Fm. Dostoievski



Yüklə 1,74 Mb.
səhifə2/21
tarix30.07.2018
ölçüsü1,74 Mb.
#63704
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   21

33

mult mai rar, fireşte, cu bani. Fără aceste pomeni, viaţa osîndiţilor şi mai ales a celor din prevenţie, care au un regim de hrană mult mai aspru, ar fi fost de neîndurat. Pomana se împărţea cu multă evlavie, egal, între toţi deţinuţii. Dacă n-ajungeau pentru toţi, colacii se tăiau în două, de multe ori chiar în şase bucăţi şi fiecare ocnaş îşi primea partea lui. îmi amintesc de cea dintîi pomană - un bănuţ pe care l-am primit şi eu.

Aceasta s-a întîmplat la puţină vreme după venirea mea. într-o zi, mă întorceam de la munca de dimineaţă, singur, urmat de un paznic; pe drum îmi ieşiră în cale o femeie cu fiica ei, o fetiţă de zece ani, drăguţă ca un îngeraş. Le mai văzusem o dată. Femeia era văduva unui soldat care, tînăr încă, fusese trimis în judecată şi, îmbolnăvindu-se, a murit în spital, pe cînd mă aflam şi eu acolo internat în pavilionul deţinuţilor. Plîngeau amarnic cînd au venit amîndouă sâ-l vadă pentru cea din urmă oară. Cînd mă zări acum, fetiţa roşi şi îi şopti cîteva cuvinte mamei sale, care se opri, scotoci într-o legăturică şi, scoţînd un ban de un sfert de copeică, îl dădu fiicei. Fetiţa mă ajunse din urmă în fuga mare şi, ieşindu-mi în faţă, strigă: „Ţine, sărmane «năpăstuit», ia copeicuţa asta în numele lui Hristos". Am luat bănuţul pe care ea mi l-a vîrît în mînă şi fetiţa s-a întors fericită lîngă maicâ-sa. Am păstrat pe urmă multă vreme copeicuţa aceea.

II

PRIMELE IMPRESII

Prima lună şi, în general, perioada de început a vieţii mele de ocnaş mi-au rămas şi acum încă vii în amintire. Anii următori ai osîndei mi se înfăţişează în contururi mult mai Şterse. Un şir întreg de ani s-a destrămat în negura vremii, contopindu-se într-o singură impresie apăsătoare: de chin, de monotonie exasperantă, de asfixiere lentă.

Dar tot ce am văzut şi am simţit în primele mele zile de temniţâ pare că s-a petrecut ieri. Şi e firesc să fie aşa.

34___________________________________DOSTOIEVSi

îmi aduc foarte bine aminte că, de la cel dintîi pas făcu în această viaţă nouă, m-a surprins mai cu seamă faptul c parcă nici n-aş fi găsit aici ceva deosebit de surprinzător, extraordinar, sau, mai bine zis, neaşteptat. Toate acestea parcă le mai văzusem şi înainte în închipuire, cînd încercam în drum spre Siberia să întrezăresc viaţa ce-mi fusese hărăzită de aici încolo. Curînd însă, un noian de fapte dintre cele mai monstruoase şi de lucruri ciudate şi surprinzătoare mă întîmpinară la tot pasul. Şi abia mai tîrziu, după ce am mai stat multă vreme în temniţă, mi-a fost dat să înţeleg tot ineditul, tot ce avea să fie neaşteptat într-o asemenea exis­tenţă, şi într-adevăr am avut de ce mă minuna iar şi iar. De altfel, acest sentiment de uimire l-am mai încercat de nenumărate ori în decursul întemniţării mele fără sfîrşit; căci, mărturisesc, nu m-am putut împacă niciodată, şi nici nu m-am putut obişnui cu acest fel de viaţă.

Primul contact cu ocna îmi trezi o scîrbă de neînvins şi totuşi, ciudat lucru, viaţa de aici mi se păru mult mai uşoară decît mi-o închipuisem pe drum.

Deţinuţii, deşi cu lanţuri la picioare, umblau liberi prin temniţă, înjurau, cîntau, lucrau pentru ei, fumau pipe, ba unii (puţini, de altfel) îşi îngăduiau să şi bea rachiu, iar alţii să stea noaptea la joc de cărţi.

