Fîntînile Paradisului

Minunatele fecioare aşteptînd pe coasta muntelui.

Eu sînt Regele.

De-a lungul anilor, Rajasinghe ― el însuşi purtător al unui nume regesc şi neîndoielnic gazdă a multor gene regale ― meditase adeseori la aceste cuvinte. Ele demonstrau atît de perfect natura efemeră a puterii, inutilitatea oricărei ambiţii. "Eu sînt Regele." Ah, dar ce rege? Monarhul care stătuse pe aceste blocuri de granit, netede atunci, cu o mie opt sute de ani în urmă, fusese probabil un bărbat capabil şi inteligent; nu izbutise însă să-şi închipuie că va veni un timp cînd el se va topi într-un anonimat la fel de profund ca al ultimului dintre supuşii săi.

Atribuirea era definitiv compromisă. Cel puţin zece regi ar fi putut înscrie acele vorbe mîndre. Unii domniseră ani, alţii numai săptămîni şi puţini fuseseră cei ce muriseră paşnic în paturile lor. Nimeni nu avea să ştie cu precizie dacă regele care nu găsise de cuviinţă să-şi scrie numele era Mahatissa II, Bhamani ori Candamukhasiva, Moggallana I ori Kittisena, sau Sirisamghabodhi... ori un alt monarh, poate nici măcar menţio­nat de lunga şi încurcata istorie a insulei.

Omul de la lift fu uimit să-şi vadă distinsul oaspete, şi îl salută deferenţial pe Rajasinghe. În timp ce cuşca urca încet cei cincisprezece metri, vizitatorul îşi aminti cum pe vremuri dispreţuia serviciile liftului în favoarea scării spiralate, pe care Dravindra şi Jaya urcau chiar acum cu exuberanţa tinereţii.

Liftul se opri, iar el păşi pe o platformă mică de oţel, extinsă în afara crestei. Dedesubt şi în spate se căscau o sută de metri de spaţiu gol, dar plasa de sîrmă oferea destulă siguranţă. Nici cel mai hotărît sinucigaş nu putea evada din cuşca suficient de largă ca să primească douăsprezece persoane, lipită la baza încremenitului val de piatră.

Aici, printr-o întîmplare, stînca formase o mică grotă, şi astfel protejate de elementele naturii se aflau supravieţuitoa­rele curţii cereşti a Regelui Kalidasa. Rajasinghe le salută în tăcere, aşezîndu-se recunoscător în scaunul oferit de ghidul oficial.

― Aş dori să fiu lăsat singur zece minute, răsti calm. Jaya, Dravindra, vedeţi dacă nu reuşiţi cumva să-i îndepărtaţi pe turişti.

Însoţitorii îl priviră încurcaţi; la fel şi ghidul, care potrivit regulamentului nu avea voie să părăsească frescele. Ca întot­deauna însă, Ambasadorului Rajasinghe i se îndeplini dorinţa, fără să fie nevoie nici măcar să ridice vocea.

― Ayu bowan, salută siluetele tăcute după ce rămaseră singuri. Iertaţi-mă că v-am neglijat atîta timp.

Aşteptă politicos un răspuns, dar ele nu-i acordară mai multă atenţie decît oricărui alt admirator din ultimele do­uăzeci de secole. Rajasinghe nu se descurajă; se obişnuise cu indiferenţa lor. Într-adevăr, ea le sporea farmecul.

― Am o problemă, dragele mele. I-aţi urmărit pe toţi invadatorii insulei venind şi plecînd, încă din vremea lui Kali­dasa. Aţi privit jungla crescînd ca o maree în jurul Yakkagalei, şi retrăgîndu-se apoi în faţa securii şi a plugului. Dar nimic esenţial nu s-a schimbat în aceşti ani. Natura a fost blîndă cu micuţa Taprobane, la fel istoria. A lăsat-o în pace...

Astăzi însă secolele de linişte par să se apropie de un sfîrşit. Insula noastră poate să devină centrul lumii... al multor lumi. Muntele acela pe care îl priviţi de atîta vreme, acolo către sud, ar putea fi cheia către Univers. Dacă lucrurile se vor petrece astfel, Taprobanele pe care noi îl ştim şi îl iubim va înceta să mai existe.

Poate n-am cum să fac mare lucru. Dar mai am ceva putere ca să ajut, sau ca să stînjenesc. Mai am încă mulţi prieteni. Dacă doresc, sînt în stare să întîrzii acest vis ― coşmar? ― cel puţin pînă după moartea mea. Să o fac? Sau să-l ajut pe acest om, indiferent de adevăratele sale motive?

Îşi întoarse privirile spre favorita lui, singura care nu-şi ferea ochii cînd el se uita la ea. Toate celelalte fete priveau în depărtare, ori examinau florile din mîini. Singură ea, căreia el îi dăruise dragostea din tinereţe, părea, dintr-un anume unghi, să-i răspundă privirii.

― Ah, Karuna! Nu e drept să pui astfel de întrebări. Ce ştii tu despre lumile reale de dincolo de cer, ori despre nevoia omului de a le atinge? Deşi odată ai fost una din zeiţe, para­disul lui Kalidasa rămîne totuşi o iluzie.

Oricum, indiferent ce viitor straniu vezi, eu unul nu îl voi trăi. Ne cunoaştem de multă vreme ― judecînd după criteriile mele, dacă nu şi după ale tale. Cît timp voi mai putea, te voi privi din vilă; nu cred însă că ne vom mai întîlni vreodată. Adio ― şi mulţumesc, frumoaselor, pentru plăcerea dăruită de-a lungul anilor. Transmiteţi-le salutările mele celor ce-mi vor călca pe urme.

Acestea fiind spuse, coborînd scara în spirală şi ignorînd liftul, Rajasinghe nu simţi cîtuşi de puţin că-şi ia rămas bun. Dimpotrivă, parcă scuturase de pe umeri cîţiva ani (în defini­tiv, la şaptezeci şi doi de ani nu eşti chiar bătrîn). Vedea că Dravindra şi Jaya îi observaseră înviorarea după felul în care li se luminaseră chipurile.

Poate că ieşirea lui la pensie începuse să devină plicticoasă. Poate că şi el şi insula Taprobane aveau nevoie de aer proaspăt care să cureţe pînzele de păianjen ― aşa cum musonul dădea iarăşi viaţă după luni de cer greu şi toropit.

Fie că avea sau nu să reuşească, proiectul lui Morgan aprindea imaginaţia şi mişca sufletul. Kalidasa l-ar fi invi­diat ― şi aprobat.