acest context se vorbeşte tot mai mult de o nouă formă de analfabetism, al celor ce nu stiu să utilizeze calculatorul, dar şi mijloace tehnice care trebuie mereu reînnnoite datorită uzurii morale rapide. Nu se poate vorbi deci despre echitate în interiorul acestei generaţii, nici despre egalitatea de şanse între cei pentru care calculatorul nu are secrete şi cei care nu au nici o legătură cu tehnologia informaţiei. Mai mult, aceste inegalităţi îmbracă forma unui nou tip de colonialism, cel tehnologic.

Aceasta nu înseamnă însă că „noua economie” nu va continua să se dezvolte şi să acapareze noi şi noi segmente ale vieţii economico-sociale, precum şi noi spaţii geografice, până la generalizarea ei. Este însă în interesul tuturor, producători şi beneficiari să sprijine ţările în curs de dezvoltare în sensul introducerii şi utilizării TIC.

2. 
   Strategii energetice
   

Avem nevoie de energie sa ne incalzim, sa mancam, sa ne deplasam la distanta precum si sa producem bunuri de consum. A ne alimenta cu energie, fie ea termica sau electrica, reprezinta un lucru natural! Dar sursele de energie care nu pot fi regenerate usor – petrolul, gazele naturale, carbunele si uraniul - se consuma intr-un ritm foarte rapid.  Agentia Internationala pentru Energie estimeaza ca resursele de petrol se vor epuiza in 40 de ani, cele de gaze naturale in 60 de ani, iar cele de carbune in 200 de ani.

Asta inseamna ca in jurul anului 2030 Europa va fi nevoita sa importe 70% din necesarul de energie. Este si normal, cata vreme combustibilii fosili, reprezinta la ora actuala 80% din energia utilizata in intreaga lume.

În prezent, in Uniunea Europeana, aproximativ 40% din consumul energiei unei gospodarii este risipit, din cauza functionarii in gol a aparaturii electrocasnice si a sistemelor de iluminat, iar daca cetatenii UE ar programa instalatiile de incalzire la o temperatura cu un grad mai mica, energia economisita ar fi suficienta pentru a incalzi 1,7 milioane de locuinte timp de un an.

In acelasi timp, UE a stabilit noi standarde de eficienta energetica, pentru a reduce consumul de energie cu 20%. Nu este vorba de o rationalizare a consumului, ci pur si simplu de a consuma energie strict atunci CAND e nevoie si doar atat CAT e nevoie.

Dincolo de ceea ce face fiecare consumator in gospodaria sa,  utilizarea formelor alternative de energie pare a fi o solutie importanta la nivel european si mondial, atat pentru mediu cat si pentru protejarea resurselor! Este si motivul pentru care ea constituie deja o parte consistenta a viitoarei strategii europene in domeniul energiei. Romania are si ea de facut eforturi in acest sens si de indeplinit cateva angajamente clare in domeniul energiilor regenerabile. Astfel, tara noastra s-a angajat ca:  

- pâna in anul 2010, energia electrica provenita din surse verzi sa reprezinte 33% din consumul national,

- in anul 2015, procentul sa creasca la 35 %

- in anul 2020  sa ajunga la 38 %.

Acestea sunt angajamentele tarii noastre in materie de energii regenerabile, pentru tara noastra a fost identificat potential pentru 5 surse regenerabile de energie:

-energia eoliana,

-energia solară

-hidroenergia,

-biomasa şi

-energia geotermală.

Energia eoliană

Uniunea Europeana se afla in fruntea regiunilor care utilizeaza acesta forma de energie. Germania este, de cativa ani, cel mai mare producator de energie eoliana, iar Spania are mari sanse de a prelua conducerea in domeniu!

De retinut este faptul ca pentru amplasarea agregatelor eoliene sunt interesante doar zonele în care viteza medie a vântului este cel puţin egală cu 4m/s, la nivelul standard de 10 metri deasupra solului (la care, de altfel, se fac măsurătorile în cadrul staţiilor meteorologice). Cu excepţia zonelor  montane, unde conditiile meteorologice vitrege fac dificilă instalarea şi întreţinerea agregatelor eoliene, viteze egale sau superioare pragului de 4m/s, (redate pe harta in nuanţe de bleu) se regăsesc în: Podişul Central Moldovenesc şi  în Dobrogea.

Litoralul constituie  de asemenea o zonă interesantă din punct de vedere energetic, deoarece aici viteza medie anuală a vântului depăşeşte pragul de 4m/s, iar densitatea mare a aerului influenteaza pozitiv eficienta instalatiilor eoliene.

Pe baza evaluării şi interpretării datelor înregistrate, rezultă că în România se pot amplasa instalaţii eoliene cu o putere totală de până la 14000 MW, ceea ce înseamnă un aport de energie electrică de aproape 23000 GWh/an. Pe baza evaluărilor preliminare în zona litoralului, pe termen scurt şi mediu, potenţialul energetic eolian amenajabil este de circa 2000 MW, cu o cantitate medie de energie electrică de 4500 GWh/an.    

Energia solara

Se poate spune ca “Soarele este sursa de energie a viitorului”! Durata de viaţă a astrului solar este de 5 miliarde de ani, ceea ce conduce la concluzia că, pe scara noastră a timpului, el reprezintă o energie inepuizabilă şi deci regenerabilă. Disponibilitatea acestei energii depinde de ciclul zi-noapte, de latitudinea locului unde este captată, de anotimpuri şi de gradul de innorare. Energia solara este utilizata in special pentru producerea de apa calda menajera din locuintele individuale. Potenţialul energetic solar este dat de cantitatea medie de energie provenită din radiaţia solară incidentă în plan orizontal care, în România, este de circa 1100 kWh/m2-an.

Daca am expolata la maximum intregul potential solar din tara noastra, am putea substitui in aceasta forma aproximativ 50% din volumul de apă caldă menajeră sau 15% din cota de energie termică pentru încălzirea curentă. Studiile efectuate în 2004 arată că în condiţiile meteo-solare din România, un captator solar-termic funcţionează, în condiţii normale de siguranţă, pe perioada martie - octombrie, cu un randament care variază între 40% şi 90%.

Hidroenergia

O alta energie regenerabila in care Romania are potential imens este energia hidro. Apa este una dintre cele mai pretioase resurse naturale. Apa este in acelasi timp si cea mai buna sursa pentru energie verde. In momentul de fata, potentialul hidroenergetic al Romaniei este exploatat in proportie de 48%.  In cazul de fata vorbim de Sursa hidro de mare putere (cu o putere mai mare de 10 MW) care este exploatată în proporţie de 100% din potenţialul său maxim în ţările industrializate, Si de Sursa hidro de mică putere (cu o putere inferioară 10 MW) care este constituită în parte de centralele pe firul apei, funcţionarea lor depinzând în mare măsură de debitul apei. În România, potenţialul hidroenergetic al râurilor principale este de circa 40000 GWh/an, care se poate obţine în amenajări hidroenergetice de mare putere (> 10 MW/unitate hidro) sau de mică putere (< 10 MW/unitate hidro).

Biomasa

Biomasa este principalul combustibil rural fiind folosit mai ales pentru încălzirea spaţiului şi a apei, precum şi pentru gătit. Exploatarea la maximum a potentialului de biomasa presupune utilizarea in totalitate a reziduurilor din exploatarile forestiere, a rumegusului si altor resturi din lemn, a deseurilor agricole rezultate din cereale sau tulpini de porumb, resturi vegetale de vita de vie precum si deseuri si reziduuri menajere urbane!