Munca nu mi se părea peste măsură de grea, cum îmi închipuiam că trebuie să fie munca la ocnă, şi de abia mult mai tîrziu mi-am dat seama că e muncă de ocnă nu atît din cauză că e grea şi fără sfîrşit, ci mai ales pentru că e o muncă forţată, obligatorie, silnică. Ţăranul liber munceşte, fără îndoială, măi mult decît ocnaşul, munceşte uneori şi noaptea, mai cu seamă în timpul verii; dar trudeşte spre folosul pro­priu, truda lui îşi are un ţel raţional, astfel că îndură totul mai uşor decît osînditul care îndeplineşte o muncă anevoioasă, silită, de pe urma căreia nu se alege cu nimic. într-o zi mi-a trecut prin minte că dacă s-ar urmări strivirea completă a personalităţii omului, distrugerea lui totală, pedepsirea lui cu pedeapsa cea mai cumplită, de care pînâ şi ucigaşul cel mai

aMintiri_din casa morţilor__________________35

- verşunat să se cutremure, îngrozindu-se numai la gîndul că nutea să se abată asupra lui, ar fi de ajuns ca acesta să fie la o muncă cu desăvîrşire inutilă şi absurdă. Munca Inică în forma ei actuală, chiar dacă e neinteresantâ şi lictisitoare pentru ocnaş, totuşi, ca atare, această muncă îşi are raţiunea ei: el face cărămizi, sapă pămîntul, tencuieşte, zideşte - toate astea au un sens oarecare, au un rost. De multe ori deţinutul se simte atras de ceea ce face, vrea să lucreze cu mai multă îndemînare, mai cu spor, cît mai bine. Dar dacă-l sileşti, de pildă, să verse apa dintr-un hîrdâu în altul şi viceversa, să piseze nisip ori să care pămînt dintr-un loc într-altul şi înapoi — şi aşa la nesfîrşit - sînt sigur că după cîteva zile el îşi va face seama de disperare ori va sâvîrşi o mie de alte crime, preferind să moară, decît să o ducă aşa mai departe; astfel va scăpa de umilinţă, ruşine şi chin. Bineînţeles, o asemenea pedeapsă ar avea mai degrabă un caracter de tortură, de răzbunare şi ar fi cu totul lipsită de sens, deoarece nu şi-ar atinge ţelul, fiind străină de menirea ei. întrucît însă o doză de supliciu, de stupiditate, de umilinţă şi ruşine există negreşit în orice muncă forţată, munca silnică de ocnă apare şi ea incomparabil mai chinuitoare decît orice muncă liberă, tocmai prin aceea că e impusă.

Fusesem adus în temniţă în timpul iernii, în decembrie, şi nu aveam încă idee de muncile de vară, care, după cum m-am convins pe urmă, erau cu mult mai grele decît cele de iarnă. Iarna, în fortăreaţa noastră nu prea se efectuau lucrări importante. Deţinuţii roboteau prin diferite locuri: unii desfăceau nişte şlepuri vechi pe malul Irtîşului, alţii îşi căutau de lucru prin ateliere, curăţau zăpada îngrămădită de viscol în jurul edificiilor publice, ardeau şi măcinau alabastru etc, etc. Cum ziua era foarte scurtă, lucrai se termina devreme şi toată lumea se întorcea în temniţă, unde nu mai era nimic de făcut, fiecare lucrînd pentru sine. Dar numai o treime dintre ocnaşi aveau vreo îndeletnicire; ceilalţi lene­veau, umblau fără nici un ţel prin cazărmi, înjurau, se bîrfeau, băgau intrigi, se îmbătau dacă aveau ceva parale sau

36

se aşezau la joc şi pierdeau pînă şi ultima cămaşă, şi to astea le făceau din plictiseală şi trîndăvie, din lipsă d ocupaţie. Am înţeles mai tîrziu că viaţa de temniţă, pe lîng chinul privaţiunii de libertate, al muncii silnice etc, m ascunde şi o altă suferinţă, care e poate mult mai chinuitoar şi mai insuportabilă decît toate celelalte. Şi anume: convieţuirea silita. Convieţuire silită întîlneşti, desigur, şi în alte locuri, dar nicăieri nu-i atît de groaznică ca într-o temniţă, căci nu oricine este dispus să se resemneze la un trai' comun cu indivizii care populează de obicei închisorile; sînt pe deplin încredinţat câ orice întemniţat, poate chiar fără sa­şi dea seama, a simţit acest chin.



