Florica ştefănescu

FLORICA ŞTEFĂNESCU

DEZVOLTARE DURABILĂ

NOTE DE CURS

ORADEA

2007
CUPRINS

1. 
   Delimitări conceptuale
   
2. 
   Componenta economică a dezvoltării durabile
   
3. 
   Componenta socială a dezvoltării durabile. Dezvoltare durabilă şi calitatea vieţii
   
4. 
   Componenta de mediu a dezvoltării durabile
   
5. 
   Componenta tehnologică a dezvoltării durabile
   
6. 
   Dezvoltarea durabilă – posibilă sau iluzorie?
   

Bibliografie

Anexe

1. 
   Delimitări conceptuale
   

Conceptul dezvoltării durabile determină o reevaluare permanentă a legăturilor dintre om şi natură şi pledează pentru solidaritatea între generaţii ca singura opţiune viabilă pentru dezvoltarea pe termen lung.

Noţiunea de sustenabilitate provine din silvicultură şi a fost folosită pentru prima dată de Hans Carl von Carlowitz în Silvicultura Oeconomica în 1713, şi desemna modul de lucrare a unei păduri, conform căruia se poate lua doar atâta lemn cât poate creşte înapoi, aşa încât pădurea să nu poată fi vreodată complet defrişată, ci să poată regenera mereu.

Motivul pentru care noţiunea de sustenabilitate a apărut în urmă cu aproape 300 de ani pentru prima dată în silvicultură – şi a dobândit în acest domeniu, în secolele ce au urmat o importanţă deosebită - a fost nevoia mare de lemn de atunci, mai ales în regiunile Europei centrale cu tradiţie montana. Acestei nevoi crescânde de lemn i s-a opus durata lungă de regenerare şi rata de creştere mică a suprafeţelor împădurite.

Dacă ne gândim că “materiei prime lemn” i se atribuia o însemnătate economică centrală asemănătoare cu cea a petrolului de azi, e evident că s-a constatat o ameninţare serioasă la adresa dezvoltării economice. Pentru a putea acţiona împortiva acestei tendinţe, a devenit inevitabil să se gândească în perioade de zeci de ani de producţie; prelucrarea lemnului a avut nevoie de o planificare şi organizare întinsă de-a lungul mai multor generaţii: vlăstari de copaci plantaţi şi îngrijiţi de o generaţie puteau fi cel mai devreme “recoltaţi” de a doua generaţie sub forma tulpinilor de copaci şi livraţi economiei de prelucrare a lemnului.

Conform Dicţionarului de Politici Sociale, realizarea dezvoltării durabile presupune integrarea punctelor de vedere a trei discipline:(Pop, L., M.(coord.), 2002, p.253-255):

1. 
   economia- care urmăreşte maximizarea bunăstării umane în cadrul constrângerilor stocului existent de capital şi de tehnologie. Economiştii reînvaţă importanţa capitalului natural;
   
2. 
   ecologia- care subliniază necesitatea conservării integrităţii subsistemelor ecologice, unităţile de judecată fiind cele fizice, şi nu cele monetare;
   
3. 
   sociologia- care accentuează faptul că actorii importanţi sunt fiinţele umane, patternurile de organizare socială ale acestora fiind cruciale pentru găsirea soluţiilor viabile pentru atingerea dezvoltării durabile.
   

Conceptului de “dezvoltare durabilă”, trebuie înţeles ca un tip de dezvoltare economică ce asigură satisfacerea necesităţilor generaţiilor prezente, fără a compromite posibilitatea celor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe, o dezvoltare încadrabilă în ceea ce A.D. Xenopol numeşte “serii lungi”(Florica Ştefănescu, 2003, p.32), vizând măsuri aplicabile pe intervale de timp îndelungat şi cu efecte pe termen lung.

Termenul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) este folosit la începutul anilor ’80 ai secolului trecut la Conferinţa Internaţională asupra Conservării Mediului şi lansat în 1987, odată cu publicarea Raportului Brundtland “Viitorul nostru comun”. În cadrul raportului, obiectivele vizate de dezvoltarea durabilă sunt: eliminarea sărăciei, continuarea creşterii economice cu prezervarea resurselor naturale, punerea accentului pe aspectele calitative ale creşterii economice, creşterea controlată a populaţiei, restructurarea proceselor economice şi tehnologice în vederea protejării mediului. (CMED, Rapport Brundtland, Notre avenir a tous, Ed. Fleure, Montreal, 1987).