România are un potenţial energetic ridicat de biomasă, ce reprezintă aproape 19% din consumul total de resurse primare la nivelul anului 2000. Am putea acoperi 89% din căldura necesară încălzirii locuinţelor şi prepararea hranei, în mediul rural, numai prin consumul de reziduuri şi deşeuri vegetale

Pe termen mediu şi lung, creşterea cantităţii de biomasă se poate asigura din plantaţii (arbori şi arbuşti cu perioadă redusă de creştere) pe suprafeţe degradate, terenuri agricole dezafectate sau scoase din circuitul agricol. Principiul de baza al folosirii biomasei este de a folosi (in cazul lemnului) mai putini arbori decat cei care cresc, ca sa nu ajungem in situatia unor despaduriri masive! Prin urmare, comportamentul consumatorilor de energie este un factor de care trebuie sa se tina seama in aceasta definitie!

Energia geotermală

. Datorită amplasării, principalul potenţial de folosire al acestei energii se află în zone rurale – locuinţe, sere, acvacultură, pasteurizarea laptelui - la distanţe de pîna la 35 km de locul de extragere.

În România, temperatura surselor hidrogeotermale, are temperaturi cuprinse între 250oC şi 600oC (în ape de adâncime), iar la geotermia de temperatură medie temperaturile variază de la 600oC până la 1250oC ("ape mezotermale"). Rezerva de energie geotermală cu posibilităţi de exploatare curentă în România este de circa 167 mii tep (7000x106 GJ/an). Cantitatea de energie echivalentă produsă şi livrată la capul de exploatare al sondei este de circa 30,171 mii tep (1.326x106 GJ/an), cu un grad mediu de folosire anuală de 22,3%.

Romania a fost prima tara din Estul Europei care a aderat la Parteneriatul pentru Energie Regenerabila si eficienta Energiei, potentialul ei in domeniul producerii de energie verde fiind:

- 65% biomasa

-17% energie eoliana

-12% energie solara

-4% microhidrocentrale

- 1% + 1% voltaic +geotermal
Distributia pe zone a acestui potential se prezinta in felul urmator:
-In Delta Dunarii – energie solara

-In Dobrogea – energie solara si eoliana

-In Moldova – micro-hidro, energie eoliana, biomasa

-In Carpati – inregistram potential ridicat de biomasa si micro-hidro

-In Transilvania – avem potential ridicat pentru micro-hidro

-In Campia de Vest – avem posibilitati de valorificare a energiei geotermale

-In Subcarpati – inregistram potential pentru biomasa si micro-hidro

-In Campia de Sud – putem valorifica biomasa, energia geotermica, energia solara   

Desigur, valorificarea la maximum a intregului potential pe diferitele categorii de energii verzi presupune investitii serioase si presupune facilitati acordate investitorilor in acest sector. Principalul instrument destinat investitorilor în energii curate îl reprezintă Certificatele Verzi. Este un sistem prin care toţi furnizorii de energie electrică trebuie să achiziţioneze o cotă obligatorie de energie electrică provenită din surse regenerabile, pe care să o furnizeze consumatorilor.

Un certificat verde este echivalent cu 1 MWh de energie „curată”, iar pentru el, producătorul primeşte, alături de preţul energiei electrice stabilit de piaţă, un preţ suplimentar, stabilit pe o piaţă paralelă, unde sunt tranzacţionate beneficiile aduse mediului. Suma suplimentară pe care un producător o poate primi pentru un astfel de certificat verde este cuprinsă între 24 şi 42 de Euro, iar cota obligatorie de energie „verde” pe care orice furnizor a fost obligat, să o achiziţioneze, în anul 2006, de la producători a fost de 2,20% din totalul energiei electrice contractate, cotă care se va tripla în anul 2009!

In conformitate cu prevederile Strategiei de valorificare a surselor regenerabile de energie, necesarul de investitii in perioada 2003 - 2015, este estimat la 2,7 miliarde de  Euro, din care peste două miliarde investiţii directe.

Avem nevoie sa producem energii verzipentru că ele inregistreaza emisii reduse de dioxid de carbon, ori noua politica UE se concentreaza pe reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera cu 20% pana in anul 2020.

Ori daca nu incepem actiuni care sa vizeze reducerea acestor emisii, in anul 2030 ele vor fi cu 25-90% mai mari fata de nivelul actual, iar cresterea temeperaturii globale va fi de 0,2 C pentru fiecare din urmatoarele trei decade, atingand astfel o crestere de 1-6C pana in anul 2100!!

In acelasi timp, este de subliniat efectul benefic al energiilor regenerabile nu doar în ce priveşte protecţia mediului, ci şi în plan economic şi social:

- creşterea calităţii aerului,

- a securităţii energetice

- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă

- dezvoltarea mediului de afaceri

- reducerea dependenţei energetice.

3. 
   Modificări în sfera consumului
   

Tot mai mult, în literatura de specialitate se face distincţia între nevoi reale şi false nevoi, acestea din urmă existând ca dorinţe, dar fiind transformate în plan mental în nevoi ca urmare a acţiunilor tot mai convingătoare, mai sofisticate, dar şi mai agresive, caracteristice marketingului modern. Acesta caută să descifreze prin mijloace specifice, ce ţin de psihologia consumatorului, chiar şi dorinţele nemărturisite ale populaţiei („orice om, spunea Gossen, se străduieşte să-şi umple viaţa cu cât mai multe plăceri”), să inducă false nevoi ce ţin mai degrabă de modă, de confort, dar care permit producătorilor dezvoltarea şi diversificarea producţiei.

Aşa a apărut şi ulterior s-a dezvoltat consumul de bunuri de unică folosinţă, justificat prin nevoia de confort, de timp liber, ca şi prin creşterea numărului de locuri de muncă, dar care serveşte mai ales producătorilor de astfel de bunuri pentru care există cerere permanentă şi implicit posibilităţi de desfacere. Aceste produse contribuie însă concomitent la creşterea consumului de resurse şi la creşterea volumului deşeurilor pentru care tot mai greu se găsesc spaţii de depozitare, mai ales în mediul urban unde astfel de produse sunt consumate în cantităţi mai mari. „Provocarea constă, crede Lester Brown, în a înlocui această economie ce se bazează pe produsele de unică folosinţă cu o economie de tipul redu-reutilizează-reciclează” (Lester R. Brown, 2005, p.116)

În aceste condiţii, schimbarea stilului de viaţă atât în privinţa supraconsumului care afectează şi consumul generaţiilor viitoare, cât şi în privinţa durabilităţii bunurilor de consum, este dificil de realizat întrucât îngrădeşte dorinţe şi comportamente întreţinute de ample campanii de publicitate şi reclamă.

Avem în vedere însă nu numai consumul de bunuri şi servicii, ci şi consumul de energie, în condiţiile în care civilizaţia modernă este construită şi funcţionează, în toate sferele ei, pe bază de energie care, spre deosebire de materii prime, materiale, odată consumată nu mai poate fi recuperată, doar economisită prin utilizarea eficientă sau recuperarea bunurilor produse cu ajutorul ei, prin tehnologii care să conducă la reducerea consumurilor energetice, precum: captarea energiei neconvenţionale, utilizarea aparaturii de uz casnic din clasa A, creşterea eficienţei energetice a clădirilor noi sau facilitarea izolaţiei termice pentru cele vechi, reproiectarea sistemului de transport urban, etc. Acest lucru este posibil, iar dovada o reprezintă faptul că ţări cu un nivel de trai comparabil înregistrează diferenţe foarte mari de consum de energie pe locuitor. Este cazul ţărilor europene în care consumul de energie pe cap de locuitor este jumătate din consumul înregistrat în SUA.