Nici hrana ocnaşilor nu mi s-a părut neîndestulătoare. Deţinuţii mă asigurau că în batalioanele disciplinare din Rusia europeană mîncarea nu-i nici pe departe atît de bună ca aici. Nu mă încumet să judec,- fiindcă n-am trecut prin ele. De altfel, mulţi dintre noi aveam posibilitatea să ne procu­răm hrană pe cont propriu. Carnea de vacă nu costa mai mult de două copeici livra, vara trei copeici. Dar numai cei care aveau bani în permanenţă îşi îngăduiau să mânînce pe cont propriu; cea mai mare parte dintre ocnaşi se mulţumeau cu hrana de la cazan. De fapt, laudele lor se refereau mai mult la pîine şi erau mulţumiţi mai ales de faptul că pîinea se eli­bera într-o cantitate globală pe întreaga cazarmă şi nu la cîntar, pe cap de om, în raţii individuale. Un asemenea sistem i-ar fi îngrozit, fiindcă cel puţin o treime dintre oameni ar fi rămas flămînzi; dar aşa era destulă pentru toată lumea. Pîinea noastră într-adevăr era foarte gustoasă, lucru care se ştia chiar şi în oraş: asta din pricină că temniţa avea cuptoare foarte bune. Cît despre ciorba de varză acră, fiartă într-un cazan imens şi dreasă cu puţină hrişcă, n-avea nici un gust, mai ales în zilele de lucru, cînd era tare subţire, aproape apă chioară. M-a îngrozit mai cu seamă numărul impresionant de gîndaci care pluteau în ea. Ocnaşii, însă, nu se prea sinchiseau de acest adaos.

DOSTOIEVSKM At>/rTNTIRIDPjCASA MORŢILOR

37

primele trei zile nu m-am dus la lucru; aşa se proceda cu ti nou-sosiţii; erau lăsaţi să se odihnească după oboseala Hrumului. Totuşi, chiar a doua zi a trebuit să ies din temniţă a să mi se schimbe cătuşele. Cătuşele în care fusesem adus nu erau reglementare; făcute din inele, scoteau un clinchet uşor şi deţinuţii le ziceau „zurgălăi"; se purtau pe din afară, peste pantaloni. Cătuşele reglementare ale temniţei, adaptate pentru muncă, nu erau făcute din inele, ci din vergele de grosimea degetului, unite între ele prin trei inele şi se purtau sub pantaloni. Inelul mijlociu era prins cu o curea de brîul încins peste cămaşă.

Ţin minte cea dintîi dimineaţă pe care am petrecut-o în temniţă. Bătăi dese de tobă la corpul de gardă, situat lîngă poarta de intrare, vestiră deşteptarea, iar după vreo zece minute subofiţerul de serviciu făcu ocolul curţii, descuind uşile cazărmilor. Deţinuţii începură să se trezească. La lumina slabă a unei luminări de seu, se ridicau tremurînd de frig de pe paturile lor de scînduri. Cei mai mulţi erau tăcuţi şi morocănoşi; căscau şi se întindeau, încreţindu-şi frunţile însemnate cu fierul. Unii se închinau, alţii schimbau primele cuvinte de harţă. Duhoarea era înăbuşitoare. Aerul curat şi rece de afară năvăli înăuntru, îndată ce se deschise uşa, ros-togolindu-se în valuri aburinde prin cazarmă. Deţinuţii se îngrămădeau în jurul căldărilor pline, unii după alţii, luau apă în gură şi se spălau pe faţă şi pe mîini. Apa era adusă de cu seara de îngrijitor, pe care deţinuţii îl alegeau dintre ei şi care făcea curăţenia în dormitor, pentru asta fiind scutit de muncă. Datoria lui era să măture, să spele priciurile şi duşumelele, să scoată hîrdăul de peste noapte şi să aducă în cele două căldări apă de spălat; pentru dimineaţă şi de băut pentru restul zilei. Pentru cana de apă, una singură în toată cazarma, fireşte, se iscă imediat ceartă.