Numeroase reuniuni, dezbateri şi documente internaţionale precum: Declaraţia de la RIO (1992), Declaraţia Mileniului (ONU, 2000), Conferinţa de la Johannesburg (2002), Convenţia privind protecţia promovării diversităţii expresiilor culturale (UNESCO, 2005) ş.a. pun problema reducerii „amprentei ecologice a omului” (Amprenta ecologicã reprezintã suprafaţa necesarã nevoilor unei populaţii date; potrivit metodologiei introduse în 1994 de canadienii W. Rees şi M. Wackernagel este vorba de a evalua suprafaţa productivã necesarã unei populaţii pentru a rãspunde consumului de resurse (alimentare, energetice) şi a nevoilor sale de absorbţie a deşeurilor. Amprenta devine astfel suma a şase elemente: suprafaţa agricolã, de pãşuni şi marinã necesarã alimentaţiei, suprafaţa forestierã necesarã producerii de lemn şi de hârtie, suprafaţa construitã pentru locuinţã şi infrastructurã, suprafaţa de pãduri care absoarbe emisiile de CO2 datorate consumului de energie. Dacã divizãm rezultatul cu numãrul de pãmânteni, pragul disponibil dincolo de care capacitatea biologicã a planetei este de ordinul a 2 ha/locuitor, în medie, cea a unui nord-american este de 10-12 ha, cea a unui european de circa 5 ha, cea a unui african de 0,5 ha).Este necesară, prin urmare, realizarea unui echilibru între capacitatea mediului şi nevoile prezente şi viitoare ale societăţii, în condiţiile în care, dacă fiecare din cei peste 6 miliarde de locuitori ai planetei ar trăi ca un european, ar fi necesare de trei planete pentru satisfacerea tuturor nevoilor.

Raportul Brundtland realizează o prezentare extrem de cuprinzătoare a zonelor şi domeniilor confruntate cu probleme economice şi de mediu, şi descrie diferite măsuri tehnologice şi organizatorice care ar trebui luate în fiecare domeniu pentru a contribui la dezvoltarea durabilă.( Popescu, I; Bondrea, A., Constantinescu, M., 2005, p.53).

Conform Raportului Brundtland, dezvoltării durabile i se pot ataşa şapte obiective de politică economică şi socială, ţinând seama de cerinţele de mediu:( ibidem, p.100)

1. 
   Redimensionarea creşterii economice în sensul conservării resurselor naturale. Acest obiectiv presupune scăderea ratei de exploatare a resurselor naturale , pe baza reducerii consumurilor şi reciclarea sau reutilizarea produşilor secundari şi finali din tehnosferă , precum şi identificarea unor materii prime şi, în special, a surselor de energie alternative, de preferat regenerabile şi nepoluante.
   
2. 
   Modificarea calităţii procesului de creştere economică. Ritmurile de creştere vor trebui dimensionate astfel încât să asigure pe termen lung atât satisfacerea necesităţilor mereu crescânde ale populaţiei (şi ea în creştere), cât şi o mai mare rezistenţă a economiilor naţionale la o serie de şocuri. Totodată, vor trebui evitate „dinamicile de supraîncălzire” a economiilor, care conduc inevitabil, la crize şi declin.
   
3. 
   Satisfacerea nevoilor esenţiale de muncă, hrană, energie apă, locuinţă, asistenţă medicală pentru toţi locuitorii. Este bine cunoscută situaţia existentă în multe ţări ale lumii în privinţa subnutriţiei, şomajului, mortalităţii infantile, surselor de apă, accesului la învăţătură etc.
   
4. 
   Asigurarea unui nivel de creştere durabilă a populaţiei. În condiţiile inexistenţei unui control demografic, se apreciază că în următorii 15 ani populaţia globului riscă să se dubleze, ceea ce va îngreuna satisfacerea cerinţelor acesteia, va accentua sărăcia şi mizeria şi va genera noi probleme sociale.
   
5. 
   Conservarea şi sporirea bazei de resurse. Progresele înregistrate în ultimul secol, dar mai ales cele din ultima jumătate a sa, la nivelul ştientosferei şi tehnosferei, îndreptăţesc speranţa în identificarea măsurilor şi proceselor prin care să se asigure conservarea bazei actuale de resurse şi găsirea de surse alternative care să contribuie la creşterea nivelului existent al acestora.
   