De altfel, au fost stabilite diferite corelaţii între consumul de energie şi dezvoltarea economică: o corelaţie temporală care evidenţiază faptul că paralel cu creşterea consumurilor energetice, are loc şi o creştere economică, măsurată cu ajutorul PIB; o corelaţie spaţială, conform căreia cele mai mari consumuri energetice se înregistrează în cele mai dezvoltate ţări.

Deşi noile tehnologii permit obţinerea unor randamente energetice superioare, consumul total de energie este în creştere, zonele dezvoltate ale globului înregistrând balanţe energetice deficitare: Asia (fără Orientul Mijlociu), -79,9%, America de Nord, -85,3%, Europa, -87,2% (de aici şi interesul crescând pentru strategii care să asigure independenţa energetică a UE) şi aceasta în condiţiile în care în aceste zone se produce 68,2% din totalul energiei, ceea ce înseamnă că şi consumul energetic este foarte mare (82% din consumul total). Mai mult, deşi de la cele două crize ale petrolului din anii 70 ai secolului trecut au trecut 40 de ani, în continuare, cea mai mare parte a energiei se obţine tot pe bază de petrol (37%), cărbune (23%) şi gaze (20%), în timp ce energia neconvenţională reprezintă încă o cifră infimă, sub 1%, ceea ce ar trebui să dea de gândit celor care nu se arătau prea îngrijoraţi de posibilitatea epuizării rezervelor de combustibili fosili într-un orizont de timp previzibil. (Diana Preda, 2002, p. 115-117).

O altă problemă importantă o reprezintă consumul tot mai mare de apă în oraşe, fapt ce impune introducerea de tehnologii pentru tratarea şi reciclarea apei industriale şi a celei casnice, cu respectarea normelor de igienă şi, în general, a calităţii apei. Şi aceasta în condiţiile în care, reducerea consumului de apă, mai ales menajeră, nu este o soluţie dacă avem în vedere necesitatea respectării unor standarde de igienă în rândul populaţiei, în vederea prevenirii îmbolnăvirilor cauzate de igiena precară.

4. 
   Restructurarea industriei
   

Punerea bazelor industriei ca ramură economică în urma primei revoluţii industriale de la mijlocul secolului al XVIII-lea, odată cu construirea maşinii cu aburi, a determinat o dezvoltare economică fără precedent în ţările în care acest lucru s-a realizat şi care s-au detaşat categoric şi pentru multă vreme de restul ţărilor lumii. Următoarele revoluţii economice şi tehnologice, cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea, bazată pe electricitate, chimie, aeronautică, precum şi cea informatică, produsă în a doua jumătate a secolului trecut au amplificat şi mai mult efectele economice şi nivelul de trai din respectivele ţări. E de înţeles, în acest context de ce numeroase ţări au urmărit în toată această perioadă punerea bazelor industriei naţionale, stimularea şi protejarea ei şi de ce problemele de mediu determinate de dezvoltarea industriei au fost în mare măsură neglijate. Totuşi, revoluţia industrială nu s-a generalizat nici până astăzi, existând zone de pe glob în care, în continuare predomină sectorul primar, munca manuală este preponderentă în raport cu cea mecanizată, iar nivelul de dezvoltare economică şi implicit nivelul de trai al populaţiei sunt la distanţe de multe secole de ţările dezvoltate ale lumii (Constantin Ciutacu, Valeriu Ioan Franc, 2000).

Dacă în ţările industrializate se pun şi se resimt din ce în ce mai acut probleme de mediu, ele fiind şi cei mai importanţi poluatori, în ţările care încearcă să-şi dezvolte în prezent o industrie naţională pe seama căreia să prospere, problemele de mediu nu reprezintă o prioritate, chiar dacă aceste probleme se resimt şi în aceste spaţii. Se pune întrebarea dacă aceste state sunt condamnate la rămânere în urmă din punct de vedere economic dacă vor fi obligate să se conformeze unor reguli internaţionale privind economisirea resurselor, protejarea mediului, etc., sau vor identifica o alternativă pentru a nu repeta greşelile statelor industrializate, realizând însă şi saltul economic care să le permită reducerea decalajelor în raport cu acestea.

Multă vreme industria a fost principalul responsabil pentru poluare, pentru consumul masiv de resurse, pentru cantităţile mari de deşeuri eliminate în diferite segmente ale mediului. Astăzi, ei i se adaugă agricultura practicată tot mai mult după principiile de funcţionare ale industriei, dar şi transporturile atât de dezvoltate încât se apropie şi pe alocuri chiar depăşesc efectele negative ale industriei. Chiar dacă structura industriei s-a modificat considerabil în ultimii 50 de ani, la fel şi tehnologiile industriale, chiar dacă ea nu mai acaparează majoritatea populaţiei ocupate (acesta fiind apanajul serviciilor), totuşi ea continuă să producă efecte nedorite, în mod special în raport cu mediul înconjurător. Este motivul pentru care se şi vorbeşte tot mai insistent despre promovarea „industriilor curate”, mai puţin poluante sau chiar nepoluante, eficiente sub raportul consumului de resurse şi în acelaşi timp capabile să susţină progresul economic.

Stimularea acestor industrii se poate face pe mai multe căi: acte normative privind răspunderea legală pentru pagubele aduse mediului (PPP- principiul poluatorul plăteşte), renunţarea la subvenţionarea de către stat a resurselor dat fiind faptul că prin aceasta se încurajează risipa şi poluarea mediului, reaşezarea preţului resurselor în sensul includerii nu doar a costurilor directe de exploatare ci şi a celor determinate de poluarea mediului, etichetarea ecologică pentru desemnarea produselor mai puţin dăunătoare pentru mediu, obligarea agenţilor economici la prezentarea datelor privind „contribuţia” proprie la poluarea mediului, acordarea demonstrativă de facilităţi pentru „industriile curate”.

În contextul dezvoltării durabile inevitabil se profilează noi ramuri industriale care iau locul celor tradiţionale şi concomitent este nevoie de noi specialişti. Dintre ramurile economice noi Lester Brown identifică: generarea de electricitate eoliană, cu cele trei ramuri ale sale: producerea, instalarea şi întreţinerea turbinelor; producţia de biciclete şi asigurarea service-ului pentru acestea; industrii legate de creşterea productivităţii apei (irigare, recirculare, etc); industria telecomunicaţiilor; industria producătoare de panouri solare; industria de construcţii căi ferate uşoare; industria reciclării materialelor; acvacultura, exploatarea regenerativă a pădurilor, etc. (Lester R. Brown, 2006, p. 264-266).

5. 
   Restructurarea agriculturii
   

Dacă despre o societate post-industrială se poate vorbi, în schimb nu se poate vorbi despre o societate post-agricolă. Pentru că principala sursă de hrană a omenirii continuă să fie agricultura. În condiţiile creşterii populaţiei globului este, prin urmare, necesară creşterea producţiei agricole şi implicit a celei de hrană, iar aceasta se poate realiza fie prin extinderea suprafeţelor cultivate, fie prin utilizarea îngrăşămintelor, irigaţiilor, tehnologiilor agricole performante.