- Un' te bagi, frunte crestată? se răsti un deţinut ursuz la înfăţişare, înalt, smolit şi deşirat, cu nişte gurguie ciudate pe teasta-i rasă, îmbrîncindu-l pe un alt ocnaş, scund şi îndesat, cu chipul vesel şi roşcovan. Ai răbdare!



____________________________

în jurul meselor şi prin colţuri se îngrămădiseră ocnaşii] gata echipaţi de lucru. Unii dintre ei aveau în faţă cîte o cana1 cu cvas în care înmuiau bucăţi de pîine şi le înfulecau cu' poftă. Era o larmă de nesuportat. Numai cîţiva şedeau de' vorbă cuminte şi liniştit, retraşi pe la colţuri în grupuri mici.

- Bună dimineaţa şi poftă bună, moş Antonîci! zise un tînăr deţinut, aşezîndu-se alături de un ocnaş bătrîn, încruntat

şi ştirb.

- Să zicem că-i bună, dacă nu-ţi arde cumva de glumă, mormăi celălalt, fără să-şi ridice privirea, morfolind îmbucătura de pîine între gingiile văduvite de dinţi.

- Şi eu care credeam că ai murit, Atonîci, zău...

- Aştept să mori tu mai întîi; după aia, oi vedea eu ce am

de făcut...

Mă aşezai lîngă ei. în dreapta mea, doi ocnaşi discutau gravi şi cu gesturi măsurate, străduindu-se vizibil sâ-şi păstreze toată prestanţa unul în faţa celuilalt.

- Pe mine n-are cum să mă fure, nu s-a născut încă omul, zise unul; mai curînd de mine însumi m-aş teme ca nu cumva să mă împingă păcatul să pun mîna pe ceva.

- Nici eu nu mă las cu una cu două: îl pocnesc o dată1

drept la mir.

- Ce să-l mai pocneşti! E tot un ocnaş oropsit ca şi noi, se ştie. Ăsta însă te fraiereşte ca popa, şi nici bogdaproste nu-ţi spune... M-a costat o groază de parale. într-o zi, o văz că vine să mă caute. Ce te faci acum cu ea? Mă rugai de Fedea-călâul, avea pe atunci o căsuţă la marginea oraşului, o cumpărase de la Solomonka-parşivul, ovreiul ăla care pe urmă s-a spînzu-

rat...


- îl ştiu eu. L-am avut aici crîşmar, acum trei ani, îl porecliseră Grişka-crîşmâ întunecoasă. Ştiu...

- Uite că nu ştii; Crîşmă întunecoasă e altul.

- Nu mai spune! Multe mai ştii tu! Dacă-i pe-aşa, ţi-aduc la martori cîţi vrei.

- Tu să-mi aduci, mă? Păi, de unde-mi pici? Ştii tu cine

sînt eu, mă?!

DOSTOIEVSKM miNTirI DIN CASA MORŢILOR

- Te ştiu cine-mi eşti, d-aia te-am şi mardit de atîtea ori i zău aşa, fără să mă laud vreodată.

_ Tu m-ai bătut pe mine? Ehei, nene, încă nu s-a născut ui care să fi pus mîna pe mine, iar ăl de-a încercat-o zace cuminţel în mormînt. _ Ciumă neagră ce eşti! _ Lovi-te-ar buba neagră!

- Crăpa-ţi-ar ţeasta sabia turcească!... Şi cearta se porni.

- Gata, v-aţi şi luat, mintoşilor! în lumea largă n-aţi ştiut sâ vă faceţi un rost; aţi dat aici de jimblă pe daiboj şi vă vine a zburda... se auziră glasuri din toate părţile...