6. 
   Restructurarea tehnologică şi punerea sub control a riscurilor pe care le implică activitatea economică. Tehnologiile existente azi sunt, în marea majoritate a ţărilor lumii, energofage şi poluante. Chiar dacă în ţările dezvoltate există tehnologii performante şi ecologice într-o serie de domenii economice, datorită politicii din sfera transferului de tehnologie şi resurselor financiare insuficiente din marea majoritate a ţărilor , aceste cuceriri ale ştiinţei şi tehnologiei nu sunt accesibile acestora.
   
7. 
   Integrarea deciziilor privind economia şi mediul înconjurător într-un proces unic. Se poate aprecia că acest obiectiv are un conţinut integrator al celorlalte, el semnificând, practic, dorinţa şi necesitatea reconcilierii omului atât cu natura, cât şi cu sine însuşi.
   

Alte accepţiuni date termenului de sustenabilitate

• 
  :„o ameliorare a condiţiilor de viaţã a comunitãţilor umane, cu respectarea limitelor capacitãţii de suportabilitate a ecosistemelor”, 1991, UICN);
  
• 
  „Un proces de lãrgire a gamei de opţiuni accesibile fiecãrei fiinţe umane”(1992, PNUD);
  
• 
  „Un ansamblu coordonat de procese participative care permit sã se progreseze de o manierã continuã în domeniile de analizã, de dezbatere, de consolidare a capacitãţilor, de planificare şi de mobilizare a resurselor şi sã se concilieze obiectivele economice, sociale şi environmentale ale societãţii, ori de a proceda, în caz de nevoie, la arbitraj (2001, OCDE).
  

În sinteză, trecerea la dezvoltarea durabilă înseamnă, în contextul dezvoltării economice, transformarea omului şi a naturii din mijloace în scopuri. Şi chiar dacă acest lucru presupune costuri suplimentare, respectiv o productivitate mai mică, acestea pot fi compensate prin beneficii suplimentare în planul calităţii vieţii.

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează elementele aflate la intersecţia conţinuturilor altor trei sectoare: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului. Unii autori adaugă şi un al patrulea sector, dezvoltarea tehnologică, având în vedere impactul puternic al acesteia asupra celorlalte trei, punct de vedere la care subscriem, cu atât mai mult cu cât tehnologia, care face ca totul să se petreacă foarte rapid şi uneori prea devreme, este considerată adesea cauza multiplelor probleme sociale sau naturale actuale precum războiul, ecocidul, etc.

De asemenea, astăzi ritmul de dezvoltare a tehnologiei depăşeşte capacitatea de autorefacere a mediului natural, iar uneori şi pe cea de adaptare a omului la schimbările pe care tehnologia le propune, determinând “un sentiment de anonimat, de frustrare” în raport cu “o lume a cărei complexitate creşte permanent”(Ioniţă Olteanu, op. cit., p.56)

Totuşi, în spiritul obiectivităţii, trebuie să admitem că tehnologia, chiar dacă determină o serie de neajunsuri, de probleme, ea şi rezolvă mult mai multe alte neajunsuri şi probleme. Depinde şi de cine şi în ce scop foloseşte tehnologia. Iar omul poate utiliza instrumentele culturii pentru a depăşi unele probleme şi pentru a se adapta altora.

Dezvoltarea eonomică urmăreşte obţinerea unui flux maxim de venit în condiţiile utilizării raţionale, eficiente a resurselor, îndeosebi a resurselor rare.

Dezvoltarea socială vizează stabilitatea socio-culturală, realizarea echităţii atât la nivelul unei generaţii (reducerea decalajelor de orice natură dintre state, eradicarea sărăciei, şanse egale pentru toţi, etc.), cât şi între generaţii (a nu periclita viitorul, a nu epuiza resursele, etc.). Totodată este vizată menţinerea diversităţii culturale în cadrul “satului planetar”, ca şi prevenirea sau vindecarea unor “boli sociale” ale contemporaneităţii: însingurarea sau înstrăinarea (fapt paradoxal în condiţiile dezvoltării fără precedent a mijloacelor de comunicare şi transport), lipsa satisfacţiei în muncă (în condiţiile unei continue îngustări a specializărilor pe baza principiului “a şti tot mai mult despre tot mai puţin” care îngrădeşte posibilitatea muncitorului de a percepe produsul finit şi de a înţelege utilitatea muncii sale), relativizarea valorilor, sfârşitul istoriei, incertitudinile privind viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, “boli” specifice epocii postmoderne.