Chiar dacă la jumătatea secolului trecut suprafaţa agricolă a cunoscut o creştere substanţială ca urmare a unor lucrări de irigaţii, desecări, drenări, terasări, creşterea populaţiei, industrializarea, urbanizarea au condus la un efect invers, reducerea suprafeţelor cultivate, datorită scoaterii din circuitul agricol a suprafeţelor necesare pentru noi aşezări omeneşti sau pentru extinderea celor existente ( în numeroase centre urbane, inclusiv la noi, se constată o extindere a spaţiului de locuit nu pe verticală aşa cum s-a întâmplat mult timp, în clădiri tot mai înalte, ci pe orizontală, prin extinderea zonelor intravilane, în detrimentul terenurilor arabile), pentru amplasamente industriale, pentru căi de transport.

Cel mai mult au avut de suferit în acest context culturile cerealiere ale căror suprafeţe au scăzut şi ca urmare a creşterii suprafeţelor cultivate cu fructe, legume, oleaginoase, tot mai solicitate pe o piaţă pe care, paralel cu creşterea veniturilor şi a nivelului de educaţie, cumpărătorii au exigenţe mai mari în privinţa hranei. De asemenea, consumul direct de cereale pe locuitor a scăzut şi pe fondul cererii tot mai mari de produse animaliere, respectiv al conversiei cerealelor în proteine animale: 7 kilograme de cereale/1 kilogram carne de bovină sau 4 kilograme de cereale/1 kilogram carne de porc (Ion A. Popescu ş.a., 2005, p.149)

Astăzi producţia agricolă este destinată nu doar satisfacerii nevoii de hrană, ci şi a nevoii de combustibil. Avem în vedere culturi agricole de sfeclă de zahăr, trestie de zahăr, rapiţă, floarea soarelui, soia, dar şi grâu şi porumb. Practic, în măsura în care dintr-o cultură transformată în combustibil se poate obţine un preţ mai bun decît preţul alimentelor, opţiunea este pentru prima variantă. Se manifestă deci o concurenţă pentru pământ, între hrană şi combustibil. Productivitatea pământului este însă dependentă de tehnologiile agricole, de îngrăşăminte şi, din ce în ce mai mult de resursele de apă pentru irigaţii, în condiţiile climei secetoase din multe zone agricole. Prin urmare, în atenţia politicilor agricole trebuie să stea, în principal, aceste trei elemente.

În privinţa tehnologiilor agricole se urmăreşte, pe de o parte, generalizarea tehnologiilor moderne, având în vedere condiţiile rudimentare de practicare a agriculturii în unele ţări, dar şi perfecţionarea acestor tehnologii în ţările dezvoltate, astfel încât ele să ducă la creşterea productivităţii pământului, să uşureze munca agricultorilor, să contribuie la reducerea consumului de apă şi substanţe chimice.

Utilizarea îngrăşămintelor a atins în ţările dezvoltate nivelul dincolo de care creşterea cantităţilor utilizate produce efecte minore asupra creşterii productivităţii. Există însă şi ţări în care îngrăşămintele nu se utilizează pe scară largă existând posibilititatea creşterii productivităţii pamântului pe seama sporirii volumului acestora. Totuşi, îngrăşămintele sintetice, combinate cu insecticide, fungicide şi alte substanţe chimice ce urmăresc protejarea culturilor şi creşterea producţiei, au un impact negativ asupra calităţii acestora şi chiar asupra sănătăţii consumatorilor, motiv pentru care în multe ţări se pune tot mai mult problema producţiei agricole ecologice, pe fondul creşterii cererii de astfel de produse pe piaţă. Agricultura ecologică presupune importante mutaţii în sfera factorilor de producţie, respectiv substituirea îngrăşămintelor chimice prin îngrăşăminte naturale, substituirea insecticidelor, fungicidelor prin muncă, înlocuirea tehnologiilor utilizate pe suprafeţe mari cu altele specifice fermelor mici, pentru că un asemenea tip de agricultură nu se poate practica pe suprafeţe mari. Din acest motiv însă, ea nu poate asigura securitatea alimentară a populaţiei, astfel încât trebuie să convieţuiască, cel puţin deocamdată, cu agricultura mare.

Consumul de apă pentru agricultură reprezintă 70% din consumul total de apă în condiţiile în care pentru un kilogram de cereale se utilizează o tonă de apă pentru irigaţii. Întrucât în majoritatea ţărilor lumii consumul de apă este subvenţionat, preţul acesteia la consumator fiind sub preţul pieţei, asistăm adesea la o adevărată risipă de apă, ce ar putea fi diminuată doar prin eliminarea subvenţiilor şi creşterea preţului, prin adoptarea unor practici mai eficiente de irigare, a unor culturi cu consum mai mic de apă, prin investiţii în tehnologii ce utilizează mai eficient apa.

O soluţie pentru creşterea productivităţii pământului o reprezintă „cultivarea multiplă” adică obţinerea mai multor recolte pe an pe aceeaşi suprafaţă de teren, metodă care dă deja rezultate spectaculoase în Asia, prin combinarea unor culturi precum: grâu de iarnă şi porumb în nordul Chinei, grâu şi orez în nordul Indiei, grâu de iarnă şi soia în SUA, cereale şi arbori leguminoşi în Africa, culturi duble sau chiar triple de orez în Asia de Sud-Est (Lester Brown, 2006, p.174-181).

renunţarea la aceste adjuvante ar determina efecte dramatice în ceea ce priveşte volumul şi aspectul produselor agricole, ar fi pusă în pericol chiar securitatea alimentară, o responsabilitate prea mare, pe care producătorii şi autorităţile publice nu sunt dispuse să şi-o asume.

O soluţie alternativă propune Werner Rosener, respectiv modificarea regimului proprietăţii agricole, mai exact a dimensiunii exploataţiilor agricole şi reorganizarea parţială a activităţii agricole în cadrul micii proprietăţii: “în multe regiuni, tocmai agricultura ţărănească este indispensabilă pentru conservarea peisajului şi a resurselor naturale. Ţăranul devine prin aceasta cultivatorul peisajului şi garantul unei economii agrare ce armonizează producţia agrară cu protecţia mediului” (Ibidem, p.16).

Soluţia nu trebuie să surprindă mai ales dacă facem analogia cu situaţia din industrie şi servicii unde, paralel cu companiile sau societăţile multi- sau trans-naţionale, coexistă întreprinderile mici şi mijlocii. În Uniunea Europeană, de exemplu, numărul acestora este de aproximativ 17 milioane, ele absorbind 70 % din numărul de salariaţi şi având ca principal atu, capacitatea de adaptare rapidă la cerinţele pieţei.

De ce n-ar fi viabilă o soluţie similară şi în agricultură unde, în plus, ar putea fi ocolite şi problemele ecologice generate de marea proprietate şi ar putea fi obţinute produse ecologice, sănătoase. “…marilor gospodării le-ar reveni într-o măsură mai mare randamentul optim al producţiei; prin ele s-ar asigura conservarea şi dezvoltarea în continuare, cu un bun randament, a unei producţii alimentare suficiente, la nivel înalt. Gospodăriile mici şi mijlocii ar trebui însă să reducă producţia intensivă de alimente şi, în locul acesteia, să preia pe scară largă îndeplinirea unor noi sarcini, din domeniul protecţiei naturii şi al ocrotirii peisajului. În multe regiuni, agricultura ţărănească rămâne de fapt indispensabilă pentru a conserva peisajul şi mediul natural (Ibidem, p.239).