Şi cei doi trebuiră să se astîmpere. De obicei, aşa sfîrşeau pînă şi cele mai violente certuri. Săreau ceilalţi şi-i despărţeau numaidecît. Oricine putea să dea din gură şi sâ se bată „cu vorba", după pofta inimii. Era şi un prilej de petre­cere pentru toată lumea. Bătaia însă nu era îngăduită decît poate în împrejurări cu totul excepţionale. De cum ajunge întîmplarea la urechile maiorului, încep cercetările; vine maiorul personal, într-un cuvînt, e vai şi amar pentru toată lumea; de aceea încăierările erau evitate cu grijă. De altfel, şi adversarii se ciondăneau mai mult de hazul lumii, ca să le treacă vremea şi să-şi mai ascutâ limba. O dată atraşi într-o asemenea ceartă, se lăsau de obicei antrenaţi, se înflăcărau, se înverşunau ... şi-i vedeai la un moment dat gata-gata să-şi sară în gît; dar numai atît: ajunşi la acest punct, adversarii puneau capăt brusc încăierării verbale şi se despărţeau numaidecît. La început toate astea m-au mirat peste măsură. Am redat înadins aici ca model un schimb de cuvinte din cele mai obişnuite între ocnaşi. De unde era să-mi închipui pe atunci că ar fi în stare cineva să înjure şi să se certe numai de plăcere, găsind în asta un prilej de distracţie, de exerciţiu agreabil, de delectare! Totuşi, nu trebuie să uităm că aici de multe ori e vorba şi de un anumit orgoliu. Dialecticianul-meşter la înjurături se bucura de o mare stimă. Aproape că-l aPlaudau ca pe un actor.

Chiar cu o seară înainte băgasem de seamă că mulţi uitau cam chiorîş la mine. Ba am surprins şi cîteva priviri întunecate. Alţii, dimpotrivă, se învîrteau în jurul meu' bănuind că poate am bani. Căutau să intre în vorbă cu minej sfătuindu-mă cum să-mi port lanţurile cele noi ca să nu măj doară; îmi găsiră imediat, cu bani, bineînţeles, o lădiţâ cy cheie, în care să-mi ascund lucrurile primite de la adminis­traţie şi puţina rufărie ce-mi fusese permis s-o aduc cu mine. Dar tot ei, chiar a doua zi, mi-o furară şi băură banii după ce-o vîndurâ. Unul dintre ei îmi deveni mai tîrziu foarte devotat, ceea ce nu-l împiedica să mă fure ori de cîte ori avea prilejul. O făcea fără nici o jenă sau ruşine, aproape inconştient, supunîndu-se parcă unei obligaţii, şi nici măcar n-aveai cum să te superi pe el pentru asta.

între altele, am aflat de la ei că era bine să am ceaiul meu şi am fost povăţuit să-mi cumpăr un ceainic; pentru început, îmi găsiră unul cu împrumut; îmi fu recomandat de aseme­nea şi un bucătar, care, pentru treizeci de copeici pe lună, putea să-mi gătească orice fel de mîncare, dacă bineînţeles îmi cumpăram cele de trebuinţă şi aveam de gînd să mânînc pe cont propriu... Se grăbiră, fireşte, să-mi ceară şi bani cu împrumut: aproape fiecare veni în ziua aceea de douâ-trei ori să se împrumute cu cîţiva gologani.

Foştii nobili ajunşi la ocnă erau priviţi cu duşmănie d

ceilalţi osîndiţi.

Cu toate că erau privaţi de drepturile lor civile şi puşi pe picior de absolută egalitate cu toţi ocnaşii, aceştia nu voiau să-i recunoască de camarazi. Şi nici măcar n-o făceat conştient, dintr-o pornire trecută cît de cît prin ciuru judecăţii, ci absolut inconştient şi sincer. Noi continuam si râmînem pentru ei boieri, cu toate că de cele mai multe ori chiar ei îşi băteau joc de decăderea noastră.

- Acum s-a zis! Gata! Fost-ai lele cît ai fost... şi alt amabilităţi de soiul acesta.

Suferinţele noastre, pe care ne străduiam cît era c putinţă să le ascundem, le procurau o vădită plăcere. Ace:

AfrpNTTRlPIN CASA MUK11LUK_______________________

îl simţeam la început mai ales la muncă, unde puterile

tre se dovedeau mult mai slabe şi contribuţia noastră la

f nul comun mult mai scăzută decît a celorlalţi. Nimic nu e

ai greu decît să-ţi cîştigi încrederea unei mase de oameni

( ai cu seamă de felul aceleia), să te faci iubit de ea.