În ultimă instanţă, obiectivul dezvoltării sociale este readucerea omului “la ordinea zilei” (J.K. Galbraith, 1997).

Protecţia mediului are în vedere stabilitatea sistemelor fizice şi biologice, dezvoltarea capacităţii acestora de a se adapta schimbării şi mai puţin “conservarea” unei stări considerate ideale. Cu precizarea că mediul nu se reduce la resurse, exploatabile în orice condiţii, adevărate “vaci de muls” pentru întreprinzători, ci înseamnă şi aer şi apă curate, peisaje încântătoare, sursă de oxigen şi ozon, absorbant al dioxidului de carbon şi altor deşeuri, oportunităţi investiţionale pentru numeroase ramuri economice, prin urmare şi noi locuri de muncă, într-un cuvânt un cadru vital.

Natura a furnizat de-a lungul timpului hrană pentru forţa de muncă, materii prime şi energie pentru activităţile economice şi tehnologice, primind în schimb doar deşeuri materiale şi de energie, atât în urma proceselor de producţie cât şi a celor de consum. (Paul Bran, 1991, p.87)

Dar cine se face de fapt vinovat de poluare, de distrugerea mediului? Unii aruncă vina asupra creşterii demografice care ar fi supraîncărcat procesele naturale de reciclare chimică şi biologică. Alţii acuză belşugul – ţările bogate producând majoritatea reziduurilor solide ale omenirii – şi proslăvesc sărăcia, care confera producţiei caracter ecologic. Unii acuză agresivitatea înnăscută a omului,“specia cea mai crudă şi mai nemiloasă care a trăit vreodată pe pământ”; alţii pun totul pe seama celor învăţate de om; unii clerici văd esenţa răului în profit, care determină siluirea mediului; unii istorici incrimineaţă religia care susţine că singura raţiune de a fi a naturii este să-l slujască pe om; unii oameni politici dau vina pe tehnică, pentru că aceasta, scăpată de sub control, poluează aerul, apa, solul; unii ecologi acuză politicienii care nu legiferează şi nu aplică măsurile propuse de ecologi; unii dau vina pe capitalism, iar alţii acuză pe toată lumea. (Barry Commoner, 1980, p.10-13).

Indiferent de răspunsul sau răspunsurile date la întrebările privind cauzele şi agenţii poluării, această problematică comportă şi o dimensiune etică, atât în ceea ce priveşte raporturile dintre generaţii, cât şi în interiorul aceleeaşi generaţii, pentru că doar unii poluează, dar întreaga populaţie suportă efectele poluării, iar egalitatea şanselor înseamnă şi posibilităţi egale de a te bucura de puritatea, frumuseţea şi darurile naturii. (Ion Pohoaţă, 2003, p.27).

Echitatea intrageneraţie, în privinţa poluării, ar însemna ca poluatorul să fie şi singurul “beneficiar”al efectelor acesteia, lucru practic imposibil. În acelaşi timp, trebuie să avem în vedere că penalizările pentru poluare, indiferent cât de mare ar fi valoarea lor, nu repară integral răul făcut mediului.

Pentru asigurarea echităţii între generaţii, economiştii David Pearce şi Jeremy Warford propun realizarea unor compensări între generaţii prin două metode:

• 
  fie prin transferarea unor resurse pentru viitor, prin constituirea unei sume compensatorii calculate după formula: S=X/(1+r)^T , unde X – costuri determinate de o acţiune a generaţiei prezente, dar plătibilă de către generaţiile viitoare; r – rata dobânzii; T – perioada (în ani) după care vor apărea costurile X;
  
• 
  fie prin compensarea cu ajutorul unui stoc de capital, calculat prin formula: K=Km+Kh+Kn, unde K – stocul total de capital transmisibil; Km – capital material; Kh – capital uman; Kn – capital natural; (David W. Pearce, Jeremy J.Warford, 1994, pp.51-54).
  

