Fîntînile Paradisului

V

ASCENSIUNE

38

Un loc al furtunilor tăcute
Extras din discursul profesorului Martin Sessui, cu ocazia decernării premiului Nobel pentru fizică, Stockholm, 6 decem­brie 2154.
"Între cer şi pămînt există o regiune invizibilă la care vechii filozofi nici nu au visat vreodată. Iar pînă în zorii secolului al douăzecilea, ca să fim exacţi pînă pe data de 12 decembrie 1901, ca nu a avut nici un impact asupra activităţilor umane.

În ziua aceea, Gugliemo Marconi a transmis prin radio cele trei puncte ale literei s peste Atlantic. Mulţi experţi declaraseră încercarea imposibilă, deoarece undele radio călătoresc doar în linii drepte, nefiind capabile să se curbeze în jurul Pămîntu­lui. Izbînda lui Marconi nu numai că a vestit era comunicaţiilor globale, dar a şi dovedit că sus în atmosferă există o oglindă electrificată capabilă să reflecte undele radio înapoi spre sol.

(...) Stratul Kennely-Heavisidc, după cum a fost original denumit, s-a descoperit curînd a fi o regiune de mare comple­xitate, conţinînd cel puţin trei niveluri principale, toate supuse unor variaţii majore în înălţime şi intensitate. La extrema superioară pătrund în centura de radiaţii Van Allen, a cărei descoperire a reprezentat ca însăşi primul succes al Erei Spa­ţiale.

Această vastă zonă, începînd de la aproximativ cincizeci de kilometri şi extinzîndu-se în sus pe cîteva raze terestre, este cunoscută astăzi ca ionosfera. Explorarea ei cu rachete, sateliţi şi unde radio a constituit un proces continuu desfăşurat vreme de două secole. Doresc să aduc un omagiu predecesorilor mei în această aventură ― americanii M. A. Tuve şi G. Breit, brita­nicul E. V. Appleton, norvegianul F. C. M. Stormer, şi, în mod cu totul special, omului care în 1970 a cîştigat acelaşi premiu pe care cu sînt azi onorat să îl primesc, compatriotul dumnea­voastră Hannes Alfven...

Ionosfera e copilul capricios al soarelui; chiar şi acum, comportarea ei nu este întotdeauna previzibilă. În zilele în care undele radio lungi depindeau de capriciile ei, ea a salvat multe vieţi ― însă mai mulţi oameni decît vom şti vreodată au fost sortiţi pieirii cînd ea le-a înghiţit fără urmă mesajele disperate.

Mai puţin de un secol, pînă ce sateliţii de telecomunicaţii să-i preia rolul, ea a rămas nepreţuitul dar nestatornicul nostru servitor ― un fenomen natural nebănuit înainte, valorînd mi­liarde de dolari pentru cele trei generaţii care l-au exploatat.

Doar pentru o scurtă perioadă existenţa ei a influenţat direct omenirea. Totuşi, dacă nu ar fi fost acolo unde e, noi nu ne-am fi aflat astăzi aici! Într-un anume sens ea s-a dovedit de o importanţă crucială chiar şi pentru umanitatea pretehno­logică, mergînd înapoi în timp pînă la primul om-maimuţă, de fapt, pînă la cele dintîi vieţuitoare ale planetei. Deoarece ionosfera face parte din scutul ce ne protejează zilnic de mortalele radiaţii X şi ultraviolete. Dacă acestea ar fi ajuns pînă la nivelul mării, poate că anumite forme de viaţă ar fi apărut totuşi pe Pămînt; dar în nici un caz ele nu ar fi evoluat în ceva asemănător nouă.

(...) Întrucît ionosfera, asemeni atmosferei de sub ea, în final determinată tot de către soare, are propria ci meteorolo­gie. Pe parcursul tulburărilor solare este străbătută de furtuni uriaşe de particule încărcate, răsucită în vîrtejuri şi bucle de cîmpul magnetic al Pămîntului. În astfel de împrejurări, ea îşi pierde invizibilitatea. Se dezvăluie în pîlpîitoarele draperii ale aurorei boreale, unul din cele mai copleşitoare spectacole ale Naturii, luminînd nopţile polare cu straniile ei radiaţii...

Chiar şi astăzi nu înţelegem în totalitate procesele din iono­sferă. Unul din motivele datorită căruia studiul ei s-a dovedit atît de dificil a fost faptul că rachetele şi implicit instrumentele noastre gonesc prin ea cu mii de kilometri pe oră. Niciodată nu am reuşit să stăm nemişcaţi ca să efectuăm observaţii. Acum, pentru prima oară, construcţia propusului Turn Orbi­tal ne oferă şansa de a înfiinţa observatoare staţionare în ionosferă. Este foarte posibil ca Turnul însuşi să modifice caracteristicile ionosferei ― deşi cu siguranţă nu o va scurtcir­cuita, aşa cum a sugerat dr. Bickerstaff.

De ce să studiem această regiune, cînd ea nu mai este importantă în comunicaţii? Ei bine, pe lîngă frumuseţea, stra­nietatea şi interesul ştiinţific, comportamentul ei se leagă strîns de cel al soarelui ― stăpînul destinului nostru. Ştim astăzi că soarele nu e steaua statică, binecrescută, pe care o credeau strămoşii noştri. Are perioade lungi şi scurte de fluctuaţii. În prezent el încă iese din aşa-numitul Minim Maunder al inter­valului 1645-1715. Drept rezultat, climatul este mult mai blînd decît a fost vreodată din Evul Mediu timpuriu încoace. Dar cît va dura această oscilaţie? Mai important, în momentul cînd se va declanşa mişcarea inversă, ce efecte vor suferi climatul, vremea şi toate aspectele civilizaţiei umane ― nu numai pe această planetă, ci pe toate celelalte? Întrucît toate sînt fiicele soarelui...

Unele teorii foarte speculative sugerează că soarele intră într-o perioadă de instabilitate, ce va aduce o nouă Eră Gla­ciară, mai extinsă decît oricare alta din trecut. Dacă este adevărat, avem nevoie de fiecare informaţie pe care o putem obţine pentru a ne pregăti. Chiar un avertisment dat cu un secol înainte s-ar putea să vină prea tîrziu.

Ionosfera ne-a ajutat în evoluţie; a lansat revoluţia în comu­nicaţii; încă ne mai poate determina viitorul. De aceea trebuie să continuăm studiul acestui domeniu vast, turbulent, de forţe solare şi electrice― sălaşul misterios al furtunilor tăcute.