în temniţa noastră erau cîţiva osîndiţi dintre foştii nobili. Mai întîi cinci polonezi despre care voi mai avea prilejul să vorbesc mai amănunţit. Ocnaşii nu puteau să-i sufere, mai mult chiar decît pe cei proveniţi din rindurile boierimii ruse. Polonezii (mă refer numai la condamnaţii politici) care adoptaseră o atitudine de rezervă, excesiv de politicoasă, şi de aceea foarte jignitoare, evitau pe cît posibil să intre în vorbă cu ei şi reuşeau anevoie să-şi ascundă dezgustul pentru tovărăşia lor; aceştia, la rîndul lor, îşi dădeau seama foarte bine de asta şi căutau să le răspundă cu aceeaşi monedă.

îmi trebuiră aproape doi ani ca să cîştig bunăvoinţă unora dintre camarazii mei de temniţă. Dar cei mai mulţi dintre ei mă îndrăgiră foarte curînd, hotărînd că sînt un om „de treabă".

Din tagma nobililor ruşi erau patru deţinuţi, şi cu mine -cinci. Unul dintre ei se dovedi a fi o făptură josnică şi mîrşavă, în ultimul hal de decădere, un spion şi un denunţător notoriu. Auzisem despre acest condamnat încă înainte de a ajunge la ocnă şi chiar din primele zile am căutat să evit orice relaţii cu el. Al doilea era paricidul de care am vorbit mai înainte. Al treilea se numea Akim Akimîci; rar am mai văzut un om sucit ca Akim Akimîci. Figura lui mi-a rămas deosebit de viu întipărită în minte. Era înalt şi uscăţiv, cam sărac cu duhul, cu desăvîrşire agramat, dar cu ifose şi pedant precum un neamţ. Ocnaşii îl luau peste picior; din cauza firii lui cîrcotaşe de om pisălog, cei mai mulţi însă preferau să nu aibă de-a face cu el. De cum intrase în temniţă, se pusese cu ei pe picior de egalitate, simţindu-se ca intre ai lui; se certa şi chiar se încaieră cu ei. Era de o cinste fenomenală. Cum vedea o nedreptate, sărea şi se amesteca numaidecît, deşi treaba nu-l privea cîtuşi de puţin. Era, de

44 DOSTOIEVSRj

altfel, de o naivitate aproape copilărească; în certurile lui

ocnaşii, de pildă, se apuca sâ-i mustre că sînt hoţi şi încerc;

sâ-i convingă cu toată seriozitatea să nu mai fure. Slujise c

sublocotenent în Caucaz. Mă apropiai de el din prima zi şi-rrţ

povesti numaidecît istoria lui. începuse ca simplu cadet, într-uj

regiment de infanterie; după ani de zile de aşteptare "

venise, în sfîrşit, înaintarea la gradul de ofiţer şi i se încrei

dinţase comanda unui mic fort în munţi. Un paşnic prinţ din

vecinătate dăduse foc acestei fortăreţe şi încercase un atac de

noapte, care însă nu-i reuşise. Akim Akimîci se prefăcu a nu

bănui cine-i adevăratul făptaş şi dădu vina pe nişte bande de

răsculaţi, care mişunau prin împrejurimi. Cam la o lună după

aceea îl invită pe prinţ la o masă prietenească. Prinţul veni

călare, fără a bănui că i se întinde o cursă. Akim Akimîci îşi

scoase în careu garnizoana şi îi făcu în faţa soldaţilor o

morală straşnică pentru purtarea lui nedemnă şi criminală,!

demonstrîndu-i că e ruşinos să pună foc cetăţilor; totodată îi

dădu lămuriri şi îndrumări amănunţite de cum trebuie să se

poarte pe viitor un prinţ paşnic şi supus legii, iar drep

încheiere îl împuşcă pe loc; apoi raportă cazul superiorilo

săi cu toate amănuntele de rigoare. Pentru toate acestea

Akim Akimîci fu trimis în judecată şi condamnat la moarte

dar în cele din urmă pedeapsa capitală i-a fost comutată Ir

doisprezece ani muncă silnică de gradul doi în ocnele di

Siberia. îşi dădea seama şi recunoştea că procedase ilega

îmi mărturisi că ştia foarte bine şi înainte de a-l împuşca p

prinţ că acesta, fiindcă era paşnic, trebuia să fie judecat d

un tribunal instituit după lege, şi totuşi, părea că nici pîn

acum nu se dumirise încă deplin asupra sensului adevărat'

vinovăţiei lui.