Chiar dacă ideea compensării între generaţii este salutară, la fel ca şi încadrarea ei într-o formulă matematică, ambele formule sunt discutabile: costurile actuale nu se regăsesc la acelaşi nivel după o perioadă mai lungă de timp; rata dobânzii se modifică în permanenţă; elementele de capital material – maşini, utilaje, construcţii, infrastructură - suferă în timp un proces de uzură morală; elementele de capital uman - cunoştinţe, aptitudini, nivel de calificare, stare de sănătate - se modifică sub aspectul standardelor utilizate în aprecierea lor; elementele de capital natural – resurse, calitatea apei, aerului, solului, etc. – pot fi regândite în alţi termeni.

Dacă înţelegem prin dezvoltare durabilă (sustenabilă, viabilă) acel tip de dezvoltare cu finalitate socială şi ecologică, echitabilă atât în interiorul unei generaţii cât şi între generaţii, care deci acoperă nevoile prezentului fără a le periclita pe cele ale viitorului, atunci dezvoltarea durabilă este, în opinia noastră, un concept caracterizat de trei dimensiuni fundamentale: o dimensiune cantitativă, o dimensiune calitativă şi o dimensiune mentală.

1. 
   Dimensiunea cantitativă se referă, în principal, la următoarele aspecte:
   

• 
  cantitatea de bunuri şi servicii necesare a fi produse pentru acoperirea nevoilor reale ale societăţii şi aceasta în condiţiile în care creşterea economică permanentă, dezvoltarea capacităţilor de producţie se realizează în multe situaţii prin inducerea unor false nevoi în rândul consumatorilor;
  
• 
  cantitatea de resurse necesare producerii acestor bunuri şi servicii, incluzând şi resursele alternative, substituibile, în condiţiile în care resursele sunt limitate, iar o serie de resurse rare sunt în pragul epuizării; resursele financiare necesare şi disponibile pentru o dezvoltare durabilă; resursele de timp; resursele ştiinţifice;
  
• 
  cantitatea de tehnologie necesară producţiei şi altor activităţi (inclusiv de timp liber), ţinând cont şi de faptul că în lumea contemporană se manifestă o „foame” generalizată de tehnologie, dar şi de faptul că fiecare nouă tehnologie „îşi concepe propriul rival” cu care va coexista în timp, dar care o va pune în umbră la un moment dat;
  
• 
  cantitatea de reziduuri rezultate în urma productiei şi a altor activităţi, adesea peste capacitatea mediului de a le asimila. Or, natura îşi cere şi ea drepturile, impunând nişte limite peste care n-ar trebui să se treacă; cantitatea de agenţi poluanţi emanaţi în diferite segmente ale mediului;
  
• 
  numărul populaţiei, respectiv al populaţiei ocupate, având în vedere schimbările majore care se produc în prezent din acest punct de vedere: pe de o parte scăderea şi îmbătrânirea populaţiei în ţările dezvoltate, pe de altă parte creşterea excesivă a populaţiei în zonele sărace ale globului, precum şi fenomenele de migraţie a forţei de muncă (atât migraţie propriu-zisă, cât şi migraţie ascunsă, însemnând munca în ţara de origine pentru firme străine), cu toate consecinţele acestor fenomene;
  
• 
  suprafeţele împădurite, ariile protejate, peisajele naturale;
  

Sub aspect cantitativ, importantă este inventarierea şi comensurarea acestor variabile atât sub aspectul potenţialului, cât şi sub aspectul a ceea ce este necesar în raport cu activitatea economică. Totodată, dezvoltarea durabilă presupune întrunirea unor condiţii de echilibru: între diferite componente ale ecosistemului terestru; între mediu şi economie; între mărimea populaţiei, capacitatea de suportabilitate a mediului şi nivelul activităţii economice; între condiţiile de muncă şi viaţă ale diferitelor categorii de populaţie (echitate şi justiţie socială); între nivelul consumului şi calitatea mediului; între gradul de satisfacere a nevoilor prezente şi viitoare.

2. 
   Dimensiunea calitativă are în vedere, la rândul ei, aspecte precum:
   

• 
  durabilitatea bunurilor, în condiţiile în care diferite segmente ale consumului sunt invadate de bunuri de unică folosinţă;
  
• 
  siguranţa bunurilor şi serviciilor pentru sănătatea omului (prevenirea riscurilor de accidente, boli, etc.)
  