În această situaţie agricultura românească n-ar mai trebui să urmeze întru totul modelul european, ci să păstreze, măcar într-o anumită măsură micile proprietăţi ţărăneşti.

De altfel, mica gospodărie ţărănească este compatibilă cu “întreprinderea trivalentă” care răspunde “criteriilor de eficienţă, restricţiilor ecologice şi sociale”, întrucât “permite restructurarea întreprinderilor strict specializate, prin crearea în jurul lor a unei adevărate familii de întreprinderi mici şi mijlocii care să preia o parte din produse, subproduse şi reziduuri şi, prin prelucrări ulterioare, să le valorifice, evitând pierderile, poluarea şi creând noi locuri de muncă” (Maria Popescu, 1999, p.109-110).

Creând locuri de muncă, gospodăria ţărănească stabilizează populaţia în mediul rural şi poate produce bunuri de calitate superioară, la preţuri, desigur, mai mari, astfel încât producătorii să obţină un profit satisfăcător.

În plus, ar fi posibilă creşterea raselor de animale şi a soiurilor de plante rezistente la dăunători, utilizarea îngrăşămintelor naturale, producerea de culturi care asigură fixarea azotului în sol, alternarea culturilor şi odihnirea solului, utilizarea unor tratamente, stropiri obţinute pe bază vegetală, diversificarea structurii de producţie, practicarea agroturismului, protejarea biotopului, a mediului, etc. Este şi punctul de vedere al lui N. Georgescu Roegen care pledează pentru o agricultură organică, mai puţin intensivă, pentru a nu secătui solul, şi care să utilizeze propriii săi produşi în locul substanţelor chimice (N.Georgescu Roegen, 1996, p.31).

Pentru consumator s-ar obţine un plus de satisfacţie, care evident trebuie plătit fie direct, prin preţ, fie indirect prin subvenţionarea preţurilor acestor bunuri. Totodată, societatea nu s-ar mai confrunta cu crize de supraproducţie agricolă.

Chiar admiţând şi elemente ale teoriei critice asupra vieţii rurale (Th.Adorno) ce caracterizează satul şi gospodăria ţărănească drept o uniune forţată şi coercitivă … incapabilă de maturizare … ce împiedică propria sa emancipare şi clarificare”, soluţia lui Werner Rosener rămâne una viabilă în condiţiile în care aspectele care ţin de civilizaţie, îndeosebi de infrastructură vor fi foarte apropiate de cele din mediul urban. (Werner, Rosener, op. cit., p.9). Lucru posibil în situaţia în care comunităţile rurale care se abţin de la poluare ar beneficia de o compensaţie care să acopere cheltuielile cu modernizarea infrastructurii şi a altor elemente specifice civilizaţiei urbane.

Pe de altă parte, membrii gospodăriei ţărăneşti ar putea obţine venituri suficiente ca urmare a valorificării produselor la preţuri ce includ toate cheltuielile ocazionate de obţinerea lor, inclusiv cele legate de abţinerea de la poluare.

Se ştie că agricultura reprezintă sectorul economic în care procesul de integrare europeană a durat cel mai mult. Politica Agricolă Comună (PAC), concepută în 1966 a fost reformată de cinci ori până în prezent (1972, 1988, 1992, 1999, 2003), semn că în agricultură e mereu loc de mai bine. Aşa se face că astăzi, PAC, alături de obiective precum: creşterea productivităţii în agricultură, stabilitatea pieţelor, creşterea veniturilor agricultorilor, securitatea alimentară, preţuri accesibile pentru produsele agroalimentare, urmăreşte şi altele: realizarea unui “sector agricol durabil în termeni de respect al mediului, care să contribuie la prezervarea resurselor naturale, a patrimoniului natural şi a frumuseţii peisajelor” (“Agenda 2000”, elaborată cu prilejul Consiliului European de la Berlin); sau, utilizarea unor “metode de producţie sigure, permiţând furnizarea de produse de calitate care să răspundă cererii consumatorilor” (Nicolas Moussin, 2002, p.378).

Sintetizând, considerăm că pentru Uniunea Europeană soluţia agrară constă în existenţa, alături de marile exploataţii agricole, responsabile de securitatea alimentară a populaţiei, a micilor gospodării ţărăneşti care să conserve şi să ocrotească mediul, să producă ecologic şi să asigure, în acelaşi timp, prin măsuri adecvate, venituri corespunzătoare ţăranilor.

6. 
   Restructurarea transporturilor
   

Transportul modern, tot mai rapid şi mai confortabil şi mai ales mijloacele personale de transport sunt, pe de o parte, mari consumatoare de combustibil şi energie, iar pe de altă parte, extrem de poluante (am în vedere avioanele şi automobilele) şi, de asemenea, periculoase mai ales pentru copii şi bătrâni.

În cazul autoturismelor, fenomenele negative sunt amplificate de faptul că majoritatea oraşelor, şi nu numai a celor româneşti, n-au fost proiectate sub aspectul infrastructurii, pentru realitatea automobilistică de astăzi, şi am în vedere nu doar străzile, ci şi parcările şi garajele care, şi ele, diminuează considerabil spaţiile verzi ale localităţilor şi chiar alarmele, responsabile în tot mai mare măsură de poluarea fonică. De asemenea, dincolo de numărul autoturismelor, camioanelor, autobuselor, tramvaielor, etc, importantă este şi vechimea şi starea tehnică a acestora, elemente ce pot agrava gradul de poluare, numărul de accidente, consumul de combustibil.

Prin urmare, din perspectiva dezvoltării durabile, problema care se pune este reducerea consumurilor şi diminuarea poluării. Investiţiile în cercetare şi inovare în domeniul transporturilor au încercat şi, într-o anumită măsură au şi reuşit, să răspundă acestor nevoi, propunând pieţei automobile cu consumuri reduse, catalizatori care reduc emisiile poluante, etc. Totuşi problemele sunt departe de a fi depăşite în condiţiile în care parcul de automobile creşte cu fiecare an, cresc consumurile pe distanţe lungi, iar în multe oraşe numărul parcărilor a depăşit cu mult numărul parcurilor, ceea ce înseamnă că oraşul este destinat maşinilor mai mult decât oamenilor.

Trăim sub imperiul unui adevărat cult al automobilului, întreţinut de publicitate care supralicitează mobilitatea, independenţa, siguranţa, dar şi de prejudecăţile care-l asociază cu eleganţa, prestigiul, puterea. Numărul de autoturisme pe cap de locuitor este considerat un indicator de prosperitate, deşi în ţările dezvoltate atitudinea faţă de ele se schimbă concomitent cu conştientizarea existenţei unor alternative mai bune. În fapt, autoturismele sunt ineficiente spaţial, în deplasare sau staţionate ele ocupă foarte mult spaţiu; adesea ele nu asigură o mai bună mobilitate, ci dimpotrivă, prin ambuteiatejele care se creează în marile oraşe sau pe autostrăzi, mai ales la orele de vârf, se pierde timp şi se acumulează stres; sunt o însemnată sursă de poluare cu noxe, dar şi o sursă de poluare fonică; faţă de alte mijloace de deplasare, autoturismele sunt ineficiente sub aspectul consumului energetic şi, în plus, consumă energie bazată pe combustibili fosili; favorizează desocializarea, egoismul, însingurarea şi aduce prejudicii vieţii sociale prin ocuparea spaţiului public.