- îmi dăduse foc cetăţii, ce trebuia să fac? Să-i spun bo daproste? îmi răspundea el la toate obiecţiile mele.

Cu toate că îşi cam băteau joc de ciudăţeniile lui Aki: Akimîci, ocnaşii îl respectau pentru faptul că era foarte ord' nat şi priceput la toate.

aMtnttrţpincasa morţilor

într-adevăr, nu exista meserie la care Akim Akimîci să facă faţa. Era şi cizmar, şi pantofar, şi vopsitor, şi aurar şi - ătuş şi Peate le învătase în temniţă. Foarte îndemînatic, de ajuns să vadă un lucru ca să-l facă întocmai, numai­decît Meşterea de asemenea fel de fel de cutiuţe, coşuleţe, f linare de carton, jucării, şi le vindea în oraş. Cu banii îstigaţi îşi cumpăra rufărie, îşi procurase o pernă mai moale i o salteluţă. Nimerisem în aceeaşi cazarmă cu el şi mi-a fost de mare folos în primele zile de detenţie.

înainte de a porni la lucru, ocnaşii se rînduiră în două şiruri în faţa corpului de gardă; de jur împrejurul lor se postară soldaţii de escortă cu puştile încărcate. Veni apoi un ofiţer de geniu, însoţit de un controlor tehnic şi cîţiva supraveghetori de lucrări. Controlorul făcu repartiţia pe grupe de lucru şi le trimise pe rînd la muncă.

Am nimerit în grupa care lucra la un atelier. Era o clădire scundă de cărămidă, zidită în mijlocul unei curţi lungi, plină de materiale. Avea mai multe secţii: fierărie, lăcătuşerie, tîmplărie, vopsitorie şi altele. Akim Akimîci lucra la vopsi-torie: fierbea uleiul, freca culorile şi vopsea mese şi alte obiecte de mobilier, dîndu-le o faţă ca de nuc.

Aşteptînd să mi se schimbe lanţurile, îi împărtăşii lui Akim Akimîci primele mele impresii din temniţă.

- Da, zise el, nu prea-i înghit pe nobili, şi mai ales pe cei politici; să-i sugrume, nu altceva; şi nu-i de mirare. Mai întîi că sînteţi altfel de oameni şi nu semănaţi deloc cu ei, şi în al doilea rînd, ei toţi au fost ori iobagi, ori soldaţi în oştire. Spune şi dumneata, cum ar putea să vă iubească? Aici viaţa e aspră şi grea, ai să vezi. Dar în unităţile disciplinare din Rusia e şi mai grea. Ne-au spus-o cei aduşi de acolo; ei sînt fericiţi că au fost mutaţi în temniţa noastră, ca şi cum ar fi nimerit din iad în rai. Şi nu-i vorbă că munca ar fi mai grea; se zice că acolo, pentru osîndiţii de gradul întîi, nici adminis­traţia nu-i tocmai aceeaşi, nu-s toţi militari şi se poartă puţin roai altfel decît la noi. Cică acolo deţinutul ar putea sâ-şi 'njghebe un cămin şi să stea în căsuţă separată. Aşa mi s-a

spus, de fost, n-am fost acolo... Nu-i pune în uniformă şi ni nu-i rade în cap; deşi eu unul cred că uniforma şi căpâţîn rasă nu e lucru tocmai râu; e mai multă ordine aşa şi e şi m plăcut la vedere. Numai că, vezi mata, lor nu le este pe plai Şi cum să le fie, cînd aici e un adevărat Turn Bâbel: unul cantonist1, altul cerchez, al treilea sectant, al patrulea mujic pravoslavnic care şi-a lăsat familia şi copilaşii, altul e ovrei, sau ţigan, sau nici el nu mai ştie ce e, şi toţi trebuie să stea laolaltă, vor nu vor, obligatoriu, în bună înţelegere, să mănînce din aceeaşi strachină, să doarmă în rînd, cot la cot, pe ace^; leaşi scînduri. Şi ce viaţă de cîine, nici cel mai mic lucru nul poţi face după vrerea ta: o bucăţică mai mult, nu poţi s-o înghiţi decît pe ascuns; orice bănuţ trebuie să ţi-l doseşti în ciubotă; zi-i temniţă şi pace ... ce să mai vorbim, fără să vrei,1 îţi trec prin cap fel de fel de năzbîtii.