• 
  compatibilitatea bunurilor şi serviciilor cu mediul; distrugerea, remediabilă sau nu, a echilibrelor ecosistemului terestru urmare a utilizării, pe scară tot mai largă, a îngrăşămintelor chimice, a numărului mare de deşeuri ne-biodegradabile;
  
• 
  gradul şi viteza de epuizare a capitalului natural;
  
• 
  costul de oportunitate (măsura în care mărfurile produse satisfac nevoi sociale reale), costul neproducerii altor bunuri;
  
• 
  utilizarea eficientă a resurselor, eliminarea risipei, a „capitalismului sălbatic”;
  
• 
  reciclarea deşeurilor, recuperarea materiilor prime;
  
• 
  utilizarea unor tehnologii nepoluante şi depoluante;
  
• 
  calitatea capitalului uman: structura ocupaţională, flexibilitatea pregătirii profesionale, nivelul de educaţie, de sănătate, gradul de profesionalizare, relaţia dintre pregătirea prezentă a forţei de muncă şi nevoile viitoare ale pieţei muncii;
  
• 
  tipurile de poluare şi de agenţi poluanţi, gradul de toxicitate a acestora;
  
• 
  sănătatea pădurilor, protejarea peisajelor;
  
• 
  identificarea surselor de resurse financiare şi utilizarea eficientă a acestora;
  
• 
  calitatea cercetării ştiinţifice în acest domeniu;
  
• 
  calitatea apei potabile, a aerului, a pământului;
  
• 
  utilizarea neofactorilor de producţie: management, informaţie, etc. Informaţia, de pildă, este considerată „a doua monedă în economie”; deşi perfecţionarea, miniaturizarea, fiabilitatea, manevrabilitatea ei presupun costuri uriaşe, utilizarea ei permite importante economii de timp, energie, bani, forţă de muncă, etc, şi determină dezvoltarea „în aval şi în amonte a unor ramuri şi sectoare economice” (Diana Preda, Ocuparea forţei de muncă şi dezvoltare durabilă, 2002, p.22); de altfel, informaţiile şi cercetarea reprezintă domeniul care generează cele mai ample externalităţi pozitive (ibidem, p.23), spre deosebire de industriile poluante care generează cele mai mari externalităţi negative.
  

Sub aspect calitativ, necesară este identificarea unor soluţii practice realiste care să poată fi aplicate simplu, la nivelul tuturor agenţilor economici şi la nivelul întregii populaţii şi care să asigure: creşterea nivelului de trai, reducerea decalajelor şi sporirea echităţii sociale, creşterea volumului şi calităţii resurselor naturale utilizabile, creşterea capacităţii de suportabilitate a mediului, creşterea eficienţei cu care este utilizat capitalul natural, micşorarea impactului tehnologic asupra mediului.

3.În ceea ce priveşte dimensiunea mentală a problemei în discuţie, abordarea trebuie făcută pe două paliere: la nivelul mentalului individual şi la nivelul mentalului colectiv, acesta din urmă nefiind, în nici un caz suma mentalului individual.

Nu doresc să dezvolt acest aspect din perspectivă psihologică, precizez doar că adesea, în mentalul colectiv regăsim un mental individual complet deformat şi de nerecunoscut. Rămânând în spaţiul economic, aş spune că dimensiunea mentală se referă la:

• 
  sentimente, de exemplu, altruism/egoism în raport cu semenii şi cu generaţiile viitoare;
  
• 
  capacităţi, de pildă, capacitatea de a ne rupe de prezent şi de a ne proiecta în viitor;
  
• 
  atitudini, precum cele în raport cu consumul, respectiv consumatorism versus consum raţional, puterea/slăbiciunea de a rezista „ispitelor” induse prin publicitate, reclamă, modă;
  
• 
  mentalităţi, de exemplu, simţul proprietăţii versus funcţionalism în privinţa transportului cu automobilul sau cu mijloace de transport în comun;
  
• 
  comportamente specifice, îndeosebi în raport cu mediul înconjurător;
  
• 
  un nou set de valori care să direcţioneze şi să susţină acţiunea umană;
  

În privinţa acestei dimensiuni, ceea ce ar fi de făcut ar fi o reconstrucţie mentală, printr-o educaţie coerentă, în paralel cu restructurarea economiei sau chiar ca un preambul al acesteia, pentru ca în final, să ne putem achita „de obligaţia morală de a ne îngriji cum se cuvine de planeta noastră şi de moştenirea pe care o lăsăm generaţiilor viitoare” (William K.Reilly, 1991, p. 24).

2.