O soluţie interesantă şi eficientă o reprezintă mijloacele de transport în comun, trenuri, autobuze, metrouri, rapide şi confortabile, care urmăresc atragerea călătorilor în detrimentul folosirii automobilelor. Acest lucru este posibil în condiţiile în care transportul de călători este organizat astfel încât să asigure confortul, siguranţa şi mobilitatea cetăţenilor, ceea ce se traduce într-un parc adecvat de astfel de mijloace de transport atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ, într-un orar de circulaţie corespunzător, număr suficient de staţii dotate cu toate cele necesare, trasee şi viteză optime(eventual pe benzi rezervate), sisteme eficiente de informare a călătorilor, acces rapid la bilete, etc.

Complementara acestor soluţii este introducerea de taxe pentru maşinile care intră în oraşe sau în anumite zone ale oraşelor, sau declararea unor zile din săptămână libere de automobile.

O altă soluţie constă în crearea condiţiilor pentru utilizarea bicicletei în interiorul oraşelor, respectiv realizarea unor piste pentru biciclişti sau chiar stabilirea unor priorităţi pentru aceştia prin semnele de circulaţie. În România se manifestă numeroase prejudecăţi privind utilizarea bicicletei ca mijloc de transport: „bicicleta indică o anumită poziţie socială”; „deplasarea cu bicicleta pe drumurile publice e foarte periculoasă, lentă şi obositoare”, „mersul pe bicicletă poate dăuna sănătăţii”, „ciclismul este un divertisment, eventual un sport, nicidecum o modalitate de transport şi în nici un caz pentru persoane care depăşesc o anumită vârstă”. Admitem că unele din aceste prejudecăţi sunt întemeiate în condiţiile în care pistele pentru biciclişti lipsesc aproape cu desăvârşire, legislaţia rutieră dezavantajează bicicliştii, lipsesc spaţiile special amenajate pentru biciclete, et.

Totuşi, în Amsterdam, 35 % din călătoriile în interiorul oraşului se fac cu bicicleta, ceea ce determină reducerea poluării, a cheltuielilor cu infrastructura, a aglomeraţiilor din trafic şi îmbunătăţirea stării de sănătate a locuitorilor care practică acest tip de mişcare, bicicleta fiind un mijloc de transport accesibil ca preţ, nepoluant, care ocupă puţin loc în spaţiu, consumă relativ puţină materie primă şi energie, combate sedentarismul.

În fine transferarea unui important segment de călători din transportul rutier către cel feroviar, mai ieftin şi mai sigur este de asemenea o soluţie cu impact major asupra dezvoltării durabile şi, de asemenea, mersul pe jos..

7. 
   Adaptarea forţei de muncă la nevoile economiei restructurate
   

Forţa de muncă reprezintă segmentul activ al populaţiei totale şi, implicit, evoluţia ei este influenţată de evoluţiile demografice. Dacă în secolele anterioare evoluţia demografică reprezenta un suport al evoluţiei economice, în prezent aceste evoluţii sunt relativ contradictorii. Astfel, în 1999, ţările dezvoltate, a căror populaţie reprezenta 15% din populaţia globului, contribuiau cu 79% la venitul mondial brut, respectiv 23,7 trilioane $ din totalul de 30 trilioane $ (The World Bank: World Development Indicators, 2001, Washington, p.12-14). Această situaţie se datorează faptului că în perioada 1980-1999 ponderea populaţiei din ţările cu un venit sub 500 $/locuitor a crescut de la 36,4%, la 40,4%, previziunile pentru 2015 fiind de 43,6% din populaţia globului, în timp ce în ţările cu venit de peste 20.000 $/locuitor a scăzut, în aceeaşi perioadă, de la 17,8%, la 15%, iar previziunile pentru 2015 sunt de doar 13,3% din populaţia globului (ibidem, p. 44-47). Concomitent, multe din ţările dezvoltate se confruntă cu un proces de îmbătrânire a populaţiei care, pe de o parte înseamnă reducerea forţei de mună active, iar pe de altă parte impune creşterea volumului de produse şi servicii specifice cerute de acest segment al populaţiei.

Fără îndoială că această stare de lucruri creează îngrijorare, determinând măsuri de stabilizare a numărului populaţiei în anumite zone şi de stimulare a creşterii demografice în altele şi aceasta cu atât mai mult cu cât există riscul perpetuării situaţiei existente dacă nu se va ieşi din cercul vicios care face ca subdezvoltarea să determine sporul demografic, iar acesta să accentueze starea de sărăcie.

Din perspectiva dezvoltării durabile importante sunt şi decalajele mari dintre nivelul veniturilor populaţiei care, fără îndoială, influenţează şi calitatea forţei de muncă., starea de sănătate, nivelul de educaţie şi pregătire profesională, condiţiile de locuit, etc. Dar chiar şi ţările dezvoltate se confruntă astăzi cu diferite probleme privind forţa de muncă, una dintre cele mai importante fiind nivelul ratei şomajului, în condiţiile utilizării unor tehnologii tot mai performante care asigură o creştere a productivităţii muncii şi care conduc la disponibilizarea forţei de muncă. Se preconizează chiar că nu peste multă vreme, în aceste ţări „preocuparea principală a individului să nu mai fie slujba, aşa cum am înţeles-o până azi, ci ocupaţia în sens larg” ceea ce va conduce la o veritabilă „poluare cu timp liber”(Alexander King, Bertrand Schneider, 1993).

În aceste condiţii se pune problema flexibilizării pieţei muncii care să favorizeze formele atipice de angajare: part-time, cu program flexibil, muncă la domiciliu, etc. Pericolul care derivă însă din asemenea măsuri îl reprezintă „precarizarea ocupării”, creşterea şomajului de lungă durată, chiar excluderea de pe piaţa muncii (Steliana Perţ, 1994). La nivelul Uniunii Europene sunt adoptate strategii specifice privind ocuparea forţei de muncă, fundamentate pe patru măsuri fundamentale: îmbunătăţirea capacităţii de inserţie profesională, prin atenţia acordată şomajului tinerilor şi şomajului de lungă durată, prelungirea vieţii active, educaţia permanentă; dezvoltarea spiritului întreprinzător şi crearea de locuri de muncă; creşterea capacităţii de adaptare a salariaţilor la locul de muncă; consolidarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi (Diana Preda, 2002, p. 158-169).

O economie restructurată presupune importante modificări în privinţa pregătirii profesionale a forţei de muncă, nevoită să facă faţă acestei restructurări. Tot mai mult, sistemul de educaţie trebuie să răspundă nevoilor prezente şi viitoare de pe piaţa muncii, iar în acest sens ideea „life lerning” se impune ca soluţie de adaptare a forţei de muncă la noua economie. Cu alte cuvinte, forţa de muncă trebuie să se adapteze din punct de vedere al volumului, structurii şi calităţii cerinţelor existente pe piaţa muncii. Chiar şi formarea iniţială trebuie adaptată în sensul pregătirii de noi specialişti pentru sectoarele noi ale economiei: meteorologi specializaţi în problematica curenţilor de aer, hidrologi specializaţi în utilizarea sustenabilă a apei, arhitecţi ce pot proiecta clădiri, locuinţe economice în privinţa consumului de energie şi materiale, geologi care să identifice resursele de energie geotermală, ingineri specializaţi în proiectarea de produse reciclabile, agronomi specializaţi în culturile multiple, etc. (Lester Brown, 2006, p.266-276).

Un alt aspect important cu privire la forţa de muncă îl reprezintă managementul resurselor umane, cu toate compartimentele sale: planificarea strategică a resurselor umane, organizarea muncii şi a locului de muncă, motivarea personalului, recrutarea şi selectarea acestuia, dar mai ales pregătirea continuă a salariaţilor în vederea creşterii performanţelor individuale exprimate prin productivitate, inovare şi loialitate, dar şi a celor colective, organizaţionale, exprimate în rezultate, valori, impact social şi altele.

Problematica ocupării forţei de muncă reprezintă o prioritate la nivelul Uniunii Europene. Dacă în anul 1990 în plan mondial erau 100 milioane şomeri, în doar 12 ani numărul lor a crescut la 180 milioane (2002). Această situaţie a focalizat atenţia Uniunii Europene asupra problemeticii forţei de muncă, U.E. propunându-şi eradicarea şomajului până în anul 2010.

Consiliul European a abordat cu regularitate problematica ocupării forţei de muncă, la Essen -1995, Luxemburg-1997, Koln-1999, Lisabona- 2000, clarificând obiectivele politicii sociale şi, în acest context, Strategia Europeană de ocupare a forţei de muncă.

În 22-23 Martie 2005, la Bruxelles, în cadrul Consiliului European de Primăvară s-a considerat esenţială relansarea Strategiei Lisabona şi re-orientarea priorităţilor în direcţia promovării dezvoltării economice şi a locurilor de muncă mai multe şi mai bune, ca şi condiţii obligatorii pentru consolidarea Modelului Social European, coeziunii sociale şi dezvoltării durabile.

Ţintele şi indicatorii de progres stabiliţi în Strategia Europeană de Ocupare sunt ( Blaga, E., 2005, p.109-110):

1. 
   fiecare şomer va beneficia de un „nou început” înainte de a atinge 6 luni de şomaj în cazul tinerilor , şi 12 luni, în cazul adulţilor, sub forma unui program de formare, perfecţionare, practică în muncă, loc de muncă sau altă măsură de îmbunătăţire a capacităţii de ocupare, acompaniat dacă este cazul, cu o asistenţă permanentă pentru căutarea unui loc de muncă;
   
2. 
   25% din şomerii pe termen lung ar trebui să participe până în 2010 la o măsură activă sub forma unui program de formare, perfecţionare, practică de muncă, loc de muncă sau altă măsură de îmbunătăţire a capacităţii de ocupare, cu scopul atingerii mediei înregistrate în cele mai avansate trei state membre;
   
3. 
   persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, din întreaga U.E. să fie capabili să consulte toate anunţurile de locuri de muncă, publicate prin serviciile de ocupare ale statelor membre;
   
4. 
   o creştere de 5 ani, la nivelul U.E., a vârstei medii de ieşire de pe piaţa muncii, până în 2010 (comparată cu valoarea de 59,9 ani în 2001);
   
5. 
   asigurarea facilităţilor de îngrijire a copiilor, până în 2010, pentru cel puţin 90% din copiii între 3 ani şi vârsta obligatorie de înscriere la şcoală şi pentru cel puţin 33% pentru copiii sub 3 ani;
   
6. 
   o rată medie a U.E. de până în 10% a părăsirii timpurii a sistemului şcolar;
   
7. 
   cel puţin 85% din persoanele în vârstă de 22 ani să fi urmat ciclul superior al învăţământului preuniversitar;
   
8. 
   rata medie a U.E. de participare la învăţarea pe tot parcursul întregii vieţi să fie de cel puţin 12,5% din populaţia adultă în vârstă de muncă (grupa de vârstă 24-64).
   

Experienţa istorică dovedeşte că, totuşi puţine locuri sunt durabile în materie de ocupare. Locurile de muncă, calificările cerute, profesiile înseşi, domeniile de activitate nu rămân nemodificate în timp. Au existat în trecut noameni care şi-au început şi şi-au terminat viaţa activă în condiţiile în care şi prima şi ultima zi de lucru au arătat uimitor de similare: acelaşi loc de muncă, acelaşi patron , aceeaşi firmă, aceleaşi sarcini de îndeplinit, aceleaşi operaţiuni de efectuat. Azi, valurile succesive de mofificări tehnologice pot anrena schimbări notabile chiar de la o zi la alta.

Ar fi total greşit să se înţeleagă că sustenabilitatea înseamnă pentru ocupare menţinerea permanentă a aceluiaşi loc de muncă, în condiţii nemodificate. Dimpotrivă pentru a fi viabilă, ocuparea presupune eforturi permenete de anticipare, adaptare, perfecţionare, recalificare, destinate să asigure, prin planuri de muncă durabile, securitatea ocupării şi a veniturilor. De altfel acelaşi lucru se poate spune despre structura însăşi a economiei. Cu cât aceasta se dovedeşte mai capabilă de a introduce noul, progresul, inovaţia, cu atât este satisfăcută mai bine condiţia de sustenabilitate, durabilitate. Întrucât preferinţele oamenilor nu sunt durabile pentru a le putea satisface în mod durabil trebuie să te adaptezi în permanenţă la acestea. (Preda, D., 2002, p.160).

8. 
   Utilizarea pârghiilor fiscale pentru asigurarea dezvoltarii durabile
   

Tot mai multe state ale lumii recurg astăzi la restructurarea taxelor în sensul reducerii impozitelor pe venituri, pe muncă şi a creşterii taxelor de mediu, pe energie: Germania, Suedia, Spania, Italia, Norvegia, Marea Britanie, Franţa, impun taxe pe emisiile de carbon, pe generarea de deşeuri, pe transportul rutier sau aerian, dar şi Turcia, Malayezia, Thailanda, care percep taxe pe emisiile de plumb, SUA care taxează compuşii clorofluorocarbonici, în Danemarca taxele pentru achiziţia unui nou automobil pot depăşi preţul acestuia, Japonia şi China propun o taxă pe carbon, Bulgaria şi Lituania au adoptat taxe pe copacii tăiaţi din pădure, toate stimulând, în acelaşi timp, utilizarea energiei regenerabile, descongestionarea traficului urban, îmbunătăţirea sistemului de transport (Lester Brown, 2006, p.246-254).

Restructurarea taxelor prezintă concomitent mai multe avantaje: permite reducerea impozitelor pe muncă fără a afecta nivelul veniturilor bugetare, datorită compensărilor obţinute prin taxele de mediu; conduce la protejarea mediului şi, implicit, la diminuarea îmbolnăvirilor generate de poluare; încetineşte modificările climatice şi diminuează riscurile unor catastrofe naturale; asigură continuarea creşterii economice şi crearea de noi locuri de muncă; determină prezervarea resurselor, a ambientului pentru generaţiile viitoare, într-un cuvânt, contribuie la asigurarea caracterului durabil al dezvoltării.

Eco-taxele au început să se facă simţite şi în sistemul fiscal românesc, sub forma taxei de primă înmatriculare, a „taxei verzi” pe aparatura electrocasnică, etc. aliniindu-se astfel la tendinţele europene şi mondiale care pornesc de la ipoteza că taxele reprezintă un important instrument pentru atitudini dezirabile în raport cu consumul.

Un aspect important al dezvoltării durabile îl reprezintă şi eliminarea sau reducerea subvenţiilor la cărbune, petrol, gaze naturale, energie, a subvenţiilor agricole, la consumul de apă, la preluarea gunoaielor, subvenţiile acordate industriei aviatice, subvenţii care încurajează consumul şi chiar risipa şi care, odată eliminate ar determina creşterea preţurilor pentru aceste produse şi servicii, ceea ce ar determina scăderea cererii, a consumului. Subvenţii, în schimb, ar putea fi acordate pentru industriile curate, pentru agricultura ecologică, pentru energiile şi tehnologiile nepoluante, pentru activităţile care conferă sustenabilitate economiei.

În domeniul taxelor trebuie să acţioneze, prin urmare, atât principiul poluatorul plăteşte, constând în suportarea de către poluator a tuturor costurilor de refacere a mediului, cât şi principiul utilizatorul plăteşte, ce urmăreşte reducerea cererii de produse poluante prin intermediul creşterii preţurilor. În acelaşi timp este necesar un control politic privind gradul de utilizare a resurselor epuizabile, prin stabilirea unei rate de exploatare (Vladimir Rojanschi ş.a., 2006, p.34-35).

9. 
   Noi indicatori de cuantificare a rezultatelor economice
   

Din ce în ce mai mult se constată că indicatorii macro- sau microeconomici folosiţi astăzi sunt insuficienţi şi incompleţi, dacă ţinem seama de faptul că o serie de costuri precum cele aferente distrugerii sau, după caz, protejării mediului şi tuturor efectelor ce decurg din această situaţie (disconfort, boli, stres, etc) nu sunt evidenţiate în contabilitate, precum şi de faptul că o serie de venituri, precum cele rezultate din munca femeilor casnice, sunt complet neglijate. Utilizarea PIB ca indicator economic universal prezintă o serie de deficienţe de natură socioeconomică ce impun corectarea lui.

Când copacii sunt tăiaţi şi vânduţi pentru cherestea, de exemplu, rezultatele sunt contabilizate ca venituri şi adăugate la PIB. Dar, nu se înregistrează nici un debit pentru deteriorarea pădurii, un activ care, dacă ar fi bine administrat, ar putea oferi venituri pe mult timp de acum înainte. Rezultatul este o percepţie deformată atât a venitului cât şi a avuţiei, creând iluzia că situaţia unei ţări este mai bună decât este în realitate. Aşa cum remarca economistul Robert Repetto de la Institutul Resurselor Globale, “ această nereuşită de a distinge diferenţa dintre distrugerea dotărilor naturale şi generarea de venituri” face ca PIB să fie din acest punct de vedere “un far fals ce poate atrage exact în stânci pe cei ce navighează prin preajmă (Saving Our Planet, UNEP, 1996, pg. 13)

Prin urmare este necesară introducerea, definirea şi utilizarea unor indicatori economico-ecologici care ar evidenţia mai exact rezultatele economice prin deducerea deprecierii capitalului natural. Se propun, în acest sens, diferite variante ale Produsului Intern Net (PIN):

1. 
   PIN(1) = PIB-Deprecierea capitalului fabricat de om
   
2. 
   PIN(2) = PIN(1)-Deprecierea capitalului natural
   
3. 
   PIN(3) = PIN(2)-Cheltuieli de apărare privind mediul natural, respectiv un indicator sintetic, Produsul Naţional Net Durabil Social obţinut prin scăderea din PIN a cheltuielilor de apărare a mediului şi a deprecierii capitalului natural
   

PNNDS = PIN-CA-DCN (Vladimir Rojanschi ş.a., 2006, p. 40-47)

Astfel de preocupări atreg atenţia asupra faptului că indicatorii economici trebuie reconsideraţi în ideea că mediul natural nu este oferit gratuit spre maximă exploatare, de el trebuie să se ţină cont, să fie inclus în costuri şi să se asigure exploatarea lui judicioasă.

O mai mare importanţă ar trebui să se acorde unor indicatori complecşi, de tip IDU (Indexul Dezvoltării Umane), care evidenţiază calitatea vieţii, sub toate aspectele: speranţa de viaţă, nivelul de educaţie, starea de sănătate, tipologia bolilor, calitatea mediului, calitatea hranei, mărimea familiilor, decalajele de venit (Lester Brown, 2006, p. 105-108). Acest index reprezintă un sistem agregat a nu mai puţin de 33 de indicatori: economici, sociali, de mediu, demografici.

Sub aspectul nutriţiei diferenţa dintre quintila celor mai bogaţi şi quintila celor mai săraci este că în timp ce săracii sunt îngrijoraţi pentru că nu au ce să mănânce, bogaţii sunt îngrijoraţi pentru că mănâncă prea mult. Dar nu doar problema subnutriţiei trebuie evidenţiaţă, ci şi cea a malnutriţiei, a calităţii hranei consumate, cei bogaţi având acces la hrană sănătoasă, cei săraci bucurându-se de orice tip de hrană.

Tipologia bolilor diferă şi ea de la o categorie la alta, cei săraci suferind îndeosebi de pe urma bolilor infecţioase, multe dintre ele aflate în strânsă legătură cu insuficienţa hranei şi cu calitatea scăzută a acesteia, în timp ce bogaţii suferă de pe urma exceselor de hrană, a lipsei de mişcare, a îmbătrânirii, etc. În aceste condiţii decalajele privind speranţa de viaţă sunt foarte mari, între 33-37 de ani în ţări foarte sărace ( Botswana) şi 81-82 de ani (Islanda, Japonia). Mortalitatea infantilă este de 8 la 1000 de naşteri în ţările bogate şi de 97 la 1000 de naşteri în ţările sărace.

Nivelul de educaţie diferă de asemenea foarte mult existând ţări în care jumătate din tineri frecventează cursurile învăţământului superior (Japonia, Canada) şi altele în care numărul analfabeţilor este considerabil (India, Pakistan, Egipt, Brazilia, Mexic, etc.). Această situaţie se răsfrânge şi asupra mărimii familiilor, femeile analfabete având, în general, mai mulţi copii decât cele cu un anumit nivel de instruire.

Toate acestea, însemnând un nivel de trai scăzut, determină o productivitate redusă a muncii şi o precaritate economică, dar, în acelaşi timp ele sunt şi rezultatul subdezvoltării economice. Acest cerc vicios perpetuează o stare de lucruri care afectează nu doar ţările în cauză ci şi celelalte ţări prin fenomenele pe care le generează: migraţia forţei de muncă, terorism, trafic ilegal de bunuri şi persoane, etc.

La rândul său, Indexul dezvoltării umane (IDU) este deficitar câtă vreme nu face referire la degradarea mediului înconjurător, eludând costurile ambientale ale dezvoltării economice. Herman Daly propune ca indicator Indexul de prosperitate economică viabilă (Index of Sustainable Economic Welfare-ISEW) care măsoară atât consumul mediu cât şi distribuţia degradării mediului ambiant (Constantin Popescu ş.a., 1996, p.174-175).

Concluzionând am spune că omenirea se află astăzi în faţa unei mari provocări, aceea de a construi o „nouă economie” care să susţină progresul economic şi social, creşterea productivităţii muncii, dar care, concomitent, să permită eradicarea sărăciei, stabilizarea populaţiei, protejarea resurselor naturale, îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor, cu alte cuvinte „protecţia mediului şi dezvoltarea economică trebuie să constituie preocupări complementare” (Saburo Okita, 1992, p. 155). „Noua economie” ar trebui să se caracterizeze prin câteva trăsături precum: „perspectiva realistă despre natura umană, caracter sistematic şi sinergic, caracter critic şi constructiv, caracter dinamic al muncii şi caracter prescriptibil” (Vladimir Rojanschi ş.a., 2006, p.28) şi ar trebui să fie acompaniată de politici economice care s-o sprijine în dobândirea caracterului durabil. Se impune abandonarea societăţii risipei, conform conceptului emis de E. F.Schumacher