Toate astea le ştiam şi eu. Aş fi vrut însă ca Akim Akimîci să-mi spună cîte ceva şi despre maiorul nostru. Iar el nu s-a ferit să-mi împărtăşească tot ce ştia şi credea şi ţin minte că impresia pe care mi-a lăsăt-o povestirea lui nu a fost cîtuşi de puţin plăcută.

Mi-a fost dat să trăiesc doi ani sub atotputernicia acestui ofiţer. M-am putut convinge că tot ce-mi povestise despre el Akim Akimîci era purul adevăr, doar cu acea deosebire că impresia realităţii e întotdeauna mai puternică decît cea lăsată de descrierea cuiva. Era într-adevăr un personaj sinistru şi aceasta numai pentru că un om cu firea lui fusese învestit cu puterea aproape nemărginită de a dispune de viaţa a două sute de suflete. Propriu-zis, nu era decît un om rău şi samavolnic şi nimic altceva. îi trata pe deţinuţi ca pe nişte duşmani fireşti ai lui şi asta era poate cea dintîi şi principala lui greşeală. Nu era lipsit de oarecare însuşiri, dar totul la el, pînă şi laturile pozitive, căpătau un aspect diform,

1 Fiu de colonist militar. Coloniile militare, existente din timpuri străvechi în Rusia, au fost reorganizate pe la începutul secolului al XlX-lea de Arakceev, din ordinul ţarului Alexandru I, în special pentru înăbuşirea . mişcărilor ţărăneşti (n. ed. române.)-

truos. Rău şi veşnic pornit, se năpustea ca un nebun în

rmâ uneori şi în miez de noapte, şi dacă vedea un



unut adormit cu faţa în sus ori pe partea stingă, îl punea a

a zi la pedeapsa: „Să dormi pe partea dreaptă, adică, aşa

m am poruncit eu". Ocnaşii îl urau şi se temeau de el ca de

. Avea o faţă veşnic congestionată, răutăcioasă. Toată

1 mea ştia că maiorul se afla sub influenţa tiranică a ordo-

anţei lui, Fedka, că îşi iubea cîinele mai mult decît pe cei

din juru-i şi că era să înnebunească atunci cînd Trezorka s-a

îmbolnăvit; se zice că plîngea cu lacrimi amare, cum n-ar fi

plîns poate nici la căpătîiul fiului său. îl alungase cu mare

scandal pe doctorul veterinar, pe care, după obiceiul lui, era

mai-mai să-l ia la bătaie. Aflînd de la ordonanţă că printre

deţinuţi este unul priceput în doftoricirea animalelor, trimise

numaidecît să-l cheme.

- Scapă-l! Te răsplătesc cum nici n-ai visat, dacă mi-l vindeci pe Trezorka.

Omul nostru, un ţăran siberian isteţ şi hîtru, un veterinar cu adevărat foarte priceput, dar înainte de toate un mujic din cale-afarâ de şiret, avea să povestească mai tîrziu, după ce această întîmplare fu uitată, cum se petrecuseră lucrurile la

maior.


- Mă uit la Trezorka: zace culcat pe divan, cu capul pe o pernă albă; bag de seamă numaidecît că are aprindere de plâmîni şi că dacă i-aş lua sînge, s-ar înzdrăveni; dar mi-am zis: Ce-ar fi să-l las să crape? „Nu, blagorodnicia voastră, zic, acuma degeaba, m-aţi chemat prea tîrziu; de vedeam cîinele ieri ori alaltăieri, îl puneam eu pe picioare, dar acum n-am ce să-i mai fac, nu mai scapă..."

Şi s-a prăpădit Trezorka.

Mi s-a povestit într-o zi cum un ocnaş a sărit să-l omoare pe maior. Acest ocnaş stătuse ani de-a rîndul liniştit, blînd, cuminte; era tăcut şi retras şi nu vorbea aproape cu nimeni; lumea îl socotea sărac cu duhul şi scrîntit întru Hristos, căci 'n ultimul an mai ales îşi petrecuse tot timpul liber citind Biblia. Noaptea, după ce toată lumea adormea, el se scula,


Yüklə 1,74 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   21